primele reguli de drept international au aparut în orânduirea sclavagista, în practica relatiilor dintre primele state din orientul antic; relatiile erau caracterizate de confruntari violente pentru cucerirea de teritorii, bogatii, sclavi etc; caracteristica primelor norme era inegalitatea dintre oameni si dintre state;
si mai înainte de sclavagism, în epoca gentilica, au existat relatii între sefii de triburi, cârmuite de norme nescrise care nu aveau caracter juridic( soli, întelegeri, sprijin reciproc, lupte pentru putere) ;
necesitatile, de ordin politic si economic, au impus cristalizarea normelor chiar daca numai într-o sfera restrânsa de domenii: razboi, pace, primirea solilor, încasarea darilor de la statele învinse, schimburile comerciale, soarta învinsilor, ostatecii protectia strainilor, uniuni politice sau religioase, conferinte interstatale, neutralitatea pe timp de razboi; aceste norme au avut un rol progresist în istoria întregii omeniri, pâna astazi;
1. EGIPTUL ANTIC
relatii comerciale si politice extinse cu statele din orient; aveau o cancelarie de stat pentru treburile straine; confruntari si razboaie; dezvoltarea corespondentei diplomatice ( Tablitele de la Tell-Amarna, pe320 de tablite de lut ars, secolele 14- 15 î.e.n. corespondenta cu Babilonul referitoare la razboi si pace);
Primele tratate; Tratatul sublim, între Ramses al II-lea si Hatusil al III-lea, regele hititilor; cuprinsul: introducere, textul propriu-zis si formulele religioase, care asigurau respectarea regulilor convenite (premergatorul postulatului Pacta sunt servanda); era un tratat de alianta, de prietenie si ajutor reciproc împotriva unor atacuri, ; stipula înapoierea sclavilor refugiati, înlaturarea rascoalelor sclavilor, tratamentul sclavilor extradati, care nu erau torturati sau exterminati, li se aplicau alte pedepse;
în acesi epoca, regii asirieni se auto-intitulau protectori ai tratatelor, au folosit scrierea cuneiforma în corespondenta diplomatica
2.
izvoarele chineze au o vechime de peste trei mii de ani; ele contin obligatii fata de terti si condamna razboiul pornit fara justificare; a cunoscut institutia diplomatiei înfaptuita de calatori ( ambasadori si de tâlmaci); numeroase idei despre razboaiele drepte si nedrepte,
în secolul al VI-lea a fost încheiat un Tratat privind renuntarea la razboi si solutionarea diferendelor prin arbitraj; este primul tratat de neagresiune din istorie; s-a încercat stavilirea invaziei hunilor si mongolilor;
transarea disputelor se facea în cadrul unor conferinte internationale: asa-numitele Congrese ale monarhilor; idei despre purtarea razboiului, reguli adecvate pe timpul acestora.
necesitatea respectarii conventiilor încheiate; ideea si conceptia despre o uniune a popoarelor;
utilizarea solilor în relatiile cu partii; ceremonialul primirii solilor dezvoltat;
3.
izvoare multiple privind o intensa activitate internationala; lucrari cu caracter juridic valoroase, conceptii înaintate:
Rig-Vedele, texte religioase, consemneaza existenta unor misiuni diplomatice;
Gautama Sutra( secolul VI) si legile lui Manu (secolul V) utilizau denumirea de legile tarilor;
Antha shastra, lucrare a primului ministru al regelui Ciandragupta, enumera patru clase de diplomati, considera sacre tratatele, descria reguli privind desfasurarea razboiului si mijloacele de impunere a pacii, relatiile de prietenie cu vecinii, importanta negocierilor ; institutia ostatecilor ca garantie a respectarii conventiilor; facea distinctia dintre combatanti si necombatanti, prevedea interdictia uciderii prizonierilor si a utilizarii focului ca mijloc de purtare a razboiului;
evreii interziceau uciderea femeilor si distrugerea pomilor fructiferi, iar dusmanului încercuit i se dadea posibilitatea de ase retrage.
4. GRECIA ANTICĂ
ample relatii între statele-cetati si cu imperiile vremii; a luat nastere un drept conventional variat; razboaie, tratate, schimburi politice, diplomatice, comerciale; se utilizau vestitorii si mai târziu solii; solilor li se remiteau diploma; persoana solului era inviolabila;
încheiate multe tratate religioase militare, denumite symachii, si tratate comerciale, de pace, de neagresiune, de ajutor reciproc, precum si acorduri privind drepturile strainilor; ele erau întarite prin juramânt religios si gravate pe stâlpi din piatra;
consemnam primul document diplomatic european: Tratatul dintre elini si hereeni, sec.VI î.e.n., altul dintre Macedonia si Colchidia, sec. IV î.e.n., tratatul de pace dintre Atena si Sparta, din 421 care a pus capat razboiului, urmat de un tratat de ajutor reciproc;
in practica externa, grecii utilizau arbitrajul, prevazut în clauzele tratatelor, ca si mediatiunea, ca mijloace de solutionare a disputelor dintre cetati;
au existat tratate de alianta, prevederi pentru mentinerea pacii si prevederi tinzând la instituirea unui sistem de securitate colectiva: ideea unei asociatii a statelor-cetati, de tip federal, cu organe de conducere comune si tribunale arbitrale pentru solutionarea litigiilor;
institutia proxeniei, a ospitalitatii; Proxenul era dregatorul care apara interesele strainilor si statelor straine, asemanator consulilor sau diplomatilor de astazi; o institutie ce continea regimul juridic al strainului: isopolitia;
razboaiele erau precedate de o declaratie si de formule solemne, preotii, templele si persoanele refugiate în ele erau ocrotite, solii erau inviolabili; în schimb, prizonierii erau ucisi sau dusi în sclavie, iar bunurile dusmanului deveneau trofee;
retinem juristi si filozofi de marca: Herodot, Tucidide, Platon, Aristotel: idei despre razboaie legitime si nelegitime, obiceiurile razboiului, pace;
5. ROMA ANTICĂ
romanii au adus contributii însemnate la dezvoltarea D.I.P. si a relatiilor cu alte popoare; ei au dezvoltat cel mai întins si mai puternic stat si imperiu sclavagist din istorie;
problematica relatiilor externe cadea în sarcina Senatului si a Colegiului sacerdotal ( Colegiul fetialilor), condus de pater patratus, , care avea rolul esential în transarea diferendelor, declansarea razboiului, încheierea pacii si a tratatelor de alianta, dupa un anumit ritual; erau aplicate norme incluse într-un cod religios, denumit ius fetiale, care reglementau atributiile în materia tratatelor, extradarii, declararii razboiului;
cu cei considerati egali, romanii încheiau tratate de prietenie sau neutralitate ori de alianta; pentru cei inferiori, erau consacrate forme de dependenta,de vasalitate, de protectorat ei nu încheiau tratate de pace, razboaiele se încheiau prin armistitii pe o perioada scurta de timp si prin distrugerea dusmanilor, urmata de capitularea sa neconditionata, respectiv supunerea acestuia puterii romane;
se considera ca tratatele trebuie respectate cu buna credinta( pacta sunt servanda), iar în relatiile diplomatice foloseau ambasadori, oratori si vestitori
obiceiurile razboiului se caracterizau printr-o mare cruzime; celebra sintagma Vae victis justifica distrugerea oraselor, transformarea prinsilor în sclavi, jefuirea bogatiilor invinsilor;
protectia strainilor: de ea se ocupa un functionar special( praetor peregrinus);
extinderea relaiilor cu strainii au condus la formarea lui ius gentium care cuprinde atât reguli de drept international, cât si norme privind raporturile de drept privat dintre romani si straini;
retinem o serie de conceptii si idei valoroase: Cicero vorbea despre ius gentium care guverneaza întreaga lume si despre bellum justum; Gaius si Ulpian considerau ca ius gentium s-a nascut odata cu umanitatea; Paulus vorbea despre un drept al tuturor popoarelor; Vergiliu cânta pacea universala; Seneca despre statul universal; Marc Aureliu se considera cetatean al universului.
pe ruinele imperiului roman apar o serie de state, care încheie între ele si cu imperiul bizantin tratate de alianta, de pace sau de armistitiu, a caror respectare era asigurata prin ostateci;
prin constituirea Sfântului imperiu roman de origine germanica si cresterea puterii papale, s-a produs o accentuata farâmitare feudala, apar tendintele centraliste si institutia vasalitatii, entitatile din subordinea lor încheiau tratate comerciale si de navigatie, întretineau relatii diplomatice, încheiau armistitii, între ele si cu alte state;
sub influenta ordinelor cavaleresti iau nastere anumite reguli de purtare a razboiului( declaratia de razboi, rascumpararea prizonierilor), biserica încearca sa limiteze efectele razboiului, impunând asa-numitele armistitii ale lui Dumnezeu, interzicerea folosirii arbaletelor si a arcurilor, transformarea în sclavi a prizonierilor crestini;
încheierea tratatelor ia o mare dezvoltare: ele priveau problemele razboiului, transmiterea de teritorii, prin mostenire, casatorie si vânzare; tratatele erau întarite prin juraminte, gaj, castele, mosii, bijuterii sau ostateci; o serie de tratate comerciale prevedeau acordarea de privilegii comerciale si economice, interzicerea pirateriei, desfiintarea dreptului de naufragiu( însusirea bunurilor), se extinde practica diplomatiei( institutia consulilor, misiunile ad-hoc si permanente), mijloacele pasnice de solutionare a diferendelor( mediatia si arbitrajul), se încheiau chiar si tratate în vederea solutionarii prin arbitraj a diferendelor viitoare;
lumea islamica a adus contributii la dezvoltarea teoriei si a practicii tratatelor internationale, obligarea respectarii lor, acordarea de privilegii negustorilor europeni prin capitulatii;
Imperiul bizantin( 395-1453) contributii în domeniul tratatelor internationale: Bazileu încheia tratate si conducea o extinsa si rafinata diplomatie; un tratat din 562, încheiat cu Persia garanta protectia minoritatilor religioase, continea o clauza de demilitarizare la granitele comune; Corpus juris al lui Justinian cuprindea regula inviolabilitatii solilor.
. Iau nastere marile state absolutiste, prin concentrarea puterii în mâinile monarhului, se dezvolta burghezia;
dezvoltarea dreptului international înregistreaza regrese; au loc razboaiele religioase; tratatele erau impuse prin forta; papa a declarat nule tratatele încheiate cu ereticii; este împartit pamântul cucerit în lumea noua, pirateria a devenit o practica oficiala, razboiul maritim utiliza pe scara larga corsarii;
au existat si elemente pozitive: influenta bisericii asupra dreptului a scazut; a crescut numarul misiunilor diplomatice, se dezvolta reguli privind atributiile, rangurile si impunitatile acestora; se nasc reguli umanitare de purtare a razboiului;
razboiul de 30 de ani, Pacea de la Westfalia(1648), tratatele stabileau structura Europei pentru viitorii 100 de ani, stipulau ca împaratul german al Sfântului imperiu german pastra doar o redusa autoritate asupra celor 300 de state, impuneau ideea suveranitatii nationale si pe cea a egalitatii statelor; cujus regio ejus religio( dreptul printului de a stabili religia); în caz de nerespectare a tratatelor, se recurgea la o reglementare pasnica; daca nu reusea, în termen de trei luni, toate statele trebuiau sa întreprinda o actiune armata împotriva vinovatului; hegemonia Frantei; franceza limba diplomatica; Transilvania a participat la razboi, ca stat suveran, a semnat tratatele de la Munster si Osnabruck;
Pacea de la Utreht (1713) înlatura hegemonia Frantei, proclama principiul echilibrului puterilor; tratatul se referea la un just echilibru al puterii pe continent, care trebuia mentinut, pentru a se restabilii si mentine pacea pe continent;
apare si se dezvolta stiinta dreptului international; autori remarcabili între care: Sfântul Augustin,Toma d"Acvino, Dante, pierre Dubois, Nicolo Machiavelli, Francisco de Victoria, a. Gentilis, Hugo Grotius, John Selden, S. Puffendorf, Emerich de Vattel neagoe Basarab, Dimitrie Ccantemir.
