Este discursul lui Nichita Hrusciov din 7 Decembrie 1954 la "Conferinta unională a constructorilor, arhitectilor si muncitorilor în industria materialelor de constructii, în industria constructiilor de masini pentru constructii, în proiectare si cercetare" un manifest ignorat al arhitecturii moderne? Care sunt consecintele sale directe si cele mediate de procesele politice pe care destalinizarea le-a generat în statele-satelit din estul Europei?
Obiective
Discursul lui Nikita Hrusciov din 1956 la congresul PCUS este îndeobste cunoscut drept începutul procesului de destalinizare în URSS si în majoritatea tărilor-satelit ale acesteia. Textul următor poate fi însă redescoperit în sfârsit drept primul atac efectiv împotriva stalinismului, de la cel mai înalt nivel al conducerii sovietice.
În comparatie cu discursul din 1956, avem de-a face deocamdată cu un "manifest blând", spre a parafraza o vorbă a lui Robert Venturi. De asemenea, trebuie precizat că este un atac oblic. Propriu zis, în cauză nu este pusă ideologia care a generat realismul socialist, nici rolul disfunctional al personalitătilor de prim rang ale puterii - Stalin însusi, Lunacearski, Șciusev, Jdanov - în configurarea respectivei "metode". În vizorul noului lider s-au aflat mai degrabă punctul de vedere oficial de până atunci asupra arhitecturii, politicile staliniste în domeniul constructiilor si urbanismului, estetica obiectelor si strategiile lor de edificare, precum si persoanele-cheie ale establishment-ului arhitectural.
Cu toate acestea, trebuie spus că sunt de găsit elemente apartinând vădit, sau gravitând în aura retoricii moderniste:
a) Discursul a proclamat nevoia imperioasă de a industrializa tehnicile de constructie, accentuând asupra standardizării si tipizării, asupra prefabricării si a productiei de masă a elementelor structurale. Ca o consecintă nemijlocită a schimbării tehnologiilor si a productiei industriale, liderul sovietic accentuează asupra schimbării modului în care arhitectura va trebui proiectată. Arhitectura devine secundă în raport cu edificarea, o consecintă a acesteia. Chiar această inversare a ierarhiilor - semnalată încă din titlu - semnalizează o respingere a situatiei de dinainte de 1953 în domeniul edificării.
b) Hrusciov a criticat monumentalismul edificiilor staliniste. Tintele principale au fost atât caracterul de unicat al acestor edificii, cât si alura lor de edificii sacre. În locul acestora, accentul discursului cade aproape exclusiv pe programele sociale, în special asupra locuintelor colective, de masă. Singurul criteriu de judecată al acestor ansambluri rezidentiale urma să fie costul metrului pătrat de constructie, în detrimetrul celui anterior - cantitatea de decoratii care atârna de fatade.
c) Chiar dacă nu a propus în chip explicit constructivismul ca pe o ideologie si o estetică renăscută din cenusa martiriului său stalinist, Hrusciov l-a identificat cu o "tintă falsă": lupta împotriva avangardismului îi părea liderului sovietic mai degrabă o perdea de camuflaj dinaintea slabei calităti a arhitecturii staliniste.
d) În fine, ca o consecintă a punctelor anterioare, prin critica acidă adresată Academiei de Arhitectură, lui Mordvinov, capul acesteia si, de asemenea, arhitectului-sef al Moscovei, Hrusciov ataca violent structurile institutionale lăsate în urmă de stalinism si pe reprezentatii acestora. În chip vădit, discursul a fost gândit ca un atac la adresa arhitecturii celei "vechi", din timpul perioadei Stalin. Aceasta avea să fie umilită si i 656e42g ndirect, prin critica adusă institutiilor sale, odinioară un cuib al nomenclaturii artistice. Să ne amintim că în filmele epocii staliniste, când trebuiau prezentate medii privilegiate si standarde de viată elevate ale epocii, arhitectii si casele lor erau acolo. Uniunea avea o "dacea" (vilă) în afara Moscovei, la Suchanov. Academia folosea un vechi palat si până si Frank Lloyd Wright[i], pe atunci membru al delegatiei americane la Congresul Uniunii Arhitectilor din 1937, fusese surprins si delectat de standardele de lux de care se bucurau arhitectii. Conferinta nu era însă una a Uniunii Arhitectilor, nici a Academiei de Arhitectură. Consecinte ale decretului din 23 aprilie 1932, desi prezente la conferintă, ambele institutii aveau să afle că zilele măretiei lor trecuseră.
Industrializare - Prefabricare - Casa tipizată/serială
Prioritatea aveau să o detină industriile legate de edificare, de care arhitectii vor urma să depindă de aci înainte: ei erau o parte măruntă, în nici un caz cea mai importantă, al colosului industriei materialelor, masinilor si tehnicilor de edificare în sine. Titlul discursului însusi nu amintea arhitectura în chip explicit ("asupra introducerii pe scară largă a metodelor industriale, a îmbunătătirii calitătii si reducerii costului constructiilor"). Doar breasla era mentionată, dar după aceea a constructorilor. Mai mult încă, arhitectura este arareori numită în prima parte a discursului, cea care de fapt schitează viguros directiile politicii viitoare în constructii.
După o introducere care clama întâietatea industriei grele în dezvoltarea Uniunii Sovietice, Hrusciov va elabora această idee în constructii, spunând că industria grea înseamnă: a) mai mult ciment si, deci, mai mult beton armat; b) industrializarea pe scară largă a constructiilor; asadar c) beton prefabricat si nu monolit[ii] si d) în nici un caz cărămizi. Pentru Hrusciov, "mai progresist" (sic!) însemna "a industrializa metodele de constructie", ceea ce presupunea ca o întreagă industrie să se dezvolte în jurul conceptului de progres, verificând în proces si opinia lui Tafuri privind "confiscarea" miscării moderne de către industrie:
"Prin decretul CC al PCUS si al Consiliului de Ministri al URSS, s-a prevăzut ca în următorii trei ani vor fi construite 402 noi fabrici si 200 de platforme pentru producerea elementelor prefabricate si a pieselor din beton armat. În acesti trei ani, productia elementelor de prefabricate din beton armat va creste de trei ori; în legătură cu aceasta, productia de ciment va creste mai mult de o dată si jumătate(...)."
