Arhitectura stalinista in Bulgaria

Arhitectura stalinistã în Bulgaria

Arhitectura stalinistã introduce noutãti perfect inedite în peisajul arhitectural bulgar al anilor ã50. Pentru a putea întelege efectul complet, ar trebui sã tinem seama de faptul cã arhitectura bulgarã s-a distins întotdeauna prin toleranta sa pentru mijlocul arhitectural ami mult decât prin valorile sale. Prima lege de protectie a patrimoniului a fost votatã în 1890. La începutul sec XX Bulgaria era un stat deschis Europei arhitecti germani, rusi, austrieci si francezi lucrând aici. Multi arhitecti bulgari sunt discipoli ai scolilor europene, ceea ce nu dinamizeazã cu nimic sensibilitatea lor îi respectul lor pentru memoria istoricã.

Traditiile arhitecturale suple si vitale, dau culoare localã la sfârsitul secolului, stilului modern si curentelor europene mai recente. Toate manifestãrile rationalismului înainte de rãzboi, chiar cele mai puternice dintre ele, nu se îndepãrteazã niciodatã de continuitatea si structurile arhitecturale dialogante.

Totul se schimbã în anii ã50. Schimbãrile politice aduc nihilismul revolutionar a tot ceea ce s-a creat înainte, dau iluzia cã vechiul este condamnat sã cedeze în fata noului, fie fantasma comunismului care crede în posibilitatea de a reîncepe totul de astãzi pentru a reconstrui o lume nouã si plinã de succese pe ruinele viitorului. Viitorul lumii noi este celebrat de un gest simbolic: se organizeazã o întreagã ceremonie pentru a face sã sarã în aer turnul orologiului din sec VII în orasul Karlovo care este vãzut ca un "vestigiu al trecutului". În Bulgaria arhitectura stalinistã este impusã prin violentã necesarã sã fie acceptat tuturor un obiectiv politic ortadoxal. Al V-lea congres al Partidului Comunist lanseazã o nouã doctrinã esteticã: este relismul socialist conform cãruia arhitectura trebuia sã fie "socialistã în continut si nationalã în formã", "vitalã", "comprehensibilã" si "aservitã abiectivelor partidului".

Noul model urban si arhitectural este oficial introdus în noul centru din Sofia. Juriul concursului pentru centrul orasului a reunit ahitecti sovietici de renume( deviatia "constructivistã" este sanctionatã ) aceiasi care vor judeca elaborarea Planului General. Se ridicã unul dupã celãlalte: mausoleul Georges Dimitrov(1949, G. Ovtcharof si R.R. Ribarov) sediul Partidului Comunist (1953, P. Zlatev) , sediul Consiliului de Stat si a Consiliului de Ministri (1953, Ov. Dantchov si K. Nikolov), Biblioteca Nationalã (1953, I. Vassilov, V. Tsolov) si mai multe clãdiri pentru locuit. Se începe constructia noului oras Dimitrovgrad.

Sfârsitul arhitecturii staliniste este de asemeni politic anuntatã încã de la început: de plenum-ul din aprilie 1956 al partidului comunist bulgar, ce urmeazã imediat celebrului Congres al XX-lea al partidului comunist sovietic, urmat de perioada "functionalistã" a arhitecturii bulgare (1957-1962). Pentru formã, s-a basculat pendula în sens invers în tentativa de a reîncepe un proces arhitectural suspendat treisprezece ani înainte.

Care sunt particularitãtile arhitecturii staliniste în Bulgaria? Ele corespund în linii mari, caracteristicilor tipice fenomenului ce s-a manifestat peste tot în Europa de Est.

Aceastã arhitecturã lanseazã, în primul rând modelul urban totalitar , strãin practicilor urbaniste pe care Bulgaria le cunoscuse pânã atunci . Utopia comunistã se materializeazã în spiritul unui urbanism totalitar, care soseste în fortã. Existã, în fond, dorinta de a rupe, de a reîncepe de la zero, se impune un nou model de mijloc evoluând spontan. Spre surpriza generalã, ambitiile profesionale ale arhitectilor cautã sã creeze noi modele spatioase care întâlnesc ambitii politice ale celor ce instaureazã noul model politic.

