CARACTERIZARE GENERALA A DREPTULUI CIVIL

CARACTERIZARE GENERALĂ   A DREPTULUI CIVIL

1. Definitia, rolul si principiile dreptului civil

1.1.Definitia dreptului civil

1.1.1. Întelesurile expresiei "drept civil"

Expresia "drept civil" este susceptibila de mai multe întelesuri.[1]

Într-o prima acceptiune, prin drept civil (mai exact drept subiectiv civil) se desemneaza un element al continutului raportului juridic civil (corelativ obligatiei civile), adica posibilitatea subiectului activ de a avea o anumita conduita, de a pretinde subiectului pasiv o conduita corespunzatoare, iar, în caz de nevoie, de a recurge la forta coercitiva a statului.

Într-o a doua acceptiune, pe care o vom avea în vedere ceva mai jos, prin drept civil se desemneaza o ramura de drept, adica un ansamblu de norme juridice.

Ultima acceptiune este aceea de ramura a stiintei juridice, care are ca obiect de cercetare dreptul civil ca ramura de drept. La rândul ei stiinta dreptului civil constituie obiectivul disciplinei de învatamânt desemnata cu expresia in discutie.

1.1.2. Definitia dreptului civil, ca ramura de drept

În literatura de specialitate au fost formulate mai multe definitii ale dreptului civil, ca ramura a sistemului românesc.[2]

Dintre definitiile oferite, o vom retine pe aceea potrivit careia dreptul civil este un ansamblu normelor juridice care reglementeaza raporturile patrimoniale si nepatrimoniale stabilite între persoane fizice si persoane juridice aflate pe pozitie de egalitate juridica.³

Explicarea definitiei dreptului civil, ca ramura de drep civil

În primul rând definitia de mai sus face referire la continutul dreptului civil, acesta fiind un ansamblu de norme juridice , adica o ramura a sistemului din dreptul românesc. Normele juridice civile sunt grupate pe categorii ce reglementeaza subdiviziuni ale obiectului dreptului civil, adica sunt ordonate în institutii ale dreptului civil.

Dreptul civil cuprinde urmatoarele institutii:

raportul juridic civil;

actul juridic civil;

prescriptia extinctiva;

subiectele dreptului civil (persoanele fizice si persoanele juridice);

drepturile reale;

obligatiile civile (teoria generala a obligatiilor);

contractele civile speciale;

mostenirea (succes 212x2315c iunile);

dreptul de proprietate intelectuala (dreptul de autor si dreptul de proprietate industriala).[3]

Cel de-al doilea element al definitiei priveste obiectul dreptului civil. Acesta este format din raporturile juridice patrimoniale si raporturile juridice nepatrimoniale ce se stabilesc între persoane fizice si juridice.

Asadar, vom deosebi doua categorii de raporturi juridice civile:

raporturi juridice civile patrimoniale;

raporturi juridice civile nepatrimoniale.

Raportul juridic patrimonial este acel raport social care, datorita continutului si valorii economice, poate fi evaluat pecuniar (de exemplu raportul nascut din contractul de vânzare-cumparare).

Raportul juridic nepatrimonial (numit si personal nepatrimonial) este acel raport social lipsit de un continut economic, deci al carui continut nu poate fi evaluat în bani (spre exemplu, raportul ce are în continutul sau dreptul la nume sau denumire).

Trebuie retinut însa ca dreptul civil nu reglementeaza toate raporturile juridice patrimoniale si nepatrimoniale din societate, si alte ramuri de drept au obiectul format din astfel de raporturi.

În functie de natura sau felul drepturilor subiective civile care intra în continutul lor, raporturile juridice civile patrimoniale sunt grupate în doua categorii:

raporturile juridice reale, adica acele raporturi care au în continutul lor drepturile reale;

raporturile juridice civile obligationale (sau de obligatii), adica acele raporturi care au în continutul lor drepturile de creanta, indiferent ca acestea izvorasc dintr-un act juridic sau dintr-un fapt juridic.

