BOLILE APARATULUI DIGESTIV

Arhitectura lui peste

Mintea mea de azi, oarba ca un liliac īn privinta vi­itorului, refuza din ce īn ce mai des sa se mai īntoarca si īn trecut. Poate fiindca si-a pierdut īncrederea īn sensul ei si īn coerenta vietii pe care o guverneaza. A trecut atī-ta timp. Nu s-a facut nici o minune. N-am auzit nici o chemare. N-am simtit mīndria, spaima, bucuria, chinul sau ce-ar putea simti cel ce aude: "Ai fost pus deoparte chiar din pīntecele mamei tale". īncep sa cred ca nu fac parte din plan, ca nu voi avea nici un rol īn istoria cea mare. Ca tot ce am facut vreodata e numai nebunie īn sin­gurii ochi care conteaza.

Da, a trecut prea multa vreme. M-am nascut, incredi­bil, īn anii '50, īn secolul trecut din mileniul trecut. Am trait aproape patru ani īntr-o mahala mizera din anii '50, laolalta cu parintii mei, īntr-o odaie sapata 12412l1113m parca sub pa-mīnt, cu ciment pe jos, cu o masina de gatit, cu un fier de calcat cu carbuni, cu un pat de scīnduri care-ntr-o noap­te s-a prabusit cu noi trei. Fratele meu a murit de pneu­monie tot mergīnd de-a busilea pe podeaua īnghetata, iar eu abia am scapat cu zile. Ai mei mīncau macaroane si marmelada, si mergeau zilnic la o vecina, Victorita, hoa­ta de buzunare, sa asculte muzica la difuzor. Fiindca mama lucra la covoare persane, iar tata era lacatus la ITB, m-au dat o vreme la cresa. M-au luat īnapoi dupa trei sap-tamīni, vīnat si slab ca un schelet: tipasem ca din gura de sarpe trei saptamīni īn sir. Acolo, pe Silistra, īn curtea

īn forma de "U" plina de muncitori, tigani, tate si pros­tituate, m-am gasit sa-mi traiesc si eu prima copilarie. Ar­hitectura Iu 'peste: casa de raport ca-n Dostoievski, īn plus cu mirosul dulceag de leandri de care put toti Balcanii.

Tata era destept si scria la gazeta de perete a ateliere­lor ITB. M-a luat si pe mine o data la slujba. īmi amin­tesc degete taiate si negre de ulei atingīndu-mi fata. Am aratat spre o inscriptie de pe un strung galben: "Aicea chie ate paf". Oriunde scria ceva, pentru mine era "Lapte praf". Pe taica-miu l-au luat la scoala de ziaristica. Prin '59 ne-am luat si noi catrafusele din casa lui Ma'am Catana din Si­listra si am migrat spre locuri mai acatarii: un bloc de pa­tru etaje din Floreasca. Mi-aduc aminte cum urcam īn pa­tru labe, īn joaca, treptele din hol. Cum era orientata noua locuinta, unde era bucataria, unde baia, nu mai stiu. Am fost īn ultimii ani de multe ori acolo, am urcat la ultimul etaj, m-am lasat pe vine ca sa privesc totul de la-naltimea copilului care fusesem, am īncercat sa rechem din memo­rie ceva. Nu mai stiu decīt ca usa closetului dadea direct īn dormitor, īncīt uneori mirosea greu īn toata casa. Mai stiu cada, care avea un fel de scaun din fabricatie, īncīt nu puteai sta lungit īn ea, si care la un capat avea mon­struosul cilindru albastru-īnchis al boilerului. Mama tur­na īn apa fierbinte permanganat violet (oi fi avut paduchi sau vreo boala de piele?) si zaceam acolo īn apa, īntr-o pe­numbra de pestera, pīna venea sa ma spele. Camera mea era minuscula, chiar si vazuta de mine cel de atunci. Lo­catarul precedent īmi lasase mostenire un mare sac cu ju­carii, īn majoritate papusi cu cap de carton smaltuit, cio­bite ca vai de ele. si-aceasta a doua grota īn care mi-am adapostit trupul moale, asemenea racului ce intra īn cochi­lie, era arhitectura Iu 'peste: bloc muncitoresc mirosind a sapun de rufe, a varza stricata, a fecale. si totusi, as da orice sa revad acel apartament, sa ma plimb prin el, sa ma-ntorc acolo unde memoria mea a tras oblonul.

Mama nu mai putea merge la lucru din cauza mea, dar banii nu ne ajungeau, caci tata a avut cītiva ani doar

o bursa de student. Asa ca mama si-a luat de lucru aca­sa. A adus un gherghef pentru covoare persane si toata ziua izbea piesele grele, batea cu furculita printre ite ca sa-ndese mai bine firele... Eu, catarat pe gherghef, ma ju­cam de-a electricianul. Dar ghergheful facea zgomot si ai mei au primit reclamatii. Tata era acum redactor la un ziar pentru agricultura. Ne-am putut muta asadar "la vila", tot īn Floreasca. Vila Iu' peste: era tot un bloc, doar ca avea acoperis de olane. Odaile - le-am vazut de curīnd prin fereastra actualului locatar, caci de data asta stateam la parter - erau la fel de meschine. Mai mult: exista o sin­gura soba de teracota pentru amīndoua camerele, īncas­trata īn peretele dintre ele. Am trait si acolo doi ani. Am vazut doi tacaniti de zugravi tineri, veniti sa ne zugra­veasca apartamentul, mergīnd pe scarile lor ca pe cata­lige. Unul s-a prabusit peste mine, aproape strivindu-ma. Au facut apoi modele cu rolul: braduti si floricele cafe­nii pe tencuiala galbena. Mi se pareau minunate. īmi pla­cea si cum mirosea vopseaua. Ieseam si intram din casa pe fereastra. Copiii de vīrsta mea ne adunam la demisol si ne jucam "de-a doctorul cu chilotii jos". Foarte aproa­pe de vila noastra era o mare groapa de gunoaie unde-si avea corturile o satra de tigani. Mai era si un liceu. Azi se numeste "C. A. Rosetti". Cīnd ajungeam pīna la el (vreo cincizeci de metri de casa) īmi batea inima de īndepar­tare si teama. Acolo m-am speriat o data īngrozitor de un fluture si am fugit acasa tipīnd. Ciudat ca si fetita mea se teme de fluturi, mai ales de ochii lor.

