Modernizare si distrugeri in istoria postbelica a oraselor romanesti

Modernizare si distrugeri în istoria postbelicã a oraselor românesti

(în Historia Urbana, 1-2/ 1995, tom. III)

1. Istoria oraselor poate fi consideratã, dintr-un punct de vedere, ca o permanentã transformare a structurii fizice a localitãtilor, pentru a le pune în acord cu noi cerinte politic 737e41h e, sociale si economice, cu mentalitãti colective si aspiratii culturale diferite. Disparitia unor structuri vechi si înlocuirea cu altele noi sunt, prin urmare, momentele inseparabile, complementare, dar si absolut necesare devenirii oraselor. Modernizarea oraselor a fost, totodatã, strâns legatã de distrugerea- rezultatã din actiunea timpului, din vointa umanã sau în urma unor calamitãti naturale- unor structuri anterioare. Luarea în considerare a unui singur termen al procesului de transformare, înseamnã, de fapt, a rupe în mod artificial raportul strâns dintre ei.

Complementaritatea celor doi termeni care definesc evolutia oraselor poate fi desprinsã si din semnificatiile conferite în dictionare. Astfel "a distruge" înseamnã, printre altele, "a face sã nu mai existe, a nimici, a ruina" (DEX), dar si "a altera pânã la disparitie"(Petit Robert). Prin urmare, distrugerea nu presupune în mod necesar o interventie instantanee, brutalã, ci poate fi privitã cu o anumitã nuantare, respectiv degradarea lentã, treptatã, pânã la disparitia fizicã. Modernizarea este caracterizatã, la rândul ei, prin adaptarea "la cerintele, la exigentele prezentului, a face sã corespundã acestor cerinte; a înnoi". În aceastã actiune, modernizarea presupune, de asemenea, "a construi, a crea, a face, a conserva"(Petit Robert), care sunt, de fapt, antonimele distrugerii. Modernizarea urbanã este definitã prin cele trei paliere ale interventiei, în functie de proportia dintre nou si vechi: reconstructie, restructurare si renovare.

Din aceastã perspectivã, raportul distrugere/modernizare, care a dus la transformarea oraselor românesti dupa al doilea rãzboi mondial, este un proces mult mai articulat decât este privit de obicei; este un proces continuu, dar nu liniar, care nu se rezumã doar la interventiile brutale, devastatoare, asupra centrelor vechi. Începând cu deceniul sase al secolului nostru interventiile modernizatoare au cuprins întreaga structurã a localitãtilor urbane; se poate chiar spune ca s-a modificat, iremediabil, echilibrul global al acestora. Din punct de vedere al distrugerilor aduse organismului urban, începând cu sfârsitul rãzboiului, pot fi delimitate câteva trepte/nivele:

- relatia localitãtii cu mediul înconjurãtor si silueta generalã a acesteia, prin extinderi ale oraselor, pe mari suprafete de teren, realizându-se, la noile limite ale perimetrelor, cartiere periferice de locuit, zone industriale etc.În acest fel a dispãrut interpenetrarea orasului cu natura, atât de caracteristicã pânã în perioada anterioarã, fãcând loc unui contrast puternic pe scarã între mediul artificial al urbanului si mediul natural înconjurãtor.

- modificarea radicalã a tesutului urban preexistent, în zone mai mult sau mai putin apropiate de centrul localitãtii, prin disparitia unor parcelãri, a fronturilor construite ale strãzilor principale, degajarea unor constructii etc.^[2]

- interventii urbane punctuale în contextul vechi/istoric, care au alterat în mod semnificativ morfologia urbanã, prin implantarea unor noi constructii dupã alte principii urbanistice; s-au distrus, în acest fel, parcelarul, regimul de constructie, înãltimea^[3].

- distrugerea centrelor istorice ale oraselor (categoria cea mai frecvent invocatã, ignorându-se, astfel, toate celelalte), fie prin disparitia/demolarea rapidã a acestora, fie prin deplasarea functiilor centrale într-un ansamblu nou construit, cel vechi intrând, deseori, într-un proces lent de degradare fizicã.