Raporturile juridice civile nepatrimoniale pot fi grupate în trei categorii:

raporturile care privesc existenta si integritatea subiectelor de drept civil, adica acele raporturi care au în continutul lor drepturi personale nepatrimoniale precum dreptul la viata, sanatate, reputatie, etc;

raporturile de identificare, deci acele raporturi care au în cotinutul lor drepturile prin care se individualizeaza subiectele de drept civil (dreptul la nume, domiciliu, resedinta, denumire,sediu, etc.)

raporturile generate de creatie intelectuala, adica acele raporturi care au în continutul lor drepturile personale nepatrimoniale ce au ca izvor opera stiintifica literara, artistica, inventia sau alte obiect de proprietate industriala (spre exemplu, dreptul la paternitatea operei).

Dupa felul subiectelor lor, deosebim trei categorii de raporturi juridice civile;

raporturi juridice civile ce se stabilesc numai între persoane fizice;

raporturi juridice civile ce se stabilesc numai între persoane juridice,

raporturi juridice civile care se stabilesc intre persoane fizice si persoane juridice.

Cel de-al treilea element al definitiei vizeaza subiectele (partile) raporturilor de drept civil, acestea fiind persoanele fizice si peroanele juridice. Pentru a fi subiect de drept civil nu este necesara o calitate speciala, fiind suficienta aceea de fiinta umana (persoana fizica) sau aceea de colectiv organizat având un patrimoniu si un scop determinat (persoana juridica).

Subiectele raporturilor juridice civile, indiferent ca ar fi vorba de persoane fizice sau de persoane juridice si indiferent ca ar fi vorba de raporturi patrimoniale sau raporturi personale nepatrimoniale, se afla pe pozitie de egalitate juridica, în sensul ca nici una din parti nu se subordoneaza celeilalte. În acest sens se afirma ca în raportul de drept civil, partile se gasesc "pe picior de egalitate juridica".[5] Trebuie subliniat ca egalitatea partilor din raporturile de drept civil este numai de ordin juridic, iar nu neaparat si economic. Egalitatea juridica a partilor reprezinta atât o trasatura caracteristica raportului juridic civil, cât si metoda de reglementare specifica dreptului civil.

Rolul dreptului civil

În sistemul dreptului românesc, dreptul civil are un rol deosebit de important, întrucât, prin normele sale, contribuie la ocrotirea valorilor (drepturilor subiective) patrimoniale si personale nepatrimoniale ale persoanelor fizice si juridice. De asemenea, dreptul civil reprezinta o garantie a formarii constiintei juridice corecte, precum si a respectarii si întaririi moralei.

Un aspect foarte important al rolui pe care îl ocupa dreptul civil în sistemul dreptului românesc consta în pozitia sau functia dreptului civil de a fi drept comun fata de alte ramuri de drept. Aceasta înseamna ca, ori de câte ori o alta ramura de drept învecinata nu contine norme juridice proprii care sa reglementeze un anumit aspect al unui raport juridic sau când normele sale ar fi insuficiente, se va recurge la norma corespunzatoare din dreptul civil.

De altfel unele ramuri de drept prevad în mod expres împrumutarea unor norme de la dreptul civil. Astfel, potrivit art. 187 C.mun.,"dispozitiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dizpozitii ale legislatiei muncii si, în masura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de munca, cu dispozitiile legislatiei civile" (spre exemplu, legislatia muncii nu reglementeaza nulitatea contractului de munca, însa, prin aplicarea normelor corespunzatoare din dreptul civil, se poate constata nulitatea unui contract de munca) ; art. 1 C. com. dupa ce precizeaza în comert se plica dispozitiile acestui cod, adauga faptul ca unde el nu dispune se  aplica prevederile Codului Civil (de exemplu, art. 1552 C.civ., care stabileste cazurile de încetare a contractului de mandat, îsi gaseste aplicare si în privinta contractului de mandat comercial).

