Augustin IOAN: Discurs funebru la capataiul realismului socialist

Augustin IOAN: Discurs funebru la cãpãtâiul realismului socialist

Este discursul lui Nichita Hrusciov din 7 Decembrie 1954 la "Conferinta unionalã a constructorilor, arhitectilor si muncitorilor în industria materialelor de constructii, în industria constructiilor de masini pentru constructii, în proiectare si cercetare" un manifest ignorat al arhitecturii moderne? Care sunt consecintele sale directe si cele mediate de procesele politice pe care destalinizarea le-a generat în statele-satelit din estul Europei?

Obiective

Discursul lui Nikita Hrusciov din 1956 la congresul PCUS este îndeobste cunoscut drept începutul procesului de destalinizare în URSS si în majoritatea tãrilor-satelit ale acesteia. Textul urmãtor poate fi însã redescoperit în sfârsit drept primul atac efectiv împotriva stalinismului, de la cel mai înalt nivel al conducerii sovietice.

În comparatie cu discursul din 1956, avem de-a face deocamdatã cu un "manifest blând", spre a parafraza o vorbã a lui Robert Venturi. De asemenea, trebuie precizat cã este un atac oblic. Propriu zis, în cauzã nu este pusã ideologia care a generat realismul socialist, nici rolul disfunctional al personalitãtilor de prim rang ale puterii - Stalin însusi, Lunacearski, ªciusev, Jdanov - în configurarea respectivei "metode". În vizorul noului lider s-au aflat mai degrabã punctul de vedere oficial de pânã atunci asupra arhitecturii, politicile staliniste în domeniul constructiilor si urbanismului, estetica obiectelor si strategiile lor de edificare, precum si persoanele-cheie ale establishment-ului arhitectural.

Cu toate acestea, trebuie spus cã sunt de gãsit elemente apartinând vãdit, sau gravitând în aura retoricii moderniste:

a) Discursul a proclamat nevoia imperioasã de a industrializa tehnicile de constructie, accentuând asupra standardizãrii si tipizãrii, asupra prefabricãrii si a productiei de masã a elementelor structurale. Ca o consecintã nemijlocitã a schimbãrii tehnologiilor si a productiei industriale, liderul sovietic accentueazã asupra schimbãrii modului în care arhitectura va trebui proiectatã. Arhitectura devine secundã în raport cu edificarea, o consecintã a acesteia. Chiar aceastã inversare a ierarhiilor - semnalatã încã din titlu - semnalizeazã o respingere a situatiei de dinainte de 1953 în domeniul edificãrii.

b) Hrusciov a criticat monumentalismul edificiilor staliniste. Tintele principale au fost atât caracterul de unicat al acestor edificii, cât si alura lor de edificii sacre. În locul acestora, accentul discursului cade aproape exclusiv pe programele sociale, în special asupra locuintelor colective, de masã. Singurul criteriu de judecatã al acestor ansambluri rezidentiale urma sã fie costul metrului pãtrat de constructie, în detrimetrul celui anterior - cantitatea de decoratii care atârna de fatade.

c) Chiar dacã nu a propus în chip explicit constructivismul ca pe o ideologie si o esteticã renãscutã din cenusa martiriului sãu stalinist, Hrusciov l-a identificat cu o "tintã falsã": lupta împotriva avangardismului îi pãrea liderului sovietic mai degrabã o perdea de camuflaj dinaintea slabei calitãti a arhitecturii staliniste.

d) În fine, ca o consecintã a punctelor anterioare, prin critica acidã adresatã Academiei de Arhitecturã, lui Mordvinov, capul acesteia si, de asemenea, arhitectului-sef al Moscovei, Hrusciov ataca violent structurile institutionale lãsate în urmã de stalinism si pe reprezentatii acestora. În chip vãdit, discursul a fost gândit ca un atac la adresa arhitecturii celei "vechi", din timpul perioadei Stalin. Aceasta avea sã fie umilitã si i 656e42g ndirect, prin critica adusã institutiilor sale, odinioarã un cuib al nomenclaturii artistice. Sã ne amintim cã în filmele epocii staliniste, când trebuiau prezentate medii privilegiate si standarde de viatã elevate ale epocii, arhitectii si casele lor erau acolo. Uniunea avea o "dacea" (vilã) în afara Moscovei, la Suchanov. Academia folosea un vechi palat si pânã si Frank Lloyd Wright^[i], pe atunci membru al delegatiei americane la Congresul Uniunii Arhitectilor din 1937, fusese surprins si delectat de standardele de lux de care se bucurau arhitectii. Conferinta nu era însã una a Uniunii Arhitectilor, nici a Academiei de Arhitecturã. Consecinte ale decretului din 23 aprilie 1932, desi prezente la conferintã, ambele institutii aveau sã afle cã zilele mãretiei lor trecuserã.

Industrializare - Prefabricare - Casa tipizatã/serialã

Prioritatea aveau sã o detinã industriile legate de edificare, de care arhitectii vor urma sã depindã de aci înainte: ei erau o parte mãruntã, în nici un caz cea mai importantã, al colosului industriei materialelor, masinilor si tehnicilor de edificare în sine. Titlul discursului însusi nu amintea arhitectura în chip explicit ("asupra introducerii pe scarã largã a metodelor industriale, a îmbunãtãtirii calitãtii si reducerii costului constructiilor"). Doar breasla era mentionatã, dar dupã aceea a constructorilor. Mai mult încã, arhitectura este arareori numitã în prima parte a discursului, cea care de fapt schiteazã viguros directiile politicii viitoare în constructii.

Dupã o introducere care clama întâietatea industriei grele în dezvoltarea Uniunii Sovietice, Hrusciov va elabora aceastã idee în constructii, spunând cã industria grea înseamnã: a) mai mult ciment si, deci, mai mult beton armat; b) industrializarea pe scarã largã a constructiilor; asadar c) beton prefabricat si nu monolit^[ii] si d) în nici un caz cãrãmizi. Pentru Hrusciov, "mai progresist" (sic!) însemna "a industrializa metodele de constructie", ceea ce presupunea ca o întreagã industrie sã se dezvolte în jurul conceptului de progres, verificând în proces si opinia lui Tafuri privind "confiscarea" miscãrii moderne de cãtre industrie:

"Prin decretul CC al PCUS si al Consiliului de Ministri al URSS, s-a prevãzut ca în urmãtorii trei ani vor fi construite 402 noi fabrici si 200 de platforme pentru producerea elementelor prefabricate si a pieselor din beton armat. În acesti trei ani, productia elementelor de prefabricate din beton armat va creste de trei ori; în legãturã cu aceasta, productia de ciment va creste mai mult de o datã si jumãtate(...)."