Astfel de transformãri au avut loc bineînteles, si în perioadele istorice anterioare. Dar dupã al doilea rãzboi mondial, amploarea lor a fosrt nemaiîntâlnitã pânã atunci în România, iar scara noilor interventii a pus, de fapt, în crizã si adus pânã la urmã, la disparitia, în mare parte, a organismului urban preexistent. Trebuie mentionat însã faptul cã o transformare la fel de radicalã poate fi întâlnitã în toate orasele europene, ca un tribut adus dezvoltãrii generale, rapide, dupã 1950.

2. Problema centralã în evaluarea raportului distrugere/modernizare este aceea a stabilirii cât mai crecte a distrugerii, ca necesitate impusã de evolutia fireascã a societãtii si a distrugerii datorate altor cauze, asa cum a fost cazul României postbelice, o constientã vointã de edificare a "orasului nou, socialist" si a face sã disparã mãrturiile unei istorii incomode. Rãspunsul la aceastã analizã nu poate fi exclusiv prin prisma atitudinii noastre actuale, pozitie care ar dãuna, cu sigurantã, întelegerii istoriei recente a oraselor noastre, ci trebuie corelatã cu întregul context politic si economic al epocii respective, cu mentalitãtile perioadei si nivelul atins de gândirea urbanisticã. Pentru cazul particular al României postbelice, rãspunsul tine, pe de o parte, de cauze interne, dominate de ideologia regimului comunist instaurat la 30 decembrie 1947 si, pe de alta, de atitudinea profesionistilor fatã de constructia urbanã, care trebuie pusã în contextul mai larg al evolutiei pe plan european a urbanismului.

a. în privinta primei determinante, vom aminti doar politica de industrializare rapidã si fortatã, dusã cu consecventã pânã în 1989. Acest fapt a condus la cresterea vertiginoasã a populatiei oraselor si, pe plan urbanistic, la necesitatea asigurãrii suprafetelor de cazare pentru toatã aceastã populatie nou venitã din mediul rural, dar si pentru populatia care trãia în conditii igienice si de confort mult reduse. În acelasi timp trebuie mentionatã o politicã de negare- din punct de vedere al ideologiei regimului- a oraselor "mostenite" din perioada antebelicã. Hotãrârea C.C. al P.R.M. din moiembrie 1952 privind Constructia si reconstructia oraselor a trasat aceastã optiune ideologicã, care s-a accentuat din ce în ce si a cãpãtat accente dramatice în deceniile opt si nouã, pe fondul impunerii unei vointe totalitare tot mai puternice. Fenomenul este caracteristic oricãrui regim totalitar; fiecare tinde spre înlocuirea arhitecturii si orasului anterior, cu altele, care sã-i reprezinte ideologia.

Au existat cel putin douã instrumente extrem de eficace pentru aplicarea acestor deziderate: proprietatea statului asupra terenurilor urbane si comanda de stat (denumitã "comanda socialã"), care a detinut o proportie covârsitoare. A dispãrut, practic, proprietatea particularã asupra terenului urban, în general de mici dimensiuni, care a conferit, timp de secole, continuitatea scãrii orasului. Proprietatea imobiliarã particularã a ajuns la cheremul planificatorilor urbani, iar despãgubirile, în cazul demolãrilor, au ajuns sã fie ridicole în raport cu valoarea realã a clãdirii. Ambele instrumente au fãcut posibilã aparitia marilor ansambluri de locuit si dotãri cu caracter public.

b. În cazul celei de-a doua determinante- evolutia practicii urbanismului, trebuie subliniat faptul cã urbanismul functionalist (liber), a fost asimilat si aplicat, dupã rãzboi, în mai toate tãrile europene, pânã în anii '60, când în tãrile occidentale apar semnele crizei acestuia (inclusiv efectele negative din punct de vedere social). Prezenta în România a acestei orientãri urbanistice (cu toate consecintele amintite mai sus în planul amenajerii oraselor), dupã intervalul "realismului socialist", nu reprezintã asadar, o exceptie de la practica larg difuzatã în Europa.