În alte situatii, împumutul normelor juridice civile se face în mod tacit, deoarece ramura de drept respectiva nu cuprinde reglementari speciale pentru anumite aspecte, fiind nevoie sa se recurga la dreptul comun, chiar daca nu exista un text de lege care sa trimita expres la acesta. Spre exemplu, art.30 alin.1 C.fam. stabileste ca "bunurile dobândite în timpul casatoriei, de oricare dintre soti, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale sotilor", însa Codul familiei nu reglementeaza institutia juridica a bunurilor, astfel încât, pentru a se cunoaste notiunea si sfera acestei institutii, se va aplela la norme dreptului civil; potrivit art. 48 alin. 2 si art. 57 alin. 2 C. fam.,recunoasterea unui copil din afara casatoriei poate fi facuta de catre tatal sau nu numai prin declaratie la serviciul de stare civila, ci si prin înscris autentic sau testament, iar, pentru a se vedea daca suntem în prezenta unui înscris autentic sau, dupa caz, a unui testament, va trebui sa se apeleze la normele juridice civile.

Principiile dreptului civil

1.3.1 Categorii de principii ale dreptului civil

Orice sistem de drept este guvernat de anumite principii fundamentale, adica de idei calauzitoare (reguli de baza), comune tuturor ramurilor de drept. În acelsi timp fiecare ramura de drept cuprinde raguli de baza pentru întreaga legislatie din domeniul respectiv, precum si reguli de baza ce se aplica uneia sau mai multor institutii ale ramurii de drept respective.

si, în dreptul civil îsi gasesc aplicare trei categorii de principii, anume: principiile fundamentale ale dreptului român; principiile fundamentale ale dreptului civil român; principii ale uneia sau mai multor institutii de drept civil.

Principiile fundamnetale ale a dreptului român sunt idei de baza ce se regasesc în întreaga legislatie a României, fiind consacrate de legea fundamentala, precum si de alte legi mai importante. Ele sunt aplicabile tuturor ramurilor de drept, deci si dreptului civil.

Principiile fundamentale ale dreptului civil sunt idei calauzitoare pentru întreaga legislatie civila, vizând deci toate institutiile dreptului civil, chiar daca nu-si manifesta prezenta cu aceeasi intensitate. Aceste principii au o vocatie generala pentru întreaga ramura de drept civil. Vom include în aceasta categorie: principiul proprietatii, principiul egalitatii în fata legii civile, principiul îmbinarii intereselor personale cu interesele generale, principiul ocrotirii si garantarii drepturilor civile.[6]

Principiile institutiei dreptului civil sunt idei de baza care se aplica fie numai într-o institutie, fie în doua sau mai multe institutii ale dreptului civil, având deci o importanta mai redusa decât principiile fundamentale ale dreptului civil. Spre exemplu, principiul consensualismului priveste forma actului juridic civil; principiul chemarii la mostenire a rudelor in ordinea claselor de mostenitori legali, principiul proximitatii gradului de rudenie între mostenitorii din aceeasi clasa si principiul egalitatii între rudele din aceeasi clasa si de acelasi grad chemate la mostenire sunt specifice devolutiunii succesorale legale; principiul ocrotirii bunei-credinte este întâlnit în mai multe materii ale dreptului civil (drepturile reale, raspunderea civila etc.) etc.

Principiile fundamentale ale dreptului civil

Principiul proprietatii este consacrat în Constitutie si dezvoltat de normele de drept civil.

Astfel, art.41 din Constitutie se refera la protectia proprietatii private, dispunând printre altele, ca dreptul de proprietate este garantat si ca proprietatea privata este ocrotita în mod legal de lege, indiferent de titular.Tot la proprietate se refera si art.135 din Constitutie

Cât priveste dispozitiile din Codul civil referitoare la proprietate, le vom retine pe cele înscrise în art,480 C,civ., care prevede ca "nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afara numai pentru cauza de utilitate publica si primind o dreapta si prealabila despagubire".

Mai subliniem ca normele juridice civile reglementeaza continutul dreptului de proprietate (posesia, folosinta si dispozitia), precum si mijlocul specific de ocrotire a lui (actiunea în revendicare), însa aceste aspecte vor fi analizate la institutiile corespunzatoare.

Cât priveste principiul egalitatii în fata legii civile, în prealabil ,trebuie mentionat ca art.4 ali.2 si art.16 din Constitutie consacra, cu caracter general, principiul egalitatii în fata legii.

