Pentru a garanta eficienta deplina a principiului suprematiei dreptului comunitar, Curtea a considerat ca instantele nationale pot sa dispuna de competente de constrângere si sanctionare a puterii executive si celei legislative. Cu toate ca în unele sisteme de drept ale statelor membre instantele dispuneau de asemenea competente, nu aveau la dispozitie întregul arsenal pe care l-a oferit Curtea în cadrul jurisprudentei privind masurile provizorii si procedurile de urgenta. În cea mai mare pa 16116h73q rte a statelor membre, instantele judecatoresti aveau competenta de a suspenda executarea actelor administrative, dar era foarte rara situatia în care aveau posibilitatea de a dispune suspendarea unei legi. Aceasta era situatia si în Marea Britanie: împotriva Coroanei nu se puteau dispune masuri de a face sau a nu face, în mod provizoriu sau definitiv, conform unei reguli expres prevazute în Crown Proceedings Act din 1947. Aceasta interdictie a stat la baza sesizarii CEJ în urmatorul caz, în cadrul unui litigiu care opunea Secretary of State for Transport din Marea Britanie societatii Factortame LTD si altor societati înregistrate în Regatul Unit, precum si administratorilor si actionarilor acestor societati, majoritatea acestora fiind cetateni spanioli.
Cauza C-213/89, The Queen c. Secretary of State for Transport, ex parte: Factortame Ltd and others (Factortame I)
Din dosar a rezultat ca societatile respective aveau în proprietate sau exploatau 95 de vase de pescuit care erau înscrise în registrul vaselor britanice în conformitate cu Merchant Shipping Act 1894 (legea navigatiei comerciale din 1894). Cincizeci si trei de nave, înmatriculate initial în Spania si navigând sub pavilion spaniol, au fost înmatriculate în registrul britanic la diferite date începând cu 1980. Celelalte 42 de nave au fost înregistrate tot în Regatul Unit, dar au fost cumparate de aceste societati la diferite date, îndeosebi dupa 1983.
Regimul juridic privind înmatricularea vaselor britanice de pescuit a fost radical modificat de partea a II-a din Merchant Shipping Act 1988 (legea navigatiei comerciale din 1988, denumita în continuare "legea din 1988"), si de Merchant Shipping (Registration of Fishing Vessels) Regulations 1988 (regulamente din 1988 privind înmatricularea vaselor de pescuit). Regatul Unit a procedat la aceasta modificare pentru a pune capat practicii asa-zisei "cota hopping", ce consta, în opinia guvernului Regatului Unit, în "pradarea" cotelor de pescuit atribuite Regatului Unit de catre nave sub pavilion britanic, dar care nu sunt autentic britanice.
Legea din 1988 a prevazut înfiintarea unui nou registru în care trebuiau sa fie înmatriculate toate navele de pescuit britanice, inclusiv cele care erau deja înmatriculate în vechiul registru general în conformitate cu legea navigatiei comerciale din 1894. Totusi, doar vasele de pescuit care îndeplinesc conditiile enuntate în art. 14 din legea din 1988 aveau posibilitatea sa fie înmatriculate în noul registru.
Acest articol prevedea ca, în afara unei derogari decise de ministrul transporturilor, o nava de pescuit nu poate fi înscrisa în noul registru decât: daca proprietarul ei este britanic, daca este exploatata din Regatul Unit si daca utilizarea ei este condusa si controlata din Regatul Unit, si daca navlositorul, armatorul sau entitatea care exploateaza nava este o persoana sau o societate calificata.
În conformitate cu alin. 2 din acelasi articol, se considera ca o nava de pescuit apartine unui proprietar britanic daca proprietatea nominala este în totalitate detinuta de una sau mai multe persoane sau societati calificate si daca proprietatea efectiva a navei apartine uneia sau mai multor societati calificate sau în proportie de cel putin 75 % uneia sau mai multor persoane calificate; alin. (7) din acelasi articol precizeaza ca prin "persoana calificata" trebuie sa se înteleaga o persoana care este cetatean britanic, care locuieste si are domiciliul în Regatul Unit, iar prin "societate calificata" trebuie sa se înteleaga o societate înfiintata în Regatul Unit si având sediul aici, al carei capital social este detinut în proportie de cel putin 75 % de una sau mai multe persoane sau societati calificate si în care cel putin 75 % dintre administratori sunt persoane calificate.
Legea si regulamentele din 1988 au intrat în vigoare la 1 decembrie 1988. Totusi, în conformitate cu art. 13 din lege, valabilitatea înmatricularilor efectuate sub regimul anterior a fost prelungita, temporar, pâna la 31 martie 1989.