În domeniul prefabricãrii, pãrea dificil pentru liderul sovietic sã aleagã dintre sistemele existente - cu structurã prefabricatã si panouri, sau doar panouri mari - încât el pãrea gata sã îngãduie existenta si competitia lor, amânând astfel optiunea oficialã pentru unul din ele: "(...) mi se pare cã pentru moment nu trebuie dat un anume verdict (...) Trebuie sã oferim ambelor sisteme sansa sã se dezvolte". Mai mult încã, orice putea fi prefabricat trebuia produs ca atare: nu numai ziduri si elemente de constructie, ci si poduri, conducte, practic orice putea Înlocui lemnul, cãrãmizile si metalul: " Orice poate fi înlocuit în constructii cu betonul sau betonul armat, trebuie înlocuit". Motivul aparent? Exista, pare-se, o crizã de lemn în URSS la acea datã. Pe de altã parte, metalul fusese folosit inadecvat si "injust".

Dacã aceste motive laterale pot fi acceptate, cu sigurantã însã cãrãmizile erau condamnate datoritã caracterului lor "retrograd": erau asociate cu o înapoiere a industriei constructiilor, cu munca manualã (i.e. cu ineficienta dinaintea epocii moderne, a masinilor). Aparent, pledoaria lui Hrusciov pare încã o datã irigatã de fascinatia primarã a sovieticilor fatã de fordism si taylorism, dupã ce Lenin râvnise odinioarã la altoirea acestora pe justetea ideologicã a bolsevismului.

Înapoierea este un cuvânt cheie al discursului, pentru cã lupta împotriva înapoierii este informatã de dorul de progres societal si economic (i.e. industrial). Trebuie de îndatã observat cã abordarea este maniheistã: eficienta si progresul au substantã moralã, asemenea felului în care realismul socialist citise istoria. Cimentul - cu deosebire betonul armat - i prefabricarea erau "bune", în vreme ce cãrãmizile i betonul monolit, respectiv munca manualã, erau "rele".

Discursul înglobeazã un tip de retoricã mai socialã decât era prevãzut în agenda realismului socialist arhitectural. Desigur, acesta din urmã era la rândul sãu eminamente populist, dar mai cu seamã la nivelul expresiei, pe când Hrusciov doreste o "democratizare" a productiei de spatiu habitabil, cantitativ vorbind. Hrusciov scurt-circuiteazã asadar logica distorsionatã a "dreptului poporului sovietic la coloane" postulat cândva de Lunacearski. Nu de acces la fast au nevoie massele, ci de satisfacerea, deocamdatã la un nivel elementar, a nevoilor de habitare. De aceea, el are solutii firesti: URSS nu (mai) avea de fapt nevoie de monumente, ci de proiecte sociale "umile", "functionale": spitale, crese, scoli.

Spre deosebire de arhitectii stalinisti, care pierduserã contactul cu realitatea, Hursciov are argumente tipice de activist, luate "din viatã", spre a-si sprijini afirmatiile. Bunãoarã, în orasul industrial Vatutenki (regiunea Moscova), grãdinita fusese prost proiectatã din perspectivã functional(ist)ã. Ea era supra-dimensionatã (91,9 mp/copil în loc de 24 mp/copil, cât statutau normele în vigoare atunci) si erau "încãrcate cu ornamente din stucaturã". Era un "palat", proclama ironic speaker-ul, care costase de trei ori cât ar fi fost costul "normal" al unei astfel de investitii. ªi, cu toate acestea, autorului priectului i-a fost decernat premiul întâi. Pentru ce? Pentru risipirea fondurilor."

Industria devansa dramatic arhitectura: uneori, proiectarea unui edificiu dura doi ani si mai mult, observ mustrãtor liderul bolsevic. Dacã arhitectii însisi nu realizau cât de înceti sunt, industria, semnul progresului inexorabil, îi va accelera ea însãsi. Ce însemna însã, drept consecintã a logicii interne a discursului, progres în proiectare? - proiecte tip; Cu cât mai simple, cu atât mai bine. Cu cât mai putine, cu atât mai bine:

"De ce sunt folosite 38 de proiecte tip? Este aceasta rational (sublinierea mea, A.I.)? (...) Trebuie alese un numãr limitat de proiecte tip pentru locuinte, scoli, spitale, grãdinite, magazine, ca si pentru alte clãdiri si constructii; trebuie construit în masã potrivit acestor proiecte pentru, sã spunem, cinci ani. Dupã aceastã perioadã sã se discute si, dacã nu vor fi alte proiecte mai bune, durata de folosintã a acestora sã fie extinsã pentru încã cinci ani. Ce este rãu în aceastã propunere, tovarãsi?"

În logica dualã a lui Hrusciov nu exista loc pentru finisaje si decoratii elaborate ("exagerate" ar fi termenul cuvenit aici, potrivit discursului). Arhitectii care proiectau edificii unicat deveniserã deodatã "un obstacol împotriva industrializãrii constructiilor". Ei erau reactionarii cãrora nu le plãcea sã se construiascã "bine si repede", credea secretarul general al PCUS. Ei fuseserã obisnuiti sã ridice câte un monument (termen prin care Hrusciov Întelegea "o clãdire ridicatã potrivit unui proiect personal"). Foarte probabil cã datorau aceastã eroare educatiei primite în scoala de arhitecturã, devenitã dupã 1932 practic un bastion beaux-arts-its al realismului socialist.

Dacã arhitectii doreau "sã meargã în pas cu viata", ei trebuiau sã învete nu doar sã proiecteze forme, ci si despre materiale, tehnici de constructie si, mai ales, despre economie. Traditiile beaux-arts-iste ale scolii staliniste de arhitecturã erau astfel atacate frontal. În schimb, Hrusciov evocã modelul politehnic de predare a arhitecturii (mai apropiat de Bauhaus, dar pilotat ideologic, se întelege, de cãtre partid). Prin decorarea arhitecturii lor, beaux-arts-istii atârnau de clãdiri decoratii lipsite de gust si - un nou argument modern - inutile. Erau arhitecti de fatade. Edificiile lor erau dificil de construit, scumpe, consumatoare de bai si resurse. În locul lor, Hrusciov proclamã criteriul "pretului de metru pãtrat de constructie" drept singurul realist si care era în stare sã subsumeze inclusiv dimensiunea esteticã a "puritanismului" arhitecturii sale sociale.

