Modernizare si distrugeri in istoria postbelica a oraselor romanesti

Modernizare si distrugeri în istoria postbelică a oraselor românesti

(în Historia Urbana, 1-2/ 1995, tom. III)

1. Istoria oraselor poate fi considerată, dintr-un punct de vedere, ca o permanentă transformare a structurii fizice a localitătilor, pentru a le pune în acord cu noi cerinte politic 737e41h e, sociale si economice, cu mentalităti colective si aspiratii culturale diferite. Disparitia unor structuri vechi si înlocuirea cu altele noi sunt, prin urmare, momentele inseparabile, complementare, dar si absolut necesare devenirii oraselor. Modernizarea oraselor a fost, totodată, strâns legată de distrugerea- rezultată din actiunea timpului, din vointa umană sau în urma unor calamităti naturale- unor structuri anterioare. Luarea în considerare a unui singur termen al procesului de transformare, înseamnă, de fapt, a rupe în mod artificial raportul strâns dintre ei.

Complementaritatea celor doi termeni care definesc evolutia oraselor poate fi desprinsă si din semnificatiile conferite în dictionare. Astfel "a distruge" înseamnă, printre altele, "a face să nu mai existe, a nimici, a ruina" (DEX), dar si "a altera până la disparitie"(Petit Robert). Prin urmare, distrugerea nu presupune în mod necesar o interventie instantanee, brutală, ci poate fi privită cu o anumită nuantare, respectiv degradarea lentă, treptată, până la disparitia fizică. Modernizarea este caracterizată, la rândul ei, prin adaptarea "la cerintele, la exigentele prezentului, a face să corespundă acestor cerinte; a înnoi". În această actiune, modernizarea presupune, de asemenea, "a construi, a crea, a face, a conserva"(Petit Robert), care sunt, de fapt, antonimele distrugerii. Modernizarea urbană este definită prin cele trei paliere ale interventiei, în functie de proportia dintre nou si vechi: reconstructie, restructurare si renovare.

Din această perspectivă, raportul distrugere/modernizare, care a dus la transformarea oraselor românesti dupa al doilea război mondial, este un proces mult mai articulat decât este privit de obicei; este un proces continuu, dar nu liniar, care nu se rezumă doar la interventiile brutale, devastatoare, asupra centrelor vechi. Începând cu deceniul sase al secolului nostru interventiile modernizatoare au cuprins întreaga structură a localitătilor urbane; se poate chiar spune ca s-a modificat, iremediabil, echilibrul global al acestora. Din punct de vedere al distrugerilor aduse organismului urban, începând cu sfârsitul războiului, pot fi delimitate câteva trepte/nivele:

- relatia localitătii cu mediul înconjurător si silueta generală a acesteia, prin extinderi ale oraselor, pe mari suprafete de teren, realizându-se, la noile limite ale perimetrelor, cartiere periferice de locuit, zone industriale etc.În acest fel a dispărut interpenetrarea orasului cu natura, atât de caracteristică până în perioada anterioară, făcând loc unui contrast puternic pe scară între mediul artificial al urbanului si mediul natural înconjurător.

- modificarea radicală a tesutului urban preexistent, în zone mai mult sau mai putin apropiate de centrul localitătii, prin disparitia unor parcelări, a fronturilor construite ale străzilor principale, degajarea unor constructii etc.^[2]

- interventii urbane punctuale în contextul vechi/istoric, care au alterat în mod semnificativ morfologia urbană, prin implantarea unor noi constructii după alte principii urbanistice; s-au distrus, în acest fel, parcelarul, regimul de constructie, înăltimea^[3].

- distrugerea centrelor istorice ale oraselor (categoria cea mai frecvent invocată, ignorându-se, astfel, toate celelalte), fie prin disparitia/demolarea rapidă a acestora, fie prin deplasarea functiilor centrale într-un ansamblu nou construit, cel vechi intrând, deseori, într-un proces lent de degradare fizică.

Astfel de transformări au avut loc bineînteles, si în perioadele istorice anterioare. Dar după al doilea război mondial, amploarea lor a fosrt nemaiîntâlnită până atunci în România, iar scara noilor interventii a pus, de fapt, în criză si adus până la urmă, la disparitia, în mare parte, a organismului urban preexistent. Trebuie mentionat însă faptul că o transformare la fel de radicală poate fi întâlnită în toate orasele europene, ca un tribut adus dezvoltării generale, rapide, după 1950.

