Din punct de vedere lingvistic raspunderea este constientizarea de catre personalitate a datoriei sale în fata societatii, unei colectivitati de oameni, întelegerea sensului si însemnatatii comportamentului sau.
În jurisprudenta acest termen a capatat o alta semnificatie, deosebita de cea din limbajul obisnuit, si anume: evidentiaza consecintele negative, survenite în cazul comiterii unor fapte ilegale de catre o persoana fizica sau o persoana juridica. Raspunderea juridica include în sine doar acele consecinte ale încalcarii de drept, care se exprima în aparitia unor noi obligatiuni sau alte modalitati a obligatiunilor aparute din raportul de drept deja existent.
Aceste modalitati, precum si obligatiile noi aparute trebuie sa fie în legatura cu urmarile negative, nesatisfacatoare pentru cel, ce a încalcat ordinea de drept.
Evidenta raspunderii ca un sistem juridic special, în afara aplicarii masurilor de constrîngere îndreptate spre executarea obligatiei existente, tine de continutul relatiilor care apar în cazul dat. Constrîngerea la îndeplinirea obligatiei n-o putem considera raspundere, deoarece constrîngerea statala e îndreptata doar la asigurarea obligatiei. Cu ajutorul constrîngerii de stat participantii la raport sunt adusi la pozitia, în care ei ar trebui sa se afle în corespundere cu cerintele legale.
Raspunderea juridica civila este acea sanctiune aplicata fata de delicvent sub forma impunerii unei obligatii juridico-civile reglementare sau lipsirea de un drept civil ce-i apartine.
Raspunderea civila este acea forma a raspunderii juridice ce consta în obligatia pe care o are orice persoana de a repara prejudiciul pe care l-a cauzat alteia.
A raspunde în mod civil înseamna, în sens juridic, a raspunde din punct de vedere civil.
Prin functia sa reparatorie, raspunderea civila are drept scop repunerea patrimoniului persoanei prejudiciate în situatia anterioara, prin înlaturarea tuturor consecintelor daunatoare ale faptei ilicite. Regulile pe care le pune la baza atît practica judiciara, cît si literatura de specialitate, dar mai cu seama legea civila, ca fiind principiul de baza al raspunderii civile se refera la obligatia de reparare.
În literatura de specialitate notiunea "raspunderii juridice civile" ramîne a fi discutabila. Unii autori înainteaza notiunea de raspundere pozitiva, prin care urmeaza înteles executarea tuturor obligatiilor în mod strict, de neabatut. În sfera obligatiilor aceasta raspundere coincide de fapt cu executarea în mod corespunzator a acestora. Dar, în acelasi context, executarea corespunzatoare a obligatiilor si raspunderea juridico-civila se supun unor reguli diferite. Pîna cînd obligatiile sunt executate în modul corespunzator, nu putem vorbi despre raspundere, si dimpotriva, aplicarea raspunderii exclude executarea corespunzatoare a obligatiilor.
În unele cazuri încalcarea de drept serveste drept temei pentru nasterea si dezvoltarea unui raport juridic civil. Este cazul cauzarii 16116w2215q de daune, care va servi drept temei pentru aparitia raportului juridic civil de despagubire. În asa fel, raspunderea se reduce la aparitia unui raport scopul caruia este - aplicarea masurilor corespunzatoare de influenta fata de persoanele, care au încalcat norma de drept corespunzatoare.
E diferita starea lucrurilor, cît priveste executarea necorespunzatoare a unei obligatii sau neexecutarea unei obligatii într-un raport juridic existent. În acest caz raportul aparut deja si între participantii acestui raport exista o anumita legatura. Masurile de raspundere sunt îndreptate (în cazul cînd e imposibil de a recupera în natura raportul juridic încalcat) spre a modifica drepturile si obligatiile partilor astfel, ca, în rezultatul final sa fie obtinute scopul urmarit de la bun început, de asemenea pierderile si prejudiciul cauzat prin încalcarea obligatiei sa fie reparate de persoana vinovata. Stabilirea clauzei penale sau repararea prejudiciului în cazul neexecutarii obligatiei contractuale în conditiile în care este reala aceasta executare, are drept scop obtinerea rezultatului concret (executarea unei lucrari, punerea în circulatie a unor marfuri, produse calitative, în baza de contract de cumparare - vînzare).
Prin urmare, raspunderea pentru încalcarea obligatiilor într-un raport juridic existent are drept scop conformarea comportamentului real comportamentului model al unui raport juridic.
Drept consecinta, delimitam raspunderea în baza unui fapt juridic (ilicit) si raspunderea pentru încalcarea obligatiei existente prestabilit. Deosebirea in cadrul continutului acestor relatii face sa deosebim si forme diferite de raspundere. Astfel, în cadrul raspunderii pentru un fapt ilicit (delict) subiectul, care are anterior un comportament ilegal nu se afla în nici un raport juridic anterior cu subiectul sau subiectele, drepturile carora le-a încalcat. În acest caz se încalca nemijlocit o norma de drept, stabilita pentru a ocroti drepturile si interesele subiective absolute a celor, ce au de suferit.
În cadrul raspunderii pentru încalcarea drepturilor si obligatiilor într-un raport juridic existent, comportamentul ilegal se reduce la încalcarea unui drept relativ la o deviere a comportamentului real de la modelul, întarit într-un raport juridic. Aceasta deosebire în literatura juridica civila capata expresia delimitarii raspunderii civile contractuale si delictuale.