"Ornamentul este incorect politic". Agenda modernã

"Ornamentul este o crimã" spusese cu mult timp în urmã Loos. Hrusciov nu doar cã este de acord cu ceea ce a devenit în timp un slogan al modernismului arhitectural, dar îi adaugã alte conotatii. Decorativismul era expresia malignã a unui program de constructii aberant (i.e. "irational"), care privilegiase turnurile cãtre care "putem privi, dar în care nu putem locui sau lucra". Argumentele anti-staliniste urmeazã apoi de pe pozitii tipic moderne. De ce avea nevoie Moscova de asemenea turnuri, care, în afara pretului lor, mai si arãtau ca niste biserici? Ele ofereau o expresie exterioarã inadecvatã functiunii cãrora le erau destinate:

" Nu se poate transforma o casã contemporanã, prin mijloace formale, într-un soi de bisericã sau de muzeu. Aceasta nu aduce nici un confort suplimentar locuitorului, ci complicã utilizarea clãdirii si îi scumpeste costurile."

Spre deosebire de Loos însã, Hrusciov îsi permitea sã fie nu numai caustic la adresa "decoratorilor", ci si efectiv în punerea în practicã a judecãtilor sale de gust. Acestea sunt "perversiuni în arhitecturã" si oricine nu întelegea (i.e. nu era de acord cu) noile directive trebuia sã fie înlocuit. Asa se întâmplã cu un tovarãs Zaharov, fost director al unui institut de proiectãri. Vina sa, în afarã de apartenentã la nomenclatura stalinistã în arhitecturã? - proiectase un bloc de locuinte: un turn cu statui palladiene la vârf, având "o camerã de locuit cu cinci pereti, cu o fereastrã de colt, inconfortabilã, lãsând la o parte cã locuitorii aveau de privit toatã viatã lor spatele statuilor".

Dar Zaharov nu era singur. Zaharov fusese poate inspirat de teoriile anterioare privind o abordare monumentalã a siluetei oraselor sovietice, precum si de hotãrârile de partid si de stat care începuserã programul de turnuri în Moscova (1 februarie 1949). Zaharov este tapul ispãsitor, iar atacul vizeazã întregul esafodaj estetico-politic care l-a fãcut posibil. Nu mai putin vinovatã era Academia de Arhitecturã, al cãrei presedinte "s-a schimbat dupã rãzboi. Nu mai este acelasi tovarãs Mordvinov". Lui A.G. Mordvinov, deja "atins" în discurs, îi este citat de cãtre Hrusciov un articol din Arhitektura SSSR 1/1945 (nota bene: cu nouã ani înaintea discursului lui Hrusciov!). Metoda citãrii abuzive este una manipulatorie. În fond, din epoca respectivã s-ar fi putut gãsi citate încã mai incriminante chiar din "creatia" speaker-ului însusi. La fel se petrece si cu profesorul A.V. Bunin. Amândoi fuseserã partizanii unor elemente urbane înalte, fãrã scopuri imediate: "portice, holuri monumentale, turnuri". Centrele oraselor, credea Bunin, trebuiau sã excludã prefabricarea. Dimpotrivã, ele ar fi trebuit proiectate individual si monumental, cu siluete verticale majore. Nu mai încape îndoialã cã arhitectii proiectanti sacrificau confortul si costurile, devreme ce, pare a sugera Hrusciov, de la vârf veneau asemenea exemple de gresitã întelegere a fondului problemelor arhitecturii.

Dar a fost cu adevãrat o neîntelegere, sau, mai degrabã, sub stindardul anti-constructivismului, arhitectii stalinisti îsi justificau doar "tendintele gresite"? Din acest punct, Hrusciov intrã în cea mai surprinzãtoare si radicalã secventã a discursului sãu. Avea de demolat deopotrivã establishment-ul stalinist si ideologia sa esteticã.

Cu primul inamic putea rezolva facil lucrurile. Noii lideri îsi promoveazã oamenii proprii, iar oligarhia stalinistã orfanã stia din propria sa experientã acest lucru. În plus, ea se afla în culpã, iar secretarul general va folosi un "cal troian" pentru a demola structurile existente fãrã a compromite sistemul. Numele sãu era tovarãsul Gradov. Acesta, pare-se, îl criticase pe tovarãsul Mordvinov (întruchiparea establishment-ului însusi), folosind argumente similare cu cele promovate chiar de liderul sovietic pe 7 decembrie 1954. Dar Mordvinov ar fi încercat sã îl împiedice a lua cuvântul la conferintã. Aceasta dovedea încã o datã, dacã mai era nevoie, cã "în Academia de arhitecturã nu sunt nici conditiile necesare pentru un schimb liber de opinii privind munca arhitecturalã, nici criticã." Nu era exclusiv vina lui Mordvinov. O împãrtea cu Comitetul de stat pentru constructii, care ar fi trebuit sã supervizeze munca academiei si "sã promoveze activitatea de standardizare, sistematizare si constructie a orasului". Se în elege din discurs cã Hrusciov reproseazã si acestui înalt organism de stat cã nu îsi fãcuse de fapt datoria.

Cât despre metoda realist-socialistã, liderul comunist trebuia sã fie mai subtil decât schimbarea prin decret a limbajului estetic oficial. El a preferat atunci sã adopte o tacticã de învãluire: dusmanul dusmanului sãu îi devenise brusc - dacã nu prieten, cu sigurantã - aliat. Care era dusmanul cel mai înversunat al realismului socialist? Avangarda, cu constructivismul drept echivalent în arhitecturã. Elita avangardistã fusese înlocuitã din posturile de conducere a arhitecturii încã de cãtre Lenin. Clasicisti precum Joltovsky, Sciusev^[iii] si Ivan Fomin pilotau replierea arhitecturii sovietice pe exemple de prestigiu din trecutul "progresist" al umanitãtii. Constructivismul devenise "formalist" - pentru cã dorea sã inventeze forme noi, lipsite de continut "revolutionar" si "cosmopolit", pentru cã fusese salutat cu entuziasm de avangarda europeanã "burghezã", ceea ce pusese sub semnul întrebãrii caracterul sãu revolutionar încã de la expozitia de la Paris din 1925.

