primele reguli de drept international au aparut īn orānduirea sclavagista, īn practica relatiilor dintre primele state din orientul antic; relatiile erau caracterizate de confruntari violente pentru cucerirea de teritorii, bogatii, sclavi etc; caracteristica primelor norme era inegalitatea dintre oameni si dintre state;
si mai īnainte de sclavagism, īn epoca gentilica, au existat relatii īntre sefii de triburi, cārmuite de norme nescrise care nu aveau caracter juridic( soli, īntelegeri, sprijin reciproc, lupte pentru putere) ;
necesitatile, de ordin politic si economic, au impus cristalizarea normelor chiar daca numai īntr-o sfera restrānsa de domenii: razboi, pace, primirea solilor, īncasarea darilor de la statele īnvinse, schimburile comerciale, soarta īnvinsilor, ostatecii protectia strainilor, uniuni politice sau religioase, conferinte interstatale, neutralitatea pe timp de razboi; aceste norme au avut un rol progresist īn istoria īntregii omeniri, pāna astazi;
1. EGIPTUL ANTIC
relatii comerciale si politice extinse cu statele din orient; aveau o cancelarie de stat pentru treburile straine; confruntari si razboaie; dezvoltarea corespondentei diplomatice ( Tablitele de la Tell-Amarna, pe320 de tablite de lut ars, secolele 14- 15 ī.e.n. corespondenta cu Babilonul referitoare la razboi si pace);
Primele tratate; Tratatul sublim, īntre Ramses al II-lea si Hatusil al III-lea, regele hititilor; cuprinsul: introducere, textul propriu-zis si formulele religioase, care asigurau respectarea regulilor convenite (premergatorul postulatului Pacta sunt servanda); era un tratat de alianta, de prietenie si ajutor reciproc īmpotriva unor atacuri, ; stipula īnapoierea sclavilor refugiati, īnlaturarea rascoalelor sclavilor, tratamentul sclavilor extradati, care nu erau torturati sau exterminati, li se aplicau alte pedepse;
īn acesi epoca, regii asirieni se auto-intitulau protectori ai tratatelor, au folosit scrierea cuneiforma īn corespondenta diplomatica
2.
izvoarele chineze au o vechime de peste trei mii de ani; ele contin obligatii fata de terti si condamna razboiul pornit fara justificare; a cunoscut institutia diplomatiei īnfaptuita de calatori ( ambasadori si de tālmaci); numeroase idei despre razboaiele drepte si nedrepte,
īn secolul al VI-lea a fost īncheiat un Tratat privind renuntarea la razboi si solutionarea diferendelor prin arbitraj; este primul tratat de neagresiune din istorie; s-a īncercat stavilirea invaziei hunilor si mongolilor;
transarea disputelor se facea īn cadrul unor conferinte internationale: asa-numitele Congrese ale monarhilor; idei despre purtarea razboiului, reguli adecvate pe timpul acestora.
necesitatea respectarii conventiilor īncheiate; ideea si conceptia despre o uniune a popoarelor;
utilizarea solilor īn relatiile cu partii; ceremonialul primirii solilor dezvoltat;
3.
izvoare multiple privind o intensa activitate internationala; lucrari cu caracter juridic valoroase, conceptii īnaintate:
Rig-Vedele, texte religioase, consemneaza existenta unor misiuni diplomatice;
Gautama Sutra( secolul VI) si legile lui Manu (secolul V) utilizau denumirea de legile tarilor;
Antha shastra, lucrare a primului ministru al regelui Ciandragupta, enumera patru clase de diplomati, considera sacre tratatele, descria reguli privind desfasurarea razboiului si mijloacele de impunere a pacii, relatiile de prietenie cu vecinii, importanta negocierilor ; institutia ostatecilor ca garantie a respectarii conventiilor; facea distinctia dintre combatanti si necombatanti, prevedea interdictia uciderii prizonierilor si a utilizarii focului ca mijloc de purtare a razboiului;
evreii interziceau uciderea femeilor si distrugerea pomilor fructiferi, iar dusmanului īncercuit i se dadea posibilitatea de ase retrage.
4. GRECIA ANTICĂ
ample relatii īntre statele-cetati si cu imperiile vremii; a luat nastere un drept conventional variat; razboaie, tratate, schimburi politice, diplomatice, comerciale; se utilizau vestitorii si mai tārziu solii; solilor li se remiteau diploma; persoana solului era inviolabila;
īncheiate multe tratate religioase militare, denumite symachii, si tratate comerciale, de pace, de neagresiune, de ajutor reciproc, precum si acorduri privind drepturile strainilor; ele erau īntarite prin juramānt religios si gravate pe stālpi din piatra;
consemnam primul document diplomatic european: Tratatul dintre elini si hereeni, sec.VI ī.e.n., altul dintre Macedonia si Colchidia, sec. IV ī.e.n., tratatul de pace dintre Atena si Sparta, din 421 care a pus capat razboiului, urmat de un tratat de ajutor reciproc;
in practica externa, grecii utilizau arbitrajul, prevazut īn clauzele tratatelor, ca si mediatiunea, ca mijloace de solutionare a disputelor dintre cetati;
au existat tratate de alianta, prevederi pentru mentinerea pacii si prevederi tinzānd la instituirea unui sistem de securitate colectiva: ideea unei asociatii a statelor-cetati, de tip federal, cu organe de conducere comune si tribunale arbitrale pentru solutionarea litigiilor;
institutia proxeniei, a ospitalitatii; Proxenul era dregatorul care apara interesele strainilor si statelor straine, asemanator consulilor sau diplomatilor de astazi; o institutie ce continea regimul juridic al strainului: isopolitia;
razboaiele erau precedate de o declaratie si de formule solemne, preotii, templele si persoanele refugiate īn ele erau ocrotite, solii erau inviolabili; īn schimb, prizonierii erau ucisi sau dusi īn sclavie, iar bunurile dusmanului deveneau trofee;
retinem juristi si filozofi de marca: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel: idei despre razboaie legitime si nelegitime, obiceiurile razboiului, pace;
5. ROMA ANTICĂ
romanii au adus contributii īnsemnate la dezvoltarea D.I.P. si a relatiilor cu alte popoare; ei au dezvoltat cel mai īntins si mai puternic stat si imperiu sclavagist din istorie;
problematica relatiilor externe cadea īn sarcina Senatului si a Colegiului sacerdotal ( Colegiul fetialilor), condus de pater patratus, , care avea rolul esential īn transarea diferendelor, declansarea razboiului, īncheierea pacii si a tratatelor de alianta, dupa un anumit ritual; erau aplicate norme incluse īntr-un cod religios, denumit ius fetiale, care reglementau atributiile īn materia tratatelor, extradarii, declararii razboiului;
cu cei considerati egali, romanii īncheiau tratate de prietenie sau neutralitate ori de alianta; pentru cei inferiori, erau consacrate forme de dependenta,de vasalitate, de protectorat ei nu īncheiau tratate de pace, razboaiele se īncheiau prin armistitii pe o perioada scurta de timp si prin distrugerea dusmanilor, urmata de capitularea sa neconditionata, respectiv supunerea acestuia puterii romane;
se considera ca tratatele trebuie respectate cu buna credinta( pacta sunt servanda), iar īn relatiile diplomatice foloseau ambasadori, oratori si vestitori
obiceiurile razboiului se caracterizau printr-o mare cruzime; celebra sintagma Vae victis justifica distrugerea oraselor, transformarea prinsilor īn sclavi, jefuirea bogatiilor invinsilor;
protectia strainilor: de ea se ocupa un functionar special( praetor peregrinus);
extinderea relaiilor cu strainii au condus la formarea lui ius gentium care cuprinde atāt reguli de drept international, cāt si norme privind raporturile de drept privat dintre romani si straini;
retinem o serie de conceptii si idei valoroase: Cicero vorbea despre ius gentium care guverneaza īntreaga lume si despre bellum justum; Gaius si Ulpian considerau ca ius gentium s-a nascut odata cu umanitatea; Paulus vorbea despre un drept al tuturor popoarelor; Vergiliu cānta pacea universala; Seneca despre statul universal; Marc Aureliu se considera cetatean al universului.
pe ruinele imperiului roman apar o serie de state, care īncheie īntre ele si cu imperiul bizantin tratate de alianta, de pace sau de armistitiu, a caror respectare era asigurata prin ostateci;
prin constituirea Sfāntului imperiu roman de origine germanica si cresterea puterii papale, s-a produs o accentuata farāmitare feudala, apar tendintele centraliste si institutia vasalitatii, entitatile din subordinea lor īncheiau tratate comerciale si de navigatie, īntretineau relatii diplomatice, īncheiau armistitii, īntre ele si cu alte state;
sub influenta ordinelor cavaleresti iau nastere anumite reguli de purtare a razboiului( declaratia de razboi, rascumpararea prizonierilor), biserica īncearca sa limiteze efectele razboiului, impunānd asa-numitele armistitii ale lui Dumnezeu, interzicerea folosirii arbaletelor si a arcurilor, transformarea īn sclavi a prizonierilor crestini;
īncheierea tratatelor ia o mare dezvoltare: ele priveau problemele razboiului, transmiterea de teritorii, prin mostenire, casatorie si vānzare; tratatele erau īntarite prin juraminte, gaj, castele, mosii, bijuterii sau ostateci; o serie de tratate comerciale prevedeau acordarea de privilegii comerciale si economice, interzicerea pirateriei, desfiintarea dreptului de naufragiu( īnsusirea bunurilor), se extinde practica diplomatiei( institutia consulilor, misiunile ad-hoc si permanente), mijloacele pasnice de solutionare a diferendelor( mediatia si arbitrajul), se īncheiau chiar si tratate īn vederea solutionarii prin arbitraj a diferendelor viitoare;
lumea islamica a adus contributii la dezvoltarea teoriei si a practicii tratatelor internationale, obligarea respectarii lor, acordarea de privilegii negustorilor europeni prin capitulatii;
Imperiul bizantin( 395-1453) contributii īn domeniul tratatelor internationale: Bazileu īncheia tratate si conducea o extinsa si rafinata diplomatie; un tratat din 562, īncheiat cu Persia garanta protectia minoritatilor religioase, continea o clauza de demilitarizare la granitele comune; Corpus juris al lui Justinian cuprindea regula inviolabilitatii solilor.
. Iau nastere marile state absolutiste, prin concentrarea puterii īn māinile monarhului, se dezvolta burghezia;
dezvoltarea dreptului international īnregistreaza regrese; au loc razboaiele religioase; tratatele erau impuse prin forta; papa a declarat nule tratatele īncheiate cu ereticii; este īmpartit pamāntul cucerit īn lumea noua, pirateria a devenit o practica oficiala, razboiul maritim utiliza pe scara larga corsarii;
au existat si elemente pozitive: influenta bisericii asupra dreptului a scazut; a crescut numarul misiunilor diplomatice, se dezvolta reguli privind atributiile, rangurile si impunitatile acestora; se nasc reguli umanitare de purtare a razboiului;
razboiul de 30 de ani, Pacea de la Westfalia(1648), tratatele stabileau structura Europei pentru viitorii 100 de ani, stipulau ca īmparatul german al Sfāntului imperiu german pastra doar o redusa autoritate asupra celor 300 de state, impuneau ideea suveranitatii nationale si pe cea a egalitatii statelor; cujus regio ejus religio( dreptul printului de a stabili religia); īn caz de nerespectare a tratatelor, se recurgea la o reglementare pasnica; daca nu reusea, īn termen de trei luni, toate statele trebuiau sa īntreprinda o actiune armata īmpotriva vinovatului; hegemonia Frantei; franceza limba diplomatica; Transilvania a participat la razboi, ca stat suveran, a semnat tratatele de la Munster si Osnabruck;
Pacea de la Utreht (1713) īnlatura hegemonia Frantei, proclama principiul echilibrului puterilor; tratatul se referea la un just echilibru al puterii pe continent, care trebuia mentinut, pentru a se restabilii si mentine pacea pe continent;
apare si se dezvolta stiinta dreptului international; autori remarcabili īntre care: Sfāntul Augustin,Toma d"Acvino, Dante, pierre Dubois, Nicolo Machiavelli, Francisco de Victoria, a. Gentilis, Hugo Grotius, John Selden, S. Puffendorf, Emerich de Vattel neagoe Basarab, Dimitrie Ccantemir.