Raspunderea civila contractuala este îndatorirea debitorului unei obligatii nascute dintr-un contract de a repara prejudiciul cauzat creditorului sau prin faptul neexecutarii în sens larg a prestatiei datorate, adica executarea ei cu întîrziere, executarea necorespunzatoare ori neexecutarea propriu-zisa totala sau partiala.
Raspunderea civila delictuala este obligatia unei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia printr-o fapta ilicita extracontractuala sau, dupa caz, prejudiciul pentru care este chemata prin lege sa raspunda. Privitor la raportul dintre cele doua forme ale raspunderii civile, mentionam ca raspunderea civila delictuala alcatuieste dreptul comun al raspunderii civile, pe cînd raspunderea contractuala este o raspundere cu caracter special, derogator. Ori de cîte ori nu avem de-a face cu o raspundere contactuala, vor fi aplicate regulile privitoare la raspunderea civila delictuala.
În literatura de specialitate s-au conturat teorii cu privire la natura juridica a acestor doua forme a raspundeii civile; avînd în vedere ca aceste au elemente comune si, în acelasi timp, între ele exista si deosebiri. Astfel, s-au purtat discutii controverse în încercarea de a rezolva problema în cauza, raspunsul fiind diferit, conturîndu-se doua teorii: teoria dualitatii raspunderii civile si teoria unitatii raspunderii civile.
a) La etapa actuala teoria unitatii raspunderii civile pare a fi mai mult sustinuta atît de teoriticieni, cît si de practicieni, invocîndu-se, macar si ipoteza ca culpa contractuala are aceeasi natura ca si cea delictuala si consta în atitudinea psihica fata de fapta ilicita. Aceasta teorie s-a accentuat mai cu seama în literatura de specialitate franceza din ultimii ani, unde se sustine abrogarea tuturor diferentelor între situatia victimei contractante si a unei terte persoane. Tot aici se mentioneaza ca pe viitor se tinde la distinctia între "drept general sau comun" si regimurile spcifice a responsabilitatii civile.
Cunoastem faptul ca unul din principiile caracteristice raporturilor contractuale este principiul relativitatii, adica, în aceasta ordine de idei responsabilitatea contractuala pentru produse va putea fi invocata numai de partile contractante. Tertele persoane nu vor putea invoca raspunderea contractuala pentru prejudiciul suferit ca urmare a neexecutarii ori a executarii necorespunzatoare a unui contract. Pentru acoperirea prejudiciilor suferite, tertii vor putea apela la raspunderea civila delicuala, în masura în care sunt întrunite conditiile pentru aceasta raspundere.
Ex. (cu aspect economic): conform legislatiei în vigoare si proiectului Codului civil al Republicii Moldova, rapunderea delictuala poate fi invocata doar atunci cînd produsul defectuos a cauzat prejudicii vietii, sanatatii sau averii consumatorului.
Admitem cazul cînd un consumator a procurat un frigider, care are termen de garantie stabilit de producator (un an de zile). Peste o saptamîna de zile consumatorul vinde, la rîndul sau acest frigider unei terte persoane, din cauza ca nu mai are nevoie de el în virtutea faptului ca va pleca pe o perioada îndelungata peste hotare.
În intervalul termenului de garantie frigiderul se deterioreaza si nu mai poate fi folosit dupa destinatie (fara a fi prezenta vinovatia noului proprietar). Apare întrebarea: va putea oare noul proprietar sa-l atraga pe producator (sau unitatea comerciala) la raspundere contractuala, din moment ce între ei nu exista un raport contractual? Este oare rezonabil sa înaintam actiuni catre persoana care i-a vîndut nemijlocit acest frigider, cu posibilitatea înaintarii ulterioare a actiunii în regres de catre acesta fata de producator (realizator- organizatia comerciala)?
sirul de deosebiri între raspunderea contractuala si cea delictuala, permite totusi sa spunem ca ele exista în cadrul unitatii raspunderii civile. Stabilind anumite limite ale aplicarii raspunderii delictuale sau contractuale, legiuitorul se orienteaza la faptul, care din aceste forme este capabil cît mai efectiv sa influenteze asupra participantilor la relatiile civile, stimulîndu-i pe acestia la luarea deciziilor optime în situatii concrete.
Alegerea de catre legiuitor a formei raspunderii se înfaptuieste tinînd cont de specificul functional al raspunderii contractuale si delictuale, deaceea aceasta situatie urmeaza a fi luata în consideratie la îmbunatatirea legislatiei privind îmbunatatirea protectiei pagubasilor.
Examinînd raspunderea juridico-civila ca modalitate de aparare a drepturilor pagubasilor, trebuie de precizat functiile acesteia, ea permitînd stabilirea limitelor aplicarii efective în scopul atingerii obiectivelor propuse.
În literatura de specialitate este mult discutata problema cumulului dintre raspunderea contractuala si cea delictuala. Desigur, aceasta problema poate fi discutata doar cînd între autorul prejudiciului si persoana pagubita exista un contract valabil încheiat, a carui neexecutare s-a concretizat în producerea prejudiciului.
Un principiu care se impune în practica judecatoreasca este ca nu este posibila nici o combinare, în cadrul unei actiuni mixte, a regulilor ce se aplica atît în cadrul raspunderii delictuale, cît si celei contractuale, asa cum si apelarea, în completare, la actiunea contratuala, pe baza careia au fost obtinute despagubiri.
Admitem cazul cînd un consumator a procurat un oarecare produs (frigider,televizor s.a.) care, fiind conectat la reteaua electrica, a explodat, provocînd un incendiu. Drept consecinta, toata averea acestuia a fost distrusa, inclusiv a avut de suferit si copilul minor de (5 ani) care s-a soldat cu arsuri de gradul II si deosebite consecinte de ordin moral. Desigur, nu se urmareste nici o vina a consumatorului în aceasta situatie, deoarece cazul s-a produs din motiv ca bunul a fost necalitativ.