Cum sã surpi mai bine realismul socialist asadar, decât pretinzând cã era mai importantã pentru promotorii sãi lupta impotriva constructivismului, decât proiectarea unei adecvate arhitecturi sovietice? "Desigur", trebuie luptat împotriva constructivismului, concedea Hrusciov, care nu era pregãtit - nu va fi niciodatã - sã împingã la ultimele consecinte lupta împotriva stalinismului. Dar lupta trebuia dusã folosind "mijloace rationale". Am mai subliniat cuvântul "rational", atât de drag modernitãtii. Ce vrea sã însemne acest termen cheie al discursului pe care îl interpretãm?

Dacã îndãrãtul formalismului se ascundea constructivismul, atunci probabil cã arhitectii stalinisti însisi erau adevãratii constructivisti. Paradoxul "confundãrii cu inamicul" decurgea dintr-o suitã de observatii empirice. Acesti arhitecti "alunecau cãtre pasiunea estetizantã pentru o formã desprinsã de continutul sãu". Iatã un argument prin excelentã drag lui Sullivan ("forma urmeazã functiei"). Acesti arhitecti pãreau sã nu vadã în lupta lor oarbã cã, probabil, fuseserã si pãrti bune, recuperabile, ale constructivismului. "Stilul-cutie, trist si gri". cum îl numea Marea Enciclopedie Sovieticã^[iv], ar fi produs totusi edificii mult mai ieftine decât colonadele si turnurile staliniste. Apoi distributia interioarã a acestor clãdiri, modul în care ele puteau fi întrebuintate, erau mai "rationale", asa cum se subliniazã frecvent în discurs, decât decorarea stridentã si inutilã a fatadelor. Era evidentã din partea arhitectilor atitudinea mai degrabã neglijentã fatã de "nevoile arzãtoare ale poporului" decât eficientã în combaterea constructivismului vrãsmas.

Hrusciov a continuat sã îsi stupefieze si mai mult publicul, punctând câteva principii dragi modernismului. a) În primul rând, o declaratie de principii: "Noi nu suntem împotriva frumusetii, ci împotriva lucrurilor inutile". apoi, derivat din acest slogan, urmeazã cã b) fatadele trebuie sã fie frumoase nu datoritã decorãrii lor, ci multumitã "proportiilor mãiestrite ale întregii clãdiri, unei bune proportionãri a ferestrelor si a usilor (...), folosirii adecvate a finisajelor". c) În fine, în probabil cea mai limpede parafrazã a mantrei moderniste, Hrusciov cere ca fatadele sã fie frumoase prin "sublinierea veridicã a bucãtilor de perete si a elementelor în blocurile din panouri mari".

Efecte asupra practicii

Evident, discursul a fost menit sã dea o loviturã - usor oblicã, dar dramaticã totusi - realismului socialist si, prin el, stalinismului remanent. Era un manifest împotriva a ceva, mai degrabã decât catalizator al unei estetici alternative. Agenda arhitecturii moderne a fost sursa de inspiratie pentru liderul sovietic. Este de asemenea evidentã influenta discursului asupra practicii din URSS si tãrile satelit. Din 1955 înainte, doar edificii aflate la acea datã în constructie au continuat sã fie edificate, nu fãrã a suporta criticile aspre la adresa costurilor si a decoratiilor lor. Practic, din 1957 nu se mai poate vorbi despre arhitecturã "stalinistã" nici în URSS, nici în majoritatea tãrilor-satelit. Mordvinov, autor al Hotelului Ukraina (unul dintre zgârie-norii stalinisti), si-a încasat portia de criticã chiar în discurs. Metrul pãtrat de constructie costa cu 17% mai scump decât cel de la Hotelul Moskva^[v], nu în ultimul rând datoritã decoratiei excesive. Multe pavilioane de la Expozitia agricolã unionalã din Moscova (descrisã in extenso de arhitectul sãu sef A Jucov în Arhitektura SSSR 7/1954, respectiv în Arhitectura RPR 9/1954) au fost terminate dupã moartea lui Stalin^[vi]. Casa Sovietelor RSFSR de pe Krasnopresnenskaia a fost ridicat ulterior urmând îndeaproape proiectul sãu dinainte de 1954, dar epurat aproape in întregime de ornamenticã. Stadionul Central Lenin din Lujniki (1956, arh A.V. Vlasov - în 1954 arhitect-sef al Moscovei, "un arhitect bun, dar care uneori nu manifestã cea mai bunã perseverentã", spunea Hrusciov în discurs), aminteste edificii dinainte de rãzboi precum Stadionul Dinamo a lui Boris Iofan: clasicist încã, dar fãrã decoratia flamboiantã a edificiilor de dupã 1948.

În urma hotãrârii CC al PCUS din 4 noiembrie 1955 "elementele stilistice inutile" au fost în mod oficial si definitiv eliminate din discursul arhitectural si pe toatã durata anului 1956 s-a trecut la un proces de epurare a proiectelor anterioare. Un text din 1958, semnat de primul secretar al Uniunii Arhitectilor Sovietici P. Abrosimov, ne aminteste cã astfel s-ar fi economisit 10 miliarde de ruble, adicã 2% din costul total (Arhitektura SSSR 5/1958, 23-5). În 1956-57 Gosstroi si Uniunea Arhitectilor Sovietici au organizat noi concursuri pentru proiecte tipizate de locuinte si edificii publice. Scopul urmãrit era acela de a reduce consturile cu 8-11% într-o primã fazã, urmând ca, prin aplicarea sectiunilor de apartamente unifamiliare adoptate în 1957, a prefabricãrii si tipizãrii ("Tipizarea a devenit linia principalã în dezvoltarea constructiilor si arhitecturii în Uniunea Sovieticã." - Abrosimov, 23), sã se ajungã la dezideratul de 15% economie în comparatie cu costul clãdirilor similare staliniste, pe de o parte, respectiv la lichidarea într-un deceniu a problemei locuintei în URSS, pe de altã parte. Potrivit lui Ockman si Eigen, care amintesc cu prudentã discursul lui Hrusciov ca pe un posibil text modernist (1993, 184), consecinta urmãtoare a fost cã aproape 70% din pãrtile constructive ale clãdirilor au devenit prefabricate, spre deosebire de 25% în 1950. Desi în 1948 Academiei de arhitecturã i se ceruserã prototipuri pentru diferite tipuri de clãdiri, nu o real tipizare era rezultatul acestui demers, dupã criteriile lui Hrusciov. Rezultatul fusese: 50 de tipuri diferite de apartamente si (atentie!) 200 de tipuri de clãdiri publice, fiecare cu setul sãu de ornamente si detalii "traditionale" si "nationale". Dupã 1954, asemenea "risipã" nu se va mai petrece.