Revolutia franceza a proclamat principii valoroase pentru dreptul international, pentru organizarea statului; ele si-au gasit exprimarea īn Declaratia asupra dreptului gintilor a Abatelui Gregoire, din care au fost preluate: afirmarea suveranitatii nationale ca expresie a formarii natiunilor renuntarea la razboaiele de cucerire si atacul asupra altor popoare, principiul neinterventiei īn treburile altor state, incorporarea unui teritoriu īn urma unui plebiscit, fluviile declarate proprietate inalienabila a tarilor scaldate, libertatea de navigatie pentru tarile riverane;
īn secolul XIX, dezvoltarea D.I.P. este marcata de congrese si conferinte:
Congresul de la Viena, din 1815, noua structura a Europei, principiul legitimismului monarhiilor si al echilibrului puterilor pe continent; el a adus unele contributii si prin codificarea partiala a dreptului diplomatic, proclamarea libertatii de navigatie pe fluviile internationale, interzicerea comertului cu sclavi, recunoasterea neutralitatii Elvetiei;
Sfānta Alianta, creata īn 1815, īn scopul suprimarii revolutiilor si mentinerii hotarārilor congresului, prin politici de interventie armata;
Congresul de la Paris, 1856, a desfiintat Sfānta Alianta si a īnlaturat legitimismul; a stabilit regimul Dunarii ca fluviu international, a decis neutralizarea Marii Negre, a realizat o prima codificare a a normelor razboiului maritim, a īnlaturat regimul de vasalitate si a īntarit autonomia interne a tarilor romāne, care aveau dreptul sa īncheie tratate comerciale si de navigatie proprii;
Statutele ( conventii): Uniunea
telegrafica internationala, Uniunea monetara
Conventia de la Geneva privind soarta ranitilor, Declaratia de la Petersburg, Conferintele de la Haga din 1899 si 1907
caracterizat prin orientarea īn directia pacii, democratiei, respectarii drepturilor omului; marcat de adoptarea unor documente internationale de larga audienta si sustinere, de instaurarea unor forme institutionalizate de organizare a societatii internationale, continentale sau regionale, de instituirea unor garantii pentru respectarea normelor dreptului international;
Tratatele de la Paris, din 1919 si 1920,contineau, īn prima parte, Pactul Ligii Natiunilor ,prima īncercare de constructie internationala īn vederea organizarii vietii internationale, care urmare mentinerea pacii si īngradirea recurgerii la razboi, prin respectarea dreptului international;
Pactul de la Paris ( Briand-Kellog), din 1928, de renuntare la razboiul de agresiune ca instrument al politicii nationale; Definitia agresiunii, Londra, 1933, formula Litvinov-Titulescu;
Mica Antanta, Mica Īntelegere si Pactul Balcanic;
Conferintele
premergatoare celui de al doilea razboi mondial: Moscova, Londra,
Ialta, Teheran, Dumbarton Oaks, Postdam: decizii importante pentru omenire:
crearea Natiunilor Unite, īnfiintarea tribunalelor de la
Crearea Natiunilor Unite, adoptrea Cartei O.N.U., a D.U.D.O. si a celor doua pacte privind drepturile si politice, respectiv drepturile economice ,culturale si sociale, Conventiile de la Geneva; numeroasele rezolutii si declaratii adoptate de Adunarea Generala;
codificarea dreptului international īn cadrul O.N.U.(comisie si institut) si a unor conferinte;
pe plan regional, organizatii O.S.C.E., N.A.T.O., U.E., O.S.A., O.U.A., Liga Araba, statutele lor;
Cursul
nr. 4 (CONTINE SI CURSUL NR. 3)
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
s-au format si/ cristalizat de-a lungul īntregului secol XX; unele au fost enuntate īnca din epoca sclavagista ( pacta sunt servanda);
contin cele mai generale reguli de conduita; respectarea lor a fost si este indispensabila pentru dezvoltarea relatiilor prietenesti, colaborarea si cooperarea internationala, pentru mentinerea pacii si securitatii internationale;
ele acopera sintetic toate aspectele si domeniile vietii internationale si ale raporturilor dintre subiectele de drept international, reprezentānd osatura dreptului international public; sunt idei conducatoare ale īntregului sistem de drept;
ele realizeaza generalizarea maxima a normelor juridice care compun dreptul international public, stabilind drepturi si obligatii cu caracter universal, menite sa asigure protectia valorilor fundamentale, carora le acorda o importanta cruciala pentru viata planetei;
ele privesc si protejeaza, deci, cele mai importante valori fundamentale din raporturile care se stabilesc īntre statele lumii;
afirmarea si clarificarea lor este expresia atitudinii determinate a statelor fata de raporturile dintre ele si de normele dreptului international public;
exista tendinta de perfectionare a continutului si formelor de prezentare, tratatele continānd unul sau mai multe principii, una sau mai multe detalieri ale aceluiasi principiu, pentru mai buna īntelegere si aplicare a acestora;
principiile se completeaza reciproc, fiind utilizate de obicei īmpreuna, sunt strāns legate, sunt īnvocate īmpreuna
reprezinta o maxima generalizare a continutului normelor juridice care compun dreptul international public;
protejeaza una sau mai multe valori fundamentale ale raporturilor internationale;
au rol dominator si regulator pentru īntregul sistem al dreptului international public;
au o aplicatie universala, fiind opozabile conduitei statelor si a celorlalte subiecte ale dreptului international public;
au caracter juridic obligatoriu, exprimat prin continutul majoritatii tratatelor si conventiilor internationale;
au un caracter imperativ, fiind norme de ius cogens;
intre principii nu se fac ierarhizari, toate au importanta asemanatoare, egala;
sunt interdependente, legate unele de altele, interpretarea lor fiind facuta īn contextul celorlalte;
sunt consacrate, īn principal, īn Carta ONU, Declaratia ONU din 1970 cu privire la principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, īn conformitate cu Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, rezolutii ale Adunarii Generale ONU, statutele si cartele organizatiilor regionale, institutiilor specializate ale ONU, etc.
statele au drepturi si obligatii egale, sunt membrii egali ai comunitatii internationale indiferent de īntinderea teritoriului, puterea economica, militara, tehnologica sau diferentieri sociale ori politice;
suveranitatea este conceptul fundamental al dreptului international public, expresie a vointei suverane a statelor;
ea are cāteva trasaturi clasice:
indivizibilitatea: nu poate fi fragmentata, ciuntita si nici apartine mai multor titulari;
inalienabilitatea: nu poate fi abandonata, nici cedata altor state sau entitati;
exclusivitatea: teritoriul nu poate fi supus decāt unei singure suveranitati;
caracter originar si plenar: apartine statului, nu este acordata din afara;
continutul ei cuprinde o serie de elemente:
egalitatea juridica a statelor;
statele se bucura de toate drepturile conferite de inerenta suveranitate;
obligatia tuturor de a respecte personalitatea statului;
integritatea teritoriului statului;
libertatea alegerii cailor de urmat, a sistemului politic, social, economic, social;
obligatia de a se achita de īndatoririle internationale asumate de stat.
reprezinta dreptul popoarelor si natiunilor de a-si hotarī singure soarta; Declaratia din 1970 vorbeste despre principiul egalitatii īn drepturi a popoarelor si dreptul de a dispune de ele īnsele;
titularul acestui drept este poporul sau natiunea si nu un alt subiect al dreptului international public, indiferent daca sunt sau nu constituite īntr-un stat suveran sau lupta pentru constituirea īntr-un stat propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate nationala;
Declaratia din 1970: Toate popoarele au dreptul de a-si hotarī statutul lor politic īn deplina libertate si fara amestec din afara si de a realiza dezvoltarea lor economica sociala si culturala si orice stat are obligatia de a respecta acest drept conform Cartei ONU.
revolutia franceza a consacrat acest principiu raportāndu-se la statul francez si teritoriul francez; ideea de imixtiune ilegalizata; dar Congresul din 1815 reintroduce legitimismul; Doctrina Monroe privind continentele americane;
continutul: obligatia statelor de a nu interveni īn afacerile interne care tin de competenta nationala a unui stat; este exclusa orice forma de interventie, nu numai cea armata ci orice forma de ingerinta sau amenintare īndreptata īmpotriva personalului unui stat sau īmpotriva elementelor lui politice, economice, culturale; vezi si dreptul de interventie umanitara.
pāna
la tratatul Briand - Kellog,
Carta ONU: Toti membri organizatiei se vor abtine īn relatiile lor internationale de la recurgerea la amenintarea cu forta sau de la folosirea fortei fie īmpotriva integritatii teritoriale si independentei politice a vreunui stat, fie īn orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;
Declaratia din 1970: razboiul de agresiune constituie crima contra pacii care angajeaza responsabilitatea īn conformitate cu dreptul international;
Adunarea Generala, īn 1974, a adoptat dupa dezbateri prelungite, Rezolutia 3314 privind definirea agresiunii armate; celelalte forme de agresiune nu au fost īnca definite, desi prin forta se īntelege orice act de violenta sau constrāngere, nu numai prin forta militara, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice alta natura, toate considerate ilicite;
Dreptul international permite folosirea fortei īn doua situatii:
folosirea fortei pe baza hotarārii Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite;
exercitarea dreptului la autoaparare individuala sau colectiva īmpotriva unei agresiuni, al unui atac armat exterior
continutul: īndatorirea statelor de a recurge numai la mijloace pasnice pentru solutionarea oricarei probleme din viata internationala;
Carta ONU ( art. 2 pct. 3 ) stipuleaza: Toti membri organizatiei vor solutiona diferendele lor international prin mijloace pasnice, astfel īncāt pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse īn primejdie;
Carta ONU, art. 33 pct. 1, indica mijloacele de solutionare pasnica, astfel: tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, organismele sau acordurile regionale, alte mijloace pasnice;
observam ca, pe lānga obligatia generala de a recurge la un mijloc de solutionare pasnica a disputelor dintre ele, statele pot alege unul sau mai multe dintre aceste mijloace;
distinctia dintre diferend si situatie:
diferend: o neīntelegere īntre doua sau mai multe state care si-au formulat deja pretentiile sau contra-pretentiile iar acestea sunt evident delimitate;
situatie: o īmprejurare de fapt intervenita īntre doua sau mai multe state, care poate produce frictiuni īntre ele si care poate evolua sau nu īntr-un diferend international.
semnifica īndeplinirea cu buna credinta a tratatelor, a angajamentelor, a obligatiilor internationale;
Consacrat de art. 2 pct. 2 din Carta ONU; a aparut īnca din antichitate;
Conventia de la Viena, art. 29: fiecare stat are obligatia de a īndeplini cu buna credinta obligatiile asumate pe plan international conform cartei ONU, cele care īi incumba īn virtutea principiilor si normelor general recunoscute ale dreptului international si cele cuprinse īn tratatele la care este parte;
este si o norma de morala: statele trebuie sa-si īndeplineasca obligatiile la care au consimtit liber;
buna credinta presupune executarea obligatiilor fara subterfugii, fara folosirea unor modalitati incorecte pentru a ocoli executarea lor;
el se aplica si tratatelor si cutumei;
conditia esentiala: obligatiile care trebuie executate cu buna credinta trebuie sa fie conforme cu prevederile dreptului international ( ex. īn cazul tratatelor acestea, trebuie sa fie licite )
principiu nou care impune statelor obligatia de a coopera īntre ele īn vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progresului si stabilitatii economice internationale;
introdus datorita multiplicarii subiectelor de drept international si a cresteri interdependentelor, aparitiei problemelor globalizarii care solicita cooperarea tuturor statelor in scopul gasirii solutiilor pentru toate acestea;
a fost introdus initial īn art. 1 pct. 3 din Carta ONU;
preambulul Cartei ONU: statele membre se angajeaza sa practice toleranta, sa traiasca īmpreuna īn pace, in spiritul bunei vecinatati;
la initiativa Romāniei, Adunarea Generala ONU a adoptat, prin consens, Rezolutia 33/99 intitulata: Dezvoltarea si īntarirea bunei-vecinatati īntre state;
continutul juridic:
semnifica interdictia de a īntreprinde actiuni ostile si/sau de a pune la dispozitie teritoriul national contra vecinilor nemijlociti sau altor state;
statul trebuie sa īmpiedice activitatile desfasurate pe teritoriul statului vecin;
implica si obligatia de a nu leza statul vecin, chiar daca actiunile sunt legale;
buna-vecinatate nu are caracter strict geografic, deoarece īntregul glob a devenit o vecinatate.