Este foarte greu de imaginat ca consumatorul în cauza va înainta mai întîi o actiune pe temei contractual (care ar însemna, în cazul dat, înlocuirea cu un alt bun de calitate corespunzatoare sau rezilierea contractului), si, ulterior, sa înainteze o actiune pe temei delictual, pentru a dobîndi repararea întregului prejudiciu, atît material, cît si moral.
Reiesind din situatia ilustrata, consumatorul în cauza va avea tot temeiul de a înainta nemijlocit actiune în ordine de raspundere delictuala, deaceea nu putem fi de acord întrutotul cu parerea, ca în cazul în care între parti a existat un contract, din a carui neexecutare au rezultat prejudicii, nu este posibil sa se apeleze la raspunderea delictuala, calea de ales fiind aceea a raspunderii contractuale.
Dupa cum am aratat mai devreme, atît raspunderea delictuala, cît si cea contractuala poate fi invocata doar daca exista elementele, temeiurile atragerii la raspundere, care, de fapt, sunt comune ambelor forme. Acestea sunt:
1. prejudiciul;
2. fapta ilicita;
3. legatura cauzala dintre fapta si prejudiciu;
4. vinovatia.
a) Prejudiciul. Principiile repararii ale prejudiciului.
Printre elementele constitutive ale raspunderii civile, prejudiciul este cel a carui existenta atrage cele mai putine discutii. Expresia de prejudiciu apartine vorbirii curente si semnifica paguba, dauna, stirbirea onorii, a reputatiei, a prestigiului cuiva.
Se considera ca termenul de prejudiciu are doua intelesuri: unul traditional, care vine în sens larg din dreptul român, si desemneaza prejudiciul sau paguba, si altul, prin care întelegem despagubirea. Prima acceptiune este si cea corecta, pentru ca despagubirea semnifica valoare de acoperire, de inlocuire a pagubei.
Repararea prejudiciului se caracterizeaza prin aceea ca, averea trece din sfera patrimoniala a unui participant a raporturilor juridice civile (cauzatorul prejudiciului) în sfera patrimoniala a altui participant al raporturilor juridice civile (cel ce a avut de suferit). Deaceea repararea prejudiciului reprezinta însasi raspunderea unui participant al raportului fata de celalalt, si prin aceasta se si deosebesc de alte forme a raspunderii juridico-civile, care-s legate nemijlocit de lipsirea de un drept oarecare civil (de exemplu, confiscarea în folosul statului a ceea, ce a primit un subiect, încheind o conventie contrar intereselor statului).
Se are în vedere cazul de nepermitere a restrictiei ca efect al nulitatii conventiilor, încheiate contrar intereselor statului si societatii (art.51 al Codului civil al Republicii Moldova). Repararea prejudiciului e îndreptata la restabilirea sferei patrimoniale a pagubitului din contul averii vinovatului, deaceea ea tot timpul poarta un caracter compensator.
Prejudiciul poate fi privit sub aspect social si juridic. În acceptiunea sa sociala orice încalcare de drept presupune un prejudiciu, fiindca acesta se rasfrînge negativ asupra relatiilor sociale.. În sens juridic încalcarea de drept poate si sa nu atraga dupa sine un prejudiciu.
În literatura de specialitate se mai utilizeaza pe larg notiunile de: "dauna", "prejudiciu", "pierdere", primele doua fiind sinonime. Pierderile reprezinta expresia baneasca a daunei sau prejudiciului. Prin pierderile cauzate se are în vedere aprecierea baneasca a acelui prejudiciu, care a fost cauzat de debitorul contractual sau de persoana, vinovata de cauzarea unui delict.
Prin prejudiciu cauzat pagubasuluilui se întelege rezultatul daunator, de natura patrimoniala sau nepatrimoniala, al atingerii aduse prin fapte de orice fel drepturilor aceastora, valorilor pe care ei le ocrotesc, rezultat care, în conformitate cu legea civila, atrage obligatia de reparare din partea persoanei responsabile.
Prejudiciul poate fi cauzat atît persoanei cît si bunurilor acesteia, putem mentiona ca în primul caz prejudiciul urmeaza de reparat doar daca a fost cauzat anume persoanei fizice. În cazul al doilea, avîndu-se în vedere prejudiciul cauzat bunurilor persoanei fizice, în proiectul Codului civil al Republicii Moldova se prevede ca, în ordine delictuala urmeaza de reparat si prejudiciul adus bunurilor unei persoane juridice, ca urmare a deficientelor constructive, de productie, de receptura sau a altor neajunsuri a marfurilor, lucrarilor si serviciilor.
Daca prejudiciul cauzat pagubasului poate fi apreciat în bani, el este un prejudiciu patrimonial. Prejudiciul cauzat prin deteriorarea sau distrugerea unui bun sau prejudiciul cauzat unei persoane care si-a pierdut total sau partial capacitatea de munca sunt exemple tipice. Daca prejudiciul nu este susceptibil de evaluare baneasca, el este prejudiciu moral (nepatrimonial).
În domeniul protectiei consumatorului practica judecatoreasca demonstreaza, ca aproape în exclusivitate pe lînga cerinta privind repararea prejudiciului, consumatorul cere si repararea prejudiciului material, de exemplu: în baza art.32 al Legii privind protectia consumatorilor a fost incasat de la S.A. "R.N" în folosul lui F. sumele atît pentru prejudiciul material, cît si pentru cel moral, din motivul expirarii termenul prevazut în contractul de executare a comenzii. (Decizia Colegiului civil al Curtii de Apel Nr.2r-63 din 28.02.1997).
