Abuzul de incredere

Abuzul de încredere

1. Continutul legal

Abuzul de încredere este reglementat de art. 213 C. pen. si consta în însusirea unui bun mobil al altuia, detinut cu orice titlu, sau dispunerea de acel bun pe nedrept, ori refuzul de a-l restitui.

De esenta abuzului de încredere este tocmai comportarea incorecta, abuziva, si pagubitoare a celui care detine un bun ce i-a fost încredintat de altul pentru a-l pastra sau pentru a-i da o anumita întrebuintare; acesta, în dispretul încrederii ce i s-a acordat, trece acel bun în propria sa stapânire.

Pericolul pe care îl prezinta aceasta infractiune consta în faptul ca loveste în acel minim de încredere si de probitate care trebuie sa existe în raporturile patrimoniale dintre membrii colectivitatii, încred 22122t1919w ere si probitate fara de care valorile sociale de ordin patrimonial nu s-ar putea forma si consolida.

Devenind detentor al bunului, faptuitorul interverteste în mod abuziv aceasta de­ten­tie într-o stapânire deplina, comportându-se ca si cum ar fi proprietarul acelui bun, abuzând astfel de încrederea celui care i l-a încredintat[1].

2. Conditii preexistente

A. Obiectul infractiunii. a) Obiectul juridic special este reprezentat de relatiile so­cia­le de ordin patrimonial a caror dezvoltare implica o anumita încredere pe care participantii trebuie sa si-o acorde unii altora, si fara de care nu sunt posibile relatii sociale patrimoniale normale.

b) Obiectul material. Abuzul de încredere are ca obiect material bunul mobil al altuia, detinut cu orice titlu de catre faptuitor si pe care prin intervertirea titlului acesta si l-a însusit ori a dispus de el.

Pot constitui obiect material al infractiunii bunurile imobile prin destinatia lor (de exemplu, animalele pentru munca câmpului, utilajele, agregatele de munca cu utili­zari specifice agriculturii, bunurile mobile prin încorporare (de exemplu, tiglele, ulu­ci­le, tevile, recoltele, arborii de paduri - a se vedea enumerarea facuta în art. 462-464 C. civ.)[2].

De asemenea, sunt asimilate bunului mobil înscrisurile[3] de orice fel daca au fost încredintate faptuitorului pentru a fi vândute sau pentru achizitionarea altui bun; banii obtinuti prin vânzarea acestuia sau bunul achizitionat constituie obiect material al infractiunii.

Pentru ca bunul mobil sa fie obiect al abuzului de încredere, trebuie ca în mo­mentul savârsirii faptei acesta sa apartina altuia. Poate constitui obiect material al abuzului de încredere si bunul asupra caruia faptuitorul are numai un drept de co­proprietate, daca acel bun este indivizibil, sau plusul care depaseste cota parte care îi apartine în cazul unui bun individual. De aceea, constituie abuz de încredere fapta unuia dintre soti de a-si însusi sau de a dispune pe nedrept de un bun comun aflat în detentia sa exclusiva sau fapta unui concubin de a însusi din domiciliu comun un bun coproprietate a concubinilor[4]. În cazul bunurilor proprietate comuna a sotilor, pentru a fi incidente dispozitiile art. 213 C. pen., în momentul savârsirii infractiunii, bunul trebuie sa se afle în detentia exclusiva a faptuitorului. De exemplu, comite aceasta infractiune unul dintre soti care, având în posesia sa exclusiva, autoturismul pro­prietate comuna a sotilor îl vinde altei persoane. Vânzarea fiind un act de dispozitie se realizeaza continutul infractiunii de abuz de încredere.

În codul familiei se prevede ca, în ceea ce priveste bunurile mobile, actele de dispozitie pot fi facute de un sot, consimtamântul celuilalt fiind prezumat numai daca actul de dispozitie este în interesul ambilor soti. Ori în situatia descrisa, actul de dispozitie profitând în exclusivitate unuia dintre soti, în mod corect se va proceda la încadrarea faptei ca abuz de încredere.

Bunul mobil apartinând altuia trebuie sa fie detinut de faptuitor cu orice titlu. Daca bunul nu este detinut de faptuitor, ci se afla în detentia altuia ori este un bun iesit fara voie din detinerea unei persoane, însusirea acestuia nu constituie infractiunea de abuz de încredere, ci infractiunea de furt, sau eventual, de însusire a bunului gasit.

În fine, bunul mobil trebuie sa se afle în detinerea faptuitorului cu orice titlu. Aceasta presupune ca faptuitorul sa detina bunul în virtutea unui raport juridic patrimonial, în baza caruia are fie obligatia de a-l pastra si conserva, fie de a-l folosi în anumite conditii, de pilda bunul i-a fost dat în gaj, în depozit, pentru transport ori i-a fost împrumutat.

Abuzul de încredere este exclus în cazul în care nu exista un raport juridic care sa confere detentia asupra bunului, faptuitorul aflându-se numai în situatia de a efectua anumite operatii asupra bunului sau de a veghea asupra acestuia.