Pe de altã parte, în perioada scursã de la al doilea rãzboi mondial a avut loc o evolutie spectaculoasã în privinta semnificatiei acordate patrimoniului istoric- de la monumentul arhitectural/ obiectul izolat spre ansambluri urbane si, apoi, spre întregi centre istorice. Ideile formulate, pentru prima oarã dupã rãzboi, în Charta de la Venetia (1964), au fost/ sunt exprimate cu cea mai mare claritate de Declaratia de la Amsterdam (1975): "Patrimoniul arhitectural este un capitol spiritual, cultural, economic si social cu valoare de neînlocuit" si "Conservarea patrimoniului arhitectural este obiectiv major al planificãrii urbane si amenajerii teritoriului". Istoria este inclusã, astfel, ca factor determinant în actul de proiectare urbanisticã, mijloc indispensabil al afirmãrii identitãtii culturale locale, nationale sau regionale. În documentele internationale ulterioare este doar dezvoltatã aceastã nouã si importantã schimbare de opticã la nivelul autoritãtii si profesionistilor, nemaiînt-lnitã pânã acum.

Este demn de remarcat ca cele douã tendinte- a gândirii urbanistice si protectiei patrimoniului-s-au influentat reciproc, ajungând la începutul anilor '70 la aceleasi coordonate asupra modalitãtilor de abordare a transformãrii oraselor. Rezultã de aici dimensiunea culturalã mereu crescândã a proceselui de modernizare urbanã, ca urmare a modificãrii profunde a mentalitãtii tuturor factorilor implicati în constructia urbanã: profesionisti, administratori si populatie.

Este mult prea cunoscut rolul aproape totdeauna determinat al ideologiei promovate de statul comunist asupra dezvoltãrii urbane. Coordonate esentiale ale gândirii urbanistice contemporane au fost acceptate si, uneori încurajate, prin deturnarea însã a sensurilor acestora. Este cazul ideii de locuintã colectivã, ideea de modernizare însãsi ca si, pentru a da un singur exemplu, ideea de identitate culturalã, bazatã nu pe pãstrarea si integrarea în orasul modern al structurilor urbane vechi, ci pe exacerbarea afirmãrii "specificului national".

3. Tinând cont de aceste considerente, se poate avansa o propunere de periodizare a istoriei recente a oraselor românesti, în trei etape relativ distincte, fiecare având anumite particularitãti. Ca orice încercare de schematizare, si aceasta presupune un anumit grad de simplificare a realitãtii si a fenomenelor complexe ale evolutiei societãtii.

a. de la începutul deceniului sase pânã la mijlocul celui urmãtor. Aceastã perioadã prezintã câteva caracteristici specifice:

- absenta, pentru majoritatea localitãtilor urbane, pânã la începutul anilor '60, a planurilor de sistematizare. Faptul apare surprinzãtor, cu atât mai mult cu cât în preajma izbucnirii rãzboiului se generalizase obligativitatea întocmirii acestui document urbanistic, dupã norme detaliate si precise. Începutul distrugerii/ modernizãrii oraselor s-a fãcut, asadar, prin interventii izolate, fãrã a se putea stabili o corelare între ele.

- dupã intervalul realismului socialist, practica urbanisticã s-a orientat spre urbanismul liber (functionalist). Aceeasi orientare este demonstratã si de limbajul utilizat în argumentarea solutiilor: ansamblurile urbane sunt descrise prin relatia dintre volume, prin raporturile spatiului cu volumele, prin preocuparea înscrierii ansamblului respectiv în mediul natural, alãturi de motivãri strict economice- densitãti, tipizarea constructiilor etc. De cele mai multe ori nu existã referiri la situatia urbanã existentã, ca si când aceasta nu ar exista, sau ca si când proiectarea urbanã se fãcea pe teren complet liber.

