Arhitectura stalinista in Bulgaria

Arhitectura stalinistă în Bulgaria

Arhitectura stalinistă introduce noutăti perfect inedite în peisajul arhitectural bulgar al anilor ă50. Pentru a putea întelege efectul complet, ar trebui să tinem seama de faptul că arhitectura bulgară s-a distins întotdeauna prin toleranta sa pentru mijlocul arhitectural ami mult decât prin valorile sale. Prima lege de protectie a patrimoniului a fost votată în 1890. La începutul sec XX Bulgaria era un stat deschis Europei arhitecti germani, rusi, austrieci si francezi lucrând aici. Multi arhitecti bulgari sunt discipoli ai scolilor europene, ceea ce nu dinamizează cu nimic sensibilitatea lor îi respectul lor pentru memoria istorică.

Traditiile arhitecturale suple si vitale, dau culoare locală la sfârsitul secolului, stilului modern si curentelor europene mai recente. Toate manifestările rationalismului înainte de război, chiar cele mai puternice dintre ele, nu se îndepărtează niciodată de continuitatea si structurile arhitecturale dialogante.

Totul se schimbă în anii ă50. Schimbările politice aduc nihilismul revolutionar a tot ceea ce s-a creat înainte, dau iluzia că vechiul este condamnat să cedeze în fata noului, fie fantasma comunismului care crede în posibilitatea de a reîncepe totul de astăzi pentru a reconstrui o lume nouă si plină de succese pe ruinele viitorului. Viitorul lumii noi este celebrat de un gest simbolic: se organizează o întreagă ceremonie pentru a face să sară în aer turnul orologiului din sec VII în orasul Karlovo care este văzut ca un "vestigiu al trecutului". În Bulgaria arhitectura stalinistă este impusă prin violentă necesară să fie acceptat tuturor un obiectiv politic ortadoxal. Al V-lea congres al Partidului Comunist lansează o nouă doctrină estetică: este relismul socialist conform căruia arhitectura trebuia să fie "socialistă în continut si natională în formă", "vitală", "comprehensibilă" si "aservită abiectivelor partidului".

Noul model urban si arhitectural este oficial introdus în noul centru din Sofia. Juriul concursului pentru centrul orasului a reunit ahitecti sovietici de renume( deviatia "constructivistă" este sanctionată ) aceiasi care vor judeca elaborarea Planului General. Se ridică unul după celălalte: mausoleul Georges Dimitrov(1949, G. Ovtcharof si R.R. Ribarov) sediul Partidului Comunist (1953, P. Zlatev) , sediul Consiliului de Stat si a Consiliului de Ministri (1953, Ov. Dantchov si K. Nikolov), Biblioteca Natională (1953, I. Vassilov, V. Tsolov) si mai multe clădiri pentru locuit. Se începe constructia noului oras Dimitrovgrad.

Sfârsitul arhitecturii staliniste este de asemeni politic anuntată încă de la început: de plenum-ul din aprilie 1956 al partidului comunist bulgar, ce urmează imediat celebrului Congres al XX-lea al partidului comunist sovietic, urmat de perioada "functionalistă" a arhitecturii bulgare (1957-1962). Pentru formă, s-a basculat pendula în sens invers în tentativa de a reîncepe un proces arhitectural suspendat treisprezece ani înainte.

Care sunt particularitătile arhitecturii staliniste în Bulgaria? Ele corespund în linii mari, caracteristicilor tipice fenomenului ce s-a manifestat peste tot în Europa de Est.

Această arhitectură lansează, în primul rând modelul urban totalitar , străin practicilor urbaniste pe care Bulgaria le cunoscuse până atunci . Utopia comunistă se materializează în spiritul unui urbanism totalitar, care soseste în fortă. Există, în fond, dorinta de a rupe, de a reîncepe de la zero, se impune un nou model de mijloc evoluând spontan. Spre surpriza generală, ambitiile profesionale ale arhitectilor caută să creeze noi modele spatioase care întâlnesc ambitii politice ale celor ce instaurează noul model politic.

Trăsătura caracteristică a noii lumi arhitecturale este ruptura sa cu contextul. Centrele oraselor istorice nu trebuiau decât săse adapteze noului ritual politic necesitând mari spatii pentru a permite mari defilări atât civile cât si militare (planurile generale ale centrelor civice din Sofia si Keistendil , centru civic din Sliven ). Preferintele merg către compozitii rigide, geometrice, simetrice pe o axă de o înclinare unică.

În al doilea rând, principiul continând  "nationalitatea" formei introduce în arhitectură formele epocii trecute : antică, bizantină, medievală, renastere europeană , renastere bulgară (sec. XVIII-XIX) . Rezultatul acestui conglomerat are putine lucruri în comun cu notiunea de continuitate. Pretentiile arhitecturii "nationale" se rezumă la un colaj mecanic de forme traditionale, căci o continuitate adevărată ar presupune dialogul.

Modelele împrumutate din arhitectura sovietică sunt aplicate -astfel se poate proba apartenenta la comunitatea socialistă. Ceea ce se poate observa în elementele decorative, fragmente de clădiri (turnul clădirii sediului Partidului Comunist , a sevedea imagini - tip întreg la mausoleul lui George Dimitrov ).

A treia caracteristică : elanul unei "arhitecturi grandioase, monumentale,imuabile " construită "pentru totdeauna " din materiale care durează. În 1970 un cercetător bulgar se întreabă ingenuu, de ce Sediul Partidului Comunist la Sofia este atât de rece, deprimant si inaccesibil si în acelasi timp inspirat din realismul socialist care nu promite decât "bucuria de a trăi?". Se uită deci că arhitectura este întotdeauna expresia fidelă a naturii lucrurilor. Din păcate, regimul totalitar are putine lucruri în comun cu "bucuria de a trăi" si arhitectura o reprezintă corect.