Revolutia franceza a proclamat principii valoroase pentru dreptul international, pentru organizarea statului; ele si-au gasit exprimarea în Declaratia asupra dreptului gintilor a Abatelui Gregoire, din care au fost preluate: afirmarea suveranitatii nationale ca expresie a formarii natiunilor renuntarea la razboaiele de cucerire si atacul asupra altor popoare, principiul neinterventiei în treburile altor state, incorporarea unui teritoriu în urma unui plebiscit, fluviile declarate proprietate inalienabila a tarilor scaldate, libertatea de navigatie pentru tarile riverane;
în secolul XIX, dezvoltarea D.I.P. este marcata de congrese si conferinte:
Congresul de la Viena, din 1815, noua structura a Europei, principiul legitimismului monarhiilor si al echilibrului puterilor pe continent; el a adus unele contributii si prin codificarea partiala a dreptului diplomatic, proclamarea libertatii de navigatie pe fluviile internationale, interzicerea comertului cu sclavi, recunoasterea neutralitatii Elvetiei;
Sfânta Alianta, creata în 1815, în scopul suprimarii revolutiilor si mentinerii hotarârilor congresului, prin politici de interventie armata;
Congresul de la Paris, 1856, a desfiintat Sfânta Alianta si a înlaturat legitimismul; a stabilit regimul Dunarii ca fluviu international, a decis neutralizarea Marii Negre, a realizat o prima codificare a a normelor razboiului maritim, a înlaturat regimul de vasalitate si a întarit autonomia interne a tarilor române, care aveau dreptul sa încheie tratate comerciale si de navigatie proprii;
Statutele ( conventii): Uniunea
telegrafica internationala, Uniunea monetara
Conventia de la Geneva privind soarta ranitilor, Declaratia de la Petersburg, Conferintele de la Haga din 1899 si 1907
caracterizat prin orientarea în directia pacii, democratiei, respectarii drepturilor omului; marcat de adoptarea unor documente internationale de larga audienta si sustinere, de instaurarea unor forme institutionalizate de organizare a societatii internationale, continentale sau regionale, de instituirea unor garantii pentru respectarea normelor dreptului international;
Tratatele de la Paris, din 1919 si 1920,contineau, în prima parte, Pactul Ligii Natiunilor ,prima încercare de constructie internationala în vederea organizarii vietii internationale, care urmare mentinerea pacii si îngradirea recurgerii la razboi, prin respectarea dreptului international;
Pactul de la Paris ( Briand-Kellog), din 1928, de renuntare la razboiul de agresiune ca instrument al politicii nationale; Definitia agresiunii, Londra, 1933, formula Litvinov-Titulescu;
Mica Antanta, Mica Întelegere si Pactul Balcanic;
Conferintele
premergatoare celui de al doilea razboi mondial: Moscova, Londra,
Ialta, Teheran, Dumbarton Oaks, Postdam: decizii importante pentru omenire:
crearea Natiunilor Unite, înfiintarea tribunalelor de la
Crearea Natiunilor Unite, adoptrea Cartei O.N.U., a D.U.D.O. si a celor doua pacte privind drepturile si politice, respectiv drepturile economice ,culturale si sociale, Conventiile de la Geneva; numeroasele rezolutii si declaratii adoptate de Adunarea Generala;
codificarea dreptului international în cadrul O.N.U.(comisie si institut) si a unor conferinte;
pe plan regional, organizatii O.S.C.E., N.A.T.O., U.E., O.S.A., O.U.A., Liga Araba, statutele lor;
Cursul
nr. 4 (CONTINE SI CURSUL NR. 3)
PRINCIPIILE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC
s-au format si/ cristalizat de-a lungul întregului secol XX; unele au fost enuntate înca din epoca sclavagista ( pacta sunt servanda);
contin cele mai generale reguli de conduita; respectarea lor a fost si este indispensabila pentru dezvoltarea relatiilor prietenesti, colaborarea si cooperarea internationala, pentru mentinerea pacii si securitatii internationale;
ele acopera sintetic toate aspectele si domeniile vietii internationale si ale raporturilor dintre subiectele de drept international, reprezentând osatura dreptului international public; sunt idei conducatoare ale întregului sistem de drept;
ele realizeaza generalizarea maxima a normelor juridice care compun dreptul international public, stabilind drepturi si obligatii cu caracter universal, menite sa asigure protectia valorilor fundamentale, carora le acorda o importanta cruciala pentru viata planetei;
ele privesc si protejeaza, deci, cele mai importante valori fundamentale din raporturile care se stabilesc între statele lumii;
afirmarea si clarificarea lor este expresia atitudinii determinate a statelor fata de raporturile dintre ele si de normele dreptului international public;
exista tendinta de perfectionare a continutului si formelor de prezentare, tratatele continând unul sau mai multe principii, una sau mai multe detalieri ale aceluiasi principiu, pentru mai buna întelegere si aplicare a acestora;
principiile se completeaza reciproc, fiind utilizate de obicei împreuna, sunt strâns legate, sunt învocate împreuna
reprezinta o maxima generalizare a continutului normelor juridice care compun dreptul international public;
protejeaza una sau mai multe valori fundamentale ale raporturilor internationale;
au rol dominator si regulator pentru întregul sistem al dreptului international public;
au o aplicatie universala, fiind opozabile conduitei statelor si a celorlalte subiecte ale dreptului international public;
au caracter juridic obligatoriu, exprimat prin continutul majoritatii tratatelor si conventiilor internationale;
au un caracter imperativ, fiind norme de ius cogens;
intre principii nu se fac ierarhizari, toate au importanta asemanatoare, egala;
sunt interdependente, legate unele de altele, interpretarea lor fiind facuta în contextul celorlalte;
sunt consacrate, în principal, în Carta ONU, Declaratia ONU din 1970 cu privire la principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state, în conformitate cu Carta ONU, Actul Final de la Helsinki, rezolutii ale Adunarii Generale ONU, statutele si cartele organizatiilor regionale, institutiilor specializate ale ONU, etc.
statele au drepturi si obligatii egale, sunt membrii egali ai comunitatii internationale indiferent de întinderea teritoriului, puterea economica, militara, tehnologica sau diferentieri sociale ori politice;
suveranitatea este conceptul fundamental al dreptului international public, expresie a vointei suverane a statelor;
ea are câteva trasaturi clasice:
indivizibilitatea: nu poate fi fragmentata, ciuntita si nici apartine mai multor titulari;
inalienabilitatea: nu poate fi abandonata, nici cedata altor state sau entitati;
exclusivitatea: teritoriul nu poate fi supus decât unei singure suveranitati;
caracter originar si plenar: apartine statului, nu este acordata din afara;
continutul ei cuprinde o serie de elemente:
egalitatea juridica a statelor;
statele se bucura de toate drepturile conferite de inerenta suveranitate;
obligatia tuturor de a respecte personalitatea statului;
integritatea teritoriului statului;
libertatea alegerii cailor de urmat, a sistemului politic, social, economic, social;
obligatia de a se achita de îndatoririle internationale asumate de stat.
reprezinta dreptul popoarelor si natiunilor de a-si hotarî singure soarta; Declaratia din 1970 vorbeste despre principiul egalitatii în drepturi a popoarelor si dreptul de a dispune de ele însele;
titularul acestui drept este poporul sau natiunea si nu un alt subiect al dreptului international public, indiferent daca sunt sau nu constituite într-un stat suveran sau lupta pentru constituirea într-un stat propriu; el nu poate fi exercitat de o minoritate nationala;
Declaratia din 1970: Toate popoarele au dreptul de a-si hotarî statutul lor politic în deplina libertate si fara amestec din afara si de a realiza dezvoltarea lor economica sociala si culturala si orice stat are obligatia de a respecta acest drept conform Cartei ONU.
revolutia franceza a consacrat acest principiu raportându-se la statul francez si teritoriul francez; ideea de imixtiune ilegalizata; dar Congresul din 1815 reintroduce legitimismul; Doctrina Monroe privind continentele americane;
continutul: obligatia statelor de a nu interveni în afacerile interne care tin de competenta nationala a unui stat; este exclusa orice forma de interventie, nu numai cea armata ci orice forma de ingerinta sau amenintare îndreptata împotriva personalului unui stat sau împotriva elementelor lui politice, economice, culturale; vezi si dreptul de interventie umanitara.
pâna
la tratatul Briand - Kellog,
Carta ONU: Toti membri organizatiei se vor abtine în relatiile lor internationale de la recurgerea la amenintarea cu forta sau de la folosirea fortei fie împotriva integritatii teritoriale si independentei politice a vreunui stat, fie în orice alt mod incompatibil cu scopurile ONU;
Declaratia din 1970: razboiul de agresiune constituie crima contra pacii care angajeaza responsabilitatea în conformitate cu dreptul international;
Adunarea Generala, în 1974, a adoptat dupa dezbateri prelungite, Rezolutia 3314 privind definirea agresiunii armate; celelalte forme de agresiune nu au fost înca definite, desi prin forta se întelege orice act de violenta sau constrângere, nu numai prin forta militara, ci orice forme ale presiunii politice, economice sau de orice alta natura, toate considerate ilicite;
Dreptul international permite folosirea fortei în doua situatii:
folosirea fortei pe baza hotarârii Consiliului de Securitate al Organizatiei Natiunilor Unite;
exercitarea dreptului la autoaparare individuala sau colectiva împotriva unei agresiuni, al unui atac armat exterior
continutul: îndatorirea statelor de a recurge numai la mijloace pasnice pentru solutionarea oricarei probleme din viata internationala;
Carta ONU ( art. 2 pct. 3 ) stipuleaza: Toti membri organizatiei vor solutiona diferendele lor international prin mijloace pasnice, astfel încât pacea si securitatea internationala, precum si justitia sa nu fie puse în primejdie;
Carta ONU, art. 33 pct. 1, indica mijloacele de solutionare pasnica, astfel: tratative, ancheta, mediere, conciliere, arbitraj, pe cale judiciara, organismele sau acordurile regionale, alte mijloace pasnice;
observam ca, pe lânga obligatia generala de a recurge la un mijloc de solutionare pasnica a disputelor dintre ele, statele pot alege unul sau mai multe dintre aceste mijloace;
distinctia dintre diferend si situatie:
diferend: o neîntelegere între doua sau mai multe state care si-au formulat deja pretentiile sau contra-pretentiile iar acestea sunt evident delimitate;
situatie: o împrejurare de fapt intervenita între doua sau mai multe state, care poate produce frictiuni între ele si care poate evolua sau nu într-un diferend international.
semnifica îndeplinirea cu buna credinta a tratatelor, a angajamentelor, a obligatiilor internationale;
Consacrat de art. 2 pct. 2 din Carta ONU; a aparut înca din antichitate;
Conventia de la Viena, art. 29: fiecare stat are obligatia de a îndeplini cu buna credinta obligatiile asumate pe plan international conform cartei ONU, cele care îi incumba în virtutea principiilor si normelor general recunoscute ale dreptului international si cele cuprinse în tratatele la care este parte;
este si o norma de morala: statele trebuie sa-si îndeplineasca obligatiile la care au consimtit liber;
buna credinta presupune executarea obligatiilor fara subterfugii, fara folosirea unor modalitati incorecte pentru a ocoli executarea lor;
el se aplica si tratatelor si cutumei;
conditia esentiala: obligatiile care trebuie executate cu buna credinta trebuie sa fie conforme cu prevederile dreptului international ( ex. în cazul tratatelor acestea, trebuie sa fie licite )
principiu nou care impune statelor obligatia de a coopera între ele în vederea mentinerii pacii si securitatii internationale, favorizarii progresului si stabilitatii economice internationale;
introdus datorita multiplicarii subiectelor de drept international si a cresteri interdependentelor, aparitiei problemelor globalizarii care solicita cooperarea tuturor statelor in scopul gasirii solutiilor pentru toate acestea;
a fost introdus initial în art. 1 pct. 3 din Carta ONU;
preambulul Cartei ONU: statele membre se angajeaza sa practice toleranta, sa traiasca împreuna în pace, in spiritul bunei vecinatati;
la initiativa României, Adunarea Generala ONU a adoptat, prin consens, Rezolutia 33/99 intitulata: Dezvoltarea si întarirea bunei-vecinatati între state;
continutul juridic:
semnifica interdictia de a întreprinde actiuni ostile si/sau de a pune la dispozitie teritoriul national contra vecinilor nemijlociti sau altor state;
statul trebuie sa împiedice activitatile desfasurate pe teritoriul statului vecin;
implica si obligatia de a nu leza statul vecin, chiar daca actiunile sunt legale;
buna-vecinatate nu are caracter strict geografic, deoarece întregul glob a devenit o vecinatate.