Pentru persoanele fizice, principiul egalitatii în fata legii civile este înscris în art.4 ali.2 din Decretul nr. 31/1954, potrivit caruia,"sexul, rasa, nationalitatea, religia, gradul de cultura sau originea nu au nici o înraurire asupra capacitatii".

Cât priveste persoanele juridice, acest principiu trebuie înteles în sensul ca toate persoanele juridice dintr-o anumita categorie se supun, în mod egal, normelor juridice edictate pentru reglementarea acelei categorii de persoane juridice.

Principiul îmbinarii intereselor individuale cu interesele colective este consacrat atât pentru persoanele fizice, cât si pentru persoanele juridice. Art.1 alin.1 din Decretul nr.31/1954 dispune ca drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele materiale si culturale în acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire..."iar art.3 alin.2 din acelasi act norminativ prevede ca drepturile civile "pot fi exercitate numai potrivit cu scopul lor economic si social"; art.26 lit.e din Decretul nr.31/1954 stabileste ca este persoana juridica acel colectiv de oameni care are o organizare de sine statatoare si un patrimoniu propriu afectat realizarii "unui anume scop, în acord cu interesul obstesc".

si în Constitutie se regasesc numeroase dispozitii care privesc acest principiu, spre exemplu, art.26 ,art37,art.41 alin.4 si 6 etc.

Principiul ocrotirii si garantarii drepturilor subiective civile este consacrat de o serie de dispozitii cuprinse în Constitutie (art.1 ali.3,art.18 ,art.21 etc.) dar si în art.3 ali.1 din Decretul nr,31/1954 potrivit caruia "drepturile civile sunt ocrotite de lege".Acelasi act normativ contine un întreg capitol referitor la ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale. De asemenea, art,26 din Pactul international privin drepturile civile si politice ale omului (la care România a aderat prin Decretul nr. 212/1974) dispune ca "toate persoanele sunt egale în fata legii si au, fara discriminare, dreptul la o ocrotire egala din partea legii...". Garantarea drepturilor subiective civile este prevazuta si de Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale (ratificata de România prin Legea nr.3471994).

2. Normele de drept civil

Izvoarele dreptului civil

Notiune

Norma de drept civil ar putea fi definita ca regula generala si abstracta care reglementeaza conduita subiectelor în raporturile juridice civile.

Forma specifica de exprimare a normelor de drept civil poarta denumirea de izvor de drept civil. Acesta este sensul formal al expresiei "izvor de drep civil", expresie care este susceptibila si de al doilea înteles. Astfel ,în sens material, prin izvor al dreptului civil se desemneaza conditiile materiale de existenta care genereaza normele acestei ramuri de drept.

În principiu, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adica actele ce emana de la organele de stat învestite cu prerogativa legiferarii.

În functie de organul de stat de la care emana si de natura lor, deosebim urmatoarele categorii de acte normative ce pot constitui izvoiare ale dreptului civil:

legile (atat legile constitutionale, cât si legile organice si legile ordinare);[7]

hotarârile si ordonantele Guvernului;

ordinele, instruntiunile si regulamentele conducatorilor organelor centrale ale administratiei de stat;

actele normative emise de autoritatile administratiei publice locale.

În rândul izvoarelor dreptului civil vom include si actele normative anterioare anului 1990, în masura în care acesetea mai sunt in vigoare (legi, decrete, hotarâri ale Consiliului de Ministrii, ordine si instructiuni) precum si reglementarile internationale (conventii, pacte, acorduri etc.) la care România este parte prin aderare sau ratificare.[8]

Principalul izvor al dreptului civil român îl reprezinta Codul civil. Având ca model Codul civil francez de la 1804 ,Codul civil român a fost adoptat în anul 1864 si a intrat în vigoare la 1 decembrie 1865. El este alcatuit dintr-un titlu preliminar - " Despre efectele si aplicare legilor în genere"(art.1-5) - si trei carti : Cartea I - "Despre persoane" (în prezent abrogata), Cartea II - "despre bunuri si despre osebitele modificari ale proprietatii" (art.644-1914). Codul civil constituie una dintre cele mai semnificative constante ale dreptului român, deoarece, desi a suferit în decursul timpului unele abrogari sau modificari, acestea nu au afectat principiile si institutiile sale fundamentale.