În domeniul prefabricării, părea dificil pentru liderul sovietic să aleagă dintre sistemele existente - cu structură prefabricată si panouri, sau doar panouri mari - încât el părea gata să îngăduie existenta si competitia lor, amânând astfel optiunea oficială pentru unul din ele: "(...) mi se pare că pentru moment nu trebuie dat un anume verdict (...) Trebuie să oferim ambelor sisteme sansa să se dezvolte". Mai mult încă, orice putea fi prefabricat trebuia produs ca atare: nu numai ziduri si elemente de constructie, ci si poduri, conducte, practic orice putea Înlocui lemnul, cărămizile si metalul: " Orice poate fi înlocuit în constructii cu betonul sau betonul armat, trebuie înlocuit". Motivul aparent? Exista, pare-se, o criză de lemn în URSS la acea dată. Pe de altă parte, metalul fusese folosit inadecvat si "injust".
Dacă aceste motive laterale pot fi acceptate, cu sigurantă însă cărămizile erau condamnate datorită caracterului lor "retrograd": erau asociate cu o înapoiere a industriei constructiilor, cu munca manuală (i.e. cu ineficienta dinaintea epocii moderne, a masinilor). Aparent, pledoaria lui Hrusciov pare încă o dată irigată de fascinatia primară a sovieticilor fată de fordism si taylorism, după ce Lenin râvnise odinioară la altoirea acestora pe justetea ideologică a bolsevismului.
Înapoierea este un cuvânt cheie al discursului, pentru că lupta împotriva înapoierii este informată de dorul de progres societal si economic (i.e. industrial). Trebuie de îndată observat că abordarea este maniheistă: eficienta si progresul au substantă morală, asemenea felului în care realismul socialist citise istoria. Cimentul - cu deosebire betonul armat - i prefabricarea erau "bune", în vreme ce cărămizile i betonul monolit, respectiv munca manuală, erau "rele".
Discursul înglobează un tip de retorică mai socială decât era prevăzut în agenda realismului socialist arhitectural. Desigur, acesta din urmă era la rândul său eminamente populist, dar mai cu seamă la nivelul expresiei, pe când Hrusciov doreste o "democratizare" a productiei de spatiu habitabil, cantitativ vorbind. Hrusciov scurt-circuitează asadar logica distorsionată a "dreptului poporului sovietic la coloane" postulat cândva de Lunacearski. Nu de acces la fast au nevoie massele, ci de satisfacerea, deocamdată la un nivel elementar, a nevoilor de habitare. De aceea, el are solutii firesti: URSS nu (mai) avea de fapt nevoie de monumente, ci de proiecte sociale "umile", "functionale": spitale, crese, scoli.
Spre deosebire de arhitectii stalinisti, care pierduseră contactul cu realitatea, Hursciov are argumente tipice de activist, luate "din viată", spre a-si sprijini afirmatiile. Bunăoară, în orasul industrial Vatutenki (regiunea Moscova), grădinita fusese prost proiectată din perspectivă functional(ist)ă. Ea era supra-dimensionată (91,9 mp/copil în loc de 24 mp/copil, cât statutau normele în vigoare atunci) si erau "încărcate cu ornamente din stucatură". Era un "palat", proclama ironic speaker-ul, care costase de trei ori cât ar fi fost costul "normal" al unei astfel de investitii. Și, cu toate acestea, autorului priectului i-a fost decernat premiul întâi. Pentru ce? Pentru risipirea fondurilor."
Industria devansa dramatic arhitectura: uneori, proiectarea unui edificiu dura doi ani si mai mult, observ mustrător liderul bolsevic. Dacă arhitectii însisi nu realizau cât de înceti sunt, industria, semnul progresului inexorabil, îi va accelera ea însăsi. Ce însemna însă, drept consecintă a logicii interne a discursului, progres în proiectare? - proiecte tip; Cu cât mai simple, cu atât mai bine. Cu cât mai putine, cu atât mai bine:
"De ce sunt folosite 38 de proiecte tip? Este aceasta rational (sublinierea mea, A.I.)? (...) Trebuie alese un număr limitat de proiecte tip pentru locuinte, scoli, spitale, grădinite, magazine, ca si pentru alte clădiri si constructii; trebuie construit în masă potrivit acestor proiecte pentru, să spunem, cinci ani. După această perioadă să se discute si, dacă nu vor fi alte proiecte mai bune, durata de folosintă a acestora să fie extinsă pentru încă cinci ani. Ce este rău în această propunere, tovarăsi?"
În logica duală a lui Hrusciov nu exista loc pentru finisaje si decoratii elaborate ("exagerate" ar fi termenul cuvenit aici, potrivit discursului). Arhitectii care proiectau edificii unicat deveniseră deodată "un obstacol împotriva industrializării constructiilor". Ei erau reactionarii cărora nu le plăcea să se construiască "bine si repede", credea secretarul general al PCUS. Ei fuseseră obisnuiti să ridice câte un monument (termen prin care Hrusciov Întelegea "o clădire ridicată potrivit unui proiect personal"). Foarte probabil că datorau această eroare educatiei primite în scoala de arhitectură, devenită după 1932 practic un bastion beaux-arts-its al realismului socialist.
Dacă arhitectii doreau "să meargă în pas cu viata", ei trebuiau să învete nu doar să proiecteze forme, ci si despre materiale, tehnici de constructie si, mai ales, despre economie. Traditiile beaux-arts-iste ale scolii staliniste de arhitectură erau astfel atacate frontal. În schimb, Hrusciov evocă modelul politehnic de predare a arhitecturii (mai apropiat de Bauhaus, dar pilotat ideologic, se întelege, de către partid). Prin decorarea arhitecturii lor, beaux-arts-istii atârnau de clădiri decoratii lipsite de gust si - un nou argument modern - inutile. Erau arhitecti de fatade. Edificiile lor erau dificil de construit, scumpe, consumatoare de bai si resurse. În locul lor, Hrusciov proclamă criteriul "pretului de metru pătrat de constructie" drept singurul realist si care era în stare să subsumeze inclusiv dimensiunea estetică a "puritanismului" arhitecturii sale sociale.
"Ornamentul este incorect politic". Agenda modernă
"Ornamentul este o crimă" spusese cu mult timp în urmă Loos. Hrusciov nu doar că este de acord cu ceea ce a devenit în timp un slogan al modernismului arhitectural, dar îi adaugă alte conotatii. Decorativismul era expresia malignă a unui program de constructii aberant (i.e. "irational"), care privilegiase turnurile către care "putem privi, dar în care nu putem locui sau lucra". Argumentele anti-staliniste urmează apoi de pe pozitii tipic moderne. De ce avea nevoie Moscova de asemenea turnuri, care, în afara pretului lor, mai si arătau ca niste biserici? Ele ofereau o expresie exterioară inadecvată functiunii cărora le erau destinate:
" Nu se poate transforma o casă contemporană, prin mijloace formale, într-un soi de biserică sau de muzeu. Aceasta nu aduce nici un confort suplimentar locuitorului, ci complică utilizarea clădirii si îi scumpeste costurile."