CURSUL
NR. 5
DEFINITIA SI CLASIFICAREA TRATATELOR INTERNATIONALE
tratatul este actul juridic prin care se creeaza, se modifica sau se sting norme si raporturi juridice internationale;
el consfinteste,de obicei în forma scrisa, întelegerea liber exprimata între doua sau mai multe state cu privire la drepturile si obligatiile reciproce asumate în relatiile lor politice, economice, culturale, sociale, stiintifice, tehnologice,militare, financiare, s.a.;
Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, defineste tratatul ca fiind un acord international încheiat în scris între state si guvernat de dreptul international...oricare ar fi denumirea sa particulara;
în masura în care le este recunoscuta calitatea de subiect al dreptului international, desi subiecte derivate, organizatiile internationale interguvernamentale pot si ele încheia tratate, însa doar în limitele competentelor prevazute în actele lor constitutive;
tratatul international constituie principalul izvor al dreptului international modern, fiind forma cea mai des uzitata prin care se stabilesc raporturi juridice între subiectele de drept international;
importanta tratatului este subliniata atât în preambulul Cartei ONU, unde se subliniaza respectul fata de obligatiile care rezulta din tratatele internationale si celelalte izvoare ale dreptului international, cât si în art. 38 al Statutului Curtii Internationale de Justitie, în care se arata ca în diferendele pe care ele rezolva aplica, în primul rând conventiile internationale;
tratatele au fost utilizate în relatiile dintre state din cele mai vechi timpuri: statele sclavagiste au recurs la tratate pentru pecetluirea întelegerilor dintre ele; este citata ca fiind probabil cel mai vechi tratat cunoscut în istorie, conventia dintre regele arkadian Naramsim si micii suverani din Elam, încheiata în secolul XXIII î.e.n.
literatura filozofica, politica si juridica a antichitatii contine o sumedenie de referiri la conventiile internationale ale vremii; înca de pe atunci au fost cristalizate primele reguli referitoare la încheierea, importanta aplicarii si consecintele nerespectarii acestora, s.a.; literatura juridica a Chinei antice subliniaza necesitatea respectarii cu fidelitate a tratatelor încheiate sau importanta solutionarii diferendelor în cadrul unor congrese ale monarhilor pe baza normelor incluse în tratate; vechile scrieri indiene din secolele XV-XIV î.e.n. au clasificat diversele categorii ale conventiilor vremii; Egiptul antic a încheiat primul tratat de prietenie si ajutor reciproc cu regele hititilor iar statele-cetati ale Greciei antice obisnuiau sa încheie tratate politice, economice, de comert sau de pace si colaborare reciproca între ele si cu alte state ale vremii;
în perioada feudala, urmare a farâmitarii excesive a statelor, omenirea a asistat la încheierea unor conventii, acorduri, întelegeri si tratate politice, economice, navale, comerciale zonale, regionale sau bilaterale între principii, regii si împaratii vremii;
întarirea considerabila a puterii statelor din perioada capitalismului si largirea nemaiîntâlnita a relatiilor politice, economice si comerciale, determinata de dezvoltarea puternica a productiei manufacturiere au determinat sporirea numerica si a importantei tratatelor internationale, îndeosebi a celor economice si comerciale, care au consemnat fixarea unor noi reguli si norme de drept international; practica cutumiara, lentoarea acceptarii noilor reguli pe calea trecerii timpului, nu mai corespundea necesitatilor extinderii relatiilor interne si internationale; astfel tratatul international îsi afirma superioritatea, prin precizia formularii drepturilor si obligatiilor si usurinta aplicarii întelegerilor convenite.
preocupari în ceea ce priveste clasificarea tratatelor internationale au existat din cele mai vechi timpuri; romanii împarteau tratele în: pactiones (pacte), sponsiones (promisiuni) si foedera (aliante); Hugo Grotius a împartit tratatele internationale în: tratate care consfinteau obligatii rezultând din dreptul natural si tratate care adaugau obligatii necunoscute în dreptul natural; literatura rusa a perioadei capitaliste propunea si utiliza distinctia dintre tratatele politice si tratatele sociale;
în literatura occidentala moderna de drept international s-a raspândit urmatoarea clasificare: tratate-contract ( adica tratate care erau consacrate unor probleme concrete, individualizate, precis conturate: de alianta, de stabilire a frontierelor, de navigatie, de comert) si tratate-legi ( adica normative, prin care se stabileau reguli pentru un întreg domeniu de relatii între state, deci norme general obligatorii, care se caracterizau prin identitatea continutului vointei statelor semnatare, cum au fost Conventiile de la Haga din 1899 si1907, Pactul Ligii Natiunilor);
o alta clasificare existenta în literatura juridica occidentala, pornind de la forma si modalitatile de încheiere a tratatelor, a propus urmatoarea distinctie: tratate în sensul strict al cuvântului, care se încheie prin interventiei formale a organului investit cu puterea de a încheia tratate( de obicei seful statului) si supuse ratificarii sau aprobarii si acorduri în forma simplificata, încheiate fara interventia acestui organ( treaty-making power);
literatura româna a respins clasificarea în tratate-legi si tratate-contracte, apreciindu-se ca numai cele care creeaza noi reguli de drept international, cu scopul de a fi urmate de un numar de state, pot fi considerate izvoare ale dreptului international, deci normative; celelalte sunt tratate nenormative, destinate sa stabileasca raporturi juridice concrete individuale;
pentru clasificarea tratatelor, pot fi utilizate mai multe criterii :
a) criteriul numarului de participanti: exista tratate bilaterale( încheiate între doua subiecte de drept international) si tratate colective ( la tratat participa mai multe subiecte ele dreptului international) ; ultimele pot fi, la rândul lor, tratate multilaterale, când fiecare subiect reprezinta o parte( ex. Carta ONU) si tratate plurilaterale, când subiectele, indiferent de numarul lor, formeaza doua parti ( de exemplu, Tratatul de pace din 1945 dintre România, pe de o parte, si Puterile aliate si asociate, pe de alta parte, precizari care erau importante pentru interpretarea si executarea acestuia);
b) criteriul termenului de valabilitate: dupa acest criteriu tratatele se împart în: tratate cu termen, a caror aplicare este limitata de o anumita data, tratate fara termen sau vesnice, a caror expirare nu este legata de o anumita data calendaristica, cum sunt tratatele privind interzicerea experientelor nucleare în atmosfera, în spatiul atmosferic si sub apa;
c) criteriul posibilitatii de aderare: pe baza acestui criteriu tratatele pot fi împartite în: tratate deschise, la care pot adera, ulterior încheierii, prin acte unilaterale, în mod liber, orice alte state( vezi acelasi tratat de la Moscova, din 1963, privind interdictia experientelor atomice în cele trei medii) si tratate închise, la care o aderare ulterioara a unui alt stat nu se poate face decât cu consimtamântul tuturor celorlalte state participante( exemplu Tratatul Atlanticului de Nord);
d) criteriul continutului: ele se refera la obiectul relatiilor reglementate si anume: politice, economice, culturale, stiintifice, juridice, militare, umanitare, de asistenta sau ajutor reciproc;
este utilizata o multitudine de posibilitati si formule pentru a desemna tratatele internationale; denumirile nu prezinta o semnificatie juridica speciala sau deosebita si nici nu au o influenta asupra fortei juridice a acestora; de asemenea, nu exista reguli cu privire la utilizarea uneia sau alteia dintre denumiri, statele putând sa recurga la denumirea care sa reflecte mai bine semnificatia documentului încheiat ;
astfel, cele mai uzitate denumiri folosite sunt urmatoarele:
1. Tratatul: este titulatura acordata acordurilor prin care sunt reglementate domenii generale importante ale relatiilor internationale din sfera politicului (tratatele de pace, de prietenie, de arbitraj si conciliere) sau economicului ( tratatele comerciale sau de navigatie) si care au un caracter mai solemn; ele pot fi bilaterale sau multilaterale iar în cadrul lor sunt stabilite, între partile semnatare, o serie de drepturi si obligatii;
2. Conventia :reprezinta întelegerea dintre state prin care sunt reglementate relatiile internationale într-un domeniu special ( de exemplu, Conventia din 1936 de la Montreaux privind regimul strâmtorilor Marii Negre, Conventia de la Viena, din 1969 cu privire la dreptul tratatelor sau Conventia de la Viena din 1963 cu privire la raspunderea pentru daune nucleare);
3. Pactul: desemneaza o întelegere bilaterala sau multilaterala cu caracter deosebit de solemn referitoare la domenii concrete ale relatiilor politice dintre state ( de exemplu, Pactul Briand-Kellogg sau Pactul Ligii Natiunilor);
4. Acordul: reprezinta un termen mai general aplicat unor întelegeri internationale în domeniul politic, dar mai ales economic, comercial, financiar, cultural, tehnico-stiintific;
5. Actul general: este un acord multilateral care stabileste norme într-un domeniu special al relatiilor internationale sau un anumit regim juridic( spre exemplu, Actul general de la Bruxelles din 1890 privind interzicerea comertului cu sclavi, Actul general de la Berlin privind problemele coloniale, Actul general din 1929 privind reglementarea pasnica a diferendelor internationale). Actul general este putin folosit astazi în practica relatiilor dintre state. Este mai uzitata denumirea de Act final, denumire data actului întocmit la încheierea unei conferinte internationale, în care sunt consemnate rezultatele obtinute si, în unele situatii, textul conventiilor încheiate ori recomandarile în domeniile discutate( de exemplu, Actul final al Conferintei ONU pentru comert si dezvoltare de la Geneva din 1964 sau Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa);
6. Protocolul: este o denumire fara continut precis data, în general, celor mai diverse acte sau întelegeri internationale: asfel, este utilizate la denumirea anexelor la unele tratate internationale preexistente, în scopul de a le preciza, detalia, aplica, prelungi sau modifica; se denumesc protocoale si procese-verbale de consemnare a rezultatelor dezbaterilor unei conferinte sau alteia; el poate desemna si o întelegere de sine statatoare între state( de exemplu, Protocolul de la Geneva din 1925 pentru interzicerea folosirii gazelor asfixiante, toxice sau altele asemanatoare, ori a mijloacelor bacteriologice); mai poate fi utilizat si pentru constatarea schimbului sau depunerii instrumentelor de ratificare, alternând cu expresia de proces-verbal;
7. Statutul: începând cu 1919, este denumirea data actelor de constituire a organizatiilor sau organismelor internationale ( Statutul Curtii Internationale de Justitie a ONU din 1945) sau se stabileste un regim special ( de exemplu, Statutul de la Geneva din 1923 cu privire la regimul international al porturilor maritime);
8. Declaratia: este actul international prin care doua sau mai multe state îsi precizeaza punctul de vedere sau îsi fixeaza modul de actiune în diverse probleme de ordin politic, economic sau juridic; în declaratii sunt expuse principiile generale pe baza carora îsi întemeiaza statele relatiile internationale( de exemplu, Declaratia de la Londra din 1909 cu privire la dreptul razboiului maritim, Declaratia din 1962 cu privire la neutralitatea Laosului, Declaratia de la Postdam din 1945);
Nu se va confunda cu declaratia unilaterala a statului în probleme de politica externa, care, desigur, nu constituie, prin ea însasi, un tratat international;
Este evident ca, în anumite situatii, declaratia unui stat poate sa constituie un mijloc de asumare a unor obligatii internationale, cum ar fi declaratia de recunoastere a jurisdictiei obligatorii a Curtii Internationale de Justitie care, în relatiile cu statele de la care emana, echivaleaza cu un tratat;