Avînd în vedere ca Legea R.M.Nr.1453-XII din 25.05.93 stabileste si compensarea daunelor morale ca masura de raspundere (juridica) pentru încalcarea drepturilor, însa pentru analiza acestei probleme e nevoie de un capitol capitol separat.
Prejudiciul patrimonial are doua parti componente:
-pierderea efectiv suferita;
-beneficiul nerealizat.
Unul dintre principiile repararii prejudiciului este repararea integrala a acestuia. Pierderea efectiv suferita consta într-o micsorare a valorii active a patrimoniului consumatorului, pe cînd beneficiul nerealizat este lipsa activului patrimonial de sporire care ar fi intervenit daca nu s-ar fi savîrsit fapta ilicita.
Altfel spus, dauna reala consta din acele cheltuieli, pe care pagubasul, a carui drepturi sunt încalcate, le-a suportat sau le va suporata pentru revenirea la situatia anterioara încalcarii drepturilor, pierderea sau deteriorarea bunurilor lui. Beneficiul nerealizat include veniturile, pe care le-ar fi primit persoana vatamata, participînd în conditiile obisnuite la relatiile juridice civile, daca drepturile nu i-ar fi fost încalcate.
Privitor la dauna reala, necesitatea cheltuielilor si marimea lor, necesare pentru a readuce starea lucrurilor la situatia anterioara încalcarii dreptului subiectiv, trebuie sa fie confirmate de calcule întemeiate, dovezi, devizul cheltuielilor, îndreptate la înlaturarea neajunsurilor marfurilor, lucrarilor, serviciilor. Cît priveste dauna reala provocata bunurilor consumatorului, spre exemplu, de acelas incendiu, ca urmare a conectarii la reteaua electrica a unui aparat de uz casnic cu deficiente, urmeaza sa fie reparata în întregime, la baza fiind evaluarea tututor obiectelor care au pierit sau au fost deteriorate. Daca la acel moment în încaperea respectiva se aflau bunuri a unor terte persoane, acestea, la randul lor, tot pot fi indicate în lista rspectiva.
Beneficiul nerealizat deseori este numit ireal, ceea ce este incorect. În cazul persoanelor juridice, beneficiul nerealizat ce da dreptul la despagubire se poate produce sub forma "bulgarului de zapada" prin rostogolire, avînd în vedere ca specificul comertului presupune reinvestirea continua a profitului. Întrucat legislatia privind protectia consumatorului reglementeaza doar distribuirea produselor (lucrarilor, serviciilor) în scop de utilizare de fiece zi, în scop neeconomic, iar subiectele în cauza sunt cele cu scop economic, decade întrebarea despre pretinderea unui oarecare venit (beneficiu) nerealizat.
Este evident, ca astfel de marfuri (lucrari, servicii) din punct de vedere al legii exclude posibilitatea utilizarii lor pentru primirea venitului. Totodata dorim sa atragem atentia asupra faptului, ca Legea R.M.Nr 1453-XII din 25.05.93 utilizeaza doua expresii diferite în contexte diferite. Asa, art.27 prevede ca daunele pricinuite sanatatii, vietii proprietatii consumatorului ca urmare a deficientelor constructive, de productie de receptura sunt restituite în întregul volum (ceea ce presupune si venitul nerealizat), iar art.11 prevede pentru cazul de comercializare a marfurilor necalitative si rezilierea contractului si despagubirea pierderilor suferite (ceea ce ne permite sa facem concluzia, ca în acest caz nu poate fi vorba si despre un oarecare venit nerealizat).
De aici, si diferente de sens între expresiile: "repararea daunei în întregul volum" si "despagubirea pierderilor suferite", ultima incluzînd în sine cheltuielile efectiv facute (în care se include insusi pretul de cumparare a produsului necalitativ, de transportare (cînd se efectueaza cu fortele consumatorului), de reparatie si altele, precum si marimea compensatiei pentru dauna morala, daca este pretinsa. Literatura de specialitate mentioneaza drept venit nerealizat pierderea salariului în legatura cu vatamarea sanatatii.
Vatamarea integritatii corporale si a sanatatii poate genera, pe lînga cheltuieli pentru îngrijiri medicale necesare si pierderea totala sau partiala a capacitatii de munca, iar prejudiciul sub forma venitului nerealizat reprezinta cîstigul din munca de care a fost lipsita victima în aceeasi proportie. Spre exemplu: o actrita cu renume, folosind o crema pentru fata, care se pretindea a fi de firma vestita, a avut de suportat urmari grave sub forma de desfigurari, arsuri ale fetei. Acest lucru a facut imposibila activitatea ei profesionala ulterioara. Prejudiciul estetic poate genera pagube patrimoniale atunci cînd aspectul fizic reprezinta un criteriu în activitatea unei persoane fizice.
În acelas sens, are dreptul la despagubire si persoana care la data faptei ilicite nu era incadrata în munca, daca, capabila de munca fiind, i s-a rapit putinta de a se încadra sau reîncadra în munca prin savîrsirea faptei ilicite. Durerea fizica poate avea urmari asupra capacitatii de munca si poate genera pierderi patrimoniale reparabile.