Clasificarea normenlor de drept civil

Norme juridice civile dispozitive si norme juridice civile imperative

Nornele de drept civil dispozitive sunt acelea care suplinesc sau interpreteaza vointa neexprimata sau insuficient exprimata a subiectelor de drept civil, îngaduind prin chiar continutul lor sa se deroge de la dispozitiile pe care le cuprind.

La rândul lor, normele dispozitive se împart în norme permisive si norme supletive.

Normele dispozitive sunt permisive daca nu impun, ci doar permit ca subiectele de drept sa aiba o anumita conduita daca vor. Ca exemple de norme de drept civil permisive citam: art.1296 ali.1 si 2 C.civ., potrivit caruia , "vinderea se poate face sau pur sau sub conditie. Ea poate avea de obiet doua sau mai multe arternative", art.1587 C.civ., care prevede ca partile pot stipula dobânzi pentru un împrumut de bani, producte sau alte lucruri mobile.

Normele dispozitive sunt supletive daca stabilesc o anumita conduita, care este obligatorie pentru parti numai în cazul în care acestea nu au prevazut, prin vointa lor, o alta conduita. Ca exemple de norme juridice civile supletive mentionam: art.1305 C.civ., conform caruia , "spezele vânzarii sunt în sarcina cumparatorului, în lipsa de stipulatti contrara"; art.1024 C,civ., care prevede ca "termenul este presupus totdeauna ca s-a stipulat în favoarea debitorului, daca nu rezulta din stipulattie sau din circumstante ca este primit si în favoarea creditorului"etc.

Normele de drept civil imperative sunt acelea care impun subiectelor de drept civil o actiune sau le obliga la o abstentiune si, sub sanctiune, nu permit sa se deroge de la ele sau sa nu se aplice.

Din definitia de mai sus rezulta ca normele imperative se împart , la rândul lor, în norme onerative si norme prohibitive.

Normele imperative onerative prevad expres obligatia pentru parti de a avea o anumita conduita. De exemlu, art.813 C.civ., dispune ca " toate donatiunile se fac prin act autentic"; art. 994 C.civ., prevede ca, în cazul în care cel care a primit o plata nedatorata a fost de rea-credinta, atunci el trebuie sa restituie atât lucrul, cât si fructele produse de acesta din ziua platii.

Normele imperative prohibitive interzic expres o anumita conduita a parttilor. Ca exemple de norme de drept civil prohibitive mentionam: art.965 ali.2 C.civ., care prevede ca nu se pot face îndoieli asupra unei succesiuni viitoare; art.1513 C.civ., potrivit caruia, "este nul contractul prin care un asociat îsi stipuleaza nulitatea câstigurilor. Asemenea, nula este conventia prin care s-a stipulat ca unul sau mai multi asociati sa fie scutiti de a participa la pierdere".

Norme juridice civile de ordine publica si norme juridice civile de ordine privata

Clasificarea normelor juridice civile în dispozitive si imperative, asa cum am înfatisat-o mai sus si cum, de altfel, este prezentata în majoritatea lucrarilor de specialitate, ar fi utila prin ceea ce priveste faptul ca nerespectarea unei norme imperative ar atrage o serie de sanctiuni civile, în vreme ce partile pot înlatura (în mod expres) aplicarea unor norme dispozitive, fara sa intervina pentru aceasta vreo sanctine civila. Ea însa nu este suficienta pentru a explica existenta unor diferente de regim juridic în cazul anumitor institutii, în special regimul juridic diferit al nulitatii absolute si al nulitatii relative .

