Actiunea si aplicarea normei juridice de drept civil
În literatura de specialitate aceasta problema este tratata sub titlul "Aplicatiile legii civile" si este examinata sub trei aspecte:
a) Aplicarea legii cu privire la persoane
b) Aplicarea legii în timp
c) Aplicarea legii în spatiu
Doua observatii se impun.
Mai întâi, cu toate ca se precizeaza ca prin lege se întelege, în acest caz, orice act normativ, caci atât legile propriu-zise, cât si celelalte sunt izvoare ale dreptului, problema ca atare trebuie 15115r172p nuantata în sensul ca, mai degraba trebuie vorbit de aplicarea unor norme juridice, nu a unor legi sau acte normative, deoarece de cele mai multe ori un act normativ (lege, ordonanta) cuprinde mai multe norme juridice care se bucura de o relativa independenta, inclusiv în ceea ce priveste momentul de începere a aplicarii lor, în sensul ca unele se aplica de la data intrarii în vigoare a actului normativ, iar altele se aplica de la o data ulterioara intrarii în vigoare a acestui act.
În al doilea rând, aplicarea normelor juridice cu privire la persoane este lipsita de interes practic, deoarece ea are în vedere doar sfera subiectelor de drept carora li se poate aplica o anumita norma juridica si ca urmare, aceasta modalitate de aplicare a normei juridice nu face altceva decât sa reia distinctia dintre normele generale si cele speciale.
Singurele aspecte ce se cer analizate privesc aplicarea normelor juridice în timp si spatiu.
b) Aplicarea legii în timp
Aceasta se cere examinata, la rândul ei, sub trei aspecte:
Aceea a determinarii momentului initial si final al actiunii unei norme juridice
Acela al modului în care poate sa dispuna leguitorul prin intermediul normei juridice
Acela al felului în care judecatorul sau organul de aplicare a dreptului trebuie sa aplice o norma juridica la anumite situatii juridice
Aceea a determinarii momentului initial si final al actiunii unei norme juridice
De regula, o norma juridica începe sa devina activa (aplicabila) din momentul în care a intrat în vigoare actul normativ în care ea este cuprinsa. Uneori însa, unele norme juridice din cuprinsul unui act normativ devin aplicabile la un moment ulterior intrarii în vigoare a actului normativ, respectiv la data stabilita prin continutul acestuia sau atunci când sunt realizate ori întrunite practic conditiile materiale care fac posibila aplicarea normei.
Momentul final al actiunii unei norme juridice este acela al abrogarii actului normativ în care este cuprinsa norma. Cu toate acestea, se pot semnala unele situatii de ultraactivitate a normei juridice caracterizate prin aceea ca anumite norme juridice îsi gasesc aplicare si dupa abrogarea actului normativ.
Ultraactivitatea normei juridice poate sa fie expresa sau tacita. Cea expresa apare în sitatia în care un anumit act normativ prevede în finalul sau, de pilda ca, cererile aflate în curs de solutionare la data intrarii în vigoare a respectivului act normativ continua sa se solutioneze dupa legile aflate în vigoare la data introducerii cererii.
În ceea ce priveste ultraactivitatea tacita, s-a observat ca, de principiu, ea nu trebuie respinsa si pentru a determina domeniul în care o astfel de ultraactivitate poate sa intervina, doctrinar s-a facut disctinctie între situatiile juridice obiective reglementate prin norme imperative (regimul proprietatii, de pilda), în privinta carora poate fi admisa doar ultraactivitatea expresa si nicidecum cea tacita si situatiile juridice subiective, care sunt rezultatul vointei partilor, concretizata în contracte si care beneficiaza de o reglementare cu caracter supletiv.
În cazul unor situatii subiective, s-a admis ca poate sa intervina ultraactivitatea tacita, în sensul ca un contract ramâne supus reglementarilor cu caracter supletiv aflate în vigoare la data încheierii lui, chiar daca de la aceea data si pâna la data când între parti s-ar ivi un litigiu ar aparea noi reglementari cu caracter supletiv, aplicabile respectivului contract. În realitate, în acest caz, nu este vorba de o ultraactivitate a normei juridice, ci de faptul ca pentru noile norme juridice respectivul contract, inclusiv normele supletive în vigoare la data încheierii lui sunt o situatie juridica trecuta, careia noile norme juridice nu-i sunt aplicabile, în virtutea principiului neretroactivitatii.
Acela al modului în care poate sa dispuna leguitorul prin intermediul normei juridice
Modul în care leguitorul poate sa intervina în reglementarea situatiei sociale îsi gaseste rezolvare în dispozitiile art. 1 Cod civil: "Legea dispune numai pentru viitor. Ea nu are putere retroactiva", cât si în dispozitiile art. 15 din Constitutie: "Legea dispune numai pentru viitor cu exceptia legii penale mai favorabile".