O problema destul de dezbatuta este aceea daca nerestituirea unei sume de bani, obiect al unui contract de împrumut poate fi calificata ca abuz de încredere sau nu. Ne referim la aceasta situatie, deoarece în fata instantelor de judecata se ridica tot mai frecvent problema caracterizarii juridice a unor astfel de fapte.

Aceasta chestiune a format de altfel si obiectul discutiilor purtate în trecut cu ocazia adoptarii Codului penal din 1936. Potrivit opiniei exprimate cu acest prilej fapta nu constituie abuz de încredere, dar nici o alta infractiune.

Afirmam acest lucru având în vedere ca abuzul de încredere presupune ca acela care detine un bun sa nu aiba vreun drept de dispozitie cu privire la acel bun, ori în cazul împrumutului de bani, împrumutatul are dreptul sa foloseasca acesti bani dupa cum doreste, bineînteles cu obligatia restituirii la termen. Nerestituirea sumei de bani constituie un litigiu civil, care va fi rezolvat conform regulilor procedurii civile.

Pentru toate situatiile asemanatoare cu cea descrisa, doctrina penala a instituit o regula general valabila, conform carora nu va fi savârsita infractiunea de abuz de încre­dere atunci când în temeiul raportului juridic existent între parti detinatorul bunu­lui este îndreptatit sa dispuna de bun, sa si-l însuseasca ori sa refuze restituirea[5].

B. Subiectii infractiunii. a) Subiectul activ. Autor al infractiunii de abuz de încre­dere este totdeauna persoana care detine cu orice titlu un bun mobil al altuia si transforma în mod abuziv calitatea de detinator al bunului în cea de pretins pro­prietar.

În practica judiciara mai veche s-a decis ca fapta vânzatorului de la o societate comerciala cu capital de stat, privat sau mixt de a-si însusi banii rezultati din vânzarea bunurilor ce i-au fost încredintate, constituie abuz de încredere. Se afirma ca "reprezinta un abuz de încredere, faptul aceluia care îsi însuseste sumele încasate drept pret al vânzarii unor marfuri ce-i fusesera încredintate cu însarcinarea de a le vinde si a primi pretul"[6], deci în anumite situatii subiectul activ poate avea o anumita calitate.

Participatia penala este posibila în oricare din formele sale.

b) Subiect pasiv este persoana fizica sau juridica privata ori publica de la care autorul a primit, cu un anumit titlu, un bun mobil pe care l-a însusit.

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material se poate realiza printr-una din urmatoa­rele actiuni: însusirea bunului, dispunerea pe nedrept de acel bun sau refuzul de a-l restitui.

În cazul în care faptuitorul detine mai multe bunuri ale aceleiasi persoane, daca îsi însuseste unele dintre acestea, dispune de altele sau refuza sa le restituie, el va comite o singura infractiune. Prin expresia "însusirea unui bun mobil al altuia" folosita în art. 213 C. pen. se întelege luarea acelui bun în stapânire de catre faptuitor care, desi este numai detinator al bunului, se comporta fata de acesta ca si când ar avea calitatea de proprietar. Însusirea are un caracter abuziv, deoarece se efectueaza asupra bunului apartinând altei persoane.

A dispune pe nedrept de un bun presupune a efectua acte de dispozitie pe care, potrivit titlului detinatorul nu avea dreptul sa le faca. Nu va exista infractiune în situatia în care, detentorul bunului dispune de acel bun, iar în actul juridic prin care s-a transmis detentia, nu se interzicea acest lucru.

Refuzul de restituire consta în manifestarea de vointa a faptuitorului de a nu înapoia bunul care i-a fost încredintat si de a-l retine pentru sine; actul constituie un abuz din partea detinatorului.

Refuzul restituirii poate fi, pe de o parte, expres atunci când faptuitorul declara explicit ca nu întelege sa restituie bunul, iar pe de alta parte, implicit, când fara a exista o declaratie expresa a faptuitorului, refuzul rezulta din manifestarea acestuia (de exemplu, faptuitorul sustine neadevarat ca bunul s-a furat, distrus etc.).

Pentru existenta infractiunii de abuz de încredere prin refuzul restituirii bunului este necesar ca acest refuz sa fie nejustificat[7], sa se întemeieze pe intentia fap­tuitorului de a-l însusi; aceasta nu presupune si efectuarea unui act de dispozitie asupra bunului, întrucât simplul refuz neîntemeiat este suficient.

Refuzul întotdeauna presupune în mod normal o cerere de restituire. Cererea de restituire trebuie sa fie adresata la data scadentei, iar lipsa unei asemenea cereri urmata de refuzul detentorului de a înapoia bunul nu poate angaja raspunde­rea penala a acestuia. Cererea de restituire trebuie sa fie adresata celui ce detine bunul de catre persoana ori persoanele îndreptatite (proprietarul bunului, mandatarul sau de acela de la care detentorul a primit bunul) si nu de o alta persoana care pretinde un drept asupra bunului respectiv[8]. Refuzul de a restitui bunul trebuie sa fie o manifestare certa, o simpla întârziere, amânare de scurta durata, invocarea unor obiectii serioase, nu echivaleaza cu un refuz .