CURSUL
NR. 5
DEFINITIA SI CLASIFICAREA TRATATELOR INTERNATIONALE
tratatul este actul juridic prin care se creeaza, se modifica sau se sting norme si raporturi juridice internationale;
el consfinteste,de obicei īn forma scrisa, īntelegerea liber exprimata īntre doua sau mai multe state cu privire la drepturile si obligatiile reciproce asumate īn relatiile lor politice, economice, culturale, sociale, stiintifice, tehnologice,militare, financiare, s.a.;
Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, defineste tratatul ca fiind un acord international īncheiat īn scris īntre state si guvernat de dreptul international...oricare ar fi denumirea sa particulara;
īn masura īn care le este recunoscuta calitatea de subiect al dreptului international, desi subiecte derivate, organizatiile internationale interguvernamentale pot si ele īncheia tratate, īnsa doar īn limitele competentelor prevazute īn actele lor constitutive;
tratatul international constituie principalul izvor al dreptului international modern, fiind forma cea mai des uzitata prin care se stabilesc raporturi juridice īntre subiectele de drept international;
importanta tratatului este subliniata atāt īn preambulul Cartei ONU, unde se subliniaza respectul fata de obligatiile care rezulta din tratatele internationale si celelalte izvoare ale dreptului international, cāt si īn art. 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie, īn care se arata ca īn diferendele pe care ele rezolva aplica, īn primul rānd conventiile internationale;
tratatele au fost utilizate īn relatiile dintre state din cele mai vechi timpuri: statele sclavagiste au recurs la tratate pentru pecetluirea īntelegerilor dintre ele; este citata ca fiind probabil cel mai vechi tratat cunoscut īn istorie, conventia dintre regele arkadian Naramsim si micii suverani din Elam, īncheiata īn secolul XXIII ī.e.n.
literatura filozofica, politica si juridica a antichitatii contine o sumedenie de referiri la conventiile internationale ale vremii; īnca de pe atunci au fost cristalizate primele reguli referitoare la īncheierea, importanta aplicarii si consecintele nerespectarii acestora, s.a.; literatura juridica a Chinei antice subliniaza necesitatea respectarii cu fidelitate a tratatelor īncheiate sau importanta solutionarii diferendelor īn cadrul unor congrese ale monarhilor pe baza normelor incluse īn tratate; vechile scrieri indiene din secolele XV-XIV ī.e.n. au clasificat diversele categorii ale conventiilor vremii; Egiptul antic a īncheiat primul tratat de prietenie si ajutor reciproc cu regele hititilor iar statele-cetati ale Greciei antice obisnuiau sa īncheie tratate politice, economice, de comert sau de pace si colaborare reciproca īntre ele si cu alte state ale vremii;
īn perioada feudala, urmare a farāmitarii excesive a statelor, omenirea a asistat la īncheierea unor conventii, acorduri, īntelegeri si tratate politice, economice, navale, comerciale zonale, regionale sau bilaterale īntre principii, regii si īmparatii vremii;
īntarirea considerabila a puterii statelor din perioada capitalismului si largirea nemaiīntālnita a relatiilor politice, economice si comerciale, determinata de dezvoltarea puternica a productiei manufacturiere au determinat sporirea numerica si a importantei tratatelor internationale, īndeosebi a celor economice si comerciale, care au consemnat fixarea unor noi reguli si norme de drept international; practica cutumiara, lentoarea acceptarii noilor reguli pe calea trecerii timpului, nu mai corespundea necesitatilor extinderii relatiilor interne si internationale; astfel tratatul international īsi afirma superioritatea, prin precizia formularii drepturilor si obligatiilor si usurinta aplicarii īntelegerilor convenite.
preocupari īn ceea ce priveste clasificarea tratatelor internationale au existat din cele mai vechi timpuri; romanii īmparteau tratele īn: pactiones (pacte), sponsiones (promisiuni) si foedera (aliante); Hugo Grotius a īmpartit tratatele internationale īn: tratate care consfinteau obligatii rezultānd din dreptul natural si tratate care adaugau obligatii necunoscute īn dreptul natural; literatura rusa a perioadei capitaliste propunea si utiliza distinctia dintre tratatele politice si tratatele sociale;
īn literatura occidentala moderna de drept international s-a raspāndit urmatoarea clasificare: tratate-contract ( adica tratate care erau consacrate unor probleme concrete, individualizate, precis conturate: de alianta, de stabilire a frontierelor, de navigatie, de comert) si tratate-legi ( adica normative, prin care se stabileau reguli pentru un īntreg domeniu de relatii īntre state, deci norme general obligatorii, care se caracterizau prin identitatea continutului vointei statelor semnatare, cum au fost Conventiile de la Haga din 1899 si1907, Pactul Ligii Natiunilor);
o alta clasificare existenta īn literatura juridica occidentala, pornind de la forma si modalitatile de īncheiere a tratatelor, a propus urmatoarea distinctie: tratate īn sensul strict al cuvāntului, care se īncheie prin interventiei formale a organului investit cu puterea de a īncheia tratate( de obicei seful statului) si supuse ratificarii sau aprobarii si acorduri īn forma simplificata, īncheiate fara interventia acestui organ( treaty-making power);
literatura romāna a respins clasificarea īn tratate-legi si tratate-contracte, apreciindu-se ca numai cele care creeaza noi reguli de drept international, cu scopul de a fi urmate de un numar de state, pot fi considerate izvoare ale dreptului international, deci normative; celelalte sunt tratate nenormative, destinate sa stabileasca raporturi juridice concrete individuale;
pentru clasificarea tratatelor, pot fi utilizate mai multe criterii :
a) criteriul numarului de participanti: exista tratate bilaterale( īncheiate īntre doua subiecte de drept international) si tratate colective ( la tratat participa mai multe subiecte ele dreptului international) ; ultimele pot fi, la rāndul lor, tratate multilaterale, cānd fiecare subiect reprezinta o parte( ex. Carta ONU) si tratate plurilaterale, cānd subiectele, indiferent de numarul lor, formeaza doua parti ( de exemplu, Tratatul de pace din 1945 dintre Romānia, pe de o parte, si Puterile aliate si asociate, pe de alta parte, precizari care erau importante pentru interpretarea si executarea acestuia);
b) criteriul termenului de valabilitate: dupa acest criteriu tratatele se īmpart īn: tratate cu termen, a caror aplicare este limitata de o anumita data, tratate fara termen sau vesnice, a caror expirare nu este legata de o anumita data calendaristica, cum sunt tratatele privind interzicerea experientelor nucleare īn atmosfera, īn spatiul atmosferic si sub apa;
c) criteriul posibilitatii de aderare: pe baza acestui criteriu tratatele pot fi īmpartite īn: tratate deschise, la care pot adera, ulterior īncheierii, prin acte unilaterale, īn mod liber, orice alte state( vezi acelasi tratat de la Moscova, din 1963, privind interdictia experientelor atomice īn cele trei medii) si tratate īnchise, la care o aderare ulterioara a unui alt stat nu se poate face decāt cu consimtamāntul tuturor celorlalte state participante( exemplu Tratatul Atlanticului de Nord);
d) criteriul continutului: ele se refera la obiectul relatiilor reglementate si anume: politice, economice, culturale, stiintifice, juridice, militare, umanitare, de asistenta sau ajutor reciproc;
este utilizata o multitudine de posibilitati si formule pentru a desemna tratatele internationale; denumirile nu prezinta o semnificatie juridica speciala sau deosebita si nici nu au o influenta asupra fortei juridice a acestora; de asemenea, nu exista reguli cu privire la utilizarea uneia sau alteia dintre denumiri, statele putānd sa recurga la denumirea care sa reflecte mai bine semnificatia documentului īncheiat ;
astfel, cele mai uzitate denumiri folosite sunt urmatoarele:
1. Tratatul: este titulatura acordata acordurilor prin care sunt reglementate domenii generale importante ale relatiilor internationale din sfera politicului (tratatele de pace, de prietenie, de arbitraj si conciliere) sau economicului ( tratatele comerciale sau de navigatie) si care au un caracter mai solemn; ele pot fi bilaterale sau multilaterale iar īn cadrul lor sunt stabilite, īntre partile semnatare, o serie de drepturi si obligatii;
2. Conventia :reprezinta īntelegerea dintre state prin care sunt reglementate relatiile internationale īntr-un domeniu special ( de exemplu, Conventia din 1936 de la Montreaux privind regimul strāmtorilor Marii Negre, Conventia de la Viena, din 1969 cu privire la dreptul tratatelor sau Conventia de la Viena din 1963 cu privire la raspunderea pentru daune nucleare);
3. Pactul: desemneaza o īntelegere bilaterala sau multilaterala cu caracter deosebit de solemn referitoare la domenii concrete ale relatiilor politice dintre state ( de exemplu, Pactul Briand-Kellogg sau Pactul Ligii Natiunilor);
4. Acordul: reprezinta un termen mai general aplicat unor īntelegeri internationale īn domeniul politic, dar mai ales economic, comercial, financiar, cultural, tehnico-stiintific;
5. Actul general: este un acord multilateral care stabileste norme īntr-un domeniu special al relatiilor internationale sau un anumit regim juridic( spre exemplu, Actul general de la Bruxelles din 1890 privind interzicerea comertului cu sclavi, Actul general de la Berlin privind problemele coloniale, Actul general din 1929 privind reglementarea pasnica a diferendelor internationale). Actul general este putin folosit astazi īn practica relatiilor dintre state. Este mai uzitata denumirea de Act final, denumire data actului īntocmit la īncheierea unei conferinte internationale, īn care sunt consemnate rezultatele obtinute si, īn unele situatii, textul conventiilor īncheiate ori recomandarile īn domeniile discutate( de exemplu, Actul final al Conferintei ONU pentru comert si dezvoltare de la Geneva din 1964 sau Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare īn Europa);
6. Protocolul: este o denumire fara continut precis data, īn general, celor mai diverse acte sau īntelegeri internationale: asfel, este utilizate la denumirea anexelor la unele tratate internationale preexistente, īn scopul de a le preciza, detalia, aplica, prelungi sau modifica; se denumesc protocoale si procese-verbale de consemnare a rezultatelor dezbaterilor unei conferinte sau alteia; el poate desemna si o īntelegere de sine statatoare īntre state( de exemplu, Protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice sau altele asemanatoare, ori a mijloacelor bacteriologice); mai poate fi utilizat si pentru constatarea schimbului sau depunerii instrumentelor de ratificare, alternānd cu expresia de proces-verbal;
7. Statutul: īncepānd cu 1919, este denumirea data actelor de constituire a organizatiilor sau organismelor internationale ( Statutul Curtii Internationale de Justitie a ONU din 1945) sau se stabileste un regim special ( de exemplu, Statutul de la Geneva din 1923 cu privire la regimul international al porturilor maritime);
8. Declaratia: este actul international prin care doua sau mai multe state īsi precizeaza punctul de vedere sau īsi fixeaza modul de actiune īn diverse probleme de ordin politic, economic sau juridic; īn declaratii sunt expuse principiile generale pe baza carora īsi īntemeiaza statele relatiile internationale( de exemplu, Declaratia de la Londra din 1909 cu privire la dreptul razboiului maritim, Declaratia din 1962 cu privire la neutralitatea Laosului, Declaratia de la Postdam din 1945);
Nu se va confunda cu declaratia unilaterala a statului īn probleme de politica externa, care, desigur, nu constituie, prin ea īnsasi, un tratat international;
Este evident ca, īn anumite situatii, declaratia unui stat poate sa constituie un mijloc de asumare a unor obligatii internationale, cum ar fi declaratia de recunoastere a jurisdictiei obligatorii a Curtii Internationale de Justitie care, īn relatiile cu statele de la care emana, echivaleaza cu un tratat;