Aceasta înseamna ca leguitorul este oprit sa elaboreze norme juridice care sa prevada, prin textul lor, ca ele îsi vor gasi aplicare la unele situatii juridice ce s-au nascut si au existat anterior elaborarii respectivei norme. Este ceea ce se concretizeaza în principiul neretroactivitatii legilor (normelor juridice). Instituirea acestui principiu, pentru început prin dispozitiile codului civil, s-a jusitificat prin doua argumente:
a) Nu se poate cere subiectilor de drept (persoane fizice sau juridice) sa-si reglementeze conduita dupa legi sau norme juridice viitoare, ci numai dupa legile sau normele juridice în vigoare la data când se pune problema reglementarii unei anumite conduite.
b) Retroactiviatea normei juridice ar duce la modificarea situatiei juridice create sub imperiul normei juridice anterioare ceea ce ar creea o serie întreaga de neajunsuri si ar determina neîncrederea persoanelor în lege sau în sistemul normativ.
Însa, reglementarea acestui principiu doar prin dispozitiile Codului civil care este o lege ordinara s-a dovedit a fi neîndestulatoare, fiindca leguitorul nu putea fi oprit ca printr-o alta lege cu forta juridica egala cu acea a Codului, sa contravina dispozitiilor articolului 1.
Neretroactivitatea se impunea astfel ca un principiu doar pentru actele normative cu o forta juridica inferioara legii. Constitutia din 1991 a ridicat principiul neretroactivitatii legii la rang de principiu constitutional, ceea ce înseamna ca, practic, astazi, nici un organism cu atributii de elaborare a normelor juridice nu mai poate adopta norme cu caracter retroactiv.
Acela al felului în care judecatorul sau organul de aplicare a dreptului trebuie sa aplice o norma juridica la anumite situatii juridice
Pentru judecator problema aplicarii normei juridice în timp primeste urmatoarea rezolvare:
Judecatorul este chemat sa aplice o norma juridica unor situatii juridice concrete întelegând prin acestea diferitele acte juridice, fapte juridice precum si efectele acestora. Acestor sitatii juridice nu li se pot aplica decât acele norme care sunt în vigoare si sunt aplicabile la data producerii lor. În raport de moment de început al aplicarii unor norme juridice aceste situatii juridice pot fi grupate în situatii juridice trecute, situatii juridice viitoare si situatii juridice pendente.
Aplicând regula, unei situatii juridice i se pot aplica doar normele existente la data producerii ei si, având în vedere posibilitatea unei succesiuni în timp a normelor juridice, care îndreptateste distinctia dintre normele vechi si normele noi, putem spune ca situatiile juridice considerate trecute sunt reglementari de norme vechi, situatiile juridice viitoare sunt reglementate întotdeauna de norma noua, iar situatiile juridice pendente (acelea care se produc, în parte, sub imperiul normei vechi si, în parte, sub imperiul normei noi) sunt reglementate, în masura în care este necesar si posibil, atât de norma veche cât si de cea noua.
De pilda, testamentul este un act juridic care se încheie în timpul vietii testatorului si îsi produce efectele doar în viitor, la moartea acestuia. De la data întocmirii testamentului si pâna când acesta îsi produce efectele poate sa se schimbe legea succesorala, iar noua reglementare poate sa prevada atât alte conditii de valabilitate a testamentului, cât si alte efecte ale acestuia.
Asa fiind, se va ridica problema de a sti care dintre cele doua legi se va aplica respectivului testament: legea în vigoare la data întocmirii lui sau legea în vigoare la data producerii efectelor testamentului?
Fiind vorba de o situatie juridica pendenta în curs de desfasurare la data aparitiei normei noi, ea este reglementata în parte de norma în vigoare în momentul de început a acestei situatii juridice si, în parte, de norma juridica în vigoare la data finalizarii acestei situatii, respectiv conditiile de forma ale testamentului cât si cele de fond sunt reglementate de normele în vigoare la data întocmirii testamentului, iar efectele acestuia, respectiv întinderea drepturilor succesorilor testamentari este determinata de normele în vigoare la data sustinerii succesiunii (data decesului testamentarului).
Jurisprudential si doctrinar s-au concurat urmatoarele solutii de principiu pentru acele situatii în care normele juridice noi vin în concurs cu cele vechi, în vederea reglementarii unui raport sau a unei situatii juridice.
Mai întâi, conditiile de valabilitate, atât de fond cât si de forma, ale unui act juridic sunt cele stabilite de normele în vigoare la data încheierii actului juridic respectiv.
