ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE
1. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN TIMP
Normele de drept produc efecte juridice în perioada în care sunt în vigoare. Aplicându-se numai la fapte care se petrec în timpul cât sunt în vigoare, ele nu sunt nici retroactive, nici ultraactive, respectiv nu se aplica faptelor petrecute înainte de intrarea lor în vigoare, nici celor petrecute dupa iesirea lor din vigoare.
Norma de drept, fiind un comandament adresat conduitei umane, permitând sau prohibând anumite actiuni, nu se aplica trecutului, nu se poate impune nimanui sa se supuna unei legi care nu exista. Nimeni nu poate fi învinuit ca a savârsit o fapta care nu era prohibita, ci dimpotriva, era admisa la data savârsirii ei.
În principiu, actele normative, în tara noastra, intra în vigoare în momentul publicarii lor în Monitorul Oficial al României. De multe ori, în actele normative publicate se indica în mod expres data la care ele intra în vigoare (ex: Codul familiei, în dispozitiile finale, arata ca el intra în vigoare la data, de 1 februarie 1954).
Legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute dupa intrarea ei în vigoare. Acest principiu îsi gaseste explicatia în faptul ca oamenii, pentru a-si coordona conduita cu prevederile legii, trebuie sa cunoasca mai întâi prevederile ei. Uneori se admite ca unele dispozitii normative sa fie aplicate cu efect retroactiv, adica si asupra unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare a legii. În legislatia româneasca, aceste cazuri sunt urmatoarele :
a) legea penala mai blânda;
b) prevederea expresa ca legea se aplica si unor fapte petrecute anterior;
c) legile interpretative.
Actul prin care înceteaza existenta unor norme juridice se numeste abrogare.
Abrogarea poate fi expres-directa, când într-un act normativ se arata în mod expres ca un altul superior sau anumite articole ale lui se abroga.
Abrogarea poate fi expres-indirecta, când legea noua se margineste sa mentioneze ca dispozitiile anterioare, contrare prevederilor ei, se abroga, fara a se mentiona în mod direct actul normativ ce se abroga sau articolele lui.
Abrogarea mai poate fi tacita, când actul normativ sau noile acte normative nu abroga în mod expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescriu se abat de la vechea reglementare. Abrogarea tacita (implicita) este si ea o manifestare de vointa a organelor care emit acte normative, exprimata printr-un act normativ corespunzator. Acest act normativ va fi considerat act de abrogare, chiar daca nu cuprinde nici o clauza expresa de abrogare, dat fiind ca o lege posterioara desfiinteaza orice alta contrara, daca aceasta este anterioara.
În toate legislatiile se gasesc si legi a caror actiune în timp este dinainte stabilita. Acesta este cazul legilor temporare.
Atunci când caracterul lor vremelnic este determinat de o data fixa, acestea poarta numele denumirea de legi cu termen. Actele normative cu termen se elaboreaza, de regula, atunci când se poate prevedea cu precizie durata de timp necesara aplicarii actului normativ respectiv.
O alta forma de încetare a actiunii în timp a normelor juridice o constituie desuetitudinea. Ea a actionat în mod expres fata de acele norme juridice ce reglementau relatiile sociale, care, datorita schimbarilor social-economice intervenite, nu mai aveau teren de aplicare, fara ca ele sa fie abrogate , nici expres, nici tacit. În dreptul nostru, putem considera în desuetitudine arbritajul privat, reglementat în vechiul cod de procedura civila ( art. 340, 370), întrucât în tara noastra oamenii manifesta încredere în organele justitiei si nu mai recurg la judecata arbitrilor.
În mod exceptional, întâlnim cazuri în care anumite acte normative ultraactiveaza, respectiv se aplica chiar dupa iesirea lor din vigoare. De exemplu art.16 din codul nostru penal prevede ca legea penala temporara se aplica infractiunea savârsita în timpul când era în vigoare, chiar daca fapta nu a fost urmarita sau judecata în acel interval de timp.
2. ACŢIUNEA NORMELOR JURIDICE ÎN SPATIU
Problema care se ridica în legatura cu aplicarea normelor juridice în spatiu este aceea de a sti daca ele se aplica tuturor persoanelor ce se gasesc pe un anumit teritoriu, indiferent daca sunt sau nu cetateni ai tarii respective si daca ele se aplica sau nu unor fapte savârsite în afara teritoriului tarii. În aceasta ordine de idei, o mare importanta o are stabilirea sensului exact al notiunii de teritoriu.
Notiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o alta semnificatie decât notiunea geografica de teritoriu. În acest sens, prin teritoriu se întelege, în afara întinderilor de uscat si apa, si spatiul înconjurator ( subsolul si spatiul aerian) asupra caruia un stat îsi exercita suveranitatea.
În doctrina juridica romana navele si aeronavele nu intra în cadrul notiunii juridice de teritoriu. Faptele savârsite pe o nava sau aeronava romana sunt socotite ca fapte savârsite pe teritoriul tarii, ca urmare a extinderii efectului legii noastre nationale, iar nu a extinderii notiunii de teritoriu.