Acelasi lucru este semnificat si de acceptarea aparent unilaterala a dispozitiilor unui tratat īn vigoare de catre un stat;
De asemenea, daca declaratia unilaterala a unui stat este urmata de declaratii ale altor state prin care acestea īsi exprima acordul cu privire la continutul acelei declaratii, suntem īn prezenta unui tratat;
9. Schimbul de note: reprezinta un schimb reciproc de scrisori, de declaratii scrise, cu un continut identic, prin care se consemneaza un anumit acord de vointe intre state; este utilizat īn domenii variate ale relatiilor internationale pentru īncheierea unor tratate internationale, nu numai tehnice ci si politice importante( limitarea armamentelor, statutul juridic al unor teritorii, comert, navigatie, litigii de frontiera);
10. Compromisul: contine acordul de vointe dintre state de a transmite spre rezolvare, unei instante arbitrale sau judiciare internationale, anumite probleme litigioase īn vederea solutionarii acestora pe cale arbitrala sau judiciara( de exemplu, compromisul īncheiat de Albania si Anglia la 25 martie 1948 prin care s-a convenit sa se supuna Curtii Internationale de Justitie litigiul cu privire la incidentele din canalul insulei Corfu );
11. Modus vivendi: sau mod de existenta, reprezinta un acord provizoriu, de reglementare temporara a unor probleme din relatiile dintre state, pe care statele urmaresc sa-l īnlocuiasca ulterior prin tratate sau conventii continānd clauze si norme mult mai detaliate si cu o durata de valabilitate mult mai lunga( de exemplu, modus vivendi dintre cei patru ministri de externe ai URSS, SUA, Anglia si Franta din iulie 1949 cu privire la Germania;
12. Gentlemen's agrement: constituie denumirea data unor acorduri īncheiate, de obicei, īn forma orala (verbala), privitor la diferite probleme ale relatiilor internationale, care are aceeasi valoare juridica cu cea a tratatelor internationale ( spre exemplu, acordul de la Londra dintre membri Consiliului de Securitate al ONU di 1946 referitor la alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului, astfel īncāt fiecare sa reprezinte una dintre cele cinci regiuni geografice mai importanta ale globului pamāntesc;
13. Comunicatele comune: ele consfintesc īncheierea unui acord international īntre partile aflate īn tratative, cuprinzānd, īn varii situatii, chiar textul acordului realizat de acestea;
14. Preliminariile de pace: sunt de amintit chiar daca dupa primul razboi mondial nu au mai fost folosite; ele reprezentau un acord provizoriu īncheiat de statele aflate īn conflict īn scopul de a pune capat razboiului; el nu reglementa decāt anumite probleme a caror solutionare imediata era necesara pentru restabilirea pacii, stabilizarea temporara a situatiei, urmānd ca ulterior celelalte probleme sa fie solutionate prin tratatul de pace;
14. Declaratiile solemne comune: constituie documente cu o importanta semnificatie politico-juridica, prin care se reafirma atasamentul statelor fata de scopurile Cartei ONU, fata de principiile dreptului international; au fost si mai sunt utilizate, īn mod individual sau colectiv, de unul sau mai multe state, reprezentānd o veriga semnificativa spre statornicirea unui sistem international al pacii si securitatii internationale, bazat pe angajamente solide de renuntare la folosirea fortei si la amenintarea cu forta īn relatiile dintre state
1. Tratatele politice sunt cele mai importante, reglementānd problemele esentiale legate de mentinerea pacii sa a securitatii internationale:
tratatele de alianta, prin care statele īsi asuma angajamentul sau obligatia reciproca de a actiona īn comun, cu toate sau numai cu o parte din fortele lor armate, īn scopul apararii lor comune; ele pot fi permanente au temporare, generale sau speciale; sunt interzise aliantele ofensive, ce contravin principiilor nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta si neinterventiei īn treburile interne ale altor state;
tratatele de asistenta mutuala: sunt cele prin care statele se angajeaza sa-si acorde reciproc ajutor militar, īn situatia īn care unul dintre ele este victima unui agresiuni militare;
acordurile regionale de asistenta mutuala: sunt cele īncheiate de state din aceeasi regiune sau continent, prin care partile se obliga sa sa-si acorde ajutor reciproc īmpotriva unei eventuale agresiuni( exemplu: Pactul Nord-Atlantic sau fostul Tratat de la Varsovia); ele se deosebesc de acordurile regionale, care īsi propun sa adopte actiuni pe plan regional pentru mentinerea pacii si a securitatii internationale, īn sensul art. 52 din Carta ONU;
pactele sau tratatele de neagresiune: prin acestea partile se angajeaza sa se abtina de la orice atac armat īn relatiile reciproce sau de la sprijinirea unei agresiuni ori agresor;
tratatele de neutralitate: prin ele statele semnatare instituie fie o neutralitate permanenta fie o neutralitate pe timp de razboi;
tratatele de pace: prin acestea se pune capat unei stari de razboi si se restabilesc relatiile normale īntre doua sau mai multe state aflate īn razboi;
conventiile cu privire la definirea agresiunii: sunt īntelegerile prin care au fost convenite elementele esentiale ale notiunii de agresiune:
2. Acordurile economice:
ele se prezinta sub mai multe tipuri, forme si denumiri, de obicei purtānd denumirea de acorduri comerciale, prin care statele īsi acorda reciproc un anumit regim politico-comercial, mai ales un regim vamal special referitor la import, export, tranzit, depozitarea marfurilor s.a.;
cele mai multe dintre acordurile comerciale prevad principiul clauzei natiunii celei mai favorizate, potrivit caruia fiecare stat acorda celuilalt conditiile comerciale la fel de favorabile ca oricarui alt stat tert sau un regim preferential prin care statele īsi acorda concesii speciale;
īn aceeasi categorie intra si tratatele prin care se creeaza zonele vamale ale liberului schimb.
3. Acordurile culturale si de colaborare tehnico-stiintifica care pot fi:
acorduri de colaborare si schimburi culturale;
programe de schimburi culturale;
acorduri de deschidere a unor centre culturale, biblioteci, institute sau altele.
4. Acordurile īn probleme juridice care cuprind:
tratate de asistenta juridica īn cauze civile, penale sau familiale;
conventii consulare;
conventii de extradare;
conventii pentru scutirea de vize sau simplificarea acordarii acestora.
tratatul international, pentru a fi valabil din punct de vedere juridic, trebuie sa contina unele elemente esentiale, de forma si de fond; el poate sa contina si elemente accesorii, dar includerea lor īn textul tratatului este lasata la latitudinea partilor, īntrucāt absenta acestora nu infirma validitatea actului, īn sine, desi prezinta importanta īn structura juridica a textului si īn urmarire executarii acestuia;
este important sa retinem ca fiecare dintre elementele tratatului trebuie sa īndeplineasca anumite conditii pentru ca tratatul īncheiat sa aiba validitate, adica forta juridica; ele sunt denumite conditii esentiale cānd se refera la elementele de fond ale validitatii contractelor si, respectiv, conditii de forma, care se refera la respectarea procedurii de īncheiere a contractelor;
Elementele esentiale al tratatului sunt urmatoarele:
a) subiectele tratatului international: partile la tratat pot fi numai subiectele de drept international public, adica statele, uniunile de state, natiunile care lupta pentru crearea unor state nationale independente, precum si organizatiile internationale interguvernamentale, subiecte derivate de drept international, īn limitele competentei lor;
statele pot īncheia tratate īn calitate de subiecte unitare, state federale sau parti componente ale unor state federale, daca acest lucru este prevazut īn constitutia sau acordul federatiei;
organizatiile internationale pot īncheia tratate īn limitele competentelor acordate de statele membre;
nu sunt considerate tratate documentele intervenite īntre un stat si o persoana fizica ori juridica din alte state, ori īntre persoane juridice din state diferite;
prin expresia parte, Conventia de la Viena din 1969 īntelege statul care a consimtit a se lega prin tratat si fata de care tratatul a intrat īn vigoare; o situatie mai deosebita o prezinta federatiile īn care de obicei statele membre nu au dreptul sa īncheie tratate sau exercita acest drept numai īn domenii de minima importanta ori īn conditii restrictive, astfel:
se īntālnesc situatii cānd un stat, care īn mod normal nu īncheie tratate internationale bilaterale si nu are reprezentanti diplomatici proprii īn alte state, sa devina parte la tratate internationale, cum ar fi, spre exemplu, art. 8 si 9 ale Constitutiei elvetiene din 1948 care acorda cantoanelor dreptul de a īncheia acorduri internationale īn materie de gospodarie publica, relatii de vecinatate si de politie, cu conditia ca aceste tratate sa nu contravina intereselor federatiei sau ale celorlalte cantoane;
tot astfel, art. 32 al Constitutiei Republicii Federale a Germaniei din 1949 recunostea landurilor cu puteri de legiferare dreptul de a īncheia tratate, īnsa numai cu acordul guvernului federal;
ar mai fi de exemplificat, īn context, si situatia statelor Liechtenstein si San Marino, care sunt parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie, sau ca Monaco este membru īn unele institutii specializate, respectiv parte la tratatele prin care ele sunt constituite;
istoria a consacrat ca tratate si īntelegerile īncheiate de natiunile care lupta pentru autodeterminare, respectiv pentru constituirea lor īn state independente ( de exemplu, acordurile de la Evian din 1962 dintre guvernul francez si guvernul provizoriu algerian, īncheiate mai īnainte de proclamarea statului independent al Algeriei);
sunt considerate tratate internationale si acordurile īncheiate de un stat si o organizatie internationala( de exemplu, acordul din 1947 dintre ONU si SUA cu privire la regimul sediului permanent al ONU de la New -York sau dintre ONU si guvernul francez cu privire la UNESCO, ori acordul īncheiat de guvernul romān si ONU cu privire la īnfiintarea Centrului de informare al ONU la Bucuresti) precum si acordurile īntre doua organizatii internationale( de exemplu, conventiile semnate la Geneva, la 19 aprilie si 19 iulie 1946, cu privire la transferul unor bunuri de la Liga Natiunilor la ONU);
autorii occidentali au inclus īn sfera tratatelor internationale si concordatele īncheiate de Vatican cu statele catolice; Vaticanul īntruneste trasaturile limitate ale unui stat( prin Tratatul de la Lucarno din 1929, statul italian i-a recunoscut o jurisdictie pe teritoriu, inviolabilitatea acestui teritoriu si dreptul de reprezentare īn strainatate), este reprezentat īn peste 100 de state, prin nuntii papali si īncheie tratate prin nunciaturi apostolice si prin organizatii internationale; de aceea, Comisia de Drept International, care a redactat proiectele de articole cu privire la dreptul tratatelor, a enumerat īntre tratatele internationale si concordatele; alti autori au sustinut ca, deoarece contin prevederi īn legatura cu modalitatile si conditiile de exercitare a cultului catolic, aceste acorduri reprezinta īntelegeri suis generis cu privire la probleme de competenta interna a statelor, pe care acestea ar pute sa le anuleze sau modifice, daca interesele lor o cer; trebuie sa observam ca prima opinie a devenit preponderenta īn doctrina juridica a dreptului international;
b) Vointa partilor: pentru ca tratatul sa poata avea o forta juridica indubitabila, vointa partilor la īncheierea unui tratat trebuie sa fie exprimata īn mod liber; neīndeplinirea acestei conditii ridica problema invaliditatii tratatului, respectiv a nulitatii sau a lipsei de validitate a acestuia;
īntr-o hotarāre din 1950, Curtea Internationala de Justitie a decis ca partile contractante ale unui tratat international trebuie sa accepte sau sa respinga īn mod liber clauzele acestuia, fara ca vreuna dintre parti sa impuna conditiile sale;
