BOLILE APARATULUI DIGESTIV

Arhitectura lui peste

Mintea mea de azi, oarba ca un liliac în privinta vi­itorului, refuza din ce în ce mai des sa se mai întoarca si în trecut. Poate fiindca si-a pierdut încrederea în sensul ei si în coerenta vietii pe care o guverneaza. A trecut atî-ta timp. Nu s-a facut nici o minune. N-am auzit nici o chemare. N-am simtit mîndria, spaima, bucuria, chinul sau ce-ar putea simti cel ce aude: "Ai fost pus deoparte chiar din pîntecele mamei tale". încep sa cred ca nu fac parte din plan, ca nu voi avea nici un rol în istoria cea mare. Ca tot ce am facut vreodata e numai nebunie în sin­gurii ochi care conteaza.

Da, a trecut prea multa vreme. M-am nascut, incredi­bil, în anii '50, în secolul trecut din mileniul trecut. Am trait aproape patru ani într-o mahala mizera din anii '50, laolalta cu parintii mei, într-o odaie sapata 12412l1113m parca sub pa-mînt, cu ciment pe jos, cu o masina de gatit, cu un fier de calcat cu carbuni, cu un pat de scînduri care-ntr-o noap­te s-a prabusit cu noi trei. Fratele meu a murit de pneu­monie tot mergînd de-a busilea pe podeaua înghetata, iar eu abia am scapat cu zile. Ai mei mîncau macaroane si marmelada, si mergeau zilnic la o vecina, Victorita, hoa­ta de buzunare, sa asculte muzica la difuzor. Fiindca mama lucra la covoare persane, iar tata era lacatus la ITB, m-au dat o vreme la cresa. M-au luat înapoi dupa trei sap-tamîni, vînat si slab ca un schelet: tipasem ca din gura de sarpe trei saptamîni în sir. Acolo, pe Silistra, în curtea

în forma de "U" plina de muncitori, tigani, tate si pros­tituate, m-am gasit sa-mi traiesc si eu prima copilarie. Ar­hitectura Iu 'peste: casa de raport ca-n Dostoievski, în plus cu mirosul dulceag de leandri de care put toti Balcanii.

Tata era destept si scria la gazeta de perete a ateliere­lor ITB. M-a luat si pe mine o data la slujba. îmi amin­tesc degete taiate si negre de ulei atingîndu-mi fata. Am aratat spre o inscriptie de pe un strung galben: "Aicea chie ate paf". Oriunde scria ceva, pentru mine era "Lapte praf". Pe taica-miu l-au luat la scoala de ziaristica. Prin '59 ne-am luat si noi catrafusele din casa lui Ma'am Catana din Si­listra si am migrat spre locuri mai acatarii: un bloc de pa­tru etaje din Floreasca. Mi-aduc aminte cum urcam în pa­tru labe, în joaca, treptele din hol. Cum era orientata noua locuinta, unde era bucataria, unde baia, nu mai stiu. Am fost în ultimii ani de multe ori acolo, am urcat la ultimul etaj, m-am lasat pe vine ca sa privesc totul de la-naltimea copilului care fusesem, am încercat sa rechem din memo­rie ceva. Nu mai stiu decît ca usa closetului dadea direct în dormitor, încît uneori mirosea greu în toata casa. Mai stiu cada, care avea un fel de scaun din fabricatie, încît nu puteai sta lungit în ea, si care la un capat avea mon­struosul cilindru albastru-închis al boilerului. Mama tur­na în apa fierbinte permanganat violet (oi fi avut paduchi sau vreo boala de piele?) si zaceam acolo în apa, într-o pe­numbra de pestera, pîna venea sa ma spele. Camera mea era minuscula, chiar si vazuta de mine cel de atunci. Lo­catarul precedent îmi lasase mostenire un mare sac cu ju­carii, în majoritate papusi cu cap de carton smaltuit, cio­bite ca vai de ele. si-aceasta a doua grota în care mi-am adapostit trupul moale, asemenea racului ce intra în cochi­lie, era arhitectura Iu 'peste: bloc muncitoresc mirosind a sapun de rufe, a varza stricata, a fecale. si totusi, as da orice sa revad acel apartament, sa ma plimb prin el, sa ma-ntorc acolo unde memoria mea a tras oblonul.

Mama nu mai putea merge la lucru din cauza mea, dar banii nu ne ajungeau, caci tata a avut cîtiva ani doar

o bursa de student. Asa ca mama si-a luat de lucru aca­sa. A adus un gherghef pentru covoare persane si toata ziua izbea piesele grele, batea cu furculita printre ite ca sa-ndese mai bine firele... Eu, catarat pe gherghef, ma ju­cam de-a electricianul. Dar ghergheful facea zgomot si ai mei au primit reclamatii. Tata era acum redactor la un ziar pentru agricultura. Ne-am putut muta asadar "la vila", tot în Floreasca. Vila Iu' peste: era tot un bloc, doar ca avea acoperis de olane. Odaile - le-am vazut de curînd prin fereastra actualului locatar, caci de data asta stateam la parter - erau la fel de meschine. Mai mult: exista o sin­gura soba de teracota pentru amîndoua camerele, încas­trata în peretele dintre ele. Am trait si acolo doi ani. Am vazut doi tacaniti de zugravi tineri, veniti sa ne zugra­veasca apartamentul, mergînd pe scarile lor ca pe cata­lige. Unul s-a prabusit peste mine, aproape strivindu-ma. Au facut apoi modele cu rolul: braduti si floricele cafe­nii pe tencuiala galbena. Mi se pareau minunate. îmi pla­cea si cum mirosea vopseaua. Ieseam si intram din casa pe fereastra. Copiii de vîrsta mea ne adunam la demisol si ne jucam "de-a doctorul cu chilotii jos". Foarte aproa­pe de vila noastra era o mare groapa de gunoaie unde-si avea corturile o satra de tigani. Mai era si un liceu. Azi se numeste "C. A. Rosetti". Cînd ajungeam pîna la el (vreo cincizeci de metri de casa) îmi batea inima de îndepar­tare si teama. Acolo m-am speriat o data îngrozitor de un fluture si am fugit acasa tipînd. Ciudat ca si fetita mea se teme de fluturi, mai ales de ochii lor.