Spre deosebire de Loos însă, Hrusciov îsi permitea să fie nu numai caustic la adresa "decoratorilor", ci si efectiv în punerea în practică a judecătilor sale de gust. Acestea sunt "perversiuni în arhitectură" si oricine nu întelegea (i.e. nu era de acord cu) noile directive trebuia să fie înlocuit. Asa se întâmplă cu un tovarăs Zaharov, fost director al unui institut de proiectări. Vina sa, în afară de apartenentă la nomenclatura stalinistă în arhitectură? - proiectase un bloc de locuinte: un turn cu statui palladiene la vârf, având "o cameră de locuit cu cinci pereti, cu o fereastră de colt, inconfortabilă, lăsând la o parte că locuitorii aveau de privit toată viată lor spatele statuilor".
Dar Zaharov nu era singur. Zaharov fusese poate inspirat de teoriile anterioare privind o abordare monumentală a siluetei oraselor sovietice, precum si de hotărârile de partid si de stat care începuseră programul de turnuri în Moscova (1 februarie 1949). Zaharov este tapul ispăsitor, iar atacul vizează întregul esafodaj estetico-politic care l-a făcut posibil. Nu mai putin vinovată era Academia de Arhitectură, al cărei presedinte "s-a schimbat după război. Nu mai este acelasi tovarăs Mordvinov". Lui A.G. Mordvinov, deja "atins" în discurs, îi este citat de către Hrusciov un articol din Arhitektura SSSR 1/1945 (nota bene: cu nouă ani înaintea discursului lui Hrusciov!). Metoda citării abuzive este una manipulatorie. În fond, din epoca respectivă s-ar fi putut găsi citate încă mai incriminante chiar din "creatia" speaker-ului însusi. La fel se petrece si cu profesorul A.V. Bunin. Amândoi fuseseră partizanii unor elemente urbane înalte, fără scopuri imediate: "portice, holuri monumentale, turnuri". Centrele oraselor, credea Bunin, trebuiau să excludă prefabricarea. Dimpotrivă, ele ar fi trebuit proiectate individual si monumental, cu siluete verticale majore. Nu mai încape îndoială că arhitectii proiectanti sacrificau confortul si costurile, devreme ce, pare a sugera Hrusciov, de la vârf veneau asemenea exemple de gresită întelegere a fondului problemelor arhitecturii.
Dar a fost cu adevărat o neîntelegere, sau, mai degrabă, sub stindardul anti-constructivismului, arhitectii stalinisti îsi justificau doar "tendintele gresite"? Din acest punct, Hrusciov intră în cea mai surprinzătoare si radicală secventă a discursului său. Avea de demolat deopotrivă establishment-ul stalinist si ideologia sa estetică.
Cu primul inamic putea rezolva facil lucrurile. Noii lideri îsi promovează oamenii proprii, iar oligarhia stalinistă orfană stia din propria sa experientă acest lucru. În plus, ea se afla în culpă, iar secretarul general va folosi un "cal troian" pentru a demola structurile existente fără a compromite sistemul. Numele său era tovarăsul Gradov. Acesta, pare-se, îl criticase pe tovarăsul Mordvinov (întruchiparea establishment-ului însusi), folosind argumente similare cu cele promovate chiar de liderul sovietic pe 7 decembrie 1954. Dar Mordvinov ar fi încercat să îl împiedice a lua cuvântul la conferintă. Aceasta dovedea încă o dată, dacă mai era nevoie, că "în Academia de arhitectură nu sunt nici conditiile necesare pentru un schimb liber de opinii privind munca arhitecturală, nici critică." Nu era exclusiv vina lui Mordvinov. O împărtea cu Comitetul de stat pentru constructii, care ar fi trebuit să supervizeze munca academiei si "să promoveze activitatea de standardizare, sistematizare si constructie a orasului". Se în elege din discurs că Hrusciov reprosează si acestui înalt organism de stat că nu îsi făcuse de fapt datoria.
Cât despre metoda realist-socialistă, liderul comunist trebuia să fie mai subtil decât schimbarea prin decret a limbajului estetic oficial. El a preferat atunci să adopte o tactică de învăluire: dusmanul dusmanului său îi devenise brusc - dacă nu prieten, cu sigurantă - aliat. Care era dusmanul cel mai înversunat al realismului socialist? Avangarda, cu constructivismul drept echivalent în arhitectură. Elita avangardistă fusese înlocuită din posturile de conducere a arhitecturii încă de către Lenin. Clasicisti precum Joltovsky, Sciusev[iii] si Ivan Fomin pilotau replierea arhitecturii sovietice pe exemple de prestigiu din trecutul "progresist" al umanitătii. Constructivismul devenise "formalist" - pentru că dorea să inventeze forme noi, lipsite de continut "revolutionar" si "cosmopolit", pentru că fusese salutat cu entuziasm de avangarda europeană "burgheză", ceea ce pusese sub semnul întrebării caracterul său revolutionar încă de la expozitia de la Paris din 1925.
Cum să surpi mai bine realismul socialist asadar, decât pretinzând că era mai importantă pentru promotorii săi lupta impotriva constructivismului, decât proiectarea unei adecvate arhitecturi sovietice? "Desigur", trebuie luptat împotriva constructivismului, concedea Hrusciov, care nu era pregătit - nu va fi niciodată - să împingă la ultimele consecinte lupta împotriva stalinismului. Dar lupta trebuia dusă folosind "mijloace rationale". Am mai subliniat cuvântul "rational", atât de drag modernitătii. Ce vrea să însemne acest termen cheie al discursului pe care îl interpretăm?
Dacă îndărătul formalismului se ascundea constructivismul, atunci probabil că arhitectii stalinisti însisi erau adevăratii constructivisti. Paradoxul "confundării cu inamicul" decurgea dintr-o suită de observatii empirice. Acesti arhitecti "alunecau către pasiunea estetizantă pentru o formă desprinsă de continutul său". Iată un argument prin excelentă drag lui Sullivan ("forma urmează functiei"). Acesti arhitecti păreau să nu vadă în lupta lor oarbă că, probabil, fuseseră si părti bune, recuperabile, ale constructivismului. "Stilul-cutie, trist si gri". cum îl numea Marea Enciclopedie Sovietică[iv], ar fi produs totusi edificii mult mai ieftine decât colonadele si turnurile staliniste. Apoi distributia interioară a acestor clădiri, modul în care ele puteau fi întrebuintate, erau mai "rationale", asa cum se subliniază frecvent în discurs, decât decorarea stridentă si inutilă a fatadelor. Era evidentă din partea arhitectilor atitudinea mai degrabă neglijentă fată de "nevoile arzătoare ale poporului" decât eficientă în combaterea constructivismului vrăsmas.