Trãsãtura caracteristicã a noii lumi arhitecturale este ruptura sa cu contextul. Centrele oraselor istorice nu trebuiau decât sãse adapteze noului ritual politic necesitând mari spatii pentru a permite mari defilãri atât civile cât si militare (planurile generale ale centrelor civice din Sofia si Keistendil , centru civic din Sliven ). Preferintele merg cãtre compozitii rigide, geometrice, simetrice pe o axã de o înclinare unicã.

În al doilea rând, principiul continând  "nationalitatea" formei introduce în arhitecturã formele epocii trecute : anticã, bizantinã, medievalã, renastere europeanã , renastere bulgarã (sec. XVIII-XIX) . Rezultatul acestui conglomerat are putine lucruri în comun cu notiunea de continuitate. Pretentiile arhitecturii "nationale" se rezumã la un colaj mecanic de forme traditionale, cãci o continuitate adevãratã ar presupune dialogul.

Modelele împrumutate din arhitectura sovieticã sunt aplicate -astfel se poate proba apartenenta la comunitatea socialistã. Ceea ce se poate observa în elementele decorative, fragmente de clãdiri (turnul clãdirii sediului Partidului Comunist , a sevedea imagini - tip întreg la mausoleul lui George Dimitrov ).

A treia caracteristicã : elanul unei "arhitecturi grandioase, monumentale,imuabile " construitã "pentru totdeauna " din materiale care dureazã. În 1970 un cercetãtor bulgar se întreabã ingenuu, de ce Sediul Partidului Comunist la Sofia este atât de rece, deprimant si inaccesibil si în acelasi timp inspirat din realismul socialist care nu promite decât "bucuria de a trãi?". Se uitã deci cã arhitectura este întotdeauna expresia fidelã a naturii lucrurilor. Din pãcate, regimul totalitar are putine lucruri în comun cu "bucuria de a trãi" si arhitectura o reprezintã corect.

Paralel cu aceste linii generale arhitectura bulgarã a acestei perioade posedã propriile sale particularitãti. În nici o parte în Bulgaria modelul urban totalitar n-a fost realizat de o manierã urmatã pânã la aspectul sãu definitv, complet. Clãdirile n-au fost rase la Sofia sacrificate centrului civic- terenul a fost eliberat de bombardamentele din 1944. Programul maximal al planului general n-a fost niciodatã realizat; palatul regal si bisericile au fost conservate în ciuda simbolismului lor inoportun, indezirabil. Compozitia centrului civic tine cont de structura istoricã generalã si de raporturile spatiale traditionale pentru el: proportiile, scara, etc. Mai mult, se vede cã modelul geometric si rigid al urbanismului epocii se transformã, se îndulceste si se deschide pentru a asimila fragmentele provenite din perioade istorice diferite (antice- pasajul subteran, mediavale- rotonda Sf. Gheorghe în Curtea Consiliului de Stat, sediul actual al presedintelui Republicii, renastere localã- biserica Sfânta- Petka Samordjuska).

Explicatia tine de câteva particularitãti ale psihologiei nationale, de traditiile arhitecturale si de asemenea de formatia europeanã a arhitectilor. Imaginându-ne penibilul dezacord între dogmele ideologice si principiile profesionale ale arhitectilor ca Tsolov sai Vassiliov - arhitectii Bãncii Nationale- un exemplu tipic de continuitate cu perioada dinainte de rãzboi. Aceasta se resimte în Biblioteca Nationalã (1953): fatada principalã respectã doctrina principalã, iar fatada opusã posedã o reîntoarcere creativã la rationalism.

Este usor de admis cã arhitectura stalinistã nu este decât un echivalent arhitectural al unui sistem politic dacã ne referim doar la etalonul sã sovietic. Rãdãinile sunt încã mai profunzi si mai tenace. Aceastã arhitecturã poartã indicii codurilor polivalente care merg de la sensul geopolitic si care nu poate fi limitatã numai la perioada stalinistã.