Conventia cu privire la dreptul tratatelor din 1969, īn art. 51, stipuleaza ca exprimarea consimtamāntului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obtinuta prin constrāngere asupra reprezentantului sau prin acte sau amenintari īndreptate īmpotriva lui, este lipsita de orice efect juridic; iar art. 52 al aceluiasi document precizeaza ca este nul orice tratat a carui īncheiere a fost obtinuta prin amenintare sau prin folosirea fortei, cu violarea principiilor de drept international prevazute de Carta Natiunilor Unite;
vedem, astfel, ca problema existentei viciilor de consimtamānt trebuie ridicata si īn dreptul international public; se discuta si astazi daca īn dreptul international pot fi invocate eroarea, dolul si chiar leziunea; Comisia de Drept International, care a redactat acest capitol al dreptului international, a opinat favorabil, citānd mai multe exemple: tratatul Wester Ashburn din 1842 privind frontiera dintre SUA si Canada( dol ), spetele Groenlanda orientala( CIJ ) si Temple ( CIJ ) prin care s-a pus problema erorii, eroarea utilizata cu ajutorul hartilor geografice īn determinarea frontierei cu Columbia īn detrimentul statului Peru ( Cazul Leticia );
potrivit Conventiei de la Viena din 1969, un stat poate invoca eroarea ca viciu de consimtamānt, daca aceasta se refera la un fapt( o situatie ) pe care īl considera existent la data īncheierii tratatului si care a reprezentat pentru el un motiv esential al consimtamāntului de a īncheia tratatul respectiv; de asemenea, un stat poate sa invoce dolul ca viciu de consimtamānt, daca a fost determinat sa īncheie un tratat prin conduita frauduloasa a altui stat participant la negocieri; īn acelasi mod, poate fi invocata si coruptia reprezentantului sau , prin actiunea directa sau indirecta a unui stat participant la negocieri, daca īncheierea unui tratat a fost obtinuta īn urma coruperii reprezentantului sau;
alte vicii admise, sunt cele care privesc situatiile de īncalcare evidenta a unei dispozitii importante de drept intern privind competenta de a īncheia tratate sau o īncalcare a unei restrictii speciale a competentei unui reprezentant de a-si da consimtamāntul la un tratat, īncalcare care a fost adusa la cunostinta celorlalte state participante la negociere; īn aceste situatii, un stat poate invoca aceste vicii drept cauze de nulitate sau poate accepta valabilitatea tratatului, fie īn mod expres, fie prin conduita sa, acoperind viciile, īn special,pe cele de consimtamānt;
si īn ipoteza constrāngerii, a violentei exercitate asupra reprezentantului unui stat ( este citat tratatul de protectorat impus Coreei de catre Japonia, īn anul 1905, prin constrāngerea fizica exercitata asupra īmparatului si a ministrilor sai si protectoratul impus Boemiei si Moraviei prin teroarea la care a fost supus presedintele Benes si ministrul afacerilor externe din partea Germaniei neziste) sau a statului īnsusi ( poate fi citata problema valabilitatii tratatului cu privire la Manciuria impus de Japonia īn 1915 sub amenintarea unui ultimatum) prin care se obtine consimtamāntul de a fi legat printr-un tratat, actul juridic respectiv este lipsit de orice efect juridica, este nul; de asemenea, un tratat a carui īncheiere este obtinuta cu forta sau prin amenintarea cu folosirea fortei este lovit de nulitate iar statele pot invoca nulitatea oricānd;
un exemplu clasic de constrāngere exercitata asupra statului este īncheierea tratatului de pace, cānd statul īnvins este nevoit sa accepte conditiile impuse de īnvingator si se pune problema validitatii acestui tip de tratat; cei mai multi autori sustin ca, data fiind interzicerea categorica a razboiului de agresiune, singurul tratat licit care poate fi acceptat este cel care este īn favoarea statului care a dus un razboi just, de respingere a unei agresiuni, de autoaparare; pe cale de consecinta, un tratat de pace impus de catre un agresor nu poate fi considerat valid, potrivit normelor dreptului international actual; īn acest sens, reiteram continutul art. 52 din Conventia de la VIena privind dreptul tratatelor care declara nul orice tratat a carui īncheiere a fost obtinuta prin amenintare sau prin folosirea fortei, cu violarea principiilor de drept international incorporate īn Carta ONU; c. Obiectul tratatului: este constituit de raporturile juridice internationale create sau reglementate prin normele stabilite prin tratat;
au existat si mai exista pareri divergente cu privire la obiectul tratatului international, sustināndu-se fie ca obiectul acestuia poate fi constituit fie de una sau mai multe obligatii, fie o actiune sau o abtinere, fie de orice domeniu al relatiilor internationale;
din definitia acceptata deja, rezulta ca tratatul reprezinta un act juridic care consfinteste si consacra īntelegerea intervenita īntre doua sau mai multe subiecte de drept international, or obiectul oricarui act juridic este unul sau mai multe raporturi sociale reglementate prin acel act; pe calea demonstratiei logice, tratatul international, fiind un act juridic, are drept obiect raporturile internationale si nu bunuri materiale sau valori patrimoniale si nici actiunile sau inactiunile partilor la tratat;
putem defini, astfel, obiectul tratatelor internationale ca fiind raporturile internationale reglementate de catre acestea īn conformitate cu vointa liber exprimata de catre parti si cu normele permisive ale dreptului international;
rezulta ca obiectul tratatului international trebuie sa īndeplineasca doua conditii:
sa fie posibil de realizat, conditie īn genere respectata, statele urmarind logic sa se oblige la actiuni profitabile si usor de īndeplinit īn cadrul raporturile reciproce;
sa fie licit, deci sa respecte toate principiile generale si normele dreptului international public unanim admise ale dreptului international contemporan care, se stie, au caracter imperativ, fiind norme de ius cogens; principiile dreptului international sunt consacrate īn Carta ONU, cel mai extins tratat international, care in art. 103 prevede ca īn cazul unui conflict īntre obligatiile membrilor ONU decurgānd din cuprinsul acesteia si obligatiile lor decurgānd din orice alt acord international, vor prevala obligatiile derivānd din Carta; art. 53 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, sub titlul Tratate īn conflict cu o norma a dreptului international general, prevede ca este nul orice tratat care, īn momentul īncheierii sale este īn conflict cu o norma imperativa a dreptului international general;
īntre principiile si normele imperative ale dreptului international contemporan reiteram: respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor, egalitatea īn drepturi, neamestecul īn treburile interne, neutilizarea fortei sau a amenintarii cu folosirea fortei, buna vecinatate, cooperarea si colaborarea internationala, respectarea absoluta a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, normele dreptului international umanitar, libertatea marilor, protejarea mediului natural, interzicerea experientelor nucleare īn anumite medii si spatii, s.a.
elementele accesorii ale tratatelor nu sunt nici obligatorii si nici indispensabile pentru valabilitatea tratatului international; ramāne la latitudinea partilor sa aprecieze daca se folosesc de asemene elemente pentru a se asigura mai buna īntelegere, aplicare si finalizare a prevederilor convenite, care formeaza obiectul tratatului respectiv; se sustine ca aceste elemente sunt utile si importante pentru realizarea obligatiilor pe care partile si le-au asumat, precum si pentru eventualitatea supunerii unui litigiu legat de neexecutare jurisdictiei internationale; īn doctrina si īn practica judiciara internationala, au fost acceptate ca fiind elemente accesorii termenul si conditia;
a) Termenul: reprezinta un eveniment viitor si sigur de care depinde intrarea īn vigoare sau expirarea tratatului; se utilizeaza expresiile de termen suspensiv ( ad quo), pentru a desemna data la care tratatul intra īn vigoare( spre exemplu īn tratatul de comert dintre URSS si Elvetia din 1948 s-a prevazut ca tratatul va intra īn vigoare dupa 20 de zile de la schimbul instrumentelor de ratificare) si termen rezolutoriu (ad quem), pentru data la care īnceteaza aplicarea prevederilor tratatului, evident numai īn cazul tratatelor īncheiate pe o durata determinata, deci a tratatelor cu termen ( de exemplu, īn Tratatul de la Versailles, s-a prevazut ca Renania va ramāne sub ocupatie pe o durata de 15 ani);
b) Conditia: este un eveniment viitor si nesigur de care depinde īnceputul sau īncetarea executarii obligatiilor asumate de catre parti prin vointa lor liber exprimata la momentul īncheierii tratatului; si conditia poate fi suspensiva sau rezolutorie ( spre exemplu, īn Tratatul de la Varsovia, se prevedea ca acel tratat īsi va pierde valabilitatea īn momentul īn care va fi īncheiat un tratat general de securitate colectiva īn Europa ).
Cursul nr. 7-8
ĪNCHEIEREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
reprezinta un principiu fundamental al dreptului International Public;
a aparut din cele mai vechi timpuri, ca efect al logicii legarii prin īntelegeri a statelor; consacrarea o regasim īn jus gentium, la romani;
este urmarea exprimarii vointei libere a statelor de a se supune reciproc unor reguli īn raporturile dintre ele;
presupune ca obiectul propus sa fie licit si posibil de īndeplinit;
de la acest principiu, dreptul international admite si anumite derogari, īn situatii sau cazuri exceptionale, respectiv daca ne aflam īn fata unor tratate ilicite sau īn situatia succesiunii statelor;
mai exista si ipoteza conflictelor īntre tratate:
1. Īntre aceleasi parti la unul sau mai multe tratate anterioare, intervine un nou tratat, cu acelasi obiect, dar cu dispozitii incompatibile, contrare, situatie īn care ultimul tratat le īnlocuieste pe celelalte( lex posteriori derogat legi priori speciali); numai īn situatia īn care primul sau primele tratate contin(e) anumite reguli speciale iar ultimul contine reguli generale care contrazic regulile speciale ale acestora, de obicei primul sau primele tratate ramān(e) īn vigoare cu privire la relatiile concrete( speciale) pe care le reglementeaza, urmānd ca prevederile tratatului general sa fie aplicate doar celorlalte situatii ne-speciale ( lex poasteriori generalis non derogat legi prior speciali)
2. Doua state, care sunt parti la un tratat colectiv multilateral, pot īncheia intre ele un nou tratat care contrazice tratatul multilateral, īnsa potrivit dreptului international, acest tratat bilateral nu este valabil; prin tratatul multilateral īncheiat anterior, cele doua state si-au asumat obligatii si fata de alte state pe care ele nu le pot īncalca īn mod arbitrar; articolele 52 si 103 ale Cartei O.N.U. prevad ca sunt lipsite de forta juridica tratatele īncheiate de statele membre care contravin prevederilor Cartei; conventiile anterioare unui tratat multilateral, de obicei, nu sunt afectate de prevederile noului tratat;
3. Un stat parte la un tratat bilateral īncheie un nou tratat, cu un stat tert, tratat care īl contrazice pe cel anterior, caz īn care se considera ca primul tratat trebuie respectat cu prioritate, īntrucāt statul stie de existenta primului act si procedeaza cu rea-credinta, iar nulitatea tratatului īncheiat constituie tocmai sanctiunea pentru aceasta fapta ilicita, contrara principiilor si normelor dreptului international; īn acest caz, statul tert, care nu a cunoscut despre existenta tratatului anterior, se poate īntoarce cu pretentii īmpotriva statului care a actionat cu rea-credinta, pentru a obtine despagubiri echivalente cu pierderile suferite ca urmare a anularii tratatului;
acestea sunt reguli care s-au desprins din practica statelor, fara a exista o reglementare normativ-dispozitiva speciala; de aceea, problemele se rezolva de la caz la caz, cautāndu-se solutii pentru concilierea dispozitiilor incompatibile din tratatele succesive aflate īn conflict; actualmente, tratatele contin clauze exprese care prevad modul de clarificare a eventualelor conflicte.