Efectele actului juridic în ipoteza în care nu se produc de îndata ce actul a fost încheiat, ca în cazul testamentului, sunt supuse normelor în vigoare la data producerii lor.
În al treilea rând, cauzele de nulitate ale unui act juridic sunt cele prevazute de normele în vigoare la data încheierii acelui act. În ceea ce priveste însa, efectele nulitatii se sustine uneori ca acestea ar fi determinate de legea în vigoare la data când nulitatea se constata pe cale judecatoreasca.
În al patrulea rând, în cazul actelor juridice care produc efecte succesive în timp, cum este cazul contractului de închiriere, fiecare efect este supus normelor în vigoare la data producerii lui.
De pilda, daca în temeiul unui contract de închiriere locatarul datoreaza o chirie stabilita legal prin norme imperative, atunci fiecare transa de chirie va fi stabilita de norma în vigoare la data când ea este datorata.
În al cincilea rând, dovada actelor juridice se face prin mijloace de proba prevazute de lege la data încheierii actului juridic. În schimb, dovada faptelor juridice, în fata instantei de judecata se face prin mijloace de proba prevazute de legea în vigoare la data când se solutioneaza cauza generata de acel fapt juridic.
c) Aplicarea legii în spatiu
Exista si aici doua aspecte:
Intern
International
Aspectul intern
Problema aplicarii în spatiu a normei juridice, în general, se solutioneaza tinând seama de competenta teritoriala a organismului ce emite o anumita norma juridica. Astfel, de regula, normele emise de catre organizatiile centrale ale statului îsi gasesc aplicare pe întreg teritoriul acestuia, iar normele emise de catre organizatiile locale îsi gasesc aplicare doar în unitatile administrativ-teritoriale pentru care este competent organismul emitent.
Aspectul international
Acesta priveste doar normele emise de organismele centrale ale statului si în solutia lui se tine seama de urmatoarele premise:
a) Statul îsi exercita suveranitatea doar înlauntrul teritoriului sau.
b) Majoritatea raporturilor juridice au un caracter intern, în întelesul ca ele se stabilesc pe teritoriul unui anumit stat, partile au cetatenia acelui stat, bunurile care formeaza obiectul raportului se gasesc tot pe teritoriul acelui stat etc.
c) Exista raporturi juridice care au în continutul lor un element strain sau de extraneitate ce poate consta în faptul ca partile (subiectii) raportului juridic au cetatenii diferite, actul juridic care a generat raportul se încheie pe teritoriul altui stat decât pe acela caruia partile apartin prin cetatenie, actul se executa într-un alt stat etc.
Datorita deosebirilor ce exista în legislatiile interne ale diferitelor state, aceste raporturi cu elemente straine genereaza un asa-numit conflict de legi în spatiu, conflict care ridica problema de a sti în ce masura, unui astfel de raport juridic cu elemente de extraneitate i se aplica legea cetateniei uneia dintre parti si în ce masura i se aplica legea celeilalte parti. Solutia cea mai simpla ar fi aceea, ca asemeni raporturilor cu caracter intern si raporturilor cu elemente straine sa li se aplice legea româna cu conditia ca raportul respectiv contine elemente care îl leaga de legea româna.
Pentru rezolvarea conflictelor de legi, pentru determinarea masurii în care pentru reglementarea unui raport juridic este aplicabila legea proprie si a masurii în care este aplicabila legea straina, fiecare stat si-a elaborat un sistem de norme conflictuale (acestea alcatuiesc sistemul de drept international privat).
Principalele reglementari din dreptul nostru din aceasta materie se gasesc în legea 105/1992 care cuprinde norme conflictuale sistematizate pe materii, cum ar fi statutul persoanelor fizice, bunurile contractele, mostenirea etc. Aceste norme conflictuale nu reglementeaza în mod direct un anumit raport juridic, ci indica doar legea aplicabila acelui raport.
De pilda, potrivit art. 11 din legea 105/1992: "Starea, capacitatea si relatiile de familie ale persoanelor fizice sunt reglementate de legea nationala", iar potrivit art. 12 din aceeasi lege: "Legea nationala este legea cetateniei persoanei fizice". Aceasta înseamna ca, daca în România se încheie o casatorie între o persoana cetatean român si o persoana cu cetatenie straina, cetateanul român va trebui sa întruneasca conditiile de fond ale casatoriei prevazute de legea româna, iar cetateanul strain va trebui sa îndeplieasca conditiile de fond prevazute de legea sa nationala, în afara de cazul în care acea lege ar contraveni ordinii publice de drept international privat român.
|
