PROBLEMATICA MODERNA A LOCUINTEI

I.           Mutatiile secolului XIX si nasterea politicilor de locuire

Dupa cum s-a amintit anterior, sfirsitul secolului al 18-lea si inceputul secolului al 19-lea au constituit, din multe puncte de vedere printre care si cel al locuirii urbane, un punct de schimbare atit de mare incit se poate chiar vorbi de o mutatie. Cu riscul unei schematizari excesive citeva aspecte ale acesteia trebuie consemnate.

Astfel, cresterea demografica generala (Braudel, Structurile cotidianului) si revolutia industriala au dus la un salt fara precedent al populatiei urbane (Pawley, Architecture versus housing) si la mari schimbari sociale si politice. Schimbarile care se petrec sint atit de mari si de comp 15415i84p lexe, incit se poate chiar vorbi de o mutatie. Numarul mare a facut inoperant reglajul "organic" al dezvoltarii urbane, care functionase totusi pina atunci. In plus, aceasta populatie care exercita o presiune uriasa era o populatie saraca, pentru care posibilitatile de a-si procura o locuinta erau foarte reduse. In ciuda marilor progrese generate de revolutia industriala, societatea secolului al 19-lea se va caracteriza printr-o serie de esecuri, printre care si cel al dezvoltarii urbane. Raul provine din lipsa de coordonare dintre progresul stiintific si tehnic din diferite sectoare si organizarea generala a societatii; altfel spus, din lipsa dispozitiilor administrative apte sa controleze consecintele mutatiilor economice. Responsabile de acest defazaj sint teoriile politice care reflecta mai ales stadiul societatii inainte de 1760(Benevolo, L'histoire de l'architecture moderne). Liberalismul, care este gindirea social-politica corespunzatoare revolutiei industriale, sustine promovarea neingradita a libertatii individuale, avind pretentia sa darime obstacolele formelor vechi de organizare pentru ca tinde spre o "ordine naturala a economiei si societatii". Abia mai tirziu apare clar necesitatea de a le substitui forme de organizare potrivite. Pina atunci, aceasta "ordine" care se eliberase de constringerile administrative se va reflecta in dezvoltarea oraselor prin cresterea speculatiei funciare si imobiliare in conditile unei uriase cereri de locuinte economice. Fenomenul de proliferare necontrolata a orasului, prin constructia de locuinte ieftine de raport, constructie supraaglomerata si in general de calitate foarte proasta este denumit si "orasul liberal" si este perceput negativ in cultura contemporana. De fapt, orasul liberal nu face decit sa continue, dar la o scara aparent imposibil de controlat, un fenomen care incepuse deja si anume, locuinta de inchiriat. Unii autori estimeaza ca in orasul european al anilor 1800 exista deja o proportie de 60% de chiriasi, pentru ca la, inceputul anilor 1900, proportia de proprietari sa fie de circa 10% (The middle class town-houses). Orasul liberal se poate defini printr-o stare de criza cu fatete si efecte multiple privind locuirea urbana:

- Acel organism rezistent numit locuinta medievala, care ingloba locuinta si productie intr-o unitate reprezentativa pentru ethos-ul familiei burgheze si care absorbise vreme de secole atit presiunile urbane, cit si modernizarile confortului de locuire, dispare odata cu erodarea artizanatului si a vechii clase mijlocii urbane de catre revolutia industriala.

- Orasul isi pierde coeziunea formala, ca efect al marii speculatii imobiliare, in acelasi timp cu pierderea sensului comunitar, ca efect al individualismului si saltului demografic. El este perceput ca "rau urban" si ca "haos". Racilele urbane actioneaza in planuri diverse:

- aglomeratie, mizerie, boli,

- murdarie, mirosuri pestilentiale,

- uritenie, dezordine.

- Constructiile care influenteaza silueta orasului sint acum marile lucrari industriale si locuintele cu apartamente de inchiriat, in timp ce factorul circulatie cistiga foarte mult.

- Adminisratia nu mai controleaza orasul nici macar prin terenuri, pentru ca le vinde pentru a-si plati datoriile.