Ceea ce nu înseamnã cã modernismul sovietic de dupã discursul lui Hrusciov a reprezentat o întoarcere frontalã la experiente constructiviste. Expusã la Bruxelles în pavilionul sovietic, arhitectura prefabricatã, croitã respectându-se indicatiile liderului sovietic, însemna de fapt "un tratament bazat pe dezbrãcarea fatadei si pe mai putine simetrii obligatorii, dar care, în rigiditatea conceptiei rãmânea similar lucrãrilor duse la bun sfârsit sub Stalin" (ibidem).

De asemenea, trebuie mentionat cã discursul lui Hrusciov nu este decât primul dintr-o serie de luãri de pozitie ale liderului bolsevic în problemele locuintei de masã, ale tipizãrii. În discursul sãu la Congresul al XX-lea al PCUS, Hrusciov a reiterat necesitatea aparitiei unui "stil arhitectural socialist". Trebuia produsã mutatia de la o "conceptie estetizantã si unilateralã" (Abrosimov, 23) la dezvoltarea tehnicilor de constructie, la economie, confort si "un înalt continut de idei si principialitate în muncã" (ibidem). De asemenea, o nouã cuvântare pe problemele constructiei si arhitecturii este rostitã la 12 aprilie 1958 de acelasi Hrusciov; în stenogramã, ea este publicatã de Stroitelnaia gazeta 79/2 iulie 1958 si apoi reluatã si în presa de specialitate est-europeanã. Chiar la patru ani dupã propriul atac împotriva trecutului imediat, Hrusciov continuã sã constate cã unii constructori sunt încã "prizonierii proiectelor elaborate anterior [anului 1954, n.m]" (Arhitectura RPR 8-9/1958, 7), cã "nu toti arhitectii au renuntat la ornamentarea inutilã, dar costisitoare, a fatadelor de clãdiri", ceea ce dovedea cã "reorganizarea arhitecturii nu este terminatã" (ibidem). Hrusciov propune si câteva teme noi: cãminul de (ne)familisti amintind de casa-comnã a constructivistilor rusi, cu bibliotecã mobilã, salã socialã, unde grupurile sanitare, ca si bucãtãria de altfel, "trebuie sã fie comune" (ibidem, italicele mele, AI). 10-15% din totalul constructiilor de locuinte trebuia dedicat acestor cãmine, unde o parte semnificativã din serviciile locuirii este delegatã: dereticarea camerei respective, cresa, bucãtãria, spãlãtoria trebuiau extirpate din interiorul casei si socializate. De asemenea, Hrusciov propune disocierea dintre locuinte pe de o parte si magazine, dotãri social-culturale, pe de cealaltã parte; ele par a nu coabita multumitor într-un unic edificiu. Micsorarea înãltimii camerelor de locuit la 2,5 m si eficientizarea santierelor de prefabricate sunt de asemenea teme privilegiate ale acestui discurs. Toate aceste eforturi de edificare rapidã si industrializatã au drept ratiune întrecerea cu "cel mai puternic atlet - capitalismul american", pe care sovieticii au datoria "de a-l pune cu umerii la pãmânt(...)înainte de a pãrãsi aceastã lume sã râdem de capitalisti si sã le arãtãm superioritatea comunismului fatã de capitalism" (idem, 10).

Lucruri relativ asemenea cu cele din URSS s-au petrecut în mai toate tãrile-satelit. Estonia, bunãoarã, a avut propria alternativã post-1954 la realismul socialist. Traditia modernã scandinavã, în special finlandezã, care a irigat arhitectura tãrilor baltice dupã 1960, reprezenta de asemenea o formã subtilã de a nuanta diferente identitare fatã de Rusia sovieticã. ªtim de asemenea cã în Ungaria 1956 a reprezentat si momentul exact începând de la care realismul socialist înceteazã a mai fi dogma artisticã. Conjunctura a fãcut ca amplasarea unui turn de felul celor moscovite si al "Casei Scânteii" din Bcureusti sã fie tergiversatã atât de mult în Ungaria si RDG, sub pretextul gãsirii celui mai flatant amplasament înlãuntrul orasului, încât nu a mai fost nevoie sã fie construite dupã 1954. Exemplare sunt si destinele individuale. Rimanockzy a lucrat înainte de rãzboi ca modernist si în timpul stalinismului ca promotor al realismului socialist (Universitatea din Budapesta), pentru a reveni senin la modernism dupã 1956. Mai mult, partidul lui Kadar renuntã explicit la a se mai amesteca în chestiuni de esteticã.

În RDG, simtind în spate suflarea rece a programului de reconstructie modernã Interbau din Berlinul de vest, partidul decide în 1959 începerea propriului sãu proiect radical de reformulare - modernistã - a Berlinului estic. Dupã 1960, în întreg estul arhitectura Bauhaus si urbanismul CIAM au devenit norme de proiectare.

Ideologia ca (în loc de) esteticã: efecte asupra teoriei

Adevãrata problemã a arhitecturii est-europene este cã rãzboiul si apoi regimurile bolsevice i-au retezat dimensiunea criticã, autoreflexivitatea. Dupã suprimarea avangardei în URSS, discursul politic este cel care înlocuieste (stands for) critica si teoria. Liderii institutiilor - uniune, academie, revista Arhitektura SSSR - vor "trasa linia oficialã a partidului" în cutare chestiune de arhitecturã si urbanism, în vreme ce plansetarii o vor "traduce în practicã". Putinii teoreticieni vor decora mesajul ideologic cu adjective proprii jargonului arhitectural, introducând si elemente de logicã internã discursului politic tradus într-un limbaj ce nu îi era propriu: cel estetic. Dupã ce devenea normã, doar liderii partidului mai puteau critica linia oficialã, devenitã, din cauza schimbãrii conjuncturii, "gresitã". Realismul socialist, ca "metodã esteticã", era copilul vitreg al ideologiei. Ingredientele aparitiei sale nu o explicã pe deplin. Decretul din 23 aprilie 1932 va sugruma multele organizatii rivale din arte, restrângându-le înlãuntrul unicelor uniuni de creatie controlate de partid. Concursul pentru Palatul Sovietelor duvedeste cã "juriul", numit Comitetul Edificiului (i.e. practic acelasi lucru cu conducerea PCUS) nu avea nici mãcar o idee vagã despre cum sã arate edificiul final. Dimpotrivã, deciziile scrise ale juriului aratã cã acesta se rezuma la a emite texte obscur-ideologice, care puteau fin interpretate în fel si chip. Efectele importante ale competitiei au fost cele secundare, nu obtinerea unui proiect final. Au fost de fapt eliminati arhitectii modernisti locali si strãini din arhitectura URSS. Metoda interpretãrii istoriei din perspectiva "progresului social" venea din zona literaturii (discursul lui Gorki la congresul Uniunii Scriitorilor în 1934). Dupã 1934, când V. Vesnin mai critica încã "sciusismul" (i.e. oportunismul eclectic practicat de Sciusev) arhitecturii sovietice si mai cu seamã dupã slabele proteste de la Congresul Uniunii arhitectilor din 1937, practic nu a mai existat o agendã criticã atasatã arhitecturii din URSS si tãrile satelit.