Deasemenea si legatã de utopia politicã, utopia arhitecturalã se îndreaptã cãtre edificare unui univers nou. O asemenea utopie a fascinat întotdeauna pe arhitect. Dar deasemenea utopia socialã, care nu încetezã de a ne face sã credem cã lumea arhitecturalã, ea singurã este capabilã de a modificã societatea. Trebuie amintit cã pentru a concepe "palatele sãracilor" Ricardo Bofill s-a inspirat din arhitectura stalinistã de la Moscova. Putem discerne chiar aspiratia cãtre "hipervizualitate, monumentalism si verticalitate a contextului" care inspirã modernistii anticonstitutionali ca: Lasnikovski. Existã deasemeni aspiratia la "majestate si eternitate" în arhitectura lui Speer, ca si vastele spatii rituale unde masele se adunã si cresc pentru a deveni "mase deschise" în sensul folosit deElias Conetti (" Hitler contra Speer", 1971). Sau eterna ambitie a puterii de recupera semnele trecutului pe care Orwell le explicã atât de bine: "cel care comandã prezentul, comandã trecutul, cel care comandã trecutul, comandã viitorul". }i, ca un numitor comun- eternul conflict între continuitate si rupturã, dorinta de a începe "da capo", de a construi lumi perfect noi distrugând pe cele vechi. Aceast dorintã pare atemporalã, reapare sistematic animatã de forte noi. Când în 1989 au fost distrusi peretii sistemului comunist si democratizarea a fost începutã, sloganul politic al fortelor democratice încercând sã se consolideze în Bulgaria era: "Maine începe astãzi." Expresia sa arhitecturalã- chemãrile la distrugerea patrimoniului arhitectural al trecutului recent.

O problemã la ordinea de zi: ce viitor se poate prevedea pentru arhitectura bulgarã a epocii staliniste?

Istoria aduce douã lovituri arhitecturii staliniste vizând întotdeauna contextul politic al acestei arhitecturi. Prima în 1956-1957 a urmat înlãturãrii cultului personalitãtii si, în consecintã a "arhitecturii de cult" ( numitã deasemenea în Bulgaria "o arhitecturã înfrumusetatã (de înfrumusetare) " si a doua linie dupã cãderea zidului din Berlin în 1989. A doua este de departe cea mai radicalã. În putin timp graffiti expresivi au reacoperit fatadele sanctuarelor comuniste pentru a le ridculiza. Au fost private de simbolurile care le dãdeau sens :steaua turnului sediului Partidului Comunist , corpul lui George Dimitrov ce se afla în mausoleu. A existat tentativa de a da foc sediului Partidului Comunist. Concursul arhitectural tinut pentru a decide soarta mausoleului a revelat vointa manifestã de a-l suprima sau, cel putin de a-l adapta noilor functiuni.

Este notabil cã pânã în prezent nici o clãdire apartinând arhitecturii staliniste n-a fost clasatã monument istoric în Bulgaria. Argumentul este urmãtorul: perioda de timp ce a trecut este prea micã pentru a se putea judeca detasat problema. Având în vedere climatul social, aceastã circumstantã pune în pericol arhitectura acestei epoci. Dacã lichidarea constructilor în piatrã nu este posibilã, mai valabilã rãmâne ideea transformãrii lor sau a modernizãrii.

Existã pe de altã parte sensul cultural, istoric, legat de ideea de artã si de fapte istorice reale. Aceastã arhitecturã este o expresie a civilizatiei europene care apare în istorie. Dacã ea este îndepãrtatã, reciclatã sau deghizatã, din pãcate este purtãtoarea continuitãtii si a stratigrafiei expresiei istorice. Or, este o loviturã în logica si evolutia orasului istoric îi merge cãtre etica conservãrii.

Suntem încã o datã mai mult confruntati cu dilema: continuitate sau rupturã?