Acelasi lucru este semnificat si de acceptarea aparent unilaterala a dispozitiilor unui tratat în vigoare de catre un stat;
De asemenea, daca declaratia unilaterala a unui stat este urmata de declaratii ale altor state prin care acestea îsi exprima acordul cu privire la continutul acelei declaratii, suntem în prezenta unui tratat;
9. Schimbul de note: reprezinta un schimb reciproc de scrisori, de declaratii scrise, cu un continut identic, prin care se consemneaza un anumit acord de vointe intre state; este utilizat în domenii variate ale relatiilor internationale pentru încheierea unor tratate internationale, nu numai tehnice ci si politice importante( limitarea armamentelor, statutul juridic al unor teritorii, comert, navigatie, litigii de frontiera);
10. Compromisul: contine acordul de vointe dintre state de a transmite spre rezolvare, unei instante arbitrale sau judiciare internationale, anumite probleme litigioase în vederea solutionarii acestora pe cale arbitrala sau judiciara( de exemplu, compromisul încheiat de Albania si Anglia la 25 martie 1948 prin care s-a convenit sa se supuna Curtii Internationale de Justitie litigiul cu privire la incidentele din canalul insulei Corfu );
11. Modus vivendi: sau mod de existenta, reprezinta un acord provizoriu, de reglementare temporara a unor probleme din relatiile dintre state, pe care statele urmaresc sa-l înlocuiasca ulterior prin tratate sau conventii continând clauze si norme mult mai detaliate si cu o durata de valabilitate mult mai lunga( de exemplu, modus vivendi dintre cei patru ministri de externe ai URSS, SUA, Anglia si Franta din iulie 1949 cu privire la Germania;
12. Gentlemen's agrement: constituie denumirea data unor acorduri încheiate, de obicei, în forma orala (verbala), privitor la diferite probleme ale relatiilor internationale, care are aceeasi valoare juridica cu cea a tratatelor internationale ( spre exemplu, acordul de la Londra dintre membri Consiliului de Securitate al ONU di 1946 referitor la alegerea membrilor nepermanenti ai Consiliului, astfel încât fiecare sa reprezinte una dintre cele cinci regiuni geografice mai importanta ale globului pamântesc;
13. Comunicatele comune: ele consfintesc încheierea unui acord international între partile aflate în tratative, cuprinzând, în varii situatii, chiar textul acordului realizat de acestea;
14. Preliminariile de pace: sunt de amintit chiar daca dupa primul razboi mondial nu au mai fost folosite; ele reprezentau un acord provizoriu încheiat de statele aflate în conflict în scopul de a pune capat razboiului; el nu reglementa decât anumite probleme a caror solutionare imediata era necesara pentru restabilirea pacii, stabilizarea temporara a situatiei, urmând ca ulterior celelalte probleme sa fie solutionate prin tratatul de pace;
14. Declaratiile solemne comune: constituie documente cu o importanta semnificatie politico-juridica, prin care se reafirma atasamentul statelor fata de scopurile Cartei ONU, fata de principiile dreptului international; au fost si mai sunt utilizate, în mod individual sau colectiv, de unul sau mai multe state, reprezentând o veriga semnificativa spre statornicirea unui sistem international al pacii si securitatii internationale, bazat pe angajamente solide de renuntare la folosirea fortei si la amenintarea cu forta în relatiile dintre state
1. Tratatele politice sunt cele mai importante, reglementând problemele esentiale legate de mentinerea pacii sa a securitatii internationale:
tratatele de alianta, prin care statele îsi asuma angajamentul sau obligatia reciproca de a actiona în comun, cu toate sau numai cu o parte din fortele lor armate, în scopul apararii lor comune; ele pot fi permanente au temporare, generale sau speciale; sunt interzise aliantele ofensive, ce contravin principiilor nerecurgerii la forta sau la amenintarea cu forta si neinterventiei în treburile interne ale altor state;
tratatele de asistenta mutuala: sunt cele prin care statele se angajeaza sa-si acorde reciproc ajutor militar, în situatia în care unul dintre ele este victima unui agresiuni militare;
acordurile regionale de asistenta mutuala: sunt cele încheiate de state din aceeasi regiune sau continent, prin care partile se obliga sa sa-si acorde ajutor reciproc împotriva unei eventuale agresiuni( exemplu: Pactul Nord-Atlantic sau fostul Tratat de la Varsovia); ele se deosebesc de acordurile regionale, care îsi propun sa adopte actiuni pe plan regional pentru mentinerea pacii si a securitatii internationale, în sensul art. 52 din Carta ONU;
pactele sau tratatele de neagresiune: prin acestea partile se angajeaza sa se abtina de la orice atac armat în relatiile reciproce sau de la sprijinirea unei agresiuni ori agresor;
tratatele de neutralitate: prin ele statele semnatare instituie fie o neutralitate permanenta fie o neutralitate pe timp de razboi;
tratatele de pace: prin acestea se pune capat unei stari de razboi si se restabilesc relatiile normale între doua sau mai multe state aflate în razboi;
conventiile cu privire la definirea agresiunii: sunt întelegerile prin care au fost convenite elementele esentiale ale notiunii de agresiune:
2. Acordurile economice:
ele se prezinta sub mai multe tipuri, forme si denumiri, de obicei purtând denumirea de acorduri comerciale, prin care statele îsi acorda reciproc un anumit regim politico-comercial, mai ales un regim vamal special referitor la import, export, tranzit, depozitarea marfurilor s.a.;
cele mai multe dintre acordurile comerciale prevad principiul clauzei natiunii celei mai favorizate, potrivit caruia fiecare stat acorda celuilalt conditiile comerciale la fel de favorabile ca oricarui alt stat tert sau un regim preferential prin care statele îsi acorda concesii speciale;
în aceeasi categorie intra si tratatele prin care se creeaza zonele vamale ale liberului schimb.
3. Acordurile culturale si de colaborare tehnico-stiintifica care pot fi:
acorduri de colaborare si schimburi culturale;
programe de schimburi culturale;
acorduri de deschidere a unor centre culturale, biblioteci, institute sau altele.
4. Acordurile în probleme juridice care cuprind:
tratate de asistenta juridica în cauze civile, penale sau familiale;
conventii consulare;
conventii de extradare;
conventii pentru scutirea de vize sau simplificarea acordarii acestora.
tratatul international, pentru a fi valabil din punct de vedere juridic, trebuie sa contina unele elemente esentiale, de forma si de fond; el poate sa contina si elemente accesorii, dar includerea lor în textul tratatului este lasata la latitudinea partilor, întrucât absenta acestora nu infirma validitatea actului, în sine, desi prezinta importanta în structura juridica a textului si în urmarire executarii acestuia;
este important sa retinem ca fiecare dintre elementele tratatului trebuie sa îndeplineasca anumite conditii pentru ca tratatul încheiat sa aiba validitate, adica forta juridica; ele sunt denumite conditii esentiale când se refera la elementele de fond ale validitatii contractelor si, respectiv, conditii de forma, care se refera la respectarea procedurii de încheiere a contractelor;
Elementele esentiale al tratatului sunt urmatoarele:
a) subiectele tratatului international: partile la tratat pot fi numai subiectele de drept international public, adica statele, uniunile de state, natiunile care lupta pentru crearea unor state nationale independente, precum si organizatiile internationale interguvernamentale, subiecte derivate de drept international, în limitele competentei lor;
statele pot încheia tratate în calitate de subiecte unitare, state federale sau parti componente ale unor state federale, daca acest lucru este prevazut în constitutia sau acordul federatiei;
organizatiile internationale pot încheia tratate în limitele competentelor acordate de statele membre;
nu sunt considerate tratate documentele intervenite între un stat si o persoana fizica ori juridica din alte state, ori între persoane juridice din state diferite;
prin expresia parte, Conventia de la Viena din 1969 întelege statul care a consimtit a se lega prin tratat si fata de care tratatul a intrat în vigoare; o situatie mai deosebita o prezinta federatiile în care de obicei statele membre nu au dreptul sa încheie tratate sau exercita acest drept numai în domenii de minima importanta ori în conditii restrictive, astfel:
se întâlnesc situatii când un stat, care în mod normal nu încheie tratate internationale bilaterale si nu are reprezentanti diplomatici proprii în alte state, sa devina parte la tratate internationale, cum ar fi, spre exemplu, art. 8 si 9 ale Constitutiei elvetiene din 1948 care acorda cantoanelor dreptul de a încheia acorduri internationale în materie de gospodarie publica, relatii de vecinatate si de politie, cu conditia ca aceste tratate sa nu contravina intereselor federatiei sau ale celorlalte cantoane;
tot astfel, art. 32 al Constitutiei Republicii Federale a Germaniei din 1949 recunostea landurilor cu puteri de legiferare dreptul de a încheia tratate, însa numai cu acordul guvernului federal;
ar mai fi de exemplificat, în context, si situatia statelor Liechtenstein si San Marino, care sunt parti la Statutul Curtii Internationale de Justitie, sau ca Monaco este membru în unele institutii specializate, respectiv parte la tratatele prin care ele sunt constituite;
istoria a consacrat ca tratate si întelegerile încheiate de natiunile care lupta pentru autodeterminare, respectiv pentru constituirea lor în state independente ( de exemplu, acordurile de la Evian din 1962 dintre guvernul francez si guvernul provizoriu algerian, încheiate mai înainte de proclamarea statului independent al Algeriei);
sunt considerate tratate internationale si acordurile încheiate de un stat si o organizatie internationala( de exemplu, acordul din 1947 dintre ONU si SUA cu privire la regimul sediului permanent al ONU de la New -York sau dintre ONU si guvernul francez cu privire la UNESCO, ori acordul încheiat de guvernul român si ONU cu privire la înfiintarea Centrului de informare al ONU la Bucuresti) precum si acordurile între doua organizatii internationale( de exemplu, conventiile semnate la Geneva, la 19 aprilie si 19 iulie 1946, cu privire la transferul unor bunuri de la Liga Natiunilor la ONU);
autorii occidentali au inclus în sfera tratatelor internationale si concordatele încheiate de Vatican cu statele catolice; Vaticanul întruneste trasaturile limitate ale unui stat( prin Tratatul de la Lucarno din 1929, statul italian i-a recunoscut o jurisdictie pe teritoriu, inviolabilitatea acestui teritoriu si dreptul de reprezentare în strainatate), este reprezentat în peste 100 de state, prin nuntii papali si încheie tratate prin nunciaturi apostolice si prin organizatii internationale; de aceea, Comisia de Drept International, care a redactat proiectele de articole cu privire la dreptul tratatelor, a enumerat între tratatele internationale si concordatele; alti autori au sustinut ca, deoarece contin prevederi în legatura cu modalitatile si conditiile de exercitare a cultului catolic, aceste acorduri reprezinta întelegeri suis generis cu privire la probleme de competenta interna a statelor, pe care acestea ar pute sa le anuleze sau modifice, daca interesele lor o cer; trebuie sa observam ca prima opinie a devenit preponderenta în doctrina juridica a dreptului international;
b) Vointa partilor: pentru ca tratatul sa poata avea o forta juridica indubitabila, vointa partilor la încheierea unui tratat trebuie sa fie exprimata în mod liber; neîndeplinirea acestei conditii ridica problema invaliditatii tratatului, respectiv a nulitatii sau a lipsei de validitate a acestuia;
într-o hotarâre din 1950, Curtea Internationala de Justitie a decis ca partile contractante ale unui tratat international trebuie sa accepte sau sa respinga în mod liber clauzele acestuia, fara ca vreuna dintre parti sa impuna conditiile sale;