Dupa regula generala urmeaza a fi reparata (în urma raspunderii) atît dauna reala, cît si venitul nerealizat. Dar, totodata vor fi nule acele clauze de neraspundere sau micsorare a raspunderii în contractele de adeziune, unde una din parti (creditorul spre exemplu) este un consumator - persoana fizica, daca marimea raspunderii pentru aceasta categorie de obligatii este stabilita de lege. De exemplu, va fi lovita de nulitate absoluta o conventie încheiata între un cumparator - persoana fizica si o organizatie comerciala, unde aceasta din urma nu va purta raspundere pentru vinderea bunurilor de o calitate necorespunzatoare.
Modalitatea despagubirii în natura sau în forma baneasca o alege instanta de judecata, în dependenta de împrejurarile concrete ale cauzei. Desigur, la baza sunt puse si interesele persoanei fizice. Repararea în natura a prejudiciului, ca urmare a raspunderii juridice, înseamna alegerea mijloacelor celor mai adecvate formei si gravitatii acestuia.
Repararea în natura este activitatea de înlaturare a prejudiciului suferit de catre o persoana prin utilizarea unor modalitati si procedeie practice (cum ar fi inlocuirea unor bunuri distruse cu altele de acelasi fel, efectuarea unor reparatii tehnice s.a.) care, în functie de specificul si gravitatea prejudiciului respectiv, sunt apte sa duca, în cea mai mare masura, la realizarea principiului repararii integrale a prejudiciului si la restabilirea situatiei anterioare a persoanei pagubite.
În materia raspunderii delictuale pentru produsele defectuoase repararea vatamarilor aduse persoanei poate fi realizata numai prin echivalent banesc, în majoritatea cazurilor, însa distrugerile cauzate bunurilor acesteia pot fi reparate fie în natura, prin înlocuire, restituire ori reparare, fie prin echivalent banesc, fie cumulînd cele doua modalitati de reparare.
În cadrul raspunderii contractuale modalitatea de reparare difera în functie atît de natura obligatiei neexecutate, ori executate cu întîrziere, ori defectuos. În practica se recurge deseori la cumulul celor doua modalitati. Reclamantul creditor poate fi autorizat sa îndeplineasca obligatia de a face pe cheltuiala debitorului pîrît. Spre exemplu, în cazul procurarii unui automobil cu defecte, consumatorul poate efectua reparatia de sine statator, punînd în seama vînzatorului sau a producatorului obligatia de a suporta cheltuielile.
Pentru a se produce repararea prejudiciului, urmeaza sa-l determinam, cît sa determinam si reparatia.
b) Fapta ilicita.
Fapta ilicita reprezinta conditia obiectiva a raspunderii juridice. Comportamentul este ilegal, daca încalca o norma de drept indiferent de faptul stia ori nu stia subiectul respectiv ca încalca aceste norme. Normele dreptului civil stabilesc diferite cerinte fata de comportamentul participantilor la circuitul civil, inclusiv si fata de agenti economici si consumatori.
Va fi ilegal acel comportament al agentului economic, care nu corespunde cerintelor înaintate pentru executarea corespunzatoare a obligatiei. Daca obligatia apare din contract, atunci ilegal va fi acel comportament al debitorului, care neglijeaza (încalca) conditiile contractului. În mod obisnuit fapta ilicita, ca element al raspunderii civile pentru produse, este definita ca fiind orice fapta care, încalcîndu-se normele dreptului civil obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv, apartinînd unui consumator. Principiul de drept obiectiv care este încalcat este acela ca nimanui nu-i este permis sa aduca, prin fapta sa, vreo vatamare unei alte persoane, drepturilor subiective ale acesteia.
Atunci c nd examinam fapta ilicita, ca element al raspunderii civile delictuale, subîntelegem obiectivitatea, manifestarea exterioara a unei atitudini de constiinta si vointa a unei anumite persoane.
Fapta ilicita consta din actiuni si inactiuni.
În literatura de specialitate se mentioneaza ca atît actiunii cît si inactiunii le sunt caracteristice aceleasi semne interne. Din punct de vedere juridic inactiunea nu poate fi redusa la simpla pasivitate a subiectului, dar reprezinta neexecutarea acelor actiuni concrete, la care era obligata în baza legii sau în baza unui contract.
Asadar, inactiunea constituie fapta ilicita, ori de cate ori norma ilegala obliga o anumita persoana sa actioneze într-un anumit mod, cerinta legala care nu a fost respectata. Aceasta inactiune ar putea reprezenta un comportament "o actiune" împotriva legii, de natura a angaja raspunderea autorului sau. Este posibil ca în acelasi comportament ilicit al unui agent economic sa fie întrunite, în acelasi timp, atît actiuni, cît si inactiuni ilicite.
Astfel, vor fi ilegale si actiunile (spre exemplu) vînzatorului, care a transmis cumparatorului marfuri, calitatea carora nu corespunde clauzelor contractului (legii- în cazuri generale) sau prin care induc în eroare consumatorul privitor la anumite calitati ale produsului. Drept inactiuni ilegale vor servi acele fapte, care constau în neinformarea cumparatorului despre viciile ascunse ale bunului, sau în sensul adevarat al cuvîntului, neprezentarea informatiei despre produs ( se considera drept ilicita, lipsa informatiei si situatia, cînd informatia nu este înscrisa în limba de stat sau alte limbi, care vor fi stabilite de Guvern).
La fel inactiune va fi refuzul de a preschimba produsul viciat pe altul de aceiasi masura, model, calitate corespunzatoare, sau refuzul de a efectua reparatia bunului necalitativ.
c) Raportul de cauzalitate
Pentru a fi angajata raspunderea unei persoane nu este suficient sa existe, pur si simplu, o fapta ilicita si un prejudiciu suferit de o alta persoana, dar este necesar ca între fapta si prejudiciu sa fie un raport de cauzalitate, în sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu.