Hrusciov a continuat să îsi stupefieze si mai mult publicul, punctând câteva principii dragi modernismului. a) În primul rând, o declaratie de principii: "Noi nu suntem împotriva frumusetii, ci împotriva lucrurilor inutile". apoi, derivat din acest slogan, urmează că b) fatadele trebuie să fie frumoase nu datorită decorării lor, ci multumită "proportiilor măiestrite ale întregii clădiri, unei bune proportionări a ferestrelor si a usilor (...), folosirii adecvate a finisajelor". c) În fine, în probabil cea mai limpede parafrază a mantrei moderniste, Hrusciov cere ca fatadele să fie frumoase prin "sublinierea veridică a bucătilor de perete si a elementelor în blocurile din panouri mari".
Efecte asupra practicii
Evident, discursul a fost menit să dea o lovitură - usor oblică, dar dramatică totusi - realismului socialist si, prin el, stalinismului remanent. Era un manifest împotriva a ceva, mai degrabă decât catalizator al unei estetici alternative. Agenda arhitecturii moderne a fost sursa de inspiratie pentru liderul sovietic. Este de asemenea evidentă influenta discursului asupra practicii din URSS si tările satelit. Din 1955 înainte, doar edificii aflate la acea dată în constructie au continuat să fie edificate, nu fără a suporta criticile aspre la adresa costurilor si a decoratiilor lor. Practic, din 1957 nu se mai poate vorbi despre arhitectură "stalinistă" nici în URSS, nici în majoritatea tărilor-satelit. Mordvinov, autor al Hotelului Ukraina (unul dintre zgârie-norii stalinisti), si-a încasat portia de critică chiar în discurs. Metrul pătrat de constructie costa cu 17% mai scump decât cel de la Hotelul Moskva[v], nu în ultimul rând datorită decoratiei excesive. Multe pavilioane de la Expozitia agricolă unională din Moscova (descrisă in extenso de arhitectul său sef A Jucov în Arhitektura SSSR 7/1954, respectiv în Arhitectura RPR 9/1954) au fost terminate după moartea lui Stalin[vi]. Casa Sovietelor RSFSR de pe Krasnopresnenskaia a fost ridicat ulterior urmând îndeaproape proiectul său dinainte de 1954, dar epurat aproape in întregime de ornamentică. Stadionul Central Lenin din Lujniki (1956, arh A.V. Vlasov - în 1954 arhitect-sef al Moscovei, "un arhitect bun, dar care uneori nu manifestă cea mai bună perseverentă", spunea Hrusciov în discurs), aminteste edificii dinainte de război precum Stadionul Dinamo a lui Boris Iofan: clasicist încă, dar fără decoratia flamboiantă a edificiilor de după 1948.
În urma hotărârii CC al PCUS din 4 noiembrie 1955 "elementele stilistice inutile" au fost în mod oficial si definitiv eliminate din discursul arhitectural si pe toată durata anului 1956 s-a trecut la un proces de epurare a proiectelor anterioare. Un text din 1958, semnat de primul secretar al Uniunii Arhitectilor Sovietici P. Abrosimov, ne aminteste că astfel s-ar fi economisit 10 miliarde de ruble, adică 2% din costul total (Arhitektura SSSR 5/1958, 23-5). În 1956-57 Gosstroi si Uniunea Arhitectilor Sovietici au organizat noi concursuri pentru proiecte tipizate de locuinte si edificii publice. Scopul urmărit era acela de a reduce consturile cu 8-11% într-o primă fază, urmând ca, prin aplicarea sectiunilor de apartamente unifamiliare adoptate în 1957, a prefabricării si tipizării ("Tipizarea a devenit linia principală în dezvoltarea constructiilor si arhitecturii în Uniunea Sovietică." - Abrosimov, 23), să se ajungă la dezideratul de 15% economie în comparatie cu costul clădirilor similare staliniste, pe de o parte, respectiv la lichidarea într-un deceniu a problemei locuintei în URSS, pe de altă parte. Potrivit lui Ockman si Eigen, care amintesc cu prudentă discursul lui Hrusciov ca pe un posibil text modernist (1993, 184), consecinta următoare a fost că aproape 70% din părtile constructive ale clădirilor au devenit prefabricate, spre deosebire de 25% în 1950. Desi în 1948 Academiei de arhitectură i se ceruseră prototipuri pentru diferite tipuri de clădiri, nu o real tipizare era rezultatul acestui demers, după criteriile lui Hrusciov. Rezultatul fusese: 50 de tipuri diferite de apartamente si (atentie!) 200 de tipuri de clădiri publice, fiecare cu setul său de ornamente si detalii "traditionale" si "nationale". După 1954, asemenea "risipă" nu se va mai petrece.
Ceea ce nu înseamnă că modernismul sovietic de după discursul lui Hrusciov a reprezentat o întoarcere frontală la experiente constructiviste. Expusă la Bruxelles în pavilionul sovietic, arhitectura prefabricată, croită respectându-se indicatiile liderului sovietic, însemna de fapt "un tratament bazat pe dezbrăcarea fatadei si pe mai putine simetrii obligatorii, dar care, în rigiditatea conceptiei rămânea similar lucrărilor duse la bun sfârsit sub Stalin" (ibidem).
De asemenea, trebuie mentionat că discursul lui Hrusciov nu este decât primul dintr-o serie de luări de pozitie ale liderului bolsevic în problemele locuintei de masă, ale tipizării. În discursul său la Congresul al XX-lea al PCUS, Hrusciov a reiterat necesitatea aparitiei unui "stil arhitectural socialist". Trebuia produsă mutatia de la o "conceptie estetizantă si unilaterală" (Abrosimov, 23) la dezvoltarea tehnicilor de constructie, la economie, confort si "un înalt continut de idei si principialitate în muncă" (ibidem). De asemenea, o nouă cuvântare pe problemele constructiei si arhitecturii este rostită la 12 aprilie 1958 de acelasi Hrusciov; în stenogramă, ea este publicată de Stroitelnaia gazeta 79/2 iulie 1958 si apoi reluată si în presa de specialitate est-europeană. Chiar la patru ani după propriul atac împotriva trecutului imediat, Hrusciov continuă să constate că unii constructori sunt încă "prizonierii proiectelor elaborate anterior [anului 1954, n.m]" (Arhitectura RPR 8-9/1958, 7), că "nu toti arhitectii au renuntat la ornamentarea inutilă, dar costisitoare, a fatadelor de clădiri", ceea ce dovedea că "reorganizarea arhitecturii nu este terminată" (ibidem). Hrusciov propune si câteva teme noi: căminul de (ne)familisti amintind de casa-comnă a constructivistilor rusi, cu bibliotecă mobilă, sală socială, unde grupurile sanitare, ca si bucătăria de altfel, "trebuie să fie comune" (ibidem, italicele mele, AI). 10-15% din totalul constructiilor de locuinte trebuia dedicat acestor cămine, unde o parte semnificativă din serviciile locuirii este delegată: dereticarea camerei respective, cresa, bucătăria, spălătoria trebuiau extirpate din interiorul casei si socializate. De asemenea, Hrusciov propune disocierea dintre locuinte pe de o parte si magazine, dotări social-culturale, pe de cealaltă parte; ele par a nu coabita multumitor într-un unic edificiu. Micsorarea înăltimii camerelor de locuit la 2,5 m si eficientizarea santierelor de prefabricate sunt de asemenea teme privilegiate ale acestui discurs. Toate aceste eforturi de edificare rapidă si industrializată au drept ratiune întrecerea cu "cel mai puternic atlet - capitalismul american", pe care sovieticii au datoria "de a-l pune cu umerii la pământ(...)înainte de a părăsi această lume să râdem de capitalisti si să le arătăm superioritatea comunismului fată de capitalism" (idem, 10).