Din aceste citeva aspecte reiese suficient ca noua problematica a orasului va fi foarte dura si va schimba total natura preocuparilor administrative. Ca urmare, preocuparile estetice care dominau orasul post-renascentist cedeaza pasul problemelor cantitative, economice si functionale, in termeni de utilizarea solului, circulatie, locuinta, igiene, legislatie de constructie. Aceasta schimbare radicala in gestiunea orasului ii va prinde pe arhitecti nepregatiti si dealtfel nici dispusi sa faca din aceasta realitate obiectul preocuparilor lor. Formatia lor estetizanta si elitista ii face dealfel complet nepregatiti pentru a face fata unor astfel de probleme. Astfel, crizei orasului ii va corespunde si o criza a arhitectului, locul lui in gestiunea orasului fiind ocupat de administratori, ingineri si economisti.

Esenta noii problematici, care incepe sa faca obiectul preocuparilor administrative si guvernamentale dupa 1848, cind se abandoneaza politica de non-interventie a regimurilor liberale anterioare, consta in necesitatea ingradirii speculatiei funciare si imobiliare pentru motive de igiena si sanatate, a instituirii unui control urban care sa ia in considerare noile necesitati si in gasirea unor formule acceptabile prin care sa se poata construi locuinte pentru o populatie a carei venituri sint prea mici pentru a si-o putea permite.

De fapt, aceasta problematica cere un dublu raspuns:

- din partea guvernelor, gasirea unor formule legislative si financiare capabile sa raspunda situatiei,

- din partea profesionistilor, gasirea unor posibilitati formale de rezolvare a problemelor urbane si in special de rezolvare a unor tipuri de locuinte ieftine care sa rezolve problema locuirii.

Primul care incearca sa raspunda este politicul. In urma unor foarte sustinute si convergente actiuni de constientizare a opiniei publice (actiuni pornite din directii si cu motivatii diferite: intelectuali angajati, medici, clerici, sociologi, filantropi, ginditori sociali, socialisti, ziaristi, etc.), guvernele sint nevoite sa intervina. Dupa ce se va reusi trecerea prin parlamente a primelor legi normative privitoare la conditiile minime de salubritate pentru locuinte, chestiunea va sfirsi prin a fi asumata de guverne ca problema politica, a carei rezolvare poate atrage un sector important al electoratului. Din acest moment arhitectura domestica devine housing, iar locuinta devine o problema politica (P.Lavedan, L'histoire de l'urbanisme). Practic, din acest moment apare ceea ce denumim astazi prin termenul de "locuinta sociala", adica locuinta subventionata in diverse feluri de catre administratia publica (A.M.Zahariade, Locuinta sociala, in Arhitext nr. ). Locuinta subventionata din banii publici va juca, de acum inainte, un rol foarte important in dezvoltarea oraselor. Aceasta nu inseamna ca acest tip de locuinta nu existase deloc pina atunci: exemple se gasesc in istoria oraselor, atit de locuinta pentru saraci construita si administrata de comuna, cit si de locuinta filantropica sau patronala, construita de industriasi pentru muncitorii lor, dar proportia este atit de mica incit poate sa nu fie luata in seama (P.Lavedan, L'histoire de l'urbanisme). Ceea ce este fundamental nou este scara si complexitatea acesei probleme.

Astfel se naste politica de locuire ca ansamblu de dispozitii legislative si financiare privind promovarea, finantarea, realizarea si administrarea constructiei de locuinte in conformitate cu anumite standarde de igiena si confort acceptate. Prin multiplele ei aspecte, care tin de administrarea funciara, de politica economico-financiara, de politica fiscala, de controlul chiriilor, etc., ea devine un punct central al programelor de guvernare, legata atit de protectia sociala cit si de politica de edificare urbana. In general, chestiunea locuintei subventionate se raporteaza ca parte integranta la o politica mai ampla privitoare la locuire si la controlul dezvoltarii urbane, si variaza de la tara la tara, devenind tot mai complexa pe masura ce se contureaza noi probleme si noi cai de atac. Strategia financiara, care este numai o parte a strategiei generale, se refera la capacitarea de fonduri in acest scop si la folosirea acestor fonduri. In linii mari este vorba de ajutorul dat de stat particularilor, colectivitatilor private, unor institutii de stat sau private sau autoritatilor publice prin: subventionarea constructiei prin bani alocati direct in acest scop, subventionarea chiriilor, acordarea de subsidii, acordarea de puteri de expropriere si imprumuturi in conditii avantajoase colectivitatilor locale (municipalitati, comune, etc.) in scopul constructiei publice, concesionarea de terenuri in conditii avantajoase, stimularea accesului la proprietate prin credite avantajoase pe termen lung si reducerea dobinzilor, etc.