Deseori raportul de cauzalitate cît priveste prejudicierea consumatorilor poate fi stabilit cu usirinta. Alteori raportul în cauza este mai greu de stabilit, mai ales cînd efectul a fost precedat de o multitudine de actiuni umane sau de alte împrejurari. Spre exemplu, un automobil, care a fost procurat (nou) si care avea deficiente ale frînei, dar care la prima vedere nu au putut fi depistate. Parcurgînd o oarecare distanta, automobilul a produs un accident anume din cauza ca frîna nu a putut fi pusa în functiune la momentul cuvenit. În rezutat, a decedat stapînul si doua persoane s-au soldat cu leziuni corporale grave, automobilul, deteriorîndu-se, desigur.
La prima vedere este greu de stabilit cauza accidentului: calitatea necorespunzatoare a automobilului sau neîndemînarea soferului. Tocmai de aceea în practica judecatoreasca se dispune efectuarea, unor expertize tehnice, chimice, medicale sau de alta natura. Asemenea expertize, desigur necesare, nu sunt întotdeauna suficiente pentru lamurirea participarii persoanei (consumatorului) la producerea efectului, fiind necesare o serie de alte probe. Deci trebuie precizat ca este necesar sa se stabileasca nu un raport de cauzalitate în general, ci raportul de cauzalitate specific dintre actiunea sau inactiunea omeneasca cu caracter ilicit si prejudiciul, fara a ignora ori subaprecia cauzele de ordin fizic, biologic, medical, tehnic.
Desi orice actiune umana constituie o actiune unitara, de ordin psiho-fizic, ea exprimînd nu numai o exteriorizare obiectiva, dar deopotriva, si o atitudine de constiinta, afectivitate si vointa, totusi, atunci cînd analizam raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, facem abstractie de atitudinea subiectiva. Aspectele de ordin psihic alcatuiesc un element important pentru stabilirea raspunderii: vinovatia.
d) Vinovatia. Temeiuri de exonerare de raspundere pentru produse.
Literatura juridica actuala defineste vinovatia ca reprezentînd "atitudinea psihica pe care autorul a avut-o la momentul savîrsirii faptei ilicite sau la momentul imediat anterior savîrsirii acesteea, fata de fapta si urmarile acesteea."
Aceasta formulare se refera, pe de o parte, la elemente de ordin intelectiv si volitiv (" atitudinea psihica"), iar pe de alta parte demonstreaza legatura acestui " subiectiv" al omului cu fapta sa si urmarile acesteia, adica elementul obiectiv.
Este de mentionat ca, vinovatia înseamna o atitudine psihica fata de fapta ilicita si urmarile acesteia, însa o atitudine subiectiv negativa, de ignorare a regulilor juridice înstituite în societate, considerate valabile si acceptate ca valoroase la un anumit moment dat. Nu orice atitudine subiectiva constituie vinovatie, ci doar acea atitudine, ce presupune constientizarea semnificatiei sociale a faptei sale, a caracterului ei antisocial, si vinovatia de a savîrsi fapta si de a-si asuma urmarile acesteia.
Ca proces psihic, structura vinovatiei civile cuprinde elementul intelectiv si volitiv. Procesele psihice, componente ale vinovatiei, nu sunt diferite de cele care constituie substratul psihic al oricarei actiuni umane. Din punct de vedere intelectiv, actul voluntar al omului contine un complex proces cognitv, ce presupune cunoasterea obiectului, constientizarea trebuintelor, dorintelor, valorizarea motivelor, scopurilor, mijloacelor si corelarea lor prin prisma exigentelor propriului eu si a celor obiective.
Individul nu poate fi facut civilmente raspunzator daca nu a cunoscut semnificatia sociala a faptelor sale. Omul trebuie sa-si dea seama ca faptele sale sunt de natura sa vatameze drepturile subiective ale celorlaltti membri ai societatii, adica trebuie sa aiba constiinta carecterului antisocial al conduitei sale.
Factorul volitiv, de vointa, reprezinta activitatea psihica îndreptata spre atingerea unor scopuri, care presupune deliberarea si decizia pentru un anumit comportament de urmat. Vinovatia poate fi abordata din perspectiva formelor sale de manifestare, punîndu-se accent pe elementele sale de structura (intelectiv si volitiv). Din acest punct de vedere se si analizeaza gradele vinovatiei, adica forma intentiei sau forma neintentionata. Desi gradul vinovatiei nu prezinta relevanta juridica deosebita în dreptul civil, totusi, în unele cazuri gravitatea vinovatiei produce efecte juridice specifice, la care ne vom opri, pe scurt, în continuare.
1. Instantele de judecata sunt orientate înspre aprecierea mai larga a întinderii prejudiciului, în cazul în care este vorba de o fapta intentionata sau savîrsita prin imprudenta, si, în asemenea situatie, este tendinta ca si întinderea reparatiei sa fie mai mare.
2. Daca în materia raspunderii civile delictuale se admit clauze de neraspundere, atunci ele vor fi valabile numai pentru neglijenta usoara, si, dimpotriva, nu se vor aplica cînd e vorba de intentie sau neglijenta grava.
3. În caz de cumul al raspunderii civile delictuale cu cea contractuala, în unele cazuri solutia depinde de gravitatea vinovatiei.
4. Daca pe lînga vinovatia autorului faptei ilicite se constata si vinovatia victimei, gradul vinovatiei autorului are importanta în privinta stabilirii prejudiciului pe care trebuie sa-l repare.