Lucruri relativ asemenea cu cele din URSS s-au petrecut în mai toate tările-satelit. Estonia, bunăoară, a avut propria alternativă post-1954 la realismul socialist. Traditia modernă scandinavă, în special finlandeză, care a irigat arhitectura tărilor baltice după 1960, reprezenta de asemenea o formă subtilă de a nuanta diferente identitare fată de Rusia sovietică. Știm de asemenea că în Ungaria 1956 a reprezentat si momentul exact începând de la care realismul socialist încetează a mai fi dogma artistică. Conjunctura a făcut ca amplasarea unui turn de felul celor moscovite si al "Casei Scânteii" din Bcureusti să fie tergiversată atât de mult în Ungaria si RDG, sub pretextul găsirii celui mai flatant amplasament înlăuntrul orasului, încât nu a mai fost nevoie să fie construite după 1954. Exemplare sunt si destinele individuale. Rimanockzy a lucrat înainte de război ca modernist si în timpul stalinismului ca promotor al realismului socialist (Universitatea din Budapesta), pentru a reveni senin la modernism după 1956. Mai mult, partidul lui Kadar renuntă explicit la a se mai amesteca în chestiuni de estetică.
În RDG, simtind în spate suflarea rece a programului de reconstructie modernă Interbau din Berlinul de vest, partidul decide în 1959 începerea propriului său proiect radical de reformulare - modernistă - a Berlinului estic. După 1960, în întreg estul arhitectura Bauhaus si urbanismul CIAM au devenit norme de proiectare.
Ideologia ca (în loc de) estetică: efecte asupra teoriei
Adevărata problemă a arhitecturii est-europene este că războiul si apoi regimurile bolsevice i-au retezat dimensiunea critică, autoreflexivitatea. După suprimarea avangardei în URSS, discursul politic este cel care înlocuieste (stands for) critica si teoria. Liderii institutiilor - uniune, academie, revista Arhitektura SSSR - vor "trasa linia oficială a partidului" în cutare chestiune de arhitectură si urbanism, în vreme ce plansetarii o vor "traduce în practică". Putinii teoreticieni vor decora mesajul ideologic cu adjective proprii jargonului arhitectural, introducând si elemente de logică internă discursului politic tradus într-un limbaj ce nu îi era propriu: cel estetic. După ce devenea normă, doar liderii partidului mai puteau critica linia oficială, devenită, din cauza schimbării conjuncturii, "gresită". Realismul socialist, ca "metodă estetică", era copilul vitreg al ideologiei. Ingredientele aparitiei sale nu o explică pe deplin. Decretul din 23 aprilie 1932 va sugruma multele organizatii rivale din arte, restrângându-le înlăuntrul unicelor uniuni de creatie controlate de partid. Concursul pentru Palatul Sovietelor duvedeste că "juriul", numit Comitetul Edificiului (i.e. practic acelasi lucru cu conducerea PCUS) nu avea nici măcar o idee vagă despre cum să arate edificiul final. Dimpotrivă, deciziile scrise ale juriului arată că acesta se rezuma la a emite texte obscur-ideologice, care puteau fin interpretate în fel si chip. Efectele importante ale competitiei au fost cele secundare, nu obtinerea unui proiect final. Au fost de fapt eliminati arhitectii modernisti locali si străini din arhitectura URSS. Metoda interpretării istoriei din perspectiva "progresului social" venea din zona literaturii (discursul lui Gorki la congresul Uniunii Scriitorilor în 1934). După 1934, când V. Vesnin mai critica încă "sciusismul" (i.e. oportunismul eclectic practicat de Sciusev) arhitecturii sovietice si mai cu seamă după slabele proteste de la Congresul Uniunii arhitectilor din 1937, practic nu a mai existat o agendă critică atasată arhitecturii din URSS si tările satelit.
Ceea ce ne aduce din nou la discursul lui Hrusciov. Acesta a fost primul discurs la nivel înalt al lumii comuniste care atinge probleme estetice si care are efecte nemijlocite, dramatice, asupra practicii. Argumentul meu este că tocmai acest caracter total si imperativ al discursului - atingând întreaga problematică a edificării - a suprimat încă o dată si definitiv dimensiunea critică a arhitecturii estice, cel putin până la aparitia unor discursuri alternative locale, de felul celor ale lui Ceausescu. Arhitectura tărilor comuniste va fi de aici înainte una eminamente edificată. Proiectele utopice vor lipsi, iar critica este practic suprimată. Presa de arhitectură devine doar o oglindă a practicii, oferind exemple de urmat - certitudini, iar nu dubii.
În discursul arhitectural vestic este cel putin la fel de interesant de urmărit corpus-ul de proiecte fantastice, utopice, miturile, artele poetice individuale si de grup, manifestele, competitiile, discutiile teoretice fără finalitate practică explicită. Adeseori însă, tocmai această nebuloasă teoretică, increată, este aceea care fertilizează teoretic si constituie motorul schimbărilor în edificare. În est însă, cercetătorul este constrâns la "kremlinologie", încercând să stoarcă din texte oficiale referinte teoretice oblice, de directie, destinate arhitecturii. A citi interpretări "teoretice" în reviste sau cărti este adeseori inutil, sau redundant, întrucât mai nimic dincolo de amintitele referinte oficiale vor fi de găsit.