Conventia cu privire la dreptul tratatelor din 1969, în art. 51, stipuleaza ca exprimarea consimtamântului unui stat de a fi legat printr-un tratat, obtinuta prin constrângere asupra reprezentantului sau prin acte sau amenintari îndreptate împotriva lui, este lipsita de orice efect juridic; iar art. 52 al aceluiasi document precizeaza ca este nul orice tratat a carui încheiere a fost obtinuta prin amenintare sau prin folosirea fortei, cu violarea principiilor de drept international prevazute de Carta Natiunilor Unite;
vedem, astfel, ca problema existentei viciilor de consimtamânt trebuie ridicata si în dreptul international public; se discuta si astazi daca în dreptul international pot fi invocate eroarea, dolul si chiar leziunea; Comisia de Drept International, care a redactat acest capitol al dreptului international, a opinat favorabil, citând mai multe exemple: tratatul Wester Ashburn din 1842 privind frontiera dintre SUA si Canada( dol ), spetele Groenlanda orientala( CIJ ) si Temple ( CIJ ) prin care s-a pus problema erorii, eroarea utilizata cu ajutorul hartilor geografice în determinarea frontierei cu Columbia în detrimentul statului Peru ( Cazul Leticia );
potrivit Conventiei de la Viena din 1969, un stat poate invoca eroarea ca viciu de consimtamânt, daca aceasta se refera la un fapt( o situatie ) pe care îl considera existent la data încheierii tratatului si care a reprezentat pentru el un motiv esential al consimtamântului de a încheia tratatul respectiv; de asemenea, un stat poate sa invoce dolul ca viciu de consimtamânt, daca a fost determinat sa încheie un tratat prin conduita frauduloasa a altui stat participant la negocieri; în acelasi mod, poate fi invocata si coruptia reprezentantului sau , prin actiunea directa sau indirecta a unui stat participant la negocieri, daca încheierea unui tratat a fost obtinuta în urma coruperii reprezentantului sau;
alte vicii admise, sunt cele care privesc situatiile de încalcare evidenta a unei dispozitii importante de drept intern privind competenta de a încheia tratate sau o încalcare a unei restrictii speciale a competentei unui reprezentant de a-si da consimtamântul la un tratat, încalcare care a fost adusa la cunostinta celorlalte state participante la negociere; în aceste situatii, un stat poate invoca aceste vicii drept cauze de nulitate sau poate accepta valabilitatea tratatului, fie în mod expres, fie prin conduita sa, acoperind viciile, în special,pe cele de consimtamânt;
si în ipoteza constrângerii, a violentei exercitate asupra reprezentantului unui stat ( este citat tratatul de protectorat impus Coreei de catre Japonia, în anul 1905, prin constrângerea fizica exercitata asupra împaratului si a ministrilor sai si protectoratul impus Boemiei si Moraviei prin teroarea la care a fost supus presedintele Benes si ministrul afacerilor externe din partea Germaniei neziste) sau a statului însusi ( poate fi citata problema valabilitatii tratatului cu privire la Manciuria impus de Japonia în 1915 sub amenintarea unui ultimatum) prin care se obtine consimtamântul de a fi legat printr-un tratat, actul juridic respectiv este lipsit de orice efect juridica, este nul; de asemenea, un tratat a carui încheiere este obtinuta cu forta sau prin amenintarea cu folosirea fortei este lovit de nulitate iar statele pot invoca nulitatea oricând;
un exemplu clasic de constrângere exercitata asupra statului este încheierea tratatului de pace, când statul învins este nevoit sa accepte conditiile impuse de învingator si se pune problema validitatii acestui tip de tratat; cei mai multi autori sustin ca, data fiind interzicerea categorica a razboiului de agresiune, singurul tratat licit care poate fi acceptat este cel care este în favoarea statului care a dus un razboi just, de respingere a unei agresiuni, de autoaparare; pe cale de consecinta, un tratat de pace impus de catre un agresor nu poate fi considerat valid, potrivit normelor dreptului international actual; în acest sens, reiteram continutul art. 52 din Conventia de la VIena privind dreptul tratatelor care declara nul orice tratat a carui încheiere a fost obtinuta prin amenintare sau prin folosirea fortei, cu violarea principiilor de drept international incorporate în Carta ONU; c. Obiectul tratatului: este constituit de raporturile juridice internationale create sau reglementate prin normele stabilite prin tratat;
au existat si mai exista pareri divergente cu privire la obiectul tratatului international, sustinându-se fie ca obiectul acestuia poate fi constituit fie de una sau mai multe obligatii, fie o actiune sau o abtinere, fie de orice domeniu al relatiilor internationale;
din definitia acceptata deja, rezulta ca tratatul reprezinta un act juridic care consfinteste si consacra întelegerea intervenita între doua sau mai multe subiecte de drept international, or obiectul oricarui act juridic este unul sau mai multe raporturi sociale reglementate prin acel act; pe calea demonstratiei logice, tratatul international, fiind un act juridic, are drept obiect raporturile internationale si nu bunuri materiale sau valori patrimoniale si nici actiunile sau inactiunile partilor la tratat;
putem defini, astfel, obiectul tratatelor internationale ca fiind raporturile internationale reglementate de catre acestea în conformitate cu vointa liber exprimata de catre parti si cu normele permisive ale dreptului international;
rezulta ca obiectul tratatului international trebuie sa îndeplineasca doua conditii:
sa fie posibil de realizat, conditie în genere respectata, statele urmarind logic sa se oblige la actiuni profitabile si usor de îndeplinit în cadrul raporturile reciproce;
sa fie licit, deci sa respecte toate principiile generale si normele dreptului international public unanim admise ale dreptului international contemporan care, se stie, au caracter imperativ, fiind norme de ius cogens; principiile dreptului international sunt consacrate în Carta ONU, cel mai extins tratat international, care in art. 103 prevede ca în cazul unui conflict între obligatiile membrilor ONU decurgând din cuprinsul acesteia si obligatiile lor decurgând din orice alt acord international, vor prevala obligatiile derivând din Carta; art. 53 din Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, sub titlul Tratate în conflict cu o norma a dreptului international general, prevede ca este nul orice tratat care, în momentul încheierii sale este în conflict cu o norma imperativa a dreptului international general;
între principiile si normele imperative ale dreptului international contemporan reiteram: respectarea suveranitatii si integritatii teritoriale a statelor, egalitatea în drepturi, neamestecul în treburile interne, neutilizarea fortei sau a amenintarii cu folosirea fortei, buna vecinatate, cooperarea si colaborarea internationala, respectarea absoluta a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului, normele dreptului international umanitar, libertatea marilor, protejarea mediului natural, interzicerea experientelor nucleare în anumite medii si spatii, s.a.
elementele accesorii ale tratatelor nu sunt nici obligatorii si nici indispensabile pentru valabilitatea tratatului international; ramâne la latitudinea partilor sa aprecieze daca se folosesc de asemene elemente pentru a se asigura mai buna întelegere, aplicare si finalizare a prevederilor convenite, care formeaza obiectul tratatului respectiv; se sustine ca aceste elemente sunt utile si importante pentru realizarea obligatiilor pe care partile si le-au asumat, precum si pentru eventualitatea supunerii unui litigiu legat de neexecutare jurisdictiei internationale; în doctrina si în practica judiciara internationala, au fost acceptate ca fiind elemente accesorii termenul si conditia;
a) Termenul: reprezinta un eveniment viitor si sigur de care depinde intrarea în vigoare sau expirarea tratatului; se utilizeaza expresiile de termen suspensiv ( ad quo), pentru a desemna data la care tratatul intra în vigoare( spre exemplu în tratatul de comert dintre URSS si Elvetia din 1948 s-a prevazut ca tratatul va intra în vigoare dupa 20 de zile de la schimbul instrumentelor de ratificare) si termen rezolutoriu (ad quem), pentru data la care înceteaza aplicarea prevederilor tratatului, evident numai în cazul tratatelor încheiate pe o durata determinata, deci a tratatelor cu termen ( de exemplu, în Tratatul de la Versailles, s-a prevazut ca Renania va ramâne sub ocupatie pe o durata de 15 ani);
b) Conditia: este un eveniment viitor si nesigur de care depinde începutul sau încetarea executarii obligatiilor asumate de catre parti prin vointa lor liber exprimata la momentul încheierii tratatului; si conditia poate fi suspensiva sau rezolutorie ( spre exemplu, în Tratatul de la Varsovia, se prevedea ca acel tratat îsi va pierde valabilitatea în momentul în care va fi încheiat un tratat general de securitate colectiva în Europa ).
Cursul nr. 7-8
ÎNCHEIEREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
reprezinta un principiu fundamental al dreptului International Public;
a aparut din cele mai vechi timpuri, ca efect al logicii legarii prin întelegeri a statelor; consacrarea o regasim în jus gentium, la romani;
este urmarea exprimarii vointei libere a statelor de a se supune reciproc unor reguli în raporturile dintre ele;
presupune ca obiectul propus sa fie licit si posibil de îndeplinit;
de la acest principiu, dreptul international admite si anumite derogari, în situatii sau cazuri exceptionale, respectiv daca ne aflam în fata unor tratate ilicite sau în situatia succesiunii statelor;
mai exista si ipoteza conflictelor între tratate:
1. Între aceleasi parti la unul sau mai multe tratate anterioare, intervine un nou tratat, cu acelasi obiect, dar cu dispozitii incompatibile, contrare, situatie în care ultimul tratat le înlocuieste pe celelalte( lex posteriori derogat legi priori speciali); numai în situatia în care primul sau primele tratate contin(e) anumite reguli speciale iar ultimul contine reguli generale care contrazic regulile speciale ale acestora, de obicei primul sau primele tratate ramân(e) în vigoare cu privire la relatiile concrete( speciale) pe care le reglementeaza, urmând ca prevederile tratatului general sa fie aplicate doar celorlalte situatii ne-speciale ( lex poasteriori generalis non derogat legi prior speciali)
2. Doua state, care sunt parti la un tratat colectiv multilateral, pot încheia intre ele un nou tratat care contrazice tratatul multilateral, însa potrivit dreptului international, acest tratat bilateral nu este valabil; prin tratatul multilateral încheiat anterior, cele doua state si-au asumat obligatii si fata de alte state pe care ele nu le pot încalca în mod arbitrar; articolele 52 si 103 ale Cartei O.N.U. prevad ca sunt lipsite de forta juridica tratatele încheiate de statele membre care contravin prevederilor Cartei; conventiile anterioare unui tratat multilateral, de obicei, nu sunt afectate de prevederile noului tratat;
3. Un stat parte la un tratat bilateral încheie un nou tratat, cu un stat tert, tratat care îl contrazice pe cel anterior, caz în care se considera ca primul tratat trebuie respectat cu prioritate, întrucât statul stie de existenta primului act si procedeaza cu rea-credinta, iar nulitatea tratatului încheiat constituie tocmai sanctiunea pentru aceasta fapta ilicita, contrara principiilor si normelor dreptului international; în acest caz, statul tert, care nu a cunoscut despre existenta tratatului anterior, se poate întoarce cu pretentii împotriva statului care a actionat cu rea-credinta, pentru a obtine despagubiri echivalente cu pierderile suferite ca urmare a anularii tratatului;
acestea sunt reguli care s-au desprins din practica statelor, fara a exista o reglementare normativ-dispozitiva speciala; de aceea, problemele se rezolva de la caz la caz, cautându-se solutii pentru concilierea dispozitiilor incompatibile din tratatele succesive aflate în conflict; actualmente, tratatele contin clauze exprese care prevad modul de clarificare a eventualelor conflicte.