5. În materia viciilor ascunse, efectele pot fi diferite pentru viciile ascunse care n-au fost cunoscute si viciile ascunse cu viclenie. Spre deosebire de fapta ilicita si legatura cauzala ca fiind elemente obiective ale raspunderii civile, vinovatia (generatoare de raspundere juridica) reprezinta conditia subiectiva. Fiind atitudinea psihica a subiectului fata de fapta sa, vinovatia se poate constata atît la persona fizica, cît si la persoana juridica. Vinovatia persoanei juridice este privita prin prisma vinovatiei colaboratorilor sai în procesul executarii obligatiunilor lor de serviciu în virtutea functiei ocupate sau a specificului muncii prestate. Din moment ce persoana juridica este debitor, actiunile lucratorilor debitorului în vederea executarii obligatiilor sale se considera actiuni ale debitorului. De exemplu, vinovatia unei fabrici care avea obligatia de a coase elementele din piele, si care nu si-a executat corespunzator aceasta obligatie, folosind ate din cele mai necalitative, putrezite chiar. De asemenea, poarta vinovatie si personele responsabile, care au admis productia în cauza spre realizare si care nu au luat masurile necesare corespunzatoare pentru preîntampinarea acestei sutuatii. În rezultat sunt lezate drepturile consumatorului.
În literatura se întalnesc si pareri opuse. Se mentioneaza de exemplu, ca vinovatia unei persoane juridice nu se poate reduce la vinovatia colaboratorilor ei, dar reprezinta vinovatia unui colectiv întreg formînd un tot intreg. Într-adevar, calitatile unui tot întreg nu pot fi reduse la o simpla adunare a calitatilor partilor lor componente. Însa pentru stiinta juridica are o importanta deosebita acea împrejurare, care ne demonstreaza ca vinovatia persoanei juridice în exterior nu se poate manifesta altfel, decît prin prisma comportamentului vinovat al colaboratilor ei.
Potrivit art. 27 al Legii R.M. Nr 1453-XII din 25.05.93 : "Daunele pricinuite sanatatii, vietii, proprietatii consumatorului ca urmare a deficientelor constructive, de productie, de receptura sunt restituite în întregul volum, daca legislatia în vigoare nu prevede raspundere mai drastica." Desi legea nu stabileste faptul, ca raspunderea va surveni indiferent de vinovatia agentului economic, acest fapt reiese din continutul art.27 al respectivei legi. Mai mult ca atît consumatorul este exonerat de obligatiunea de a dovedi lipsa vinovatiei sale. Prin urmare, producatorul trebuie sa dovedeasca vina consumatorului.
Ţarile -membre ale Uniunii Europene, transpunînd în legislatiile lor interne Directiva nr. 374 privind raspunderea pentru produsele defectuoase, au stabilit principiul raspunderii fara vinovatie a producatorului în caz de prejudiciu cauzat prin defectul unui produs si suprimarea oricarei diferente între victime, care trebuie supuse aceluiasi regim de raspundere chiar daca sunt sau nu legate prin relatii contractuale de producator. De altfel, directiva prevede cauze de exonerare limitative. Proiectul noului cod civil al Republicii Moldova prevede la fel raspunderea producatorului pentru produsele defectuoase, indiferent de vina acestuia.
Potrivit art.29 al Legii Republicii Moldova mentionate mai sus: "Agentul economic urmeaza a fi exonerat de despagubire, daca va dovedi nerespectarea de catre consumator a regulilor de exploatare a produsului sau serviciului, nerespectarea masurilor elementare de precautie, a conditiilor inofensivitatii produsului sau serviciului, utilizarea acestuia neconform destinatiei." Codul Civil al Federatiei Ruse (art.1098) stabileste, ca "Vînzatorul sau producatorul marfii, executorul lucrarii sau serviciului este eliberat de raspundere în cazul, daca va dovedi, ca dauna a aparut ca urmare a fortei majore sau încalcarea de catre consumator a regulilor stabilite de utilizare a marfurilor, rezultatelor lucrarilor, serviciilor, sau pastrarii lor."
Fapta victimei, în cazul dat, a consumatorului, exonereaza de raspundere în masura în care ea are efectul unei adevarate forte majore raportat la "fapta lucrului". În caz contrar, ea duce numai la micsorarea raspunderii producatorului, proportional cu gradul de participare a victimei.
Fapta victimei exonereaza de raspundere numai atunci cînd ea este singura cauza a producerii prejudiciului. De fapt, în mod practic, producatorul (vînzatorul) în calitate de pîrît, tinde sa dovedeasca ca, în realitate, nu exista raport de cauzalitate între "fapta produsului" si producerea prejudiciului.
Cînd alaturi de fapta victimei apare si vinovatia producatorului, se pune problema vinovatiei comune, dar, în mod practic apar mari dificultati în stabilirea gradului de contributie la producerea prejudiciului, dificultati izvorîte din necesitatea compararii culpei dovedite a victimei cu culpa prezumata a producatorului.
Asa-zisa vinovatie mixta este caracterizata de cîteva momente:
1) prejudiciul apare în rezultatul comportamentului cu vinovatie nu numai a debitorului, dar si a creditorului;
2) prejudiciul apare în sfera patrimoniala numai a unei parti a obligatiei-creditorului;
3) prejudiciul reprezinta un tot întreg si este imposibil de stabilit, în ce marime sunt cauzate de actiunile cu vinovatie a debitorului, si respectiv ale creditorului.
În asemenea cazuri, de obicei, instanta de judecata micsoreaza marimea raspunderii debitorului.