2. Problema centrală în evaluarea raportului distrugere/modernizare este aceea a stabilirii cât mai crecte a distrugerii, ca necesitate impusă de evolutia firească a societătii si a distrugerii datorate altor cauze, asa cum a fost cazul României postbelice, o constientă vointă de edificare a "orasului nou, socialist" si a face să dispară mărturiile unei istorii incomode. Răspunsul la această analiză nu poate fi exclusiv prin prisma atitudinii noastre actuale, pozitie care ar dăuna, cu sigurantă, întelegerii istoriei recente a oraselor noastre, ci trebuie corelată cu întregul context politic si economic al epocii respective, cu mentalitătile perioadei si nivelul atins de gândirea urbanistică. Pentru cazul particular al României postbelice, răspunsul tine, pe de o parte, de cauze interne, dominate de ideologia regimului comunist instaurat la 30 decembrie 1947 si, pe de alta, de atitudinea profesionistilor fată de constructia urbană, care trebuie pusă în contextul mai larg al evolutiei pe plan european a urbanismului.

a. în privinta primei determinante, vom aminti doar politica de industrializare rapidă si fortată, dusă cu consecventă până în 1989. Acest fapt a condus la cresterea vertiginoasă a populatiei oraselor si, pe plan urbanistic, la necesitatea asigurării suprafetelor de cazare pentru toată această populatie nou venită din mediul rural, dar si pentru populatia care trăia în conditii igienice si de confort mult reduse. În acelasi timp trebuie mentionată o politică de negare- din punct de vedere al ideologiei regimului- a oraselor "mostenite" din perioada antebelică. Hotărârea C.C. al P.R.M. din moiembrie 1952 privind Constructia si reconstructia oraselor a trasat această optiune ideologică, care s-a accentuat din ce în ce si a căpătat accente dramatice în deceniile opt si nouă, pe fondul impunerii unei vointe totalitare tot mai puternice. Fenomenul este caracteristic oricărui regim totalitar; fiecare tinde spre înlocuirea arhitecturii si orasului anterior, cu altele, care să-i reprezinte ideologia.

Au existat cel putin două instrumente extrem de eficace pentru aplicarea acestor deziderate: proprietatea statului asupra terenurilor urbane si comanda de stat (denumită "comanda socială"), care a detinut o proportie covârsitoare. A dispărut, practic, proprietatea particulară asupra terenului urban, în general de mici dimensiuni, care a conferit, timp de secole, continuitatea scării orasului. Proprietatea imobiliară particulară a ajuns la cheremul planificatorilor urbani, iar despăgubirile, în cazul demolărilor, au ajuns să fie ridicole în raport cu valoarea reală a clădirii. Ambele instrumente au făcut posibilă aparitia marilor ansambluri de locuit si dotări cu caracter public.

b. În cazul celei de-a doua determinante- evolutia practicii urbanismului, trebuie subliniat faptul că urbanismul functionalist (liber), a fost asimilat si aplicat, după război, în mai toate tările europene, până în anii '60, când în tările occidentale apar semnele crizei acestuia (inclusiv efectele negative din punct de vedere social). Prezenta în România a acestei orientări urbanistice (cu toate consecintele amintite mai sus în planul amenajerii oraselor), după intervalul "realismului socialist", nu reprezintă asadar, o exceptie de la practica larg difuzată în Europa.

Pe de altă parte, în perioada scursă de la al doilea război mondial a avut loc o evolutie spectaculoasă în privinta semnificatiei acordate patrimoniului istoric- de la monumentul arhitectural/ obiectul izolat spre ansambluri urbane si, apoi, spre întregi centre istorice. Ideile formulate, pentru prima oară după război, în Charta de la Venetia (1964), au fost/ sunt exprimate cu cea mai mare claritate de Declaratia de la Amsterdam (1975): "Patrimoniul arhitectural este un capitol spiritual, cultural, economic si social cu valoare de neînlocuit" si "Conservarea patrimoniului arhitectural este obiectiv major al planificării urbane si amenajerii teritoriului". Istoria este inclusă, astfel, ca factor determinant în actul de proiectare urbanistică, mijloc indispensabil al afirmării identitătii culturale locale, nationale sau regionale. În documentele internationale ulterioare este doar dezvoltată această nouă si importantă schimbare de optică la nivelul autoritătii si profesionistilor, nemaiînt-lnită până acum.

Este demn de remarcat ca cele două tendinte- a gândirii urbanistice si protectiei patrimoniului-s-au influentat reciproc, ajungând la începutul anilor '70 la aceleasi coordonate asupra modalitătilor de abordare a transformării oraselor. Rezultă de aici dimensiunea culturală mereu crescândă a proceselui de modernizare urbană, ca urmare a modificării profunde a mentalitătii tuturor factorilor implicati în constructia urbană: profesionisti, administratori si populatie.