- negarea sau, mai bine spus, ignorarea orasului anterior, din motivele ideologice amintite, ale conceptiei urbanistice a epocii, precum si datoritã unei slabe constiinte a valorilor urbane existente, considerate ca ansamblu. În acest fel este continuatã atitudinea profesionistilor din perioada interbelicã. Cel mai bun argument în aceastã directie este, poate, Lista monumentelor de culturã de pe teritoriul R.P.R, din 1955 (de altfel, singura listã oficialã existentã pânã în prezent) în care este inclus, ca sit istoric, doar cel al Cetãtii Sighisoara. Alãturi de acesta, figureazã, de asemenea, câteva fronturi de strãzi si piete din Sibiu, Brasov, Bistrita si Oradea. Se poate nota absenta oricãrui ansamblu istoric urban din orasele Munteniei si Moldovei.

b. de la mijlocul anilor '60 pâna la cutremurul din martie 1977. Prin prisma coordonatelor de mai sus, perioada poate fi caracterizatã prin:

- existenta planului de sistematizare, ca documentul urbanistic obligatoriu pentru stabilirea strategiei de dezvoltare a fiecãrui oras. Aceastã privire de ansamblu asupra localitãtii a fãcut posibilã evaluarea, prin prisma viziunii epocii, a tuturor zonelor unui oras si, în particula, a rolului centrului existent, în functionarea si definirea spatial-volumetricã a orasului, ca formularea unor aprecieri asupra valorii sale ca principal depozitar al mãrturiilor istoriei localitãtii. În acest context, este afirmatã, uneori, cu multã claritate, pozitia împãrtãsitã de o parte a profesionistilor, care era, de fapt, în concordantã cu politica oficialã: "...adevãrul este cã orasele vechi sunt neadaptate si neadaptabile (s.n.)necesitãtilor civilizatiei contemporane" Conform acestei pozitii s-au realizat multe interventii care au fãcut sã disparã pentru totdeauna valori ale vietii urbane românesti.

- cresterea accentuatã a activitãtii constructive. Din aceastã perioadã dateazã realizarea sau definitivarea, în linii mari, a celor mai mari cartiere noi de locuit (Balta Albã sau Drumul Taberei din Bucuresti), numeroase zone industriale pe suprafete întinse, echipamente urbane publice, deseori concentrate în noi ansambluri centrale etc. Constructia de locuinte s-a fãcut, în proportie covârsitoare, în blocuri cu 5-11 nivele, prin mijloace industrializate. Acest fapt, împreunã cu dimensiunea noilor cartiere, ne face sã considerãm cã în acestã perioadã s-a produs, de fapt, ruptura decisivã, brutalã, de scarã, în raport cu orasul preexistent.

- modificarea conceptiilor urbanistice în privinta realizãrii ansamblurilor de locuit. Urbanismul liber a fost înlocuit cu unul care a încercat sã defineascã, din nou, spatii caracteristice ale oraselor "traditionale": strada si piata, dar la o scarã complet diferitã de cea anterioarã. Directia a fost legiferatã prin Legea strãzilor din 1975.