La vīrsta de cinci ani, īn 1961, ne-am mutat īn blocul din stefan cel Mare, pentru ca se nascuse sora mea si nu mai īncapeam. Aici aveam trei camere, la īnceput goale ca niste pesteri. N-aveam destula mobila pentru ele. De la fereastra camerei din fata se vedea tot Bucurestiul. Cī-teva reclame luminoase ce se aprindeau si se stingeau īn noapte ma hipnotizau de-a dreptul. Blocul nu era finisat, īn locul liftului era o gaura enorma, de care mi-era teri-

bil de frica. Balconul nostru nu avea īnca balustrade: era doar o platforma de beton deasupra vidului. Am visat-o astfel de nenumarate ori. īn spatele blocului erau santuri de canalizare, foarte adīnci, sapate-n pamīnt, si misuna de compresoare si camioane. Apoi venea o poarta de ta­bla dincolo de care, ca un palat infinit de caramida, se afla Moara Dīmbovita, care facea un zgomot īngrozitor. In fata, tot atīt zgomot faceau tramvaiele vechi, cu clopotel, care treceau pe sosea. Am trait douazeci si cinci de ani īn acel bloc al lui peste, īn apartamentul ce mi se parea īntune­cos si scund ca o pestera de cīte ori veneam dintr-o ta­bara. Ai mei jucau zilnic remi sau tabinet. Am avut ra­dio cu clape si ochi magic, si televizor rusesc "Rubin 102". Apoi un televizor alb-negru romānesc, apoi unul color, īn camera surorii mele era cel mai bine. Erau zugraviti acolo, tot cu rolul, palmieri roscati. Ne jucam ore-n sir. As­cultam la radio melodia "Nu mai fi rea, Sanda", despre un pusti ce viseaza sa devina arhitect, si construiam si noi castele si cetati din jocul "Arco". Era o cutie de placaj īn care, cīnd glisai capacul, gaseai, frumos asezate, buca­tele de lemn colorat: trei conuri albastre, un con rosu, doua punti, doua coloane strunjite si o multime de paralelipi-peduri albe, rosii si verzi. Sora mea facea din ele frumoa­se locuinte simetrice, īncununate de tuguiuri. Eu i le da-rīmam, ca s-o vad cum plīnge, apoi faceam si eu un fel de turnuri suie, asezīnd, pur si simplu, o piesa peste alta, pīna ce totul se prabusea.

Cīt timp am locuit acolo, plopii, abia plantati cīnd rie-am mutat, au crescut mai īnalti decīt blocul de opt eta­je, ascunzīnd cu totul Circul de Stat si Fabrica de pīine "Pionierul". Dincolo, īn fata, a fost largita soseaua si vi­zavi s-a īnaltat un bloc mai īnalt ca al nostru, asa ca pri­velistea orasului nu ne mai era accesibila. Ma apuca une­ori jalea si disperarea: ani si ani si ani din unica mea viata pierduti īntre zidurile astea de beton fara istorie, fara enigma, fara suflet. Arhitectura Iu 'peste, din care n-o sa scap niciodata.

si ultimii 17 ani, alta viata de om, i-am trait tot la bloc, īnca īntr-un bloc mult mai prost decīt al parintilor mei. si ce mīndru eram cīnd mi-am cumparat, din propriii mei bani, munciti de mine, apartamentul din Nada Florilor. Abia apoi am vazut ca nu exista, īn toata casa, nici un unghi drept. Ca, daca-ntindeam mīna, īl bateam pe umar pe ve­cinul din blocul aflat fata-n fata cu al meu. Ca traiam īn­tr-un ghetou plin de cīini vagabonzi, īn care strainii in­vitati la mine acasa ezitau sa intre. Apoi am īnteles ca asta mi-era soarta, ca, orice-as face, nu voi scapa niciodata de cutiile de chibrit īn care am trait īntotdeauna. Vad zilnic oameni care locuiesc īn case minunate, īn acele case vechi, de pe marginea bulevardelor sau din zonele tacute si au­rii ale orasului, case adevarate, calde, cu personalitate, pe care le poti iubi ca pe femeia vietii tale. Case misterioa­se ca-n Imperiul Umbrelor al lui Magritte. Cu ce le meri­ta ei? Ce trebuie sa faci ca sa dobīndesti minunile inac­cesibile? Cīt de bine trebuie sa scrii pentru asta?

Habar n-am. Eu doar umblu, serile de iarna, prin oras, de la Romana catre Visarion, ca sa mai privesc pe furis, iar si iar, cīteva case, nu multe, de care sīnt īndragostit īn secret. Mi se nazarea altadata ca as fi locuit cīndva aco­lo. Acum stiu īnsa prea bine ca n-am trait, niciodata, nici o viata anterioara.