Este mult prea cunoscut rolul aproape totdeauna determinat al ideologiei promovate de statul comunist asupra dezvoltării urbane. Coordonate esentiale ale gândirii urbanistice contemporane au fost acceptate si, uneori încurajate, prin deturnarea însă a sensurilor acestora. Este cazul ideii de locuintă colectivă, ideea de modernizare însăsi ca si, pentru a da un singur exemplu, ideea de identitate culturală, bazată nu pe păstrarea si integrarea în orasul modern al structurilor urbane vechi, ci pe exacerbarea afirmării "specificului national".

3. Tinând cont de aceste considerente, se poate avansa o propunere de periodizare a istoriei recente a oraselor românesti, în trei etape relativ distincte, fiecare având anumite particularităti. Ca orice încercare de schematizare, si aceasta presupune un anumit grad de simplificare a realitătii si a fenomenelor complexe ale evolutiei societătii.

a. de la începutul deceniului sase până la mijlocul celui următor. Această perioadă prezintă câteva caracteristici specifice:

- absenta, pentru majoritatea localitătilor urbane, până la începutul anilor '60, a planurilor de sistematizare. Faptul apare surprinzător, cu atât mai mult cu cât în preajma izbucnirii războiului se generalizase obligativitatea întocmirii acestui document urbanistic, după norme detaliate si precise. Începutul distrugerii/ modernizării oraselor s-a făcut, asadar, prin interventii izolate, fără a se putea stabili o corelare între ele.

- după intervalul realismului socialist, practica urbanistică s-a orientat spre urbanismul liber (functionalist). Aceeasi orientare este demonstrată si de limbajul utilizat în argumentarea solutiilor: ansamblurile urbane sunt descrise prin relatia dintre volume, prin raporturile spatiului cu volumele, prin preocuparea înscrierii ansamblului respectiv în mediul natural, alături de motivări strict economice- densităti, tipizarea constructiilor etc. De cele mai multe ori nu există referiri la situatia urbană existentă, ca si când aceasta nu ar exista, sau ca si când proiectarea urbană se făcea pe teren complet liber.

- negarea sau, mai bine spus, ignorarea orasului anterior, din motivele ideologice amintite, ale conceptiei urbanistice a epocii, precum si datorită unei slabe constiinte a valorilor urbane existente, considerate ca ansamblu. În acest fel este continuată atitudinea profesionistilor din perioada interbelică. Cel mai bun argument în această directie este, poate, Lista monumentelor de cultură de pe teritoriul R.P.R, din 1955 (de altfel, singura listă oficială existentă până în prezent) în care este inclus, ca sit istoric, doar cel al Cetătii Sighisoara. Alături de acesta, figurează, de asemenea, câteva fronturi de străzi si piete din Sibiu, Brasov, Bistrita si Oradea. Se poate nota absenta oricărui ansamblu istoric urban din orasele Munteniei si Moldovei.

b. de la mijlocul anilor '60 pâna la cutremurul din martie 1977. Prin prisma coordonatelor de mai sus, perioada poate fi caracterizată prin:

- existenta planului de sistematizare, ca documentul urbanistic obligatoriu pentru stabilirea strategiei de dezvoltare a fiecărui oras. Această privire de ansamblu asupra localitătii a făcut posibilă evaluarea, prin prisma viziunii epocii, a tuturor zonelor unui oras si, în particula, a rolului centrului existent, în functionarea si definirea spatial-volumetrică a orasului, ca formularea unor aprecieri asupra valorii sale ca principal depozitar al mărturiilor istoriei localitătii. În acest context, este afirmată, uneori, cu multă claritate, pozitia împărtăsită de o parte a profesionistilor, care era, de fapt, în concordantă cu politica oficială: "...adevărul este că orasele vechi sunt neadaptate si neadaptabile (s.n.)necesitătilor civilizatiei contemporane" Conform acestei pozitii s-au realizat multe interventii care au făcut să dispară pentru totdeauna valori ale vietii urbane românesti.

- cresterea accentuată a activitătii constructive. Din această perioadă datează realizarea sau definitivarea, în linii mari, a celor mai mari cartiere noi de locuit (Balta Albă sau Drumul Taberei din Bucuresti), numeroase zone industriale pe suprafete întinse, echipamente urbane publice, deseori concentrate în noi ansambluri centrale etc. Constructia de locuinte s-a făcut, în proportie covârsitoare, în blocuri cu 5-11 nivele, prin mijloace industrializate. Acest fapt, împreună cu dimensiunea noilor cartiere, ne face să considerăm că în acestă perioadă s-a produs, de fapt, ruptura decisivă, brutală, de scară, în raport cu orasul preexistent.