- evolutia semnificativã în directia aprecierii patrimoniului arhitectural, de la obiectul izolat (protejat prin degajarea de clãdirile învecinate sau prin integrarea lui în noi compozitii urbanistice complet diferite fatã de cele originale) spre ansamblul urban. În consecintã, centrele vechi, istorice ale oraselor au fost obiectul unor cercetãri aprofundate, complexe, finalizate prin studii de delimitare a perimetrelor si propuneri pentru modernizarea lor, în care elementele fundamentale erau cele istorice. Un rol important l-a avut, fãrã îndoialã, Directia Monumentelor Istorice. De altfel, pânã în 1973, ISART a întocmit studii privind determinarea si delimitarea centrelor istorice pentru 25 de orase, printre care Botosani, Brãila, Târgoviste, Oradea, Sibiu, Brasov. Trebuie subliniat faptul cã în aceastã perioadã încep sã fie recunoscute valorile specifice ale centrelor unor orase din zonele extracarpatice, care pânã atunci fuseserã considerate a fi lipsite de orice valoare urbanisticã. Aceastã directie culmineazã cu studiul întocmit de Institutul de Arhitecturã din Bucuresti pentru delimitarea zonei si a centrului istoric ale Capitalei ( 1976-77), bazat pe o metodologie riguros stiintificã (metodã multicriterialã), însotit de recomandãri privind întocmirea unor reglementãri speciale privind modalitãtile ulterioare de interventie. Cu toate cã administratia pãrea, în unele situatii, interesatã de reconsiderarea centrului istoric, aceastã directie a avut, din pãcate, mai mult un caracter teoretic, fiind în concordantã deplinã cu evolutia europeanã.

c. a treia perioadã, având caracteristici suficient de particulare, este cea care a urmat cutremurului din 1977 si s-a încheiat la sfârsitul anului 1989. Din acesti 12 ani, mult prea apropiati, în timp, pentru a nepermite o privire cu un grad suficient de mare de obiectivitate, mentionãm doar contrastul izbitor între nivelul atins în gândirea urbanisticã în ceea ce priveste raporturile cu istoria, pe de o parte, si practica urbanã, pe de alta. Urmãrile devastatoare ale cutremurului au constituit un pretext invocat (de administratie, dar si de profesionisti) pentru a distruge zone centrale întinse, dispãrând valori incalculabile pentru civilizatia noastrã. Bucurestiul este exemplul în care amploarea distrugerilor a fost imensã (fiind, de aceea, puternic mediatizat), dar pierderi irecuperabile, la fel de importante pentru localitatea respectivã, s-au produs în numeroase orase.

Periodizarea propusã propune o privire mai articulatã, mai nuantatã, a distrugerii/modernizãrii oraselor noastre si o evaluare mai corectã a momentului actual al evolutiei fenomenului urban românesc. Se pot totodatã desprinde câteva observatii generale:

- primele douã perioade au urmat, în linii mari, evolutia gândirii si practicii urbanistice europene. Ruptura cu aceasta s-a produs dupã 1977, atunci când în tãrile occidentale- dar nu numai- prezervarea zonelor si centrelor istorice intrase în practica curentã a proiectãrii si când problemele care tineau de patrimoniul urban au pãtruns în constiinta locuitorilor. Trebuie subliniatã gravitatea consecintelor acestei rupturi, din punctul de vedere al profesionistilor, cãci aceasta s-a produs în momentul în care se elaborase o metodã riguroasã de abordare a întregii problematici.

- dominatia autoritarã a determinantelor politice poate fi remarcatã în prima si ultima perioadã, atunci când, din motive diferite, modernizarea/distrugerea oraselor s-a fãcut în afara raportãrii la istorie. În perioada a doua- dar nu în întregimea ei- s-a putut remarca un oarecare echilibru între vointa politicã si profesionalismul specialistilor.

- oscilatiile raportului dintre factorul politic si cel al profesiunii nu au avut însã un efect foarte puternic asupra directiei de dezvoltare a oraselor. Astfel, pânã în 1909, se apreciazã cã cel putin 29 de localitãti urbane fuseserã distruse si reconstruite în proportie de 85-90%, iar în alte 37 de orase erau în curs demolãri masive. Centrele vechi ale oraselor care au cãpãtat, pe parcursul acestor decenii, statutul de centru istoric, au suferit degradãri sau distrugeri totale de-a lungul întregii perioade aflate în discutie, indiferent de modul de apreciere al valorii acestora, de la primele centre distruse si reconstruite integral începând cu mijlocul anilor '50- Galati, Tulcea, Bacãu sau Roman- pâna la cele dispãrute în anii '80.