În legatura cu încheierea tratatelor internationale, trebuie analizate mai multe probleme, pe care le vom examina în cele ce urmeaza: forma tratatelor, dreptul de a încheia tratate, fazele de încheiere a tratatelor ( negocierea, elaborarea si autentificarea textului,semnare,ratificare, aprobare ori acceptare, aderare), rezervele la tratate, intrarea în vigoare si înregistrarea a tratatelor;
aceste reguli au mai mult o natura cutumiara si un caracter supletiv; exista si norme conventionale, cum sunt cele prevazute de Conventia de la Havana cu privire la tratate, valabile în cadrul raporturilor dintre statele latino-americane care considera forma tratatelor ca o conditie esentiala a valabilitatii lor;
1. FORMA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
un tratat international poate fi încheiat fie în forma scrisa, fie în forma verbala; - -- Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, în cadrul definitiei tratatului international, precizeaza ca tratatul international este un acord.încheiat în scris între state, iar Conventia de la Havana cu privire la tratate considera forma scrisa ca o conditie esentiala a tratatelor;
dar Curtea Permanenta de Justitie Internationala a recunoscut, de exemplu, ca declaratia verbala a ministrului afacerilor externe al Norvegiei catre ministrul afacerilor externe al Danemarcei, în speta privind Groenlanda orientala, angajeaza Norvegia; tot astfel, un acord verbal dintre U.R.S.S. si R.P. Mongola, din 1932, a fost confirmat ulterior prin semnarea unui protocol;
de altfel, în comentariul Comisiei de Drept International, care a redactat Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor, se precizeaza ca formularea aleasa nu ar nega forta juridica egala a acordurilor verbale fata de ele în forma scrisa;
astfel, tratatele internationale se încheie, de regula, în forma scrisa si cuprind:
un titlu: aceste enunta pe scurt domeniul reglementat si partile la tratat;
un preambul: acesta enunta obiectivele urmarite de parti, precum si contextul politic, economic, cultural sau juridic în care plaseaza tratatul;
prevederile sau clauzele de fond: ele enunta succesiv normele concret stabilite, respectiv drepturile si obligatiile partilor legate prin tratat;
clauzele finale: prevad modalitatile de intrare în vigoare a tratatelor, data si locul semnarii, precum si semnaturile;
tratatele pot avea si anexe, cum ar fi hartile la tratatele de pace, la cele de demarcare a granitelor, de unire a statelor sau de dezmembrare a uniunilor de state, declaratii de interpretare, protocoale aditionale, schimburi de scrisori;
tratatele bilaterale se elaboreaza, de obicei, în limbile statelor participante, mai rar se apeleaza la o limba de circulatie internationala sau la trei limbi, adaugându-se la limbile statelor contractante si o limba de circulatie internationala;
tratatele multilaterale se încheie în mai multe limbi de circulatie internationala;
2. DREPTUL DE A INCHEIA TRATATE INTERNAŢIONALE
Conventia de la Viena privind dreptul tratatelor stipuleaza ca partile la tratatul international sunt statele si, în subsidiar, organizatiile internationale; practica relatiilor internationale a admis ca pot participa al raporturile internationale si natiunile acre lupta pentru autodeterminare, precum si Vaticanul;
Pentru Dreptul International, însa, este important sa se stie care sunt organele competente ale acestor subiecte de drept international care au dreptul sa încheie tratate;
aceste organe sunt prevazute în constitutiile si alte legi ale statelor si sunt,de regula, organe reprezentative ale puterii si ale administratiei de stat, respectiv: seful statului, seful guvernului, ministrul afacerilor externe; acestia pot încheia tratate fara sa detina împuterniciri speciale, asa zisele depline puteri; pot primi depline puteri si pot încheia tratate seful guvernului, ministrul afacerilor externe, ministrii pe domenii de activitate sau reprezentantii diplomatici în virtutea prevederilor constitutionale ale fiecarui stat în parte;
organizatiile internationale încheie tratate prin organele proprii stabilite prin statutele sau actele lor constitutive sau desemnate conform acestora;
Vaticanul încheie concordatele prin nunciaturile episcopale sau prin alte organizatii internationale;
Este la fel de important sa stim care sunt consecintele nerespectarii procedurii constitutionale privind încheierea tratatelor internationale: dominanta este parerea ca nerespectarea procedurii conduce la nulitatea tratatului încheiat de un organ necompetent, invocându-se viciul de consimtamânt; s-a afirmat ca un tratat nul în dreptul intern nu poate produce efecte pe plan international; nu se poate accepta ideea primatului dreptului international asupra dreptului intern.
3. FAZELE INCHEIERII TRATATELOR INTERNAŢIONALE
a) Prezentarea deplinelor puteri:
negocierea tratatelor fiind efectuata, de obicei, de alte persoane decât cele care au dreptul sa încheie tratatele internationale, aceste persoane trebuie sa fie înzestrate cu documente speciale, în acest sens, denumite Depline puteri;
prin depline puteri se întelege un document, emanând de la autoritatea competenta a statului, prin care se desemneaza una sau mai multe persoane împuternicite sa reprezinte statul pentru negocierea, adoptarea sau autentificarea textului unui tratat, pentru a exprima consimtamântul statului de a fi legat prin tratat sau pentru a îndeplini un anumit act cu privire la tratat;
deci, operatiunile de negociere, redactare a textului si de încheiere ale unui tratat trebuie sa fie efectuate neconditionat numai de reprezentanti( mandatari) ai statelor, înzestrati cu depline puteri sau abilitati în virtutea functiilor lor în stat, ultimii fara a fi obligati sa prezinte deplinele puteri;
sunt considerati reprezentanti ai statului lor, fara a fi obligati sa prezinte depline puteri, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat, sefii de state, sefii guvernelor si ministrii afacerilor externe;
de acelasi regim se bucura si sefii de misiuni diplomatice, pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditant si statul acreditat, precum si reprezentantii acreditati ai statelor la o conferinta internationala sau pe lânga o organizatie internationala, ori pe lânga un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în acea conferinta, organizatie sau organ;
obiectul deplinelor puteri îl pot constitui separat sau cumulativ :
negocierea si elaborarea textului tratatului;
semnarea tratatului,
înmânarea sau depunerea instrumentelor de ratificare sau aderare la tratat;
mai înainte de începerea negocierilor, indiferent de modul lor de desfasurare, se procedeaza la depunerea si verificarea deplinelor puteri; în cadrul conferintelor internationale, verificarea se face de catre o comisie special constituita pentru verificarea deplinelor puteri;
natura juridica a deplinelor puteri a evoluat de-a lungul vremurilor; în trecut, când tratatele se încheiau între monarhi, deplinele puteri aveau caracterul unui mandat: plenipotentiarul angaja statul sau prin cele convenite sau semnate de el, iar monarhul se obliga sa ratifice tratatul daca plenipotentiarul nu-si depasea mandatul, sens în care putem afirma ca deplinele puteri erau un element de validitate al tratatului;
astazi, actele plenipotentiarului nu mai creeaza în sarcina statului pe care-l reprezinta la negocierea tratatului obligatia de a accepta tratatul în forma asupra careia acesta a convenit; astfel, deplinele puteri au un caracter limitat, acela de a atesta ca plenipotentiarul are calitatea de a reprezenta statul la negocierea tratatului
depasirea sau încalcarea deplinelor puteri lipseste de valoare juridica actele astfel încheiate, afara de situatia când statul reprezentat de acesta, si numai atunci când el si-a depasit mandatul, aproba ulterior conduita sa si recunoaste validitatea juridica a actelor încheiate sau semnate.
4. NEGOCIEREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
instrumentul cel mai eficient pentru realizarea întelegerilor si încheierea tratatelor, în orice domeniu al vietii internationale, este dialogul negocierilor;
în materia tratatelor internationale, aceste negocieri se poarta între guverne, prin intermediul unor organe de stat interne sau externe, competente în domeniul relatiilor internationale; este evident ca organele supreme ale puterii de stat( sefii de stat) negociaza numai în mod exceptional tratate internationale, de importanta capitala pentru practica internationala bilaterala ori multilaterala( Tratatul de la Viena din 1815, sau Tratatul de la Versailles din 1919, sau Tratatul Uniunii Europene);
în practica moderna a statelor, negocierile pentru încheierea unor tratate pot fi angajate pe urmatoarele cai:
a) Cai diplomatice obisnuite: respectiv prin ministerele afacerilor externe si misiunile diplomatice; în cadrul convorbirilor si schimburilor de corespondenta diplomatica, care se poarta între reprezentantii acestora, fiecare parte îsi prezinta proiectele privind elaborarea tratatelor, ajungându-se la apropierea pozitiilor si la acordul asupra textului final al tratatului;
b) Persoane special împuternicite în acest scop: în anumite situatii, guvernele considera necesar sa împuterniceasca anumite persoane cu negocierea unui tratat; asemenea persoane poarta negocierile sub controlul sau în contact permanent cu organele diplomatice ale statului mandant pentru a primi eventuale instructiuni; se pot desfasura mai multe runde de negocieri, cu schimbarea locului de desfasurare; sunt examinate mai multe proiecte de tratat pâna se ajunge la un text comun;
se pot înfiinta si organe speciale, cum s-a întâmplat în 1945, când a fost înfiintat Consiliul Ministrilor Afacerilor Externe, prin hotarârile Conferintei de la Postdam, pentru elaborarea proiectelor tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria si Finlanda pentru Conferinta de pace de la Paris, din 1947;
c) Conferinte si congrese internationale: practica convocarii de conferinte internationale pentru încheierea tratatelor de pace sau a unor congrese( secolul XIX a fost denumit, de altfel, secolul congreselor internationale) s-a extins foarte mult în epoca moderna si contemporana;
este procedura urmata frecvent pentru codificarea dreptului international în domenii importante ale vietii internationale, cu participarea majoritatii statelor lumii, rezultând tratate multilaterale ( de ex., Conferintele de la Haga din 1899 si 1907, Conferinta de la San Francisco din 1945 pentru elaborarea Cartei O.N.U., Conferintele de la Geneve din 1949 care au elaborat cele patru conventii privind tratamentul ranitilor si al prizonierilor, ca si protectia populatiei civile în timp de razboi, Conferinta de la Montego-Bay din 1982 pentru codificarea dreptului marii);
d) Organizatiile internationale: dupa înfiintarea Ligii Natiunilor si mai ales dupa crearea O.N.U.,negocierile pentru încheierea unor tratate apar tot mai frecvent în cadrul organizatiilor internationale sau al unor conferinte convocate de acestea;
astfel, în cadrul Organizatiei Natiunilor Unite au fost pregatite si adoptate proiectele de conventii privind privilegiile si imunitatile Organizatiei (1946), prevenirea si reprimarea crimei de genocid (1948), consimtamântul la casatorie, vârsta minima si înregistrarea casatoriilor (1962), pactele cu privire la drepturile sociale si politice, respectiv drepturile economice, sociale si culturale ale omului (1966), eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala (1965 si 1975), s.a.
O serie de conventii elaborate de Comisia de Drept International au fost supuse dezbaterilor în cadrul unor conferinte internationale de plenipotentiari convocate sub egida Organizatiei Natiunilor Unite: Conferintele de la Geneva din 1958 si 1960 cu privire la dreptul marii, conferintele de la Viena din 1961 si 1963 cu privire la relatiile diplomatice si la relatiile consulare, respectiv cele referitoare din la dreptul tratatelor din 1968 si 1969.
5. REDACTAREA TEXTULUI TRATATULUI
în situatiile în care negocierile au condus la un acord, se poate trece la elaborarea, respectiv redactarea textului tratatului, care, am precizat deja, are mai multe parti, iar uneori are si anexe;
un tratat este compus, în general, din urmatoarele parti:
a) Preambulul: este partea introductiva, în care sunt enumerate statele(partile) contractante, numele sefilor statelor si al reprezentantilor lor, motivele si scopurile încheierii tratatului; este important sa retinem ca aceste prevederi au o anumita forta juridica deoarece servesc, în genere, la interpretarea dispozitiilor tratatului;
b) Partea principala: este fondul tratatului, deoarece cuprinde clauzele acestuia, normele si regulile care urmeaza sa fie respectate de partile contractante în relatiile dintre ele, drepturile ce le revin si obligatiile pe care urmeaza sa le îndeplineasca; ele sunt aranjate si cuprinse în articole succesive numerotate
c) Partea finala sau "clauzele finale": ea cuprinde diferite prevederi privind durata tratatului, ratificarea, aderarea unor state sau organizatii terte, rezolvarea diferendelor, modul de încetare a tratatului etc.
d) Încheierea sau partea protocolara: în aceasta sunt cuprinse localitatea si data semnarii, numarul exemplarelor întocmite, semnaturile, s.a.