Īn legatura cu īncheierea tratatelor internationale, trebuie analizate mai multe probleme, pe care le vom examina īn cele ce urmeaza: forma tratatelor, dreptul de a īncheia tratate, fazele de īncheiere a tratatelor ( negocierea, elaborarea si autentificarea textului,semnare,ratificare, aprobare ori acceptare, aderare), rezervele la tratate, intrarea īn vigoare si īnregistrarea a tratatelor;
aceste reguli au mai mult o natura cutumiara si un caracter supletiv; exista si norme conventionale, cum sunt cele prevazute de Conventia de la Havana cu privire la tratate, valabile īn cadrul raporturilor dintre statele latino-americane care considera forma tratatelor ca o conditie esentiala a valabilitatii lor;
1. FORMA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
un tratat international poate fi īncheiat fie īn forma scrisa, fie īn forma verbala; - -- Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, īn cadrul definitiei tratatului international, precizeaza ca tratatul international este un acord.īncheiat īn scris īntre state, iar Conventia de la Havana cu privire la tratate considera forma scrisa ca o conditie esentiala a tratatelor;
dar Curtea Permanenta de Justitie Internationala a recunoscut, de exemplu, ca declaratia verbala a ministrului afacerilor externe al Norvegiei catre ministrul afacerilor externe al Danemarcei, īn speta privind Groenlanda orientala, angajeaza Norvegia; tot astfel, un acord verbal dintre U.R.S.S. si R.P. Mongola, din 1932, a fost confirmat ulterior prin semnarea unui protocol;
de altfel, īn comentariul Comisiei de Drept International, care a redactat Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, se precizeaza ca formularea aleasa nu ar nega forta juridica egala a acordurilor verbale fata de ele īn forma scrisa;
astfel, tratatele internationale se īncheie, de regula, īn forma scrisa si cuprind:
un titlu: aceste enunta pe scurt domeniul reglementat si partile la tratat;
un preambul: acesta enunta obiectivele urmarite de parti, precum si contextul politic, economic, cultural sau juridic īn care plaseaza tratatul;
prevederile sau clauzele de fond: ele enunta succesiv normele concret stabilite, respectiv drepturile si obligatiile partilor legate prin tratat;
clauzele finale: prevad modalitatile de intrare īn vigoare a tratatelor, data si locul semnarii, precum si semnaturile;
tratatele pot avea si anexe, cum ar fi hartile la tratatele de pace, la cele de demarcare a granitelor, de unire a statelor sau de dezmembrare a uniunilor de state, declaratii de interpretare, protocoale aditionale, schimburi de scrisori;
tratatele bilaterale se elaboreaza, de obicei, īn limbile statelor participante, mai rar se apeleaza la o limba de circulatie internationala sau la trei limbi, adaugāndu-se la limbile statelor contractante si o limba de circulatie internationala;
tratatele multilaterale se īncheie īn mai multe limbi de circulatie internationala;
2. DREPTUL DE A INCHEIA TRATATE INTERNAŢIONALE
Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor stipuleaza ca partile la tratatul international sunt statele si, īn subsidiar, organizatiile internationale; practica relatiilor internationale a admis ca pot participa al raporturile internationale si natiunile acre lupta pentru autodeterminare, precum si Vaticanul;
Pentru Dreptul International, īnsa, este important sa se stie care sunt organele competente ale acestor subiecte de drept international care au dreptul sa īncheie tratate;
aceste organe sunt prevazute īn constitutiile si alte legi ale statelor si sunt,de regula, organe reprezentative ale puterii si ale administratiei de stat, respectiv: seful statului, seful guvernului, ministrul afacerilor externe; acestia pot īncheia tratate fara sa detina īmputerniciri speciale, asa zisele depline puteri; pot primi depline puteri si pot īncheia tratate seful guvernului, ministrul afacerilor externe, ministrii pe domenii de activitate sau reprezentantii diplomatici īn virtutea prevederilor constitutionale ale fiecarui stat īn parte;
organizatiile internationale īncheie tratate prin organele proprii stabilite prin statutele sau actele lor constitutive sau desemnate conform acestora;
Vaticanul īncheie concordatele prin nunciaturile episcopale sau prin alte organizatii internationale;
Este la fel de important sa stim care sunt consecintele nerespectarii procedurii constitutionale privind īncheierea tratatelor internationale: dominanta este parerea ca nerespectarea procedurii conduce la nulitatea tratatului īncheiat de un organ necompetent, invocāndu-se viciul de consimtamānt; s-a afirmat ca un tratat nul īn dreptul intern nu poate produce efecte pe plan international; nu se poate accepta ideea primatului dreptului international asupra dreptului intern.
3. FAZELE INCHEIERII TRATATELOR INTERNAŢIONALE
a) Prezentarea deplinelor puteri:
negocierea tratatelor fiind efectuata, de obicei, de alte persoane decāt cele care au dreptul sa īncheie tratatele internationale, aceste persoane trebuie sa fie īnzestrate cu documente speciale, īn acest sens, denumite Depline puteri;
prin depline puteri se īntelege un document, emanānd de la autoritatea competenta a statului, prin care se desemneaza una sau mai multe persoane īmputernicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamāntul statului de a fi legat prin tratat sau pentru a īndeplini un anumit act cu privire la tratat;
deci, operatiunile de negociere, redactare a textului si de īncheiere ale unui tratat trebuie sa fie efectuate neconditionat numai de reprezentanti( mandatari) ai statelor, īnzestrati cu depline puteri sau abilitati īn virtutea functiilor lor īn stat, ultimii fara a fi obligati sa prezinte deplinele puteri;
sunt considerati reprezentanti ai statului lor, fara a fi obligati sa prezinte depline puteri, pentru toate actele referitoare la īncheierea unui tratat, sefii de state, sefii guvernelor si ministrii afacerilor externe;
de acelasi regim se bucura si sefii de misiuni diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat ce se īncheie īntre statul acreditant si statul acreditat, precum si reprezentantii acreditati ai statelor la o conferinta internationala sau pe lānga o organizatie internationala, ori pe lānga un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat īn acea conferinta, organizatie sau organ;
obiectul deplinelor puteri īl pot constitui separat sau cumulativ :
negocierea si elaborarea textului tratatului;
semnarea tratatului,
īnmānarea sau depunerea instrumentelor de ratificare sau aderare la tratat;
mai īnainte de īnceperea negocierilor, indiferent de modul lor de desfasurare, se procedeaza la depunerea si verificarea deplinelor puteri; īn cadrul conferintelor internationale, verificarea se face de catre o comisie special constituita pentru verificarea deplinelor puteri;
natura juridica a deplinelor puteri a evoluat de-a lungul vremurilor; īn trecut, cānd tratatele se īncheiau īntre monarhi, deplinele puteri aveau caracterul unui mandat: plenipotentiarul angaja statul sau prin cele convenite sau semnate de el, iar monarhul se obliga sa ratifice tratatul daca plenipotentiarul nu-si depasea mandatul, sens īn care putem afirma ca deplinele puteri erau un element de validitate al tratatului;
astazi, actele plenipotentiarului nu mai creeaza īn sarcina statului pe care-l reprezinta la negocierea tratatului obligatia de a accepta tratatul īn forma asupra careia acesta a convenit; astfel, deplinele puteri au un caracter limitat, acela de a atesta ca plenipotentiarul are calitatea de a reprezenta statul la negocierea tratatului
depasirea sau īncalcarea deplinelor puteri lipseste de valoare juridica actele astfel īncheiate, afara de situatia cānd statul reprezentat de acesta, si numai atunci cānd el si-a depasit mandatul, aproba ulterior conduita sa si recunoaste validitatea juridica a actelor īncheiate sau semnate.
4. NEGOCIEREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
instrumentul cel mai eficient pentru realizarea īntelegerilor si īncheierea tratatelor, īn orice domeniu al vietii internationale, este dialogul negocierilor;
īn materia tratatelor internationale, aceste negocieri se poarta īntre guverne, prin intermediul unor organe de stat interne sau externe, competente īn domeniul relatiilor internationale; este evident ca organele supreme ale puterii de stat( sefii de stat) negociaza numai īn mod exceptional tratate internationale, de importanta capitala pentru practica internationala bilaterala ori multilaterala( Tratatul de la Viena din 1815, sau Tratatul de la Versailles din 1919, sau Tratatul Uniunii Europene);
īn practica moderna a statelor, negocierile pentru īncheierea unor tratate pot fi angajate pe urmatoarele cai:
a) Cai diplomatice obisnuite: respectiv prin ministerele afacerilor externe si misiunile diplomatice; īn cadrul convorbirilor si schimburilor de corespondenta diplomatica, care se poarta īntre reprezentantii acestora, fiecare parte īsi prezinta proiectele privind elaborarea tratatelor, ajungāndu-se la apropierea pozitiilor si la acordul asupra textului final al tratatului;
b) Persoane special īmputernicite īn acest scop: īn anumite situatii, guvernele considera necesar sa īmputerniceasca anumite persoane cu negocierea unui tratat; asemenea persoane poarta negocierile sub controlul sau īn contact permanent cu organele diplomatice ale statului mandant pentru a primi eventuale instructiuni; se pot desfasura mai multe runde de negocieri, cu schimbarea locului de desfasurare; sunt examinate mai multe proiecte de tratat pāna se ajunge la un text comun;
se pot īnfiinta si organe speciale, cum s-a īntāmplat īn 1945, cānd a fost īnfiintat Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, prin hotarārile Conferintei de la Postdam, pentru elaborarea proiectelor tratatelor de pace cu Italia, Romānia, Bulgaria, Ungaria si Finlanda pentru Conferinta de pace de la Paris, din 1947;
c) Conferinte si congrese internationale: practica convocarii de conferinte internationale pentru īncheierea tratatelor de pace sau a unor congrese( secolul XIX a fost denumit, de altfel, secolul congreselor internationale) s-a extins foarte mult īn epoca moderna si contemporana;
este procedura urmata frecvent pentru codificarea dreptului international īn domenii importante ale vietii internationale, cu participarea majoritatii statelor lumii, rezultānd tratate multilaterale ( de ex., Conferintele de la Haga din 1899 si 1907, Conferinta de la San Francisco din 1945 pentru elaborarea Cartei O.N.U., Conferintele de la Geneve din 1949 care au elaborat cele patru conventii privind tratamentul ranitilor si al prizonierilor, ca si protectia populatiei civile īn timp de razboi, Conferinta de la Montego-Bay din 1982 pentru codificarea dreptului marii);
d) Organizatiile internationale: dupa īnfiintarea Ligii Natiunilor si mai ales dupa crearea O.N.U.,negocierile pentru īncheierea unor tratate apar tot mai frecvent īn cadrul organizatiilor internationale sau al unor conferinte convocate de acestea;
astfel, īn cadrul Organizatiei Natiunilor Unite au fost pregatite si adoptate proiectele de conventii privind privilegiile si imunitatile Organizatiei (1946), prevenirea si reprimarea crimei de genocid (1948), consimtamāntul la casatorie, vārsta minima si īnregistrarea casatoriilor (1962), pactele cu privire la drepturile sociale si politice, respectiv drepturile economice, sociale si culturale ale omului (1966), eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala (1965 si 1975), s.a.
O serie de conventii elaborate de Comisia de Drept International au fost supuse dezbaterilor īn cadrul unor conferinte internationale de plenipotentiari convocate sub egida Organizatiei Natiunilor Unite: Conferintele de la Geneva din 1958 si 1960 cu privire la dreptul marii, conferintele de la Viena din 1961 si 1963 cu privire la relatiile diplomatice si la relatiile consulare, respectiv cele referitoare din la dreptul tratatelor din 1968 si 1969.
5. REDACTAREA TEXTULUI TRATATULUI
īn situatiile īn care negocierile au condus la un acord, se poate trece la elaborarea, respectiv redactarea textului tratatului, care, am precizat deja, are mai multe parti, iar uneori are si anexe;
un tratat este compus, īn general, din urmatoarele parti:
a) Preambulul: este partea introductiva, īn care sunt enumerate statele(partile) contractante, numele sefilor statelor si al reprezentantilor lor, motivele si scopurile īncheierii tratatului; este important sa retinem ca aceste prevederi au o anumita forta juridica deoarece servesc, īn genere, la interpretarea dispozitiilor tratatului;
b) Partea principala: este fondul tratatului, deoarece cuprinde clauzele acestuia, normele si regulile care urmeaza sa fie respectate de partile contractante īn relatiile dintre ele, drepturile ce le revin si obligatiile pe care urmeaza sa le īndeplineasca; ele sunt aranjate si cuprinse īn articole succesive numerotate
c) Partea finala sau "clauzele finale": ea cuprinde diferite prevederi privind durata tratatului, ratificarea, aderarea unor state sau organizatii terte, rezolvarea diferendelor, modul de īncetare a tratatului etc.
d) Īncheierea sau partea protocolara: īn aceasta sunt cuprinse localitatea si data semnarii, numarul exemplarelor īntocmite, semnaturile, s.a.