Ceea ce ne aduce din nou la discursul lui Hrusciov. Acesta a fost primul discurs la nivel înalt al lumii comuniste care atinge probleme estetice si care are efecte nemijlocite, dramatice, asupra practicii. Argumentul meu este cã tocmai acest caracter total si imperativ al discursului - atingând întreaga problematicã a edificãrii - a suprimat încã o datã si definitiv dimensiunea criticã a arhitecturii estice, cel putin pânã la aparitia unor discursuri alternative locale, de felul celor ale lui Ceausescu. Arhitectura tãrilor comuniste va fi de aici înainte una eminamente edificatã. Proiectele utopice vor lipsi, iar critica este practic suprimatã. Presa de arhitecturã devine doar o oglindã a practicii, oferind exemple de urmat - certitudini, iar nu dubii.

În discursul arhitectural vestic este cel putin la fel de interesant de urmãrit corpus-ul de proiecte fantastice, utopice, miturile, artele poetice individuale si de grup, manifestele, competitiile, discutiile teoretice fãrã finalitate practicã explicitã. Adeseori însã, tocmai aceastã nebuloasã teoreticã, increatã, este aceea care fertilizeazã teoretic si constituie motorul schimbãrilor în edificare. În est însã, cercetãtorul este constrâns la "kremlinologie", încercând sã stoarcã din texte oficiale referinte teoretice oblice, de directie, destinate arhitecturii. A citi interpretãri "teoretice" în reviste sau cãrti este adeseori inutil, sau redundant, întrucât mai nimic dincolo de amintitele referinte oficiale vor fi de gãsit.

Un exemplu lãmuritor în acest sens este un articol al lui I, Nikolaev, intitulat "Probleme de economie si esteticã în arhitectura sovieticã" (Arhitectura RPR 7/1955). Acesta este un architect's digest al discursului lui Hrusciov. De asemenea lãmuritoare pentru caracterul strâmt, de rezonator, pe care îl avea "estetica" bolsevicã, este "masa rotundã" organizatã de Acadenmia de arhitecturã din URSS "asupra problemei naturii si specificului arhitecturii" (Arhitektura SSSR 6/1955). Ea nu este altceva decât silabisirea ideilor din discursul lui Hrusciov pre limba arhitectilor. Acestor idei le sunt gãsite precedente istorice (i.e. un pedigree justificator) si le sunt expuse limpede consecintele de urmat în practica arhitecturalã curentã.

Meritã de asemenea de urmãrit media arhitecturalã din tãrile comuniste de dupã 1954. A urmãri sumarul revistei Arhitectura RPR începând din 1955 este a citi termeni-cheie din discursul lui Hrusciov. Revista era editatã de Uniunea Arhitectilor si de Comitetul de Stat pentru Arhitecturã si Constructii al Consiliului de Ministri. Fatã de liniile de fortã ale acestuia - accentul pe industrializarea constructiilor, optimizarea costurilor, prefabricare si tipizare - putinele accente se referã la amintita celebrare a vernacularului din diferite regiuni ale tãrii. În primul rând, sunt celebrate metodele industriale în constructii, care detin majoritatea paginilor, în detrimentul temelor de istorie sau esteticã. Acestea, de regulã situate ultimele în revistã, detin doar o septime din numãrul de articole si pagini. Nimic despre edificii individuale în 1955. În locul lor, locuintele, clãdirile social-culturale, industriale si agricole sunt norma. Deasupra tuturor - standardizarea si tipizarea. Proiecte-tip pentru cãmine culturale la tarã (2/1955), proiecte-tip pentru clãdiri publice (5/55), proiecte-tip pentru scoli si grãdinite (10 si 11-12/1955) tin capul de afis al revistei. Situatia se repetã în anii urmãtori, pânã în 1957-1958, când apar nu doar elogii ale vernacularului regional, accente "nationale"^[vii], vagi elogii aduse arhitecturii religioase^[viii], precum si încercãri la toate nivelurile, începând de la cel mai înalt, de a rezolva pe plan local deficitul de directie politicã proprie în domeniul constructiilor si urbanismului (în noiembrie 1957 o plenara lãrgitã a Comitetului de conducere a UAR, o alta, asupra reducerii costului constructiilor de locuinte, în 18-19 iunie 1958, plenara CC al PMR din 26-28 noiembrie 1958 etc).

O întâmplare aproape anecdoticã devine totusi exemplarã pentru modul în care ideile despre arhitecturã circulau în epocã. Cea de-a III-a Conferintã a Uniunii Arhitectilor din RPR (10-11 decembrie 1954, descrisã în Arhitectura 3/1955) se petrecea la câteva zile dupã discursul lui Hrusciov. ideile discursului fuseserã însã atât de surprinzãtoare, de radicale, încât, pânã la lãmurirea semnificatiei lor pentru arhitectura româneascã, participantii s-au multumit sã se rezume la discutarea arhitecturii agricole si zootehnice a noilor kolhozuri românesti. Nici evenimentul sovietic, nici Hrusciov însusi nu sunt mentionati nicãieri în concluzii. Concluziile însã reflectã timid exact linia de gândire a discursului pronuntat de liderul sovietic, mai degrabã ca un ecou dezorientat decât cu fermitate.

Dezmeticirea a luat câtiva ani buni, iar efectele discursului, la rândul lor, se fac simtite în proiectare dupã 1955, iar în edificare din 1956 înainte. Abia în Arhitectura RPR nr.9/1957 concluziile discursului cu privire la arhitecturã sunt prezentate din nou, de data asta cu toatã vocea, drept imbold mobilizator pentru proiectanti. Atunci, în decembrie 1954, "constructorii si arhitectii sovietici au analizat rezultatele muncii lor, au scos la ivealã cu curaj lipsurile din domeniul proiectãrii si executiei constructiilor si au trecut cu hotãrâre la înlãturarea eficientelor semnalate" (46).