Tocmai de aceea, s-ar impune o adoua clasificare, în sensul de a distinge între normele juridice civile de ordine publica si normele juridice civile de ordine privata, iar aceasta clasificare ar avea drept criteriu finalitatea textului legal, adica natura interesului ocrotit prin edictarea normei juridice civile. Potrivit acestui criteriu, norma de drept civil este de ordine privata daca urmareste ocrotirea unui interes individual, în schimb, este de ordine publica daca depaseste cadrul interesului individual al subiectelor de drept civil, protejând (si) un interes general, public.

Corelând aceasta clasificare a normelor juridice civile cu cea anterioara, vom observa ca normele de ordine publica sunt întotdeauna si norme imperative, însa nu toate normele jurudice civile imperative sunt si norme de ordine publica; de asemenea, normele dispozitive sunt întotdeauna si norme de ordine privata, însa nu toate normele juridice civile de ordine privata sunt si norme dispozitive. În alte cuvinte, normele juridice civile imperative pot fi norme de ordine privata ,daca partile nu pot deroga de la ele în momentul încheierii actului juridic, însa, ulterior acestui moment, în anumite conditii, legea permite derogarea (de exemplu, partea interesata renunta la dreptul de a invoca nulitatea relativa a actului juridic încheiat cu nerespectarea unei norme de ordine privata), dar pot fi si norme de ordine publica, atunci când derogarea nu este admisa de lege nici dupa încheierea actului juridic.

Norme juridice civile generale si norme juridice civile speciale

În functie de întinderea câmpului de aplicare, normele de drept civil se împart în norme generale si norme speciale.

Prin norme de drept civil generale desemnam acele norme care se aplica în toate cazurile si în orice materie, daca o dispozitie legala nu prevede altfel.

Normele de drept civil sunt speciale daca îsi gasesc aplicare numai în cazurile expres stabilite de lege.

Calificarea unei norme de drept civil ca speciala sau generala prezinta importanta practica deosebita, deoarece norma generala reprezinta situatie de drept comun, iar norma speciala constituie exceptia, astfel încât trebuie respectate doua reguli: norma speciala deroga de la norma generala - specialia generalibus derogant; norma generala nu deroga de la norma speciala - generalia specialegus non derogant.

Fiind derogatorie de la norma generala rezulta ca norma speciala se aplica ori de câte ori ne gasim în fata unui caz ce intra sub incidenta prevederilor sale, deci norma speciala se aplica prioritar fata de norma generala, chiar si atunci când norma speciala este mai veche decât norma generala.

Pe cale de consecinta, ar trebui sa se admita ca o norma de drept civil speciala nu poate fi modificata sau abrogata decât expres de o norme generala ulterioara. Aceasta concluzie rezulta si din regula exprimata mai sus prin adagiul generalia specialibus non derogant , în sensul ca, daca norma generala (ulterioara) nu deroga de la norma speciala (anterioara) înseamna ca aceasta din urma nu a fost modificata sau abrogata. Spre exemplu, Legea nr.21/1924, care reglementeaza persoanele juridice de drept privat, nu a fost modificata si nici abrogata de Decretul nr.31/1954 care cuprinde norme generale referitoare la persoanele juridice.

Pentru aspectele pe care nu le reglementeaza, norma speciala se completeaza cu normele generale în materie (spre exemplu, din împrejurarea ca Legea nr.144/1996 nu prevede dispozitii referitoare la cesiunea contractului de închiriere a locuintei, nu trebuie  trasa concluzia ca o asemenea operatiune juridica ar fi interzisa deoarece contractul de închiriere a locuintei este o varietate a contractului de locatiune de drept comun, deci, Legea nr. 114/1996, care are caracterul de lege speciala, se completeaza pentru aspectele pe care nu le reglementeaza, cum este cazul cesiunii contractului, cu dispozitiile de drept comun ale Codului si în materie de locatiune, inclusiv cu art.1418 C.civ.) , iar nu cu alte norme speciale afara de cazurile expres prevazute de lege. Aceasta concluzie este impusa de însasi regula specialia generalibus derogant, în sensul ca, fiind derogatorie de la dreptul comun, norma speciala este de stricta interpretare si aplicare, deci nu poate fi aplicata, prin analogie la situatiile ce nu se încadreaza în prevederile sale, aceste situatii urmând a fi guvernate de normele generale.