6. ANEXELE LA TRATATE
un tratat poate avea si anumite anexe, alcatuite din articole adaugate textului tratatului si semnate de plenipotentiari;
uneori , la tratatele principale pot fi anexate tratate suplimentare, cum s-a īntāmplat īn 1947, cu tratatele de pace cu Bulgaria, Romānia si Ungaria care au avut cāte 6 anexe fiecare;
la un tratat pot fi anexate si declaratii aditionale unilaterale ale statelor participante, prin care ele īsi exprima rezervele la unele dispozitii sau punctele lor de vedere cu privire la sensul ori modalitatile de interpretare ale unor principii generale inserate īn ele;
alteori, la un tratat pot fi anexate protocoale, note si scrisori ale partilor sau liste de marfuri, de nave, etc.;
pe baza īntelegerii dintre partile participante la īncheierea tratatelor, oricare dintre anexe pot fi considerate ca facānd parte integranta din corpul tratatului; indiferent de optiunea statelor, īn practica internationala se apreciaza ca aceste anexe au aceeasi forta juridica si valoare ca si tratatul īn sine.
7. LIMBA TRATATELOR
Īn dreptul international nu exista vreo norma obligatorie cu privire la limba de redactare a tratatelor; pe cale de consecinta, ele pot fi īncheiate īn orice limba acceptata de partile la tratat;
īn evul mediu, tratatele īntre statele occidentale erau īncheiate īn limba latina, considerata limba diplomatica oficial; printre altele, amintim faptul ca tratatele de la Westfalia, din 1968, au fost īncheiate īn limba latina;
de la finele secolului al XVII-lea, mai exact din timpul lui Ludovic al XIV-lea, locul limbii latine a fost luat de catre limba franceza, care pāna īn secolul XX a fost unanim acceptata ca limba a democratiei; retinem, īn acest sens, ca lucrarile congreselor de la Viena, din 1815, respectiv de la Paris, din 1856, s-au desfasurat īn limba franceza;
de la īnceputul secolului XX, limba engleza a fost si ea recunoscuta ca limba internationala, alaturi de cea franceza; Astfel, Tratatul de la Versailles din 1919 a fost redactat īn cele doua limbi, franceza si engleza;
exceptand Curtea Internationala de Justitie, īn organele O.N.U. sunt considerate limbi oficiale: chineza, engleza, franceza, rusa, spaniola si araba;
cānd un tratat este redactat īn mai multe limbi, este important de stabilit care dintre texte este cel autentic; acest lucru este rezolvat, de obicei, de textul tratatului, care precizeaza ce texte si care anume limba vor fi considerate autentice;
īn lipsa unor precizari, vor fi considerate autentice textele redactate īn limbile statelor contractante; daca textul este redactat doar īntr-o singura limba, alta decāt cea a statelor participante, aceasta limba este considerata cea autentica.
8. SEMNAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
dupa elaborare, tratatul urmeaza sa fie autentificat, stabilindu-se astfel textul definitiv la care s-a ajuns prin negociere; autentificarea se obtine, de obicei, prin semnarea tratatului;
semnarea tratatului poate avea o valoare juridica diferita, īn raport cu vointa partilor contractante privind procedura prin care tratatul dobāndeste forta juridica obligatorie pentru ele, sens īn care putem distinge:
a) tratate care, potrivit vointei partilor, urmeaza sa dobāndeasca forta juridica obligatorie numai printr-o procedura ulterioara distincta de semnare, cum ar fi ratificarea;
b) tratate care, potrivit vointei partilor, dobāndesc forta juridica prin semnarea lor;
īn primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, altfel spus confirmarea ca textul reprezinta versiunea definitiva a tratatului, rezultata īn urma negocierilor, ea implica dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul si obligatia de a se abtine de la actiuni care, īn intervalul de timp de pāna la ratificare, ar face imposibila executarea ulterioara a tratatului; aceasta obligatie īnceteaza īn cazul cānd acel stat refuza sa ratifice tratatul;
īn al doilea caz, semnarea constituie actul final prin care statele si exprima vointa lor de a fi legate prin tratatul īncheiat, asa cum stipuleaza art. 12 din Conventia de la Viena din 1969; semnarea produce asemenea efecte daca:
semnarea produce asemenea efecte daca:
īn tratat se prevede īn mod expres aceasta;
cānd este stabilit pe alta cale ca statele care au participat la negociere convenisera ca semnatura va avea acest efect;
cānd intentia statului de a conferi semnaturii acest efect rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau, sau a fost exprimata īn cursul negocierii;
Parafarea : īntre redactare si semnarea definitiva intervine uneori o etapa intermediara - parafarea - care consta īn semnarea de catre plenipotentiari a tratatului sau a unor parti din tratat numai cu initialele lor;
parafarea intervine atunci cānd statele n-au dat reprezentantilor lor depline puteri pentru semnarea definitiva a tratatului sau cānd guvernele acelor state doresc sa mai examineze textul tratatului īnainte de a-l semna definitiv;
efectele parafarii se pot reduce la certificarea textului rezultat din tratative, text care astfel nu mai poate fi modificat de catre īmputerniciti, ceea ce nu exclude dreptul pentru guverne de a-i aduce modificari;
Semnarea ad-referendum: este tot o etapa intermediara īntre redactarea textului si semnarea definitiva a tratatului, pentru a se referi pāna la hotarārea definitiva; ea constituie, īn acelasi timp, un act de autentificare a textului cāt si o semnatura provizorie a tratatului, pe cānd parafarea reprezinta numai o certificare a textului; semnarea definitiva se face fie de īmputernicitul care a semnat a-referendum, fie de un nou īmputernicit, īn ambele situatii cu aprobarea expresa di partea guvernului pe care-l reprezinta;
procedura alternatului: punerea semnaturii pe tratat se efectueaza dupa anumite reguli procedurale, prin care se exprima principiul egalitatii statelor;
astfel, atunci cānd sunt mai multi plenipotentiari, ei īsi pun semnaturile pe textul tratatului, fata īn fata, pe partea stānga si pe partea dreapta:
pe partea stānga, considerata primul loc, semneaza plenipotentiarul statului la care va ramāne acel exemplar de tratat;
pe exemplarele care vor ramāne la celelalte parti, ei vor semna pe locul al doilea, din dreapta;
cānd tratatul se semneaza de catre un singur īmputernicit de fiecare parte, semnaturile pot fi puse una sub alta, īn acest caz primul loc va fi cel de deasupra;
la semnarea unui tratat multilateral, plenipotentiarii īsi aseaza semnaturile una sub celelalte, īn ordinea alfabetica a denumirilor statelor parti;
acest fascicul de reguli poarta, īn dreptul international, denumire de alternat.
Cursul 8-9
RATIFICAREA sI INTRAREA ĪN VIGOARE
A TRATATELOR INTERNAŢIONALE
Ratificarea este actul organului de stat competent prin care acesta confera forta juridica obligatorie tratatelor semnate de plenipotentiarii sai; prin exceptie, conventiile OIM se trimit statelor spre ratificare sub semnatura presedintelui conferintei si directorului general;
Organul competent este precizat de constitutia statului care ratifica tratatul; actul astfel ratificat se incorporeaza īntr-un instrument de ratificare care se comunica, se schimba sau se depune; doar dupa momentul schimbului ori depunerii instrumentelor de ratificare, statele īn cauza se simt legate juridic prin tratatul ce a facut obiectul ratificarii;
Īn feudalism, ratificarea avea un rol formal, monarhii confirmānd retroactiv semnatura plenipotentiarilor, exceptānd situatia depasirii mandatelor primite de acestia;
Īn secolul XIX, ratificarea devine atributul parlamentului, ca mijloc de control asupra dreptului de a īncheia tratate ale executivului;
Īn secolul XX, prin multiplicarea numarului tratatelor, au aparut tot mai multe exceptii de la regula ratificarii si conferirea fortei obligatorii, doar prin semnarea lor.
2. Necesitatea ratificarii
Īn majoritatea situatiilor, statele prevad īn textul tratatului daca acesta trebuie supus ratificarii;
Conventia de la Viena, art. 14: prin ratificare se exprima consimtamāntul statelor de a fi legate prin tratate:
cānd tratatul prevede ca acest consimtamānt este obligatoriu;
cānd se stabileste pe alta cale asupra cerintei ratificarii;
cānd reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificarii;
cānd intentia de a semna tratatul sub rezerva ratificarii rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau, ori a fost exprimata īn cursul negocierilor.
Este important de vazut vointa statelor rezultata din dorinta exprimata de dispozitiile constitutionale;
3. Refuzul de a ratifica un tratat international
Īn feudalism, ratificarea era considerata o simpla formalitate, o configurare a activitatii plenipotentiarului;
Īncepānd cu sec. XIX, s-a recunoscut unanim dreptul statului, decurgānd din suveranitatea sa de a refuza ratificarea unui tratat, chiar semnat de el; acest gest nu īncalca normele dreptului international, nici curtoazia;
Refuzul de ratificare nu trebuie motivat, deoarece ratificarea este un drept si nu o obligatie a statelor, fiind lasat la libera lor apreciere;
Odata ce ratificarea a fost efectuata (prin comunicare, schimb ori depunerea instrumentelor de ratificare) ea nu mai poate fi retrasa;
4. Modalitati, forme si termene
Reprezentānd aprobarea unui document semnat deja de parti, ratificarea reprezinta, īn general, un gest neconditionat din partea statului; se spune ca eventuale noi conditii stipulate ar echivala cu refuzul de a ratifica proiectul semnat, respectiv cu necesitatea de a elabora un nou proiect de tratat;
Nu se admit nici ratificarile partiale, daca īn cuprinsul tratatului nu se prevede expres acest lucru;
Formele de ratificare nu sunt supuse unor reguli de drept international; s-a admis ca ratificarea poate fi tacita, respectiv situatia īn care un stat trece la executarea clauzelor, fara o ratificare formala, care ar aparea inutila;
Comisia de Drept International a elaborat regulile privind forma ratificarii:
ratificarea se face printr-un instrument scris - instrumentul de ratificare - a carei forma este reglementata prin dreptul intern;
īn lipsa unor prevederi īn tratat, instrumentele de ratificare īsi produc efectul din momentul comunicarii si a schimbului acestora, daca nu exista un depozitar al acestora (bilateral) sau al depunerii lor (multilateral);
schimbul ori depunerea instrumentelor de ratificare se constata prin īncheierea unui proces-verbal.
Termenul de ratificare poate fi prevazut īn tratat; īn lipsa lui, ratificarea trebuie facuta īntr-un timp rezonabil si motivat.
5. Efectele juridice ale ratificarii
Prin ratificare, statul devine parte la tratat, daca acesta intra īn vigoare prin actul ratificarii; astfel el devine parte la tratat din momentul intrarii īn vigoare;
Īn intervalul dintre aceste momente, statul care a ratificat un tratat este obligat:
sa nu retraga ratificarea;
sa nu comita nici un act care ar afecta prevederile sale.
Astazi, ratificarea nu are un efect retroactiv, statul fiind parte din momentul ratificarii si nu al semnarii.
6. Acceptarea si aderarea la tratat
Īn practica, īn tratate se prevede ca un stat poate deveni membru la tratat prin acceptare sau prin aderare;
Daca un tratat ramāne deschis spre semnare si acceptare ne aflam īntr-o situatie similara cu cea a ratificarii, iar daca este deschis doar spre acceptare, fara semnare prealabila, ne aflam īntr-o situatie similara cu cea a aderarii;
Acceptarea, are semnificatia unei noi proceduri, mai simpla si mai rapida, fara sa implice procedura constitutionala a ratificarii;
Aderarea este actul prin care un stat care nu a participat la negocierea si semnarea unui tratat īsi exprima consimtamāntul de a deveni parte la el, daca este un tratat deschis;
īn cazul tratatului bilateral, daca el nu prevede posibilitatea altor state de a adera la ele, aderarea se poate face cu acordul celor doua state parti;
īn situatia tratatelor multilaterale, se aplica aceeasi regula a acceptului tuturor statelor participante; exceptie tratatele multilaterale de interes universal (pace, dezarmare, social-umanitare);
Momentul aderarii: practica admite ca aderarea poate interveni nu numai dupa ce un tratat a intrat īn vigoare ci si independent de intrarea īn vigoare a tratatului;
Modalitatile si formele aderarii: se aplica, mutatis mutandis, regulile ratificarii, instrumentele de ratificare dānd expresie actului intern prin care, potrivit normelor constitutionale, un stat īsi manifesta vointa de a deveni parte la tratat.