Unii istorici de arhitectura, cum ar fi P.Lavedan, considera ca politica de locuire cuprinde tot ce tine de deciziile privind arhitectura domestica, fie ca se adreseaza paturilor instarite, fie celor nevoiase. Astfel, constructia planificata de locuinte poate fi destinata primei categorii de utilizatori si atunci nu implica subventii, dar implica importante decizii urbane si o anume politica de promovare si punere in opera. Exemplul cel mai notabil este Parisul hausmann-ian, in cea de a doua jumatate a secolului al 19-lea, care supune centrul orasului unei operatii de "housing" in imobile de raport cu apartamente de lux destinate marii burghezii, scotind astfel problema locuintei muncitoresti inafara orasului. Combina financiara pusa in miscare cu aceasta ocazie a sporit in final bugetul municipalitatii de 10 ori in 15 ani. In schimb, constructia planificata de locuinte pentru paturile deprivilegiate presupune probleme financiare mult mai dificil de rezolvat, deoarece implica obligatoriu forme de subventionare si, spre deosebire de prima, nu raporteaza. Locuirea pentru aceste paturi se poate face in locuinte individuale sau in imobile cu apartamente, decizia in aceasta privinta tinind de traditia de locuire si de optiunile privind dezvoltarea urbana.

Astfel, in ultimii ani ai secolului al 19-lea, legislatia europeana privind locuinta se va indrepta atit spre asigurarea unei finantari publice adecvate constructiei de lcuinte cu pret redus, cit si spre punerea la punct a unui instrument legislativ capabil sa condamne proprietatea nepotrivita cu noile norme de sanatate publica si sa controleze noile dezvoltari. Aceasta este linia generala adoptata de Marea Britanie, Belgia, Franta, Olanda, Germania, Italia, etc. Desi puternic reformatoare, aceasta legislatie va ramine adesea numai nominala, daca judecam dupa efecte. In ciuda largirii politizarii problemei, abia dezastrul produs de al doilea razboi mondial va reusi sa puna in miscare un larg program de constructie de locuinte sociale (M.Pawley, Architecture versus housing). Exemplul "hof-urilor" vieneze, amplasate in interiorul orasului, ramine cel mai remarcabil pentru perioada interbelica, atit in ceea ce priveste valoarea arhitecturala, cit si din punct de vedere politic si financiar. E drept ca din acest din urma punct de vedere el reprezinta o extrema, ducind in final la faliment. Un alt exemplu, mai ponderat si cu bune rezultate, este cel al "Siedlung-urilor" germane, cartiere muncitoresti de locuinte, cel mai adesea de mica inaltime, situate inafara orasului.

Dupa cum reiese din aceasta succinta referire istorica, locuinta sociala a fost si este in primul rind o chestiune de optiune politica si de stategie legislativa, financiara, de gestiune urbana si de organizare a sistemului de punere in opera. S-ar putea crede chiar ca arhitectura joaca un rol prea minor in aceasta problema, cu atit mai mult cu cit, dupa cum s-a mentionat deja, implicarea arhitectilor este mult mai tirzie decit cea a politicienilor. Realizarea locuintelor sociale apartinea in general antreprizelor de constructii, iar constructia traditionala se dovedeste a fi intr-un oarecare impas: in limitele impuse de economicitate si de posibilitatile de constructie, locuintele sociale construite in secolul al 19-lea de diferite societati, fie erau sub nivelul de echipare si de suprafata pe care il putem considera acceptabil astazi, fie erau mai scumpe decit isi putea permite populatia careia ii erau destinate, fie ambele. Depasirea acestei crize si marele salt care s-a petrecut dupa primul razboi mondial, se vor lega si de o schimbare de atitudine a arhitectilor fata de problema locuintei ieftine in general.

Dar, cele doua directii ideologice care vor ghida mai tirziu gindirea moderna arhitectural-urbanistica privind locuinta si orasul se vor contura tot in aceasta perioada.