- modificarea conceptiilor urbanistice în privinta realizării ansamblurilor de locuit. Urbanismul liber a fost înlocuit cu unul care a încercat să definească, din nou, spatii caracteristice ale oraselor "traditionale": strada si piata, dar la o scară complet diferită de cea anterioară. Directia a fost legiferată prin Legea străzilor din 1975.

- evolutia semnificativă în directia aprecierii patrimoniului arhitectural, de la obiectul izolat (protejat prin degajarea de clădirile învecinate sau prin integrarea lui în noi compozitii urbanistice complet diferite fată de cele originale) spre ansamblul urban. În consecintă, centrele vechi, istorice ale oraselor au fost obiectul unor cercetări aprofundate, complexe, finalizate prin studii de delimitare a perimetrelor si propuneri pentru modernizarea lor, în care elementele fundamentale erau cele istorice. Un rol important l-a avut, fără îndoială, Directia Monumentelor Istorice. De altfel, până în 1973, ISART a întocmit studii privind determinarea si delimitarea centrelor istorice pentru 25 de orase, printre care Botosani, Brăila, Târgoviste, Oradea, Sibiu, Brasov. Trebuie subliniat faptul că în această perioadă încep să fie recunoscute valorile specifice ale centrelor unor orase din zonele extracarpatice, care până atunci fuseseră considerate a fi lipsite de orice valoare urbanistică. Această directie culminează cu studiul întocmit de Institutul de Arhitectură din Bucuresti pentru delimitarea zonei si a centrului istoric ale Capitalei ( 1976-77), bazat pe o metodologie riguros stiintifică (metodă multicriterială), însotit de recomandări privind întocmirea unor reglementări speciale privind modalitătile ulterioare de interventie. Cu toate că administratia părea, în unele situatii, interesată de reconsiderarea centrului istoric, această directie a avut, din păcate, mai mult un caracter teoretic, fiind în concordantă deplină cu evolutia europeană.

c. a treia perioadă, având caracteristici suficient de particulare, este cea care a urmat cutremurului din 1977 si s-a încheiat la sfârsitul anului 1989. Din acesti 12 ani, mult prea apropiati, în timp, pentru a nepermite o privire cu un grad suficient de mare de obiectivitate, mentionăm doar contrastul izbitor între nivelul atins în gândirea urbanistică în ceea ce priveste raporturile cu istoria, pe de o parte, si practica urbană, pe de alta. Urmările devastatoare ale cutremurului au constituit un pretext invocat (de administratie, dar si de profesionisti) pentru a distruge zone centrale întinse, dispărând valori incalculabile pentru civilizatia noastră. Bucurestiul este exemplul în care amploarea distrugerilor a fost imensă (fiind, de aceea, puternic mediatizat), dar pierderi irecuperabile, la fel de importante pentru localitatea respectivă, s-au produs în numeroase orase.

Periodizarea propusă propune o privire mai articulată, mai nuantată, a distrugerii/modernizării oraselor noastre si o evaluare mai corectă a momentului actual al evolutiei fenomenului urban românesc. Se pot totodată desprinde câteva observatii generale:

- primele două perioade au urmat, în linii mari, evolutia gândirii si practicii urbanistice europene. Ruptura cu aceasta s-a produs după 1977, atunci când în tările occidentale- dar nu numai- prezervarea zonelor si centrelor istorice intrase în practica curentă a proiectării si când problemele care tineau de patrimoniul urban au pătruns în constiinta locuitorilor. Trebuie subliniată gravitatea consecintelor acestei rupturi, din punctul de vedere al profesionistilor, căci aceasta s-a produs în momentul în care se elaborase o metodă riguroasă de abordare a întregii problematici.

- dominatia autoritară a determinantelor politice poate fi remarcată în prima si ultima perioadă, atunci când, din motive diferite, modernizarea/distrugerea oraselor s-a făcut în afara raportării la istorie. În perioada a doua- dar nu în întregimea ei- s-a putut remarca un oarecare echilibru între vointa politică si profesionalismul specialistilor.

- oscilatiile raportului dintre factorul politic si cel al profesiunii nu au avut însă un efect foarte puternic asupra directiei de dezvoltare a oraselor. Astfel, până în 1909, se apreciază că cel putin 29 de localităti urbane fuseseră distruse si reconstruite în proportie de 85-90%, iar în alte 37 de orase erau în curs demolări masive. Centrele vechi ale oraselor care au căpătat, pe parcursul acestor decenii, statutul de centru istoric, au suferit degradări sau distrugeri totale de-a lungul întregii perioade aflate în discutie, indiferent de modul de apreciere al valorii acestora, de la primele centre distruse si reconstruite integral începând cu mijlocul anilor '50- Galati, Tulcea, Bacău sau Roman- pâna la cele dispărute în anii '80.