Orice stat are dreptul de a face rezerve la clauzele si continutul acestora; astfel, el nu va considera obligatorii unele dintre acestea, pe care le considera inacceptabile pentru el;
Rezerva consta īntr-o declaratie pe care statul o face cu ocazia semnarii ori a ratificarii sau cu prilejul acceptarii sau aderarii, urmānd sa creeze, īn anumite privinte, alte raporturi decāt cele care s-ar fi stabilit īn lipsa rezervei;
Problema rezervelor se ridica doar īn situatia tratatelor multilaterale; īn tratatele bilaterale ea semnifica o propunere de renegociere a tratatului; daca statele nu ajung la un acord, acel trata nu va mai lua fiinta;
Exista situatii īn cazul tratatelor multilaterale ce trebuie clarificate (opinii):
rezervele, desi admisibile īn principiu, necesita acordul celorlalte parti, pentru ca statul sa devina parte iar rezerva sa fie considerata valida (regula unanimitatii sau regula integritatii tratatului);
rezervele la tratatele multilaterale īsi produc efectele fara sa fie nevoie de consimtamāntul unanim al partilor initiale, statul care a formulat rezerve devenind de facto parte la tratat, īn raport cu toate statele care au acceptat rezerve; acest punct de vedere tine cont de atributul egalitatii suverane al statelor; el permite unui numar cāt mai mare de state sa devina parte la tratatele de interes mondial, chiar daca nu sunt de acord cu unele clauze ale acestora;
Dar, rezervele nu trebuie sa afecteze scopul si principiile de baza ale tratatelor, ci sa se refere la o dispozitie speciala, pe care acel tratat o considera inacceptabila pentru un motiv sau altul;
Dreptul de a formula rezerve la un tratat multilateral a fost recunoscut de Curtea Internationala de Justitie, prin rezolutii ale Adunarii generale ONU si prin prevederile exprese ale Conventiei de la Viena din 1969 (art. 19 si 20);
Fata de statul care nu a acceptat rezerva se aplica celelalte clauze, cu exceptia celei care a facut obiectul rezervei;
Conventia de la Viena (art. 19 si 20): obiectiunea facuta la o rezerva de catre un alt stat contractant nu īmpiedica intrarea īn vigoare a tratatului īntre statul care a formulat obiectiuni si statul autor al rezervei, afara de situatia īn care statul care a formulat obiectiunea si-a exprimat clar intentia īn sens contrar;
Nu reprezinta rezerve declaratiile facute cu privire la tratat sau la clauzele acestuia, īn momentul semnarii, ratificarii ori aderarii; declaratia, pe fond, se deosebeste de rezerva prin faptul ca formuleaza o pozitie de principiu si nu modifica situatia juridica a statului īn ceea ce priveste efectele tratatului īn raporturile dintre parti si nu presupune o acceptare a ei de catre celelalte parti contractante.
1. Intrarea īn vigoare:
Modul si data intrarii īn vigoare a tratatelor sunt reglementate, īn īnsusi textul tratatului; īn general se fixeaza ca data de intrare īn vigoare:
momentul semnarii;
momentul schimbului sau al depunerii instrumentelor de ratificare;
momente ulterioare semnarii sau ratificarii;
intrarea provizorie īn vigoare, anterior ratificarii.
Īn lipsa unei prevederi contrare, tratatul intra īn vigoare dupa ce toate statele vor fi semnat sau vor fi schimbat sau depus instrumentele de ratificare;
Īn tratatele multilaterale se prevede intrarea īn vigoare dupa momentul ratificarii de un anumit numar sau de o anumita categorie de state; pentru statele care īl va ratifica ulterior, tratatul intra īn vigoare de la acea data;
Pentru situatiile īn care īntr-un tratat nu a fost fixata o data pentru intrarea īn vigoare, Comisia de Drept International a formulat cāteva reguli, īn sensul ca: data la care urmeaza ca tratatul sa fie semnat ori ratificat (prin schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare) se considera ca data de intrare īn vigoare a acestuia:
īn situatia tratatelor care prevad ca intrarea lor īn vigoare depinde de semnarea, ratificarea, aderarea, acceptarea ori aprobarea de catre un anumit numar sau categorii de state, intrarea īn vigoare va avea loc dupa īndeplinirea acestor conditii;
īn celelalte situatii, data intrarii īn vigoare se va fixa prin acordul statelor care participa la adoptarea textului.
2. Īnregistrarea tratatelor:
Institutia īnregistrarii tratatelor de catre organizatiile internationale a aparut dupa primul razboi mondial;
Carta ONU, art. 102, stipuleaza, pentru state, obligatia de īnregistrare a tratatelor sau acordurilor internationale la Secretariatul ONU, care asigura publicarea lor;
Printr-un regulament adoptat de Adunarea Generala a ONU, din 1946, aceasta obligatie a fost instituita si pentru ONU si organele sale, pentru tratatele la care sunt parte sau care le autorizeaza sa le supuna īnregistrarii; īn anumite cazuri si institutiile sale specializate sau statele nemembre au aceasta obligatie;
Sanctiunea neīnregistrarii este lipsirea statelor membre de dreptul de a invoca tratatul īn fata unui organ al ONU; neīnregistrarea tratatelor, potrivit Cartei, nu afecteaza sub nici o forma forta lor obligatorie pentru parti, ci le lipseste numai de opozabilitatea fata de organele ONU.
1. Efectele tratatului fata de parti si de legea interna a statelor
Principalul efect consta īn obligativitatea de a executa clauzele sale cu buna credinta pe teritoriul sau si de catre toti reprezentantii sai; obligatia incumba cetatenilor simpli;
Daca īn tratate exista dispozitii privind drepturi si obligatii ale unor persoane fizice ori juridice din statul respectiv, acele dispozitii nu li se pot aplica direct, īn temeiul tratatului, ci numai īn virtutea actelor interne pe care statele, potrivit dispozitiilor constitutionale, le adopta pentru executarea tratatelor;
Introducerea īn dreptul intern a tratatelor este o problema discutata;
Exista pareri ca tratatul intra imediat īn vigoare si trebuie aplicat direct, cu prioritate, fata de legile interne care ar contine dispozitii contrare acestora;
Potrivit conceptiei dualiste, pentru aplicarea fiecarui tratat īn dreptul intern este necesara adoptarea unei dispozitii de ordin intern, care sa-l recepteze īn ordinea juridica interna prin transformare īn lege interna;
Noi nu putem fi de acord nici cu una nici cu cealalta parere; īn fapt, nu exista vreo norma de drept international īn acest sens; regula normala este cea care ne cere sa luam īn calcul dispozitiile constitutionale ale fiecarui stat īn parte,
fiind o problema de competenta interna a statelor egale si suverane;
Exista state (SUA, Elvetia) care considera tratatele internationale ca legi interne; altele, cum este Franta, considera ca tratatul international este superior legilor interne; iar altele, considera ca pentru a fi introduse īn dreptul intern este nevoie de o lege speciala a parlamentului national;
Din momentul introducerii īn dreptul intern, tratatul este considerat avānd forta juridica a unei legi, iar īn cazul existentei unui conflict īntre tratat si legea interna, instantele aplica principiile īn materia conflictului dintre legile interne (actul cel mai recent, sau prioritate fie tratatului, fie legii interne).
2. Principiul "Pacta tertiis nec nocent nec prosunt"
Regula semnifica ca tratatele nu pot aduce nici prejudicii si nici beneficii tertilor; deci, ele produc efecte numai fata de parti si nu pot afecta obligatiile sau drepturile statelor terte (fata de care sunt res inter alios acta) aceasta este regula larg recunoscuta international;
Īn doctrina exista pareri diferite:
a) obligatii īn sarcina statelor terte:
dreptul international nu admite o asemenea ipoteza; nu se poate īncalca suveranitatea statului;
Carta ONU: Organizatia va asigura ca statele care nu sunt membre ale ei sa actioneze īn conformitate cu aceste principii (ale Cartei), īn masura necesara mentinerii pacii si a securitatii internationale; actiunile ONU sunt justificate īntrucāt principiile prevazute de art. 2 para. 6 al Cartei sunt unanim acceptate ca reguli pe care trebuie sa le respecte toate statele, indiferent daca sunt sau nu membre ale acestei organizatii internationale;
Īn acelasi sens, tratatele, prin care se neutralizeaza un teritoriu sau un stat, stabilesc un regim international pentru o cale navigabila, sunt opozabile tuturor statelor.
b) Drepturi īn favoarea statelor:
Uneori, statele pot acorda prin tratate bilaterale sau multilaterale anumite drepturi īn favoarea altor state, fara ca acestea din urma sa fie parti la ele; astfel s-ar aplica stipulatia pentru actele din dreptul civil intern; unii sustin ca un asemenea lucru nu este posibil, fiind vorba doar de un avantaj si nu despre drepturi;
Comisia de Drept International, care nu a ajuns la o conceptie unanima, a adoptat un text potrivit caruia un drept poate lua nastere pentru un tert, daca partile contractante īnteleg sa confere acest drept fie acelui stat, fie unui grup de state carora el apartine, fie tuturor statelor si numai daca acel stat (sau state) consimte expres si implicit;
Situatia este similara si īn cazul internationalizarii unor cai de comunicatie, cānd statele care nu au participat la conventie vor putea beneficia sau nu de toate drepturile decurgānd din actul internationalizarii.
Pentru asigurarea respectarii si executarii din cele mai vechi timpuri au aparut mijloace de garantare si impunere adecvate;
Īn sclavagism si feudalism, garantia o constituia juramāntul, divinitatea fiind invocata pentru a fi chezasa respectarii obligatiilor asumate;
Īn feudalism s-a apelat la institutia ostaticilor, la institutia gajului (bunuri, valori, castele), la institutia ipotecarii unor orase sau imense regiuni sau la institutia ocuparii unor teritorii;
Distinct, au fost utilizata institutia garantiilor:
garantia de a mentine o anumita stare de lucruri (state Quo), de a nu face nimic care ar putea schimba o stare de lucruri;
garantia de a face, de a exercita o anumita actiune (plata unei sume de bani);
Cel mai larg sistem de garantii a fost dezvoltat de Carta ONU, īn al carui preambul se arata ca Natiunile Unite sunt hotarāte sa creeze conditii īn care sa fie respectate obligatiile decurgānd din tratate;
Se admite ca numai garantiile care respecta principiile egalitatii īn drepturi si ale suveranitatii nationale sunt compatibile cu dreptul international contemporan.
F. DURATA EFECTELOR TRATATELOR
(A TERMENULUI DE APLICARE)
Īn general, un tratat īsi produce efectele sale pentru toate partile, pe durata prevazuta īn dispozitiile sale, cu exceptia cazurilor cānd termenul de aplicare se prelungeste, ori intervin, fie pentru toate partile, fie doar pentru unele dintre ele, situatii īn care tratatul īsi īnceteaza aplicarea;
Sub aspectul duratei, distingem īntre tratatele īncheiate pe durata nedeterminata (fara termen) si tratate īncheiate pe durata determinata (cu termen): a) Tratate cu termen:
sunt tratate īncheiate pe termen precis stabilit īn continutul lor (1,2,3.10 ani);
de obicei tratatele politice sunt īncheiate pe perioade lungi de timp, de la 10, 20, 30 de ani;
īn schimb, acordurile economice sunt īncheiate pentru perioade de pāna la 5 ani;
tratatele cu termen pot fi prorogate fie prin īncheierea unui acord special, fie īn mod automat (prorogare pura si simpla) rezultānd din textul lor ca daca vreuna dintre ele nu vor denunta īntr-o anumita perioada de timp el īsi va produce efectele īn continuare.
b) Tratate fara termen: sunt acele tratate a caror aplicabilitate nu este limitata de ajungerea la un anumit termen, avānd durata nedeterminata (tratatele de pace, de dezarmare, de neutralizare); Pot fi exemplificate: Pactul Briand - Kellogy din 1928; Carta ONU; Conventia de la Belgrad privind regimul navigatiei pe Dunare, din 1948 s.a.m.d.
|