Un exemplu lămuritor în acest sens este un articol al lui I, Nikolaev, intitulat "Probleme de economie si estetică în arhitectura sovietică" (Arhitectura RPR 7/1955). Acesta este un architect's digest al discursului lui Hrusciov. De asemenea lămuritoare pentru caracterul strâmt, de rezonator, pe care îl avea "estetica" bolsevică, este "masa rotundă" organizată de Acadenmia de arhitectură din URSS "asupra problemei naturii si specificului arhitecturii" (Arhitektura SSSR 6/1955). Ea nu este altceva decât silabisirea ideilor din discursul lui Hrusciov pre limba arhitectilor. Acestor idei le sunt găsite precedente istorice (i.e. un pedigree justificator) si le sunt expuse limpede consecintele de urmat în practica arhitecturală curentă.
Merită de asemenea de urmărit media arhitecturală din tările comuniste de după 1954. A urmări sumarul revistei Arhitectura RPR începând din 1955 este a citi termeni-cheie din discursul lui Hrusciov. Revista era editată de Uniunea Arhitectilor si de Comitetul de Stat pentru Arhitectură si Constructii al Consiliului de Ministri. Fată de liniile de fortă ale acestuia - accentul pe industrializarea constructiilor, optimizarea costurilor, prefabricare si tipizare - putinele accente se referă la amintita celebrare a vernacularului din diferite regiuni ale tării. În primul rând, sunt celebrate metodele industriale în constructii, care detin majoritatea paginilor, în detrimentul temelor de istorie sau estetică. Acestea, de regulă situate ultimele în revistă, detin doar o septime din numărul de articole si pagini. Nimic despre edificii individuale în 1955. În locul lor, locuintele, clădirile social-culturale, industriale si agricole sunt norma. Deasupra tuturor - standardizarea si tipizarea. Proiecte-tip pentru cămine culturale la tară (2/1955), proiecte-tip pentru clădiri publice (5/55), proiecte-tip pentru scoli si grădinite (10 si 11-12/1955) tin capul de afis al revistei. Situatia se repetă în anii următori, până în 1957-1958, când apar nu doar elogii ale vernacularului regional, accente "nationale"[vii], vagi elogii aduse arhitecturii religioase[viii], precum si încercări la toate nivelurile, începând de la cel mai înalt, de a rezolva pe plan local deficitul de directie politică proprie în domeniul constructiilor si urbanismului (în noiembrie 1957 o plenara lărgită a Comitetului de conducere a UAR, o alta, asupra reducerii costului constructiilor de locuinte, în 18-19 iunie 1958, plenara CC al PMR din 26-28 noiembrie 1958 etc).
O întâmplare aproape anecdotică devine totusi exemplară pentru modul în care ideile despre arhitectură circulau în epocă. Cea de-a III-a Conferintă a Uniunii Arhitectilor din RPR (10-11 decembrie 1954, descrisă în Arhitectura 3/1955) se petrecea la câteva zile după discursul lui Hrusciov. ideile discursului fuseseră însă atât de surprinzătoare, de radicale, încât, până la lămurirea semnificatiei lor pentru arhitectura românească, participantii s-au multumit să se rezume la discutarea arhitecturii agricole si zootehnice a noilor kolhozuri românesti. Nici evenimentul sovietic, nici Hrusciov însusi nu sunt mentionati nicăieri în concluzii. Concluziile însă reflectă timid exact linia de gândire a discursului pronuntat de liderul sovietic, mai degrabă ca un ecou dezorientat decât cu fermitate.
Dezmeticirea a luat câtiva ani buni, iar efectele discursului, la rândul lor, se fac simtite în proiectare după 1955, iar în edificare din 1956 înainte. Abia în Arhitectura RPR nr.9/1957 concluziile discursului cu privire la arhitectură sunt prezentate din nou, de data asta cu toată vocea, drept imbold mobilizator pentru proiectanti. Atunci, în decembrie 1954, "constructorii si arhitectii sovietici au analizat rezultatele muncii lor, au scos la iveală cu curaj lipsurile din domeniul proiectării si executiei constructiilor si au trecut cu hotărâre la înlăturarea eficientelor semnalate" (46).
Ulterior discursului din 1954, conceptele-cheie al presei de arhitectură vor deveni prefabricarea, tipizarea, locuinta de masă, iar în plan urbanistic - sistematizarea teritoriul national, ca un mijloc de a lua în posesie si de a controla realitatea fizică. Este echivalentul est-european al conceptului de megastructură, care va deveni dominant în discursul arhitectural european în anii următori lui 1954. Modernismul est-european postbelic va naviga asadar volens-nolens în umbra conceptelor teoretice rafinate ale vestului. Dar, în fapt - prin pilotarea asigurată de partidele comuniste - el va dovedi cu asupra de măsură solidaritatea genetică dintre proiectul estetico-politic al avangardei istorice si cel social-politic bolsevic. Primul a fost implementat cu prisosintă de cel de-al doilea. Ideii tentante a lui Boris Groys, precum că arhitectura stalinistă continuă proiectul avangardist, îi sunt necesare, pentru a fi acceptată, un efort de imaginatie spre a ignora diferentele formale între cele două arhitecturi, precum si fortarea contextului istoric, înlăuntrul căruia - totusi! - avangarda istorică a fost suprimată institutional si estetic de către realism-socialist.
În schimb, nici unul dintre aceste obstacole nu mai există în judecarea solidaritătii genetice dintre avangardă si modernism, pe de o parte si socialismul post-stalinist/"real". Să ne amintim în context că idei "utopice", apartinând avangardei constructiviste, reveniseră în atentia conducerii comuniste românesti în ultimii ani ai regimului: fabricile de mâncare bunăoară, dar nu mai putin dezurbanismul - orasele alternative (agro-industriale) se ridicau din anonimatul provinciei, în detrimentul marilor centre urbane, care erau destructurate fizic. Astfel de orase-fantomă îsi bazau existenta exclusiv pe proiectul politic: masse largi erau transmutate din cu totul alte regiuni ale tării (pentru omogenizare si stergerea identitătii regionale si locale), pentru a lucra la combinate lipsite de materii prime locale sau chiar indigene. Combinatul de alumină de la Tulcea depindea - o face si azi - exclusiv de bauxita africană, iar unul din combinatele petrochimice în jurul cărora s-a inventat un oras - Midia- Năvodari - avea să supravietuiască din petrolul iranian al sahinsahului, sau de ipotetica existentă a resurselor marine. Colapsul acestor surse, închiderea minelor pentru Turceni sau Valea Jiului înseamnă moartea implicită a oraselor cu care sunt asociate. În aceeasi vreme locuinta socială de massă devenise - deja de aproape două decenii - singura formă acceptată de asigurare a necesarului de spatiu locativ.