La vîrsta de cinci ani, în 1961, ne-am mutat în blocul din stefan cel Mare, pentru ca se nascuse sora mea si nu mai încapeam. Aici aveam trei camere, la început goale ca niste pesteri. N-aveam destula mobila pentru ele. De la fereastra camerei din fata se vedea tot Bucurestiul. Cî-teva reclame luminoase ce se aprindeau si se stingeau în noapte ma hipnotizau de-a dreptul. Blocul nu era finisat, în locul liftului era o gaura enorma, de care mi-era teri-

bil de frica. Balconul nostru nu avea înca balustrade: era doar o platforma de beton deasupra vidului. Am visat-o astfel de nenumarate ori. în spatele blocului erau santuri de canalizare, foarte adînci, sapate-n pamînt, si misuna de compresoare si camioane. Apoi venea o poarta de ta­bla dincolo de care, ca un palat infinit de caramida, se afla Moara Dîmbovita, care facea un zgomot îngrozitor. In fata, tot atît zgomot faceau tramvaiele vechi, cu clopotel, care treceau pe sosea. Am trait douazeci si cinci de ani în acel bloc al lui peste, în apartamentul ce mi se parea întune­cos si scund ca o pestera de cîte ori veneam dintr-o ta­bara. Ai mei jucau zilnic remi sau tabinet. Am avut ra­dio cu clape si ochi magic, si televizor rusesc "Rubin 102". Apoi un televizor alb-negru românesc, apoi unul color, în camera surorii mele era cel mai bine. Erau zugraviti acolo, tot cu rolul, palmieri roscati. Ne jucam ore-n sir. As­cultam la radio melodia "Nu mai fi rea, Sanda", despre un pusti ce viseaza sa devina arhitect, si construiam si noi castele si cetati din jocul "Arco". Era o cutie de placaj în care, cînd glisai capacul, gaseai, frumos asezate, buca­tele de lemn colorat: trei conuri albastre, un con rosu, doua punti, doua coloane strunjite si o multime de paralelipi-peduri albe, rosii si verzi. Sora mea facea din ele frumoa­se locuinte simetrice, încununate de tuguiuri. Eu i le da-rîmam, ca s-o vad cum plînge, apoi faceam si eu un fel de turnuri suie, asezînd, pur si simplu, o piesa peste alta, pîna ce totul se prabusea.

Cît timp am locuit acolo, plopii, abia plantati cînd rie-am mutat, au crescut mai înalti decît blocul de opt eta­je, ascunzînd cu totul Circul de Stat si Fabrica de pîine "Pionierul". Dincolo, în fata, a fost largita soseaua si vi­zavi s-a înaltat un bloc mai înalt ca al nostru, asa ca pri­velistea orasului nu ne mai era accesibila. Ma apuca une­ori jalea si disperarea: ani si ani si ani din unica mea viata pierduti între zidurile astea de beton fara istorie, fara enigma, fara suflet. Arhitectura Iu 'peste, din care n-o sa scap niciodata.

si ultimii 17 ani, alta viata de om, i-am trait tot la bloc, înca într-un bloc mult mai prost decît al parintilor mei. si ce mîndru eram cînd mi-am cumparat, din propriii mei bani, munciti de mine, apartamentul din Nada Florilor. Abia apoi am vazut ca nu exista, în toata casa, nici un unghi drept. Ca, daca-ntindeam mîna, îl bateam pe umar pe ve­cinul din blocul aflat fata-n fata cu al meu. Ca traiam în­tr-un ghetou plin de cîini vagabonzi, în care strainii in­vitati la mine acasa ezitau sa intre. Apoi am înteles ca asta mi-era soarta, ca, orice-as face, nu voi scapa niciodata de cutiile de chibrit în care am trait întotdeauna. Vad zilnic oameni care locuiesc în case minunate, în acele case vechi, de pe marginea bulevardelor sau din zonele tacute si au­rii ale orasului, case adevarate, calde, cu personalitate, pe care le poti iubi ca pe femeia vietii tale. Case misterioa­se ca-n Imperiul Umbrelor al lui Magritte. Cu ce le meri­ta ei? Ce trebuie sa faci ca sa dobîndesti minunile inac­cesibile? Cît de bine trebuie sa scrii pentru asta?

Habar n-am. Eu doar umblu, serile de iarna, prin oras, de la Romana catre Visarion, ca sa mai privesc pe furis, iar si iar, cîteva case, nu multe, de care sînt îndragostit în secret. Mi se nazarea altadata ca as fi locuit cîndva aco­lo. Acum stiu însa prea bine ca n-am trait, niciodata, nici o viata anterioara.