Paralel cu aceste linii generale arhitectura bulgară a acestei perioade posedă propriile sale particularităti. În nici o parte în Bulgaria modelul urban totalitar n-a fost realizat de o manieră urmată până la aspectul său definitv, complet. Clădirile n-au fost rase la Sofia sacrificate centrului civic- terenul a fost eliberat de bombardamentele din 1944. Programul maximal al planului general n-a fost niciodată realizat; palatul regal si bisericile au fost conservate în ciuda simbolismului lor inoportun, indezirabil. Compozitia centrului civic tine cont de structura istorică generală si de raporturile spatiale traditionale pentru el: proportiile, scara, etc. Mai mult, se vede că modelul geometric si rigid al urbanismului epocii se transformă, se îndulceste si se deschide pentru a asimila fragmentele provenite din perioade istorice diferite (antice- pasajul subteran, mediavale- rotonda Sf. Gheorghe în Curtea Consiliului de Stat, sediul actual al presedintelui Republicii, renastere locală- biserica Sfânta- Petka Samordjuska).

Explicatia tine de câteva particularităti ale psihologiei nationale, de traditiile arhitecturale si de asemenea de formatia europeană a arhitectilor. Imaginându-ne penibilul dezacord între dogmele ideologice si principiile profesionale ale arhitectilor ca Tsolov sai Vassiliov - arhitectii Băncii Nationale- un exemplu tipic de continuitate cu perioada dinainte de război. Aceasta se resimte în Biblioteca Natională (1953): fatada principală respectă doctrina principală, iar fatada opusă posedă o reîntoarcere creativă la rationalism.

Este usor de admis că arhitectura stalinistă nu este decât un echivalent arhitectural al unui sistem politic dacă ne referim doar la etalonul să sovietic. Rădăinile sunt încă mai profunzi si mai tenace. Această arhitectură poartă indicii codurilor polivalente care merg de la sensul geopolitic si care nu poate fi limitată numai la perioada stalinistă.

Deasemenea si legată de utopia politică, utopia arhitecturală se îndreaptă către edificare unui univers nou. O asemenea utopie a fascinat întotdeauna pe arhitect. Dar deasemenea utopia socială, care nu înceteză de a ne face să credem că lumea arhitecturală, ea singură este capabilă de a modifică societatea. Trebuie amintit că pentru a concepe "palatele săracilor" Ricardo Bofill s-a inspirat din arhitectura stalinistă de la Moscova. Putem discerne chiar aspiratia către "hipervizualitate, monumentalism si verticalitate a contextului" care inspiră modernistii anticonstitutionali ca: Lasnikovski. Există deasemeni aspiratia la "majestate si eternitate" în arhitectura lui Speer, ca si vastele spatii rituale unde masele se adună si cresc pentru a deveni "mase deschise" în sensul folosit deElias Conetti (" Hitler contra Speer", 1971). Sau eterna ambitie a puterii de recupera semnele trecutului pe care Orwell le explică atât de bine: "cel care comandă prezentul, comandă trecutul, cel care comandă trecutul, comandă viitorul". }i, ca un numitor comun- eternul conflict între continuitate si ruptură, dorinta de a începe "da capo", de a construi lumi perfect noi distrugând pe cele vechi. Aceast dorintă pare atemporală, reapare sistematic animată de forte noi. Când în 1989 au fost distrusi peretii sistemului comunist si democratizarea a fost începută, sloganul politic al fortelor democratice încercând să se consolideze în Bulgaria era: "Maine începe astăzi." Expresia sa arhitecturală- chemările la distrugerea patrimoniului arhitectural al trecutului recent.

O problemă la ordinea de zi: ce viitor se poate prevedea pentru arhitectura bulgară a epocii staliniste?

Istoria aduce două lovituri arhitecturii staliniste vizând întotdeauna contextul politic al acestei arhitecturi. Prima în 1956-1957 a urmat înlăturării cultului personalitătii si, în consecintă a "arhitecturii de cult" ( numită deasemenea în Bulgaria "o arhitectură înfrumusetată (de înfrumusetare) " si a doua linie după căderea zidului din Berlin în 1989. A doua este de departe cea mai radicală. În putin timp graffiti expresivi au reacoperit fatadele sanctuarelor comuniste pentru a le ridculiza. Au fost private de simbolurile care le dădeau sens :steaua turnului sediului Partidului Comunist , corpul lui George Dimitrov ce se afla în mausoleu. A existat tentativa de a da foc sediului Partidului Comunist. Concursul arhitectural tinut pentru a decide soarta mausoleului a revelat vointa manifestă de a-l suprima sau, cel putin de a-l adapta noilor functiuni.

Este notabil că până în prezent nici o clădire apartinând arhitecturii staliniste n-a fost clasată monument istoric în Bulgaria. Argumentul este următorul: perioda de timp ce a trecut este prea mică pentru a se putea judeca detasat problema. Având în vedere climatul social, această circumstantă pune în pericol arhitectura acestei epoci. Dacă lichidarea constructilor în piatră nu este posibilă, mai valabilă rămâne ideea transformării lor sau a modernizării.

Există pe de altă parte sensul cultural, istoric, legat de ideea de artă si de fapte istorice reale. Această arhitectură este o expresie a civilizatiei europene care apare în istorie. Dacă ea este îndepărtată, reciclată sau deghizată, din păcate este purtătoarea continuitătii si a stratigrafiei expresiei istorice. Or, este o lovitură în logica si evolutia orasului istoric îi merge către etica conservării.

Suntem încă o dată mai mult confruntati cu dilema: continuitate sau ruptură?