Revenind la problema teoriei arhitecturii în perioada post-stalinistă, două sunt pozitiile radicale exprimate de către arhitectii sovietici, reflectând dilemele în care acestia erau aruncati de consecintele discursului lui Hrusciov privind reconstructia în arhitectură. La 12 aprilie 1958, Hrusciov reiterează problemele arhitecturii într-o cuvântare la conferinta unională a constructorilor, anuntând că simpla epurare a decoratiei de pe fatade - oricum un proces încă neîncheiat, asa cum s-ar fi cuvenit deja - nu înseamnă încă reconstructie: "Multi înteleg gresit sarcinile reconstructiei si o privesc doar ca pe o reducere a exagerărilor în arhitectură. Problema constă însă în schimbarea principială a orientării arhitecturii si această chestiune trebuie dusă până la capăt".
Care capăt? Primul întrevăzut dintre ele a fost sintetizat de A.I.Burov în cartea sa Esenta estetică a artei si a fost ulterior criticat vehement în Arhitektura SSSR 2/1958 într-un articol "publicat spre discutare": "Despre calitătile estetice ale constructiei de masă", al arhitectilor G.Minervin si M.Fedorov. Pozitia lui Burov este aceea că arhitectura are o slabă capacitate de a exprima ideologie si că este, de aceea, aproape inutilă ca artă (din perspectiva artelor-ca-instrument al propagandei), întrucât nu este în măsură să reflecte realitatea si, deci, să dea seama despre aceasta, ca alte forme ale constiintei. Nu întâmplător, crede autorul: arhitectura este mai apropiată designului si industriei decât artei, este un fenomen para-artistic. Concluzia: arhitectura este de asimilat domeniului industrial, sub forma constructiilor tipizate si trebuie încetat a se mai pretinde de la arhitectură să semnifice, când tot ce trebuie ea să facă este să adăpostească. Folosind termeni heideggerieni, arhitectura trebuie să renunte la a mai dori să fie oeră de artă, repliindu-se pe pozitia sa de ustensil, asupra căruia atentia celui ce îl foloseste nu trebuie să zăbovească. Pozitia lui Burov poate să pară o "traducere" fidelă în planul esteticii a indicatiilor lui Hursciov din 1954.
Dimpotrivă, cred cei doi critici ai lui Burov mai sus citati, calitătile estetice ale arhitecturii nu sunt un ce adăugat dinafară, ci rezidă exact în firea casei, în chiar faptul existentei sale ca făptură tectonică ("De obicei se subliniază că o operă de arhitectură trebuie să emotioneze pe om prin actiunea proportiilor structurii sale tectonice, prin mijloacele de expresivitate ale proportiilor si ritmului. Toate aceste calităti si proprietăti ale arhitecturii se raportează la notiunea de "imagine artistică". Desigur că lucrurile stau chiar asa.") si, mai apoi, în capacitatea acestei case de a servi optim scopului său ("Casa de locuit (sic!) sau clădirea grădinitei de copii pot deveni, de exemplu, expresia ideii grijii fată de om, deoarece această idee este cuprinsă în însusi continutul acestor obiecte. Palatul Sovietelor va exprima ideea victoriei socialismului si măretia epocii noastre, întrucât însăsi constructia Palatului Sovietelor din Moscova va constitui o mărturie a grandioaselor realizări si succese ale poporului sovietic").
Autorii oferă în proces o interpretare modernă a statutului ontic al arhitecturii, lucru evidentiat si de definitia dată ei, chiar dacă contaminată de retorica vremii: "Cînd se vorbeste despre imaginea artistică în arhitectură, se spune de obicei că această imagine trebuie să exprime destinatia clădirii (forma urmează functia, n.mea. A.I.), trăsăturile si particularitătile nationale ale constructiei, să reflecte timpul când a fost executată constructia (expresia contemporană si refuzul retrospectivismului istoricist, n.mea A.I.), apartenenta ei de clasă etc."
Acesta este al doilea "capăt" pe care îl implica în nivelul său latent discursul hrusciovist: modernitatea. Un alt argument în favoarea acestei teze ni-l oferă comentariul în marginea discursului din 1954 pe care îl face arh.K.Ivanov în articolul "Să învingem conceptiile estetizante, unilaterale, din arhitectură", tradus din Arhitektura SSSR 10/1958 în Arhitectura RPR 12/1958. Ivanov reia un citat dintr-un alt articol de S. Kallistratov ("Despre însemnătatea creatiei arhitecturale", Arhitektura SSSR 1/1958), care proclama "Sarcina arhitectului constă tocmai în aceea că, tinând seama de conditiile vietii, precum si de tehnica modernă si proiectând în primul rând locuinta, să asigure în ea confortul, iar apoi să se gândească la fatadă" (subliniat în text de K.Ivanov).
Reluând tema originii arhitecturii, autorul observă că problema artisticitătii este una de clasă, pentru că, bunăoară, "toate constructiile care deservesc masele largi populare (locuintele) sau care deservesc locul lor de muncă (clădirile de productie), dacă nu au calităti artistice, nu sunt nici ele "arhitectură", ci, cum spunea I.L.Mata, doar simplă constructie>>." Ceea ce face ca istoria arhitecturii să fie scrisă doar de clădirile puterii, de "monumentele artistice". Or, a venit, crede Ivanov, vremea ca asemenea atitudine, care s-a perpetuat din nefericire până la finele epocii staliniste, să înceteze.
Aceasta pentru că arhitectura nu este în primul rând artisticitate: "în interpretarea materialistă-multilaterală a arhitecturii, criteriul fundamental care determină specificul arhitecturii se consideră în primul rând existenta spatiului material organizat, a unei compozitii anumite de încăperi care deservesc un anumit proces social - de muncă, trai sau cultură - adică destinatia socială principală a clădirii, în care elementele frumosului, calitatea artistică, expresivitatea pot fi prezente în măsuri foarte diferite, lucru care depinde de diferitele conditii istorice, sociale sau alte conditii concrete". Textul citat este în fond o transcriere mult mai slabă a aceluiasi dicton modern al relatie cauzale dintre formă si functie: "spatiul material" este astfel organizat ca să deservească "destinatia socială" (atentie si la ierarhizarea acestor "destinatii"!). Scopul arhitecturii va trebui să devină nu inventarea "capodoperei", ci rezolvarea problemelor de proiectare în integralitatea lor si, mai ales, în ordinea lor ierarhică; rezultatul unui astfel de demers va trebui să fie "constructia arhitecturală multilateral desăvârsită".
În-loc-de-manifestul arhitecturii est-europene
Este discursul lui Nikita Hrusciov cu adevărat un manifest ignorat al arhitecturii est-europene? Răspunsul nu poate fi dat printr-un simplu da sau nu.