6. ANEXELE LA TRATATE
un tratat poate avea si anumite anexe, alcatuite din articole adaugate textului tratatului si semnate de plenipotentiari;
uneori , la tratatele principale pot fi anexate tratate suplimentare, cum s-a întâmplat în 1947, cu tratatele de pace cu Bulgaria, România si Ungaria care au avut câte 6 anexe fiecare;
la un tratat pot fi anexate si declaratii aditionale unilaterale ale statelor participante, prin care ele îsi exprima rezervele la unele dispozitii sau punctele lor de vedere cu privire la sensul ori modalitatile de interpretare ale unor principii generale inserate în ele;
alteori, la un tratat pot fi anexate protocoale, note si scrisori ale partilor sau liste de marfuri, de nave, etc.;
pe baza întelegerii dintre partile participante la încheierea tratatelor, oricare dintre anexe pot fi considerate ca facând parte integranta din corpul tratatului; indiferent de optiunea statelor, în practica internationala se apreciaza ca aceste anexe au aceeasi forta juridica si valoare ca si tratatul în sine.
7. LIMBA TRATATELOR
În dreptul international nu exista vreo norma obligatorie cu privire la limba de redactare a tratatelor; pe cale de consecinta, ele pot fi încheiate în orice limba acceptata de partile la tratat;
în evul mediu, tratatele între statele occidentale erau încheiate în limba latina, considerata limba diplomatica oficial; printre altele, amintim faptul ca tratatele de la Westfalia, din 1968, au fost încheiate în limba latina;
de la finele secolului al XVII-lea, mai exact din timpul lui Ludovic al XIV-lea, locul limbii latine a fost luat de catre limba franceza, care pâna în secolul XX a fost unanim acceptata ca limba a democratiei; retinem, în acest sens, ca lucrarile congreselor de la Viena, din 1815, respectiv de la Paris, din 1856, s-au desfasurat în limba franceza;
de la începutul secolului XX, limba engleza a fost si ea recunoscuta ca limba internationala, alaturi de cea franceza; Astfel, Tratatul de la Versailles din 1919 a fost redactat în cele doua limbi, franceza si engleza;
exceptand Curtea Internationala de Justitie, în organele O.N.U. sunt considerate limbi oficiale: chineza, engleza, franceza, rusa, spaniola si araba;
când un tratat este redactat în mai multe limbi, este important de stabilit care dintre texte este cel autentic; acest lucru este rezolvat, de obicei, de textul tratatului, care precizeaza ce texte si care anume limba vor fi considerate autentice;
în lipsa unor precizari, vor fi considerate autentice textele redactate în limbile statelor contractante; daca textul este redactat doar într-o singura limba, alta decât cea a statelor participante, aceasta limba este considerata cea autentica.
8. SEMNAREA TRATATELOR INTERNAŢIONALE
dupa elaborare, tratatul urmeaza sa fie autentificat, stabilindu-se astfel textul definitiv la care s-a ajuns prin negociere; autentificarea se obtine, de obicei, prin semnarea tratatului;
semnarea tratatului poate avea o valoare juridica diferita, în raport cu vointa partilor contractante privind procedura prin care tratatul dobândeste forta juridica obligatorie pentru ele, sens în care putem distinge:
a) tratate care, potrivit vointei partilor, urmeaza sa dobândeasca forta juridica obligatorie numai printr-o procedura ulterioara distincta de semnare, cum ar fi ratificarea;
b) tratate care, potrivit vointei partilor, dobândesc forta juridica prin semnarea lor;
în primul caz, semnarea are ca efect juridic numai autentificarea textului tratatului, altfel spus confirmarea ca textul reprezinta versiunea definitiva a tratatului, rezultata în urma negocierilor, ea implica dreptul statului semnatar de a ratifica tratatul si obligatia de a se abtine de la actiuni care, în intervalul de timp de pâna la ratificare, ar face imposibila executarea ulterioara a tratatului; aceasta obligatie înceteaza în cazul când acel stat refuza sa ratifice tratatul;
în al doilea caz, semnarea constituie actul final prin care statele si exprima vointa lor de a fi legate prin tratatul încheiat, asa cum stipuleaza art. 12 din Conventia de la Viena din 1969; semnarea produce asemenea efecte daca:
semnarea produce asemenea efecte daca:
în tratat se prevede în mod expres aceasta;
când este stabilit pe alta cale ca statele care au participat la negociere convenisera ca semnatura va avea acest efect;
când intentia statului de a conferi semnaturii acest efect rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau, sau a fost exprimata în cursul negocierii;
Parafarea : între redactare si semnarea definitiva intervine uneori o etapa intermediara - parafarea - care consta în semnarea de catre plenipotentiari a tratatului sau a unor parti din tratat numai cu initialele lor;
parafarea intervine atunci când statele n-au dat reprezentantilor lor depline puteri pentru semnarea definitiva a tratatului sau când guvernele acelor state doresc sa mai examineze textul tratatului înainte de a-l semna definitiv;
efectele parafarii se pot reduce la certificarea textului rezultat din tratative, text care astfel nu mai poate fi modificat de catre împuterniciti, ceea ce nu exclude dreptul pentru guverne de a-i aduce modificari;
Semnarea ad-referendum: este tot o etapa intermediara între redactarea textului si semnarea definitiva a tratatului, pentru a se referi pâna la hotarârea definitiva; ea constituie, în acelasi timp, un act de autentificare a textului cât si o semnatura provizorie a tratatului, pe când parafarea reprezinta numai o certificare a textului; semnarea definitiva se face fie de împuternicitul care a semnat a-referendum, fie de un nou împuternicit, în ambele situatii cu aprobarea expresa di partea guvernului pe care-l reprezinta;
procedura alternatului: punerea semnaturii pe tratat se efectueaza dupa anumite reguli procedurale, prin care se exprima principiul egalitatii statelor;
astfel, atunci când sunt mai multi plenipotentiari, ei îsi pun semnaturile pe textul tratatului, fata în fata, pe partea stânga si pe partea dreapta:
pe partea stânga, considerata primul loc, semneaza plenipotentiarul statului la care va ramâne acel exemplar de tratat;
pe exemplarele care vor ramâne la celelalte parti, ei vor semna pe locul al doilea, din dreapta;
când tratatul se semneaza de catre un singur împuternicit de fiecare parte, semnaturile pot fi puse una sub alta, în acest caz primul loc va fi cel de deasupra;
la semnarea unui tratat multilateral, plenipotentiarii îsi aseaza semnaturile una sub celelalte, în ordinea alfabetica a denumirilor statelor parti;
acest fascicul de reguli poarta, în dreptul international, denumire de alternat.
Cursul 8-9
RATIFICAREA sI INTRAREA ÎN VIGOARE
A TRATATELOR INTERNAŢIONALE
Ratificarea este actul organului de stat competent prin care acesta confera forta juridica obligatorie tratatelor semnate de plenipotentiarii sai; prin exceptie, conventiile OIM se trimit statelor spre ratificare sub semnatura presedintelui conferintei si directorului general;
Organul competent este precizat de constitutia statului care ratifica tratatul; actul astfel ratificat se incorporeaza într-un instrument de ratificare care se comunica, se schimba sau se depune; doar dupa momentul schimbului ori depunerii instrumentelor de ratificare, statele în cauza se simt legate juridic prin tratatul ce a facut obiectul ratificarii;
În feudalism, ratificarea avea un rol formal, monarhii confirmând retroactiv semnatura plenipotentiarilor, exceptând situatia depasirii mandatelor primite de acestia;
În secolul XIX, ratificarea devine atributul parlamentului, ca mijloc de control asupra dreptului de a încheia tratate ale executivului;
În secolul XX, prin multiplicarea numarului tratatelor, au aparut tot mai multe exceptii de la regula ratificarii si conferirea fortei obligatorii, doar prin semnarea lor.
2. Necesitatea ratificarii
În majoritatea situatiilor, statele prevad în textul tratatului daca acesta trebuie supus ratificarii;
Conventia de la Viena, art. 14: prin ratificare se exprima consimtamântul statelor de a fi legate prin tratate:
când tratatul prevede ca acest consimtamânt este obligatoriu;
când se stabileste pe alta cale asupra cerintei ratificarii;
când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificarii;
când intentia de a semna tratatul sub rezerva ratificarii rezulta din deplinele puteri ale reprezentantului sau, ori a fost exprimata în cursul negocierilor.
Este important de vazut vointa statelor rezultata din dorinta exprimata de dispozitiile constitutionale;
3. Refuzul de a ratifica un tratat international
În feudalism, ratificarea era considerata o simpla formalitate, o configurare a activitatii plenipotentiarului;
Începând cu sec. XIX, s-a recunoscut unanim dreptul statului, decurgând din suveranitatea sa de a refuza ratificarea unui tratat, chiar semnat de el; acest gest nu încalca normele dreptului international, nici curtoazia;
Refuzul de ratificare nu trebuie motivat, deoarece ratificarea este un drept si nu o obligatie a statelor, fiind lasat la libera lor apreciere;
Odata ce ratificarea a fost efectuata (prin comunicare, schimb ori depunerea instrumentelor de ratificare) ea nu mai poate fi retrasa;
4. Modalitati, forme si termene
Reprezentând aprobarea unui document semnat deja de parti, ratificarea reprezinta, în general, un gest neconditionat din partea statului; se spune ca eventuale noi conditii stipulate ar echivala cu refuzul de a ratifica proiectul semnat, respectiv cu necesitatea de a elabora un nou proiect de tratat;
Nu se admit nici ratificarile partiale, daca în cuprinsul tratatului nu se prevede expres acest lucru;
Formele de ratificare nu sunt supuse unor reguli de drept international; s-a admis ca ratificarea poate fi tacita, respectiv situatia în care un stat trece la executarea clauzelor, fara o ratificare formala, care ar aparea inutila;
Comisia de Drept International a elaborat regulile privind forma ratificarii:
ratificarea se face printr-un instrument scris - instrumentul de ratificare - a carei forma este reglementata prin dreptul intern;
în lipsa unor prevederi în tratat, instrumentele de ratificare îsi produc efectul din momentul comunicarii si a schimbului acestora, daca nu exista un depozitar al acestora (bilateral) sau al depunerii lor (multilateral);
schimbul ori depunerea instrumentelor de ratificare se constata prin încheierea unui proces-verbal.
Termenul de ratificare poate fi prevazut în tratat; în lipsa lui, ratificarea trebuie facuta într-un timp rezonabil si motivat.
5. Efectele juridice ale ratificarii
Prin ratificare, statul devine parte la tratat, daca acesta intra în vigoare prin actul ratificarii; astfel el devine parte la tratat din momentul intrarii în vigoare;
În intervalul dintre aceste momente, statul care a ratificat un tratat este obligat:
sa nu retraga ratificarea;
sa nu comita nici un act care ar afecta prevederile sale.
Astazi, ratificarea nu are un efect retroactiv, statul fiind parte din momentul ratificarii si nu al semnarii.
6. Acceptarea si aderarea la tratat
În practica, în tratate se prevede ca un stat poate deveni membru la tratat prin acceptare sau prin aderare;
Daca un tratat ramâne deschis spre semnare si acceptare ne aflam într-o situatie similara cu cea a ratificarii, iar daca este deschis doar spre acceptare, fara semnare prealabila, ne aflam într-o situatie similara cu cea a aderarii;
Acceptarea, are semnificatia unei noi proceduri, mai simpla si mai rapida, fara sa implice procedura constitutionala a ratificarii;
Aderarea este actul prin care un stat care nu a participat la negocierea si semnarea unui tratat îsi exprima consimtamântul de a deveni parte la el, daca este un tratat deschis;
în cazul tratatului bilateral, daca el nu prevede posibilitatea altor state de a adera la ele, aderarea se poate face cu acordul celor doua state parti;
în situatia tratatelor multilaterale, se aplica aceeasi regula a acceptului tuturor statelor participante; exceptie tratatele multilaterale de interes universal (pace, dezarmare, social-umanitare);
Momentul aderarii: practica admite ca aderarea poate interveni nu numai dupa ce un tratat a intrat în vigoare ci si independent de intrarea în vigoare a tratatului;
Modalitatile si formele aderarii: se aplica, mutatis mutandis, regulile ratificarii, instrumentele de ratificare dând expresie actului intern prin care, potrivit normelor constitutionale, un stat îsi manifesta vointa de a deveni parte la tratat.