La 4 august 1989, Comisia a sesizat Curtea cu o actiune în temeiul art. 169 (la acea data) din Tratatul CEE, urmarind sa se constate ca, impunând conditiile de nationalitate pe care le stabileste art. 14 din legea din 1988, Regatul Unit nu si-a îndeplinit obligatiile care îi revin în conformitate cu art. 7, 52 si 221 din Tratatul CEE. Aceasta actiune a facut obiectul cauzei 246/89, aflata pe rolul Curti. Printr-un act separat, depus la grefa Curtii în aceeasi zi, Comisia a solicitat Curtii sa dispuna, în mod provizoriu, suspendarea aplicarii acestor conditii de nationalitate în ceea ce priveste pe resortisantii altor state membre si pentru vasele de pescuit care, pâna la 31 martie 1989, desfasurau o activitate de pescuit sub pavilion britanic si sub licenta britanica de pescuit. Prin ordinul din 10 octombrie 1989, presedintele Curtii Europene de Justitie a admis aceasta cerere. Pentru punerea în aplicare a acestui ordin, Regatul Unit a adoptat o ordonanta regala de modificare a art. 14 din legea din 1988 cu efect de la 2 noiembrie 1989.
La momentul initierii procedurii care a dat nastere actiunii principale, cele 95 de vase de pescuit ale apelantilor în actiunea principala nu îndeplineau nici una dintre conditiile de înmatriculare prevazute de art. 14 din legea din 1988 si nu puteau deci sa fie înmatriculate în noul registru.
Dat fiind ca aceste vase aveau sa fie lipsite de dreptul de a pescui începând cu 1 aprilie 1989, societatile respective au contestat, printr-o cerere prezentata la 16 decembrie 1988 în fata High Court of Justice, Queen's Bench Division, compatibilitatea partii a II-a din legea din 1988 cu dreptul comunitar; ele au solicitat de asemenea luarea unor masuri provizorii pâna la pronuntarea unei hotarâri definitive de solutionare a cererii lor.
Prin hotarârea sa din 10 martie 1989, Divisional Court de la Queen's Bench Division: i) a hotarât sa amâne pronuntarea unei hotarâri si sa adreseze Curtii o întrebare preliminara, în conformitate cu art. 177 din Tratatul CEE, cu privire la problemele de drept comunitar ridicate în cursul procedurii; ii) a ordonat, ca masura provizorie, suspendarea aplicarii partii a II-a din lege si a regulamentelor din 1988 în ceea ce-i priveste pe reclamanti.
La 13 martie 1989, Secretary of State for Transport a formulat apel la hotarârea data de Divisional Court cu privire la masurile provizorii. Prin hotarârea din 22 martie 1989, Court of Appeal a apreciat ca în conformitate cu dreptul national instantele nu aveau puterea sa suspende provizoriu aplicarea legilor. În consecinta, a anulat hotarârea Divisional Court.
Sesizata cu privire la acest litigiu, House of Lords a pronuntat hotarârea din 18 mai 1989 mentionata anterior. Prin aceasta hotarâre, ea a constatat mai întâi ca afirmatiile apelantilor în actiunea principala privind prejudiciul ireparabil pe care ei l-ar suferi în cazul neluarii masurilor provizorii solicitate si al reusitei actiunii lor principale sunt întemeiate. Totusi, ea a apreciat ca, în conformitate cu dreptul national, instantele britanice nu aveau competenta sa ordone masuri provizorii într-un caz precum cel din actiunea principala; mai precis, s-ar opune la aceasta vechea norma a common law, dupa care nici o masura provizorie nu poate fi ordonata împotriva Coroanei, adica împotriva guvernului, combinata cu prezumtia dupa care legile nationale sunt conforme cu dreptul comunitar, atât timp cât nu s-a hotarât în privinta conformitatii lor cu acest drept.
House of Lords si-a pus apoi întrebarea daca, în ciuda respectivei norme de drept national, instantele britanice aveau competenta sa ordone masuri provizorii împotriva Coroanei bazându-se pe dreptul comunitar.
Întrucât litigiul ridica o problema de interpretare a dreptului comunitar, House of Lords a decis, în conformitate cu art. 177 din Tratatul CEE, sa amâne pronuntarea unei hotarâri pâna ce Curtea se va fi pronuntat cu privire la doua întrebari preliminare privind interpretarea dreptului comunitar si referitoare la competenta instantelor nationale de a ordona masuri provizorii atunci când sunt în cauza drepturi recunoscute de dreptul comunitar.
Curtea a statuat, dupa ce a reluat argumentatia din Simmenthal II:
"s-ar diminua la fel de mult aplicarea deplina a dreptului comunitar daca o norma de drept national ar putea sa împiedice judecatorul, sesizat cu o actiune aflata sub incidenta normelor de drept comunitar, sa acorde masuri provizorii cu scopul de a garanta deplina aplicare a hotarârii instantei privind existenta drepturilor invocate în virtutea dreptului comunitar. Rezulta ca judecatorul care, în aceste circumstante, nu poate decide luarea de masuri provizorii din cauza unei norme de drept national, este obligat sa înlature aplicarea acestei norme."
|