Deoarece în cazul vinovatiei mixte este imposibil de apreciat, care parte a pierderilor le-a provocat debitorul, iar care - comportamentul creditorului, unicul criteriu, de care ne putem conduce este forma vinovatiei debitorului si creditorului (debitor fiind producatorul, vînzatorul, executorul lucrarii, serviciului).
Din cele expuse, reiese ca raspunderea delictuala pentru produse defectuoase poarta un caracter obiectiv. Doctrina juridica si practic juridica în materie admit existenta unor forme ale raspunderii civile delictuale fara vinovatie. Astfel, tarile Uniunii Eropene, cat si noul Cod civil al Federatiei Ruse, Georgiei si altor state au stabilit prin norme imperative raspunderea pentru produsele defectuoase fara vinovatie, fiind marita considerabil responsabilitatea producatorilor neonesti.
Legislatia în cauza prevede doar cîteva cazuri de exonerare de raspundere la care vom reveni putin mai jos. Problema raspunderii obiective este controversata, deaceea, pentru a nu se îndeparta de ideea de vinovatie (ca generatoare a raspundrii, chiar si juridice), idee, pe care se fundamenteaza întreaga legislatie civila, unii autori sustin solutia temeiului subiectiv-obiectiv, propusa în doctirna juridica pentru cazurile asa-numite, raspunderi obiective.
În literatura se evidentiaza legatura strînsa care exista între cele patru elemente ale raspunderii civile delictuale. Atitudinea psihica a autorului faptei ilicite se analizeaza pornindu-se de la elementele obiective ale raspunderii, prin care aceste elemente sau pe baza lor facîndu-se si dovada vinovatiei.
Legislatia Repiblicii Moldova cu privire la protectia consumatorilor (în cazul dat) prevede un singur caz de exonerare de raspundere pentru aducerea prejudiciilor consumatorilor prin comercializarea produselor defectuoase, si anume, art.29 declara ca "Agentul economic urmeaza a fi exonerat de despagubire, daca va dovedi nerespectarea de catre consumator a regulilor de exploatare a produsului sau serviciului, nerespectarea masurilor elementare de precautie, a conditiilor inofensivitatii produsului sau serviciului, utilizarea acestuia neconform destinatiei."
Facînd o analiza mai ampla a legislatiei statelor care au întarit drept temei a raspunderii delictuale si raspunderea pentru produse (Rusia, Germania, Franta, Olanda), putem mentiona ca este tratata diferit problema exonerarii de raspundere.
De exemplu, Codul Civil al Federatiei Ruse mai mentioneaza si forta majora, alaturi de vina consumatorului. Forta majora este o împrejurare externa, invinsibila si irezistibila, cu caracter absolut, adica pentru oricine s-ar afla în aceeasi situatie.
În legislatiile civile ale tarilor sus-amintite se mai enumera cîteva temeiuri de exonerare de raspundere a producatorului si, anume:
. produsul sa nu fie adus în circulatie;
. în raport cu imprejurarile se poate considera ca produsul nu avea defectul care a cauzat prejudiciul în momentul în care producatorul l-a pus în circulatie;
. defectul consta în aceea ca produsul în momentul în care producatorul l-a pus în circulatie corespundea unor dispozitii legale obligatorii;
. defectul, în raport cu stadiul stiintei si al tehnicii în momentul în care producatorul l-a pus în circulatie, nu putea fi recunoscut.
În literatura franceza de specialitate toate temeiurile de exonerare de raspundere pentru produse sunt clasificate în doua grupe: temeiuri generale si speciale. Temeiuri speciale sunt acelea care au fost mentionate mai sus. Cu privire la ultimul temei Legea Federatiei Ruse "Privind protectia consumatorului" ( art.14) stabileste ca: prejudiciul urmeaza sa fie reparat indiferent de faptul, daca stadiul stiintei si tehnicii permitea sau nu de a descoperi careva calitati daunatoare ale materialelor, produselor, mijloacelor sau mecanismelor de prelucrare.
Desi aceasta norma prevede un regim mult prea sever de raspundere pentru producator ( care mai este numita si " raspundere absoluta" sau raspundere pentru rezultat) este binevenita, credem noi.
Dupa cum mentionam mai înainte, Legea R.M. Nr 1453-XII din 25.05.93 prevede temei de exonerare vinovatia consumatorului. Desi articolul 29 al legii nu prevede si cazul exonerarii pentru forta majora, acest temei se poate deduce din dreptul comun. Cît priveste celelalte temeiuri de exonerare amintite mai sus în legislatia civila a statelor cu traditie în acest domeniu, deci e momentul oportun de a le introduce si în legislatia noastra, în viitorul Cod Civil.
Vinovatia civila contractuala este atitudinea subiectiva reprosabila a debitorului obligatiei contractuale fata de fapta sa ilicita (si urmarile acesteea) constînd în neexecutarea, executarea necorespunzatoare sau cu întarziere a obligatiei care îi incuba.
Factorul volitiv în materie contractuala, consta în vointa debitorului contractual de a savîrsi fapta ilicita, alegerea unei conduite contrare legii sau clauzelor contractuale.
În cazul raspunderii civile delictuale, vinovatia faptuitorului se raporteaza la o fapta care a înfrînt vointa legiuitorului, încalcînd obligatiile fixate de acesta. În cazul raspunderi civile contractuale, vinovatia este raportata la obligatiile izvorîte din contract, fiind o vinovatie modulata la conditiile contractului si care nu poate exista în afara acestuia.
Potrivit legislatiei civile în materie contractuala, debitorul raspunde indiferent de forma vinovatiei sale, adica indiferent de faptul ca neexecutarea obligatiei sau executarea ei necorespunzatoare s-au facut cu intentie sau numai din imprudenta.
|