Orice stat are dreptul de a face rezerve la clauzele si continutul acestora; astfel, el nu va considera obligatorii unele dintre acestea, pe care le considera inacceptabile pentru el;
Rezerva consta într-o declaratie pe care statul o face cu ocazia semnarii ori a ratificarii sau cu prilejul acceptarii sau aderarii, urmând sa creeze, în anumite privinte, alte raporturi decât cele care s-ar fi stabilit în lipsa rezervei;
Problema rezervelor se ridica doar în situatia tratatelor multilaterale; în tratatele bilaterale ea semnifica o propunere de renegociere a tratatului; daca statele nu ajung la un acord, acel trata nu va mai lua fiinta;
Exista situatii în cazul tratatelor multilaterale ce trebuie clarificate (opinii):
rezervele, desi admisibile în principiu, necesita acordul celorlalte parti, pentru ca statul sa devina parte iar rezerva sa fie considerata valida (regula unanimitatii sau regula integritatii tratatului);
rezervele la tratatele multilaterale îsi produc efectele fara sa fie nevoie de consimtamântul unanim al partilor initiale, statul care a formulat rezerve devenind de facto parte la tratat, în raport cu toate statele care au acceptat rezerve; acest punct de vedere tine cont de atributul egalitatii suverane al statelor; el permite unui numar cât mai mare de state sa devina parte la tratatele de interes mondial, chiar daca nu sunt de acord cu unele clauze ale acestora;
Dar, rezervele nu trebuie sa afecteze scopul si principiile de baza ale tratatelor, ci sa se refere la o dispozitie speciala, pe care acel tratat o considera inacceptabila pentru un motiv sau altul;
Dreptul de a formula rezerve la un tratat multilateral a fost recunoscut de Curtea Internationala de Justitie, prin rezolutii ale Adunarii generale ONU si prin prevederile exprese ale Conventiei de la Viena din 1969 (art. 19 si 20);
Fata de statul care nu a acceptat rezerva se aplica celelalte clauze, cu exceptia celei care a facut obiectul rezervei;
Conventia de la Viena (art. 19 si 20): obiectiunea facuta la o rezerva de catre un alt stat contractant nu împiedica intrarea în vigoare a tratatului între statul care a formulat obiectiuni si statul autor al rezervei, afara de situatia în care statul care a formulat obiectiunea si-a exprimat clar intentia în sens contrar;
Nu reprezinta rezerve declaratiile facute cu privire la tratat sau la clauzele acestuia, în momentul semnarii, ratificarii ori aderarii; declaratia, pe fond, se deosebeste de rezerva prin faptul ca formuleaza o pozitie de principiu si nu modifica situatia juridica a statului în ceea ce priveste efectele tratatului în raporturile dintre parti si nu presupune o acceptare a ei de catre celelalte parti contractante.
1. Intrarea în vigoare:
Modul si data intrarii în vigoare a tratatelor sunt reglementate, în însusi textul tratatului; în general se fixeaza ca data de intrare în vigoare:
momentul semnarii;
momentul schimbului sau al depunerii instrumentelor de ratificare;
momente ulterioare semnarii sau ratificarii;
intrarea provizorie în vigoare, anterior ratificarii.
În lipsa unei prevederi contrare, tratatul intra în vigoare dupa ce toate statele vor fi semnat sau vor fi schimbat sau depus instrumentele de ratificare;
În tratatele multilaterale se prevede intrarea în vigoare dupa momentul ratificarii de un anumit numar sau de o anumita categorie de state; pentru statele care îl va ratifica ulterior, tratatul intra în vigoare de la acea data;
Pentru situatiile în care într-un tratat nu a fost fixata o data pentru intrarea în vigoare, Comisia de Drept International a formulat câteva reguli, în sensul ca: data la care urmeaza ca tratatul sa fie semnat ori ratificat (prin schimbul sau depunerea instrumentelor de ratificare) se considera ca data de intrare în vigoare a acestuia:
în situatia tratatelor care prevad ca intrarea lor în vigoare depinde de semnarea, ratificarea, aderarea, acceptarea ori aprobarea de catre un anumit numar sau categorii de state, intrarea în vigoare va avea loc dupa îndeplinirea acestor conditii;
în celelalte situatii, data intrarii în vigoare se va fixa prin acordul statelor care participa la adoptarea textului.
2. Înregistrarea tratatelor:
Institutia înregistrarii tratatelor de catre organizatiile internationale a aparut dupa primul razboi mondial;
Carta ONU, art. 102, stipuleaza, pentru state, obligatia de înregistrare a tratatelor sau acordurilor internationale la Secretariatul ONU, care asigura publicarea lor;
Printr-un regulament adoptat de Adunarea Generala a ONU, din 1946, aceasta obligatie a fost instituita si pentru ONU si organele sale, pentru tratatele la care sunt parte sau care le autorizeaza sa le supuna înregistrarii; în anumite cazuri si institutiile sale specializate sau statele nemembre au aceasta obligatie;
Sanctiunea neînregistrarii este lipsirea statelor membre de dreptul de a invoca tratatul în fata unui organ al ONU; neînregistrarea tratatelor, potrivit Cartei, nu afecteaza sub nici o forma forta lor obligatorie pentru parti, ci le lipseste numai de opozabilitatea fata de organele ONU.
1. Efectele tratatului fata de parti si de legea interna a statelor
Principalul efect consta în obligativitatea de a executa clauzele sale cu buna credinta pe teritoriul sau si de catre toti reprezentantii sai; obligatia incumba cetatenilor simpli;
Daca în tratate exista dispozitii privind drepturi si obligatii ale unor persoane fizice ori juridice din statul respectiv, acele dispozitii nu li se pot aplica direct, în temeiul tratatului, ci numai în virtutea actelor interne pe care statele, potrivit dispozitiilor constitutionale, le adopta pentru executarea tratatelor;
Introducerea în dreptul intern a tratatelor este o problema discutata;
Exista pareri ca tratatul intra imediat în vigoare si trebuie aplicat direct, cu prioritate, fata de legile interne care ar contine dispozitii contrare acestora;
Potrivit conceptiei dualiste, pentru aplicarea fiecarui tratat în dreptul intern este necesara adoptarea unei dispozitii de ordin intern, care sa-l recepteze în ordinea juridica interna prin transformare în lege interna;
Noi nu putem fi de acord nici cu una nici cu cealalta parere; în fapt, nu exista vreo norma de drept international în acest sens; regula normala este cea care ne cere sa luam în calcul dispozitiile constitutionale ale fiecarui stat în parte,
fiind o problema de competenta interna a statelor egale si suverane;
Exista state (SUA, Elvetia) care considera tratatele internationale ca legi interne; altele, cum este Franta, considera ca tratatul international este superior legilor interne; iar altele, considera ca pentru a fi introduse în dreptul intern este nevoie de o lege speciala a parlamentului national;
Din momentul introducerii în dreptul intern, tratatul este considerat având forta juridica a unei legi, iar în cazul existentei unui conflict între tratat si legea interna, instantele aplica principiile în materia conflictului dintre legile interne (actul cel mai recent, sau prioritate fie tratatului, fie legii interne).
2. Principiul "Pacta tertiis nec nocent nec prosunt"
Regula semnifica ca tratatele nu pot aduce nici prejudicii si nici beneficii tertilor; deci, ele produc efecte numai fata de parti si nu pot afecta obligatiile sau drepturile statelor terte (fata de care sunt res inter alios acta) aceasta este regula larg recunoscuta international;
În doctrina exista pareri diferite:
a) obligatii în sarcina statelor terte:
dreptul international nu admite o asemenea ipoteza; nu se poate încalca suveranitatea statului;
Carta ONU: Organizatia va asigura ca statele care nu sunt membre ale ei sa actioneze în conformitate cu aceste principii (ale Cartei), în masura necesara mentinerii pacii si a securitatii internationale; actiunile ONU sunt justificate întrucât principiile prevazute de art. 2 para. 6 al Cartei sunt unanim acceptate ca reguli pe care trebuie sa le respecte toate statele, indiferent daca sunt sau nu membre ale acestei organizatii internationale;
În acelasi sens, tratatele, prin care se neutralizeaza un teritoriu sau un stat, stabilesc un regim international pentru o cale navigabila, sunt opozabile tuturor statelor.
b) Drepturi în favoarea statelor:
Uneori, statele pot acorda prin tratate bilaterale sau multilaterale anumite drepturi în favoarea altor state, fara ca acestea din urma sa fie parti la ele; astfel s-ar aplica stipulatia pentru actele din dreptul civil intern; unii sustin ca un asemenea lucru nu este posibil, fiind vorba doar de un avantaj si nu despre drepturi;
Comisia de Drept International, care nu a ajuns la o conceptie unanima, a adoptat un text potrivit caruia un drept poate lua nastere pentru un tert, daca partile contractante înteleg sa confere acest drept fie acelui stat, fie unui grup de state carora el apartine, fie tuturor statelor si numai daca acel stat (sau state) consimte expres si implicit;
Situatia este similara si în cazul internationalizarii unor cai de comunicatie, când statele care nu au participat la conventie vor putea beneficia sau nu de toate drepturile decurgând din actul internationalizarii.
Pentru asigurarea respectarii si executarii din cele mai vechi timpuri au aparut mijloace de garantare si impunere adecvate;
În sclavagism si feudalism, garantia o constituia juramântul, divinitatea fiind invocata pentru a fi chezasa respectarii obligatiilor asumate;
În feudalism s-a apelat la institutia ostaticilor, la institutia gajului (bunuri, valori, castele), la institutia ipotecarii unor orase sau imense regiuni sau la institutia ocuparii unor teritorii;
Distinct, au fost utilizata institutia garantiilor:
garantia de a mentine o anumita stare de lucruri (state Quo), de a nu face nimic care ar putea schimba o stare de lucruri;
garantia de a face, de a exercita o anumita actiune (plata unei sume de bani);
Cel mai larg sistem de garantii a fost dezvoltat de Carta ONU, în al carui preambul se arata ca Natiunile Unite sunt hotarâte sa creeze conditii în care sa fie respectate obligatiile decurgând din tratate;
Se admite ca numai garantiile care respecta principiile egalitatii în drepturi si ale suveranitatii nationale sunt compatibile cu dreptul international contemporan.
F. DURATA EFECTELOR TRATATELOR
(A TERMENULUI DE APLICARE)
În general, un tratat îsi produce efectele sale pentru toate partile, pe durata prevazuta în dispozitiile sale, cu exceptia cazurilor când termenul de aplicare se prelungeste, ori intervin, fie pentru toate partile, fie doar pentru unele dintre ele, situatii în care tratatul îsi înceteaza aplicarea;
Sub aspectul duratei, distingem între tratatele încheiate pe durata nedeterminata (fara termen) si tratate încheiate pe durata determinata (cu termen): a) Tratate cu termen:
sunt tratate încheiate pe termen precis stabilit în continutul lor (1,2,3.10 ani);
de obicei tratatele politice sunt încheiate pe perioade lungi de timp, de la 10, 20, 30 de ani;
în schimb, acordurile economice sunt încheiate pentru perioade de pâna la 5 ani;
tratatele cu termen pot fi prorogate fie prin încheierea unui acord special, fie în mod automat (prorogare pura si simpla) rezultând din textul lor ca daca vreuna dintre ele nu vor denunta într-o anumita perioada de timp el îsi va produce efectele în continuare.
b) Tratate fara termen: sunt acele tratate a caror aplicabilitate nu este limitata de ajungerea la un anumit termen, având durata nedeterminata (tratatele de pace, de dezarmare, de neutralizare); Pot fi exemplificate: Pactul Briand - Kellogy din 1928; Carta ONU; Conventia de la Belgrad privind regimul navigatiei pe Dunare, din 1948 s.a.m.d.
|