Ulterior discursului din 1954, conceptele-cheie al presei de arhitecturã vor deveni prefabricarea, tipizarea, locuinta de masã, iar în plan urbanistic - sistematizarea teritoriul national, ca un mijloc de a lua în posesie si de a controla realitatea fizicã. Este echivalentul est-european al conceptului de megastructurã, care va deveni dominant în discursul arhitectural european în anii urmãtori lui 1954. Modernismul est-european postbelic va naviga asadar volens-nolens în umbra conceptelor teoretice rafinate ale vestului. Dar, în fapt - prin pilotarea asiguratã de partidele comuniste - el va dovedi cu asupra de mãsurã solidaritatea geneticã dintre proiectul estetico-politic al avangardei istorice si cel social-politic bolsevic. Primul a fost implementat cu prisosintã de cel de-al doilea. Ideii tentante a lui Boris Groys, precum cã arhitectura stalinistã continuã proiectul avangardist, îi sunt necesare, pentru a fi acceptatã, un efort de imaginatie spre a ignora diferentele formale între cele douã arhitecturi, precum si fortarea contextului istoric, înlãuntrul cãruia - totusi! - avangarda istoricã a fost suprimatã institutional si estetic de cãtre realism-socialist.

În schimb, nici unul dintre aceste obstacole nu mai existã în judecarea solidaritãtii genetice dintre avangardã si modernism, pe de o parte si socialismul post-stalinist/"real". Sã ne amintim în context cã idei "utopice", apartinând avangardei constructiviste, reveniserã în atentia conducerii comuniste românesti în ultimii ani ai regimului: fabricile de mâncare bunãoarã, dar nu mai putin dezurbanismul - orasele alternative (agro-industriale) se ridicau din anonimatul provinciei, în detrimentul marilor centre urbane, care erau destructurate fizic. Astfel de orase-fantomã îsi bazau existenta exclusiv pe proiectul politic: masse largi erau transmutate din cu totul alte regiuni ale tãrii (pentru omogenizare si stergerea identitãtii regionale si locale), pentru a lucra la combinate lipsite de materii prime locale sau chiar indigene. Combinatul de aluminã de la Tulcea depindea - o face si azi - exclusiv de bauxita africanã, iar unul din combinatele petrochimice în jurul cãrora s-a inventat un oras - Midia- Nãvodari - avea sã supravietuiascã din petrolul iranian al sahinsahului, sau de ipotetica existentã a resurselor marine. Colapsul acestor surse, închiderea minelor pentru Turceni sau Valea Jiului înseamnã moartea implicitã a oraselor cu care sunt asociate. În aceeasi vreme locuinta socialã de massã devenise - deja de aproape douã decenii - singura formã acceptatã de asigurare a necesarului de spatiu locativ.

Revenind la problema teoriei arhitecturii în perioada post-stalinistã, douã sunt pozitiile radicale exprimate de cãtre arhitectii sovietici, reflectând dilemele în care acestia erau aruncati de consecintele discursului lui Hrusciov privind reconstructia în arhitecturã. La 12 aprilie 1958, Hrusciov reitereazã problemele arhitecturii într-o cuvântare la conferinta unionalã a constructorilor, anuntând cã simpla epurare a decoratiei de pe fatade - oricum un proces încã neîncheiat, asa cum s-ar fi cuvenit deja - nu înseamnã încã reconstructie: "Multi înteleg gresit sarcinile reconstructiei si o privesc doar ca pe o reducere a exagerãrilor în arhitecturã. Problema constã însã în schimbarea principialã a orientãrii arhitecturii si aceastã chestiune trebuie dusã pânã la capãt".

Care capãt? Primul întrevãzut dintre ele a fost sintetizat de A.I.Burov în cartea sa Esenta esteticã a artei si a fost ulterior criticat vehement în Arhitektura SSSR 2/1958 într-un articol "publicat spre discutare": "Despre calitãtile estetice ale constructiei de masã", al arhitectilor G.Minervin si M.Fedorov. Pozitia lui Burov este aceea cã arhitectura are o slabã capacitate de a exprima ideologie si cã este, de aceea, aproape inutilã ca artã (din perspectiva artelor-ca-instrument al propagandei), întrucât nu este în mãsurã sã reflecte realitatea si, deci, sã dea seama despre aceasta, ca alte forme ale constiintei. Nu întâmplãtor, crede autorul: arhitectura este mai apropiatã designului si industriei decât artei, este un fenomen para-artistic. Concluzia: arhitectura este de asimilat domeniului industrial, sub forma constructiilor tipizate si trebuie încetat a se mai pretinde de la arhitecturã sã semnifice, când tot ce trebuie ea sã facã este sã adãposteascã. Folosind termeni heideggerieni, arhitectura trebuie sã renunte la a mai dori sã fie oerã de artã, repliindu-se pe pozitia sa de ustensil, asupra cãruia atentia celui ce îl foloseste nu trebuie sã zãboveascã. Pozitia lui Burov poate sã parã o "traducere" fidelã în planul esteticii a indicatiilor lui Hursciov din 1954.

Dimpotrivã, cred cei doi critici ai lui Burov mai sus citati, calitãtile estetice ale arhitecturii nu sunt un ce adãugat dinafarã, ci rezidã exact în firea casei, în chiar faptul existentei sale ca fãpturã tectonicã ("De obicei se subliniazã cã o operã de arhitecturã trebuie sã emotioneze pe om prin actiunea proportiilor structurii sale tectonice, prin mijloacele de expresivitate ale proportiilor si ritmului. Toate aceste calitãti si proprietãti ale arhitecturii se raporteazã la notiunea de "imagine artisticã". Desigur cã lucrurile stau chiar asa.") si, mai apoi, în capacitatea acestei case de a servi optim scopului sãu ("Casa de locuit (sic!) sau clãdirea grãdinitei de copii pot deveni, de exemplu, expresia ideii grijii fatã de om, deoarece aceastã idee este cuprinsã în însusi continutul acestor obiecte. Palatul Sovietelor va exprima ideea victoriei socialismului si mãretia epocii noastre, întrucât însãsi constructia Palatului Sovietelor din Moscova va constitui o mãrturie a grandioaselor realizãri si succese ale poporului sovietic").