Pe de o parte: da. Pentru că el celebrează o agendă modernă explicită - preocuparea socială si progresul, industrializarea constructiilor (prefabricare, tipizare, folosirea betonului armat, eficientizarea lucrărilor de constructii si a costurilor acestora), o recognoscibilă parafrazare a sloganului "forma urmează functiei", si obsesia pentru o "rationalizare" a proiectării. În critica adusă realismului socialist, discursul uzeză un jargon modernist (ponderat însă, trebuie reamintit, de contextul puternic ideologic al limbii de lemn) si respinge exagerările anti-constructiviste, fără însă a reabilita însă definitiv estetica avangardei ruse si, mai ales, fără a îngădui comentarii contemporane pe teme proprii acelui timp.
Pe de altă parte: nu. Deoarece a fost în primul rând un discurs politic, menit nu atât să revolutioneze constructiile si discursul arhitectural sovietic, cât să înceapă demolarea esafodajului stalinist: institutii anchilozate, personaje identificate cu fostul regim, un învătământ desuet. Discursul ordona schimbarea, nu o propunea ca pe o posibilă alternativă. Indicatiile liderului de partid trebuiau "traduse" în practică fără întârziere si fără comentarii critice.
De asemenea, multe din principiile avansate de Hrusciov nu apartin retoricii moderne, ci sunt consecinte ale principiilor economice bolsevice. Costul per metru pătrat, bunăoară, ca unic etalon de judecare a arhitecturii, are drept consecinte nu o arhitectură deliberat severă, ci una pauperă semantic, inexpresivă. De asemenea, obsesia industrializării poate fi interpretată ca fiind mai degrabă o consecintă a accentului (pus mai întâi de Stalin si păstrat de bolsevici până în 1989) pe industria grea. De fapt, trebuie spus că discursul reflectă lipsa de alternative viabile a regimului sovietic în fata încercărilor la care societatea îl supunea.
Situat în trena mortii lui Stalin, însusi un product al fostei realităti staliniste, Hrusciov trebuia să nevigheze extrem de prudent. Avea de exorcizat trecutul, fără a demola în proces si fundamentele regimului sovietic. Iată de ce propun în final circumspectie în a caracteriza discursul lui Hrusciov din 7 decembrie 1954. În mod evident, el este începutul procesului de destalinizare în URSS. Pe de altă parte, reprezintă începutul sfârsitului arhitecturii realist-socialiste. Discursul lui Hrusciov suprimă a priori orice formă alternativă de discurs critic în aceste arhitecturi nationale, îngăduite fiind doar comentariile în marginea textului ideologic oficial, care, chiar asa fiind, ridica suficiente probleme teoretice si metodologice spre a da de lucru institutelor, academiei si presei de specialitate din URSS si tările-satelit. De aceea, în plus, discursul tine loc de (stands for) acele virtuale manifeste ale arhitecturilor moderne postbelice în URSS si Europa de est, pe care le-a făcut imposibile prin existenta si prin continutul său.
[i]. A se vedea textul lui F.L.Wright "Arhitectură si viată în URSS" în Simetria/Totalitarism/primăvara 1995 (traducerea mea). Textul a apărut initial în Architectural Record, oct. 1937.
[ii]. "Nu vom da numele si nu-i vom acuza pe cei care au condus constructorii spre folosirea betonului monolit. Cred că acei tovarăsi au înteles însisi că se aflau pe un drum gresit. Astăzi este limpede oricui că trebuie să urmăm calea mai progresistă [care este] calea folosirii elementelor si a pieselor prefabricate" (sublinierea mea, A.I.).
[iii]. "Una dintre contradictiile fundamentale ale operei lui Sciusev a fost aceea dintre conceptiile sale progresiste - refuzul clasicismului si folosirea formelor nationale - si continutul reactionar al acelor clădiri, adesea servind biserica anti-populară taristă (...) Numai după Marea Revolutie Socialistă din Octombrie Sciusev s-a ridicat la înăltimea propriilor posibilităti, opera sa câstigând un continut social si ideologic adecvat, plasându-l astfel pe Sciusev printre cei primii si cei mai importanti maestri ai arhitecturii sovietice." "Alexei Victorovici Sciusev - Marele maestru al arhitecturii sovietice" în Arhitectura 2/1953. A se observa modul în care teza lui Stalin privind dihotomia dintre formă si continut este folosită în a face separarea între bisericile lui Sciusev dinainte de 1917 si opera sa post-revolutionară.
[iv]. Editată în ruseste în 1953, vol. 22, pag.437, citată în text de însusi Hrusciov, spre a dovedi irelevanta modului în care propaganda stalinistă definea constructivismul.
[v]. Istoria, povestită de Trakhanov si Kavtaradze, spune că Sciusev, care avea de redesenat fatadele a ceea ce trebuise să fie un proiect modernist, a propus lui Stalin două solutii. Fiind doar jumătăti de fatade diferite, unite de-a lungul axei de simetrie pe o aceeasi plansă, Stalin a semnat-o ca fiind o unică propunere si nimeni nu a îndrăznit să-i atragă atentia asupra erorii. Asa încât fatada hotelului Moskva este "disimetrică": două jumătăti diferite de fatade.
[vi]. Casa a fost deteriorată în urma atacului lui Eltân din 1992 asupra parlamentului rus.
[vii]. Într-o cronică deosebit de severă la cartea profesorului Grigore Ionescu: Arhitectura populară românească, Bucuresti, Editura Tehnică 1957, Anton Moisescu vestejeste concluziile prea vagi din perspectiva identitătii nationale românesti, ale cărtii: "Sîntem convinsi că aceasta este o caracteristică importantă a artei noastre populare, dar dacă la aceasta s-ar reduce particularitatea ei natională (italicele mele, A.I.), putem spune pe drept cuvânt că prin aceasta încă nu am aflat ce deosebeste arta noastră populară de arta populară a altor tări, ce anume formează tocmai originalitatea ei unanim recunoscută." (Arhitectura RPR 7/1958, pag. 28)
[viii]. În Arhitectura RPR 7/1958, pp. 30-31 sunt dedicate expozitiei de desene, acuarele si fotografii executate de arhitecti în anul 1957 si celei a arhitectului Laurentiu Vasilescu (4-18 mai 1957, Casa Arhitectului din Bucuresti). Din cele 7 imagini, trei sunt dedicate bisericilor (biserică de lemn din Muzeul Satului de arh. L. Vasilescu, Mânăstirea Secu de C-tin Jugurică si Catedrala Naumberg, foto de Solari Aron Grimberg).
|