Oferirea unei restituiri partiale sau numai a bunului, fara fructele cuvenite, va constitui un refuz de a restitui diferenta retinuta pe nedrept.

b) Urmarea imediata. Actiunea care constituie elementul material al infractiunii de abuz de încredere trebuie sa aiba ca urmare imediata modificarea situatiei bunului si crearea unei situatii contrare celei care ar fi trebuit sa existe daca nu ar fi fost în­calcata în mod abuziv încrederea acordata faptuitorului[10]. Subiectul pasiv nu mai poate sa-si exercite drepturile asupra bunului care îi apartine.

Prin schimbarea situatiei bunului se produce, pe cale de consecinta, si un prejudiciu material persoanei fizice sau juridice private ori publice. Urmarea imediata nu trebuie confundata cu prejudiciul, care este subsecvent producerii consecintelor mentionate, adica schimbarea situatiei bunurilor materiale. Pentru existenta infractiu­nii, este suficienta numai urmarea imediata, de aceea acoperirea ulterioara a prejudi­ciu­lui sau chiar anticipata nu înlatura existenta infractiunii. De asemenea, nu are relevanta pentru existenta infractiunii daca faptuitorul a obtinut sau nu vreun profit din comiterea infractiunii.

c) Legatura de cauzalitate. Între actiunile incriminate si urmarea imediata trebuie sa existe o legatura de cauzalitate; aceasta rezulta implicit din savârsirea actiunilor descrise în norma de incriminare.

B. Latura subiectiva. Elementul subiectiv al infractiunii de abuz de încredere îl for­mea­za intentia sub ambele modalitati (directa sau indirecta); faptuitorul prevede, urmareste sau accepta ca prin actiunile sale abuzive, sa-l puna pe proprietarul bunu­lui în imposibilitatea de a-si exercita drepturile privitoare la acel bun si sa-i produca în acest mod o paguba. Mobilul sau scopul nu au relevanta în realizarea laturii subiec­tive de ele se va tine seama la individualizarea pedepsei.

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

A. Forme. Desi infractiunea de abuz de încredere este susceptibila de toate for­mele imperfecte, legea nu pedepseste nici actele pregatitoare, nici tentativa la in­frac­tiune. Infractiunea de abuz de încredere este o infractiune instantanee, consumarea ei are loc o data cu executarea în întregime a oricareia dintre actiunile ce formeaza elementul material.

În modalitatea refuzului de restituire, practica judiciara a decis ca aceasta infrac­tiune se consuma, o data cu refuzul nejustificat de restituire a bunului.

Asa cum am mai precizat, daca în contractul de depozit, gaj etc. sau în orice alt contract care a transmis detentia bunului, se prevede o data de restituire, cererea facuta pâna la acea data neavând temei legal, orice refuz de restituire nu va avea caracter ilicit. Dupa primul act prin care faptuitorul refuza sa predea, sa restituie bunul, infractiunea se consuma, repetarea ulterioara a refuzului fiind lipsita de rele­vanta.

Daca în urma solicitarii bunului împrumutat partile au convenit asupra unei date de restituire, consumarea are loc la expirarea termenului astfel stabilit[11] simpla nerestituire a bunului la termen nu echivaleaza cu consumarea infractiunii[12].

Întrucât abuzul de încredere este o infractiune intentionata si susceptibila de repetabilitate, ea se poate comite si în forma continuata; în acest caz, epuizarea are loc o data cu savârsirea ultimului act din componenta activitatii infractionale.

B. Modalitati. Abuzul de încredere se poate realiza prin mai multe modalitati normative, si anume: însusirea bunului altuia, dispunerea pe nedrept de un asemenea bun, ori refuzul de a-l restitui, ca si printr-o varietate de modalitati faptice determinate de natura relatiilor juridice dintre detinatorul bunului si persoana care i l-a încredintat, de specificul bunului mobil detinut ori de sarcinile care revin celui caruia i s-a încredintat bunul altuia.

C. Sanctiuni. Abuzul de încredere se pedepseste cu închisoare de la 3 luni la 4 ani sau cu amenda.

În legatura cu punerea în miscare a actiunii penale s-a decis ca aceasta se poate face la plângere prealabila si în situatia când bunul apartine în tot sau în parte pro­prietatii private a statului. De fapt, o asemenea concluzie se desprinde si din inter­pretarea art. 41 alin. (2) din Constitutie care stabileste acelasi regim juridic si aceeasi ocrotire proprietatii private, ca si domeniului privat al proprietatii statului.

În acest sens, s-a admis exceptia de neconstitutionalitate si s-a constatat ca dispozitia "cu exceptia cazului când acesta este în parte sau în întregime al statului" prevazuta la art. 213 alin. (2) C. pen. este neconstitutionala[13].

Potrivit art. 90 C. pen., daca prin comiterea infractiunii de abuz de încredere s-a produs o paguba ce nu depaseste 100.000 lei si sunt îndeplinite si celelalte conditii, instanta de judecata poate dispune înlocuirea raspunderii penale cu raspunderea care atrage o sanctiune cu caracter administrativ.