În notiunea de teritoriu, în sens juridic, sunt cuprinse urmatoarele elemente: o suprafata terestra, apele interioare, marea teritoriala, precum si subsolul si spatiul aerian corespunzator acestora. Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiere de stat. Frontiera terestra este delimitata prin borne, movile de pamânt, diverse semne naturale, si desparte uscatul dintre doua state.
În cazul în care frontiera o formeaza o apa curgatoare sau statatoare statele stabilesc, prin conventii bilaterale, modul în care-si vor exercita suveranitatea. În lipsa unor conventii, care sa reglementeze aceasta problema, fiecarui stat îi apartine o portiune care sa determine, în cazul apelor curgatoare dupa linia celei mai mari adâncimi, iar in cazul apelor statatoare dupa linia mediana. În situatia în care doua state sunt legate între ele prin poduri, frontiera se stabileste la mijlocul podului. În cazul marii teritoriale, frontiera o constituie linia exterioara a acesteia.
Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare ce pornesc de pe frontierele terestre sau acvatice în sus, pâna la limita inferioara a spatiului cosmic.
Frontierele de stat sunt inviolabile ca si teritoriul statului, iar regimul lor juridic se stabileste prin acte interne sau conventii internationale încheiate între tarile limitrofe.
Principalele cazuri de neaplicare a legii unei tari asupra tuturor persoanelor de pe teritoriul sau sunt : imunitatea diplomatica, statul juridic al consulilor, regimul juridic al unor categorii de straini.
Imunitatea diplomatica consta în exceptarea unor persoane care exercita anumite activitati diplomatice de la jurisdictia statului strain pe teritoriul caruia se gasesc
3. ACŢIUNEA LEGII ASUPRA PERSOANELOR
Exista doua principii care stau la baza acestei notiuni:
Principiul personalitatii normelor juridice;
Principiul egalitatii tuturor persoanelor în fata normelor juridice si a autoritatilor.
Principiul personalitatii normelor juridice -înseamna ca toate persoanele fizice si juridice, aflate pe teritoriul unui stat, trebuie sa respecte regulile juridice din acel stat dar, în acelasi timp, se afla sub protectia juridica a sistemului de drept al tarii respective.
În ceea ce priveste statutul persoanei fizice principiul este acela ca se aplica legea sa nationala, "afara numai daca prin dispozitii speciale nu s-a prevazut altfel", potrivit art. 11 Lg. 105/1992 cu privire la raporturile de drept international privat.
Principiul egalitatii tuturor persoanelor în fata normelor juridice si a autoritatilor- acest principiu este consacrat în Constitutia României la art. 14 alin. 1, unde se prevede ca "cetatenii sunt egali în fata legii, si a autoritatilor publice, fara privilegii sau discriminari".
De aceleasi reglementari se bucura atât cetatenii straini, cât si apatrizii care locuiesc în România (art. 18 alin. 1 Constitutie).
Cu privire la persoanele juridice Lg. 105/1992 prevede ca: "persoana juridica straina, recunoscuta în România îsi desfasoara activitatea pe teritoriul tarii în conditiile stabilite de legea româna referitoare la exercitarea activitatilor economice, sociale, culturale sau de alta natura".
Cu privire la straini regimului national i se alatura alte doua regimuri:
Normele juridice, pentru a-si atinge scopul în vederea caruia au fost elaborate este necesar sa fie respectate de catre cei a caror conduita o reglementeaza.
Pentru a putea fi respectate sau aplicate, este necesara recunoasterea lor, întelegerea continutului lor care se dezvolta în cadrul procesului de interpretare.
Interpretarea dreptului reprezinta o operatiune logico-rationala care tinde la lamurirea sensului, a întelesului legii ori a altui act normativ pentru stabilirea continutului acestuia.
Interpretarea se refera în general la acte normative scrise.
Necesitatea interpretarii normelor juridice decurge si din faptul ca, în redactare lor, se foloseste o exprimare concisa, legiuitorul concentrând la maximum ideile pe care vrea sa le exprime. De aici decurge sarcina organelor de interpretare de a dezvalui, în procesul interpretarii, continutul real al normei, întreaga gama de situatii pe care legiuitorul a avut-o în vedere la redactarea ei. Cu cât reglementarea cuprinsa în norma juridica este mai minutioasa, cu cât are în vedere o diversitate de elemente, cu atât problemele interpretarii sunt mai putine.
1.Interpretarea oficiala- este acea interpretare facuta de un organ de stat sau de catre o organizatie obsteasca împuternicita sa faca acte de aplicare a normelor juridice.
2. Interpretarea neoficiala este interpretarea facuta de catre oamenii de stiinta, cercetatori în domeniu dreptului, cadre didactice universitare, în diferite împrejurari cum sunt: pledoarii, conferinte, monografii, articole, etc. în care se fac afirmatii de ordin stiintific cu privire la continutul normelor juridice.
3.METODE DE INTEPRETARE A NORMELOR JURIDICE
Prin metode de interpretare întelegem totalitatea procedeelor folosite pentru descoperirea continutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicarii lor la cazuri concrete.
a) METODA GRAMATICALĂ
b) METODA SISTEMATICĂ
c) METODA ISTORICĂ
d) METODA LOGICĂ
e) METODA ANALOGICĂ
|