Autorii oferã în proces o interpretare modernã a statutului ontic al arhitecturii, lucru evidentiat si de definitia datã ei, chiar dacã contaminatã de retorica vremii: "Cînd se vorbeste despre imaginea artisticã în arhitecturã, se spune de obicei cã aceastã imagine trebuie sã exprime destinatia clãdirii (forma urmeazã functia, n.mea. A.I.), trãsãturile si particularitãtile nationale ale constructiei, sã reflecte timpul când a fost executatã constructia (expresia contemporanã si refuzul retrospectivismului istoricist, n.mea A.I.), apartenenta ei de clasã etc."

Acesta este al doilea "capãt" pe care îl implica în nivelul sãu latent discursul hrusciovist: modernitatea. Un alt argument în favoarea acestei teze ni-l oferã comentariul în marginea discursului din 1954 pe care îl face arh.K.Ivanov în articolul "Sã învingem conceptiile estetizante, unilaterale, din arhitecturã", tradus din Arhitektura SSSR 10/1958 în Arhitectura RPR 12/1958. Ivanov reia un citat dintr-un alt articol de S. Kallistratov ("Despre însemnãtatea creatiei arhitecturale", Arhitektura SSSR 1/1958), care proclama "Sarcina arhitectului constã tocmai în aceea cã, tinând seama de conditiile vietii, precum si de tehnica modernã si proiectând în primul rând locuinta, sã asigure în ea confortul, iar apoi sã se gândeascã la fatadã" (subliniat în text de K.Ivanov).

Reluând tema originii arhitecturii, autorul observã cã problema artisticitãtii este una de clasã, pentru cã, bunãoarã, "toate constructiile care deservesc masele largi populare (locuintele) sau care deservesc locul lor de muncã (clãdirile de productie), dacã nu au calitãti artistice, nu sunt nici ele "arhitecturã", ci, cum spunea I.L.Mata, doar simplã constructie>>." Ceea ce face ca istoria arhitecturii sã fie scrisã doar de clãdirile puterii, de "monumentele artistice". Or, a venit, crede Ivanov, vremea ca asemenea atitudine, care s-a perpetuat din nefericire pânã la finele epocii staliniste, sã înceteze.

Aceasta pentru cã arhitectura nu este în primul rând artisticitate: "în interpretarea materialistã-multilateralã a arhitecturii, criteriul fundamental care determinã specificul arhitecturii se considerã în primul rând existenta spatiului material organizat, a unei compozitii anumite de încãperi care deservesc un anumit proces social - de muncã, trai sau culturã - adicã destinatia socialã principalã a clãdirii, în care elementele frumosului, calitatea artisticã, expresivitatea pot fi prezente în mãsuri foarte diferite, lucru care depinde de diferitele conditii istorice, sociale sau alte conditii concrete". Textul citat este în fond o transcriere mult mai slabã a aceluiasi dicton modern al relatie cauzale dintre formã si functie: "spatiul material" este astfel organizat ca sã deserveascã "destinatia socialã" (atentie si la ierarhizarea acestor "destinatii"!). Scopul arhitecturii va trebui sã devinã nu inventarea "capodoperei", ci rezolvarea problemelor de proiectare în integralitatea lor si, mai ales, în ordinea lor ierarhicã; rezultatul unui astfel de demers va trebui sã fie "constructia arhitecturalã multilateral desãvârsitã".

În-loc-de-manifestul arhitecturii est-europene

Este discursul lui Nikita Hrusciov cu adevãrat un manifest ignorat al arhitecturii est-europene? Rãspunsul nu poate fi dat printr-un simplu da sau nu.

Pe de o parte: da. Pentru cã el celebreazã o agendã modernã explicitã - preocuparea socialã si progresul, industrializarea constructiilor (prefabricare, tipizare, folosirea betonului armat, eficientizarea lucrãrilor de constructii si a costurilor acestora), o recognoscibilã parafrazare a sloganului "forma urmeazã functiei", si obsesia pentru o "rationalizare" a proiectãrii. În critica adusã realismului socialist, discursul uzezã un jargon modernist (ponderat însã, trebuie reamintit, de contextul puternic ideologic al limbii de lemn) si respinge exagerãrile anti-constructiviste, fãrã însã a reabilita însã definitiv estetica avangardei ruse si, mai ales, fãrã a îngãdui comentarii contemporane pe teme proprii acelui timp.

Pe de altã parte: nu. Deoarece a fost în primul rând un discurs politic, menit nu atât sã revolutioneze constructiile si discursul arhitectural sovietic, cât sã înceapã demolarea esafodajului stalinist: institutii anchilozate, personaje identificate cu fostul regim, un învãtãmânt desuet. Discursul ordona schimbarea, nu o propunea ca pe o posibilã alternativã. Indicatiile liderului de partid trebuiau "traduse" în practicã fãrã întârziere si fãrã comentarii critice.

De asemenea, multe din principiile avansate de Hrusciov nu apartin retoricii moderne, ci sunt consecinte ale principiilor economice bolsevice. Costul per metru pãtrat, bunãoarã, ca unic etalon de judecare a arhitecturii, are drept consecinte nu o arhitecturã deliberat severã, ci una pauperã semantic, inexpresivã. De asemenea, obsesia industrializãrii poate fi interpretatã ca fiind mai degrabã o consecintã a accentului (pus mai întâi de Stalin si pãstrat de bolsevici pânã în 1989) pe industria grea. De fapt, trebuie spus cã discursul reflectã lipsa de alternative viabile a regimului sovietic în fata încercãrilor la care societatea îl supunea.

Situat în trena mortii lui Stalin, însusi un product al fostei realitãti staliniste, Hrusciov trebuia sã nevigheze extrem de prudent. Avea de exorcizat trecutul, fãrã a demola în proces si fundamentele regimului sovietic. Iatã de ce propun în final circumspectie în a caracteriza discursul lui Hrusciov din 7 decembrie 1954. În mod evident, el este începutul procesului de destalinizare în URSS. Pe de altã parte, reprezintã începutul sfârsitului arhitecturii realist-socialiste. Discursul lui Hrusciov suprimã a priori orice formã alternativã de discurs critic în aceste arhitecturi nationale, îngãduite fiind doar comentariile în marginea textului ideologic oficial, care, chiar asa fiind, ridica suficiente probleme teoretice si metodologice spre a da de lucru institutelor, academiei si presei de specialitate din URSS si tãrile-satelit. De aceea, în plus, discursul tine loc de (stands for) acele virtuale manifeste ale arhitecturilor moderne postbelice în URSS si Europa de est, pe care le-a fãcut imposibile prin existenta si prin continutul sãu.