CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE PICIOARE
2.1 ASPECTE GENERALE
Urmele de picioare reprezintă o categorie importantă de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare realtiv mai rar, considerându-se că au mai putine posibilităti de individualizare, datorită numărului relativ redus de elemente caracteristice, cu exceptia celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.
Cu toate că relieful papilar de pe talpă are aceleasi proprietăti ca si cel de pe mâini, practica cercetării criminalistice cunoaste foarte putine cazuri de identificare a persoanelor după acest relief. În primul rând, de multe ori, în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formării urmei a fost îmbâcsit cu substante străine, astfel că în ambele situatii sunt redate putine din detaliile sale. În al doilea rând, foarte des obiectul primitor nu are suprafată destul de netedă pentru a primi si păstra detaliile reliefului papilar de pe tălpile omului.
2.1.1 Clasificarea urmelor de picioare
Din categoria urmelor de picioare, în acceptiunea sa largă, fac parte urmele plantei piciorului ( ale piciorului gol ), urmele piciorului semiîncăltat sau urmele de ciorapi, precum si urmele de încăltăminte. Cu privire la urmele de încăltăminte, precizăm că unii autori le consideră ca făcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alti autori le consideră ca făcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alti autori, iau în considerare factorul creator principal, piciorul omului . La aceasta se poate adăuga si argumentul că urmele de picioare, sub forma urmelor de încăltăminte, prezintă, în cazul cărării de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacă este sau nu încăltată.
Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descăltat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantară, cu caracteristicile sale papilare proprii, precum si cu particularitătile morfofiziologice, poate servi la o identificare certă a individului, echivalentă cu identificarea bazată pe amprente digitale. Impresiunile plantare, sau mai bine zis, desenul papilar plantar poate avea din punct de vedere dactiloscopic, aceeasi importantă ca si impresiunile digitale sau palmare.
Desenul papilar al impresiunilor plantare, poate fi divizat si studiat în patru regiuni distincte:
lRegiunea călcâiului este partea posterioară a tălpii, corespunzătoare osului calcaneu. Această regiune prezintă un desen papilar aproape omogen, în sensul că pe această regiune nu vom întâlni desene papilare complicate, ci numai o serie de creste papilare orizontale caracterizate prin numeroase bifurcatii, întreruperi, puncte si
1. Ilie Vasiliniuc, "Tratat practic de criminalistica", vol 1, pag. 242.
creste izolate. Aceasta înseamnă că desenul papilar al acestei regiuni
prezintă din punct de vedere dactiloscopic, o importantă deosebită în ceea ce priveste numai caracteristicile crestelor papilare si nu din punct de vedere al ansamblului papilar.
lRegiunea tarsiană. Desenul papilar al regiunii tarsiene corespunzător din punct de vedere anatomic tarsului, nu rămâne în impresiune decât spre partea lui externă, aceasta datorită structurii anatomice a acestei regiuni. Regiunea tarsiană este cuprinsă între regiunea metatarsiană si călcâi, respectiv de-a lungul cavitătii tălpii piciorului.
Din punct de vedere dactiloscopic, crestele papilare sunt dirijate omogen ca si în regiunea călcâiului, cu alte cuvinte nici în această regiune nu vom întâlni desene papilare complicate, ci numai creste papilare orizontale, ale căror caracteristici au aceeasi importantă pe care o aveau si în regiunea călcăiului. Sunt cazuri însă când întâlnim si în aceste regiuni desene papilare variate, laturi si chiar verticele.
lRegiunea metatarsiană este cuprinsă între regiunea metatarso-falangiană si o linie imaginară, perpendiculară pe axul longitudinal al plantei, care trece prin articulatia tarsului si metatarsului.
Desenul papilar al acestei regiuni prezintă o importantă deosebită, atât prin varietatea desenelor din punct de vedere papilar, cât si prin aceea că această regiune poate face obiectul celor mai frecevente descoperiri prin dactiloscopie, referitor la urmele papilare plantare. Pe regiunea metatarsiană, desenul papilar părăseste omogenitatea din regiunea călcâiului si a tarsului, luând aici aspectele cele mai variate. Pe câmpul papilar al acestei regiuni, putem întâlni: verticele, laturi, laturi duble, arcuri si delte.
Această regiune rămâne cel mai adeseori în urmele de la locul faptei si prezintă desenul papilar cel mai caracteristic pentru comparatia desenelor papilare.
lRegiunea metatarso-falangiană este cuprinsă între vârful degetelor si o linie imaginară, perpendiculară pe axul longitudinal al plantei, care trece prin articulatia situată între falanga a doua a degetului mare si metatars.
Desenul papilar al acestei regiuni are aceeasi importantă ca si desenul papilar al regiunii metatarsiene, la care se mai adaugă desenul papilar al falagelor, care poate avea o importantă deosebită pentru cazul când acest desen a rămas în toată claritatea lui.
De fapt în urmele papilare plantare, desenul papilar al falangetelor nu are totdeauna claritate, iar regiunea de bază în care desenul papilar rămâne totdeauna clar, este regiunea metatarsiană până la falangele degetelor.
Pentru desenul papilar plantar nu s-a simtit nevoia creării unei clasificări si aceasta pentru singurul motiv că urmele 838d32i papilare plantare rămân la locul faptei numai în cazuri exceptionale.
În regiunea metatarso-falangiană întâlnim desene papilare destul de variate, care înglobează verticele, laturi duble, arcuri si numeroase delte. În partea superioară găsim trei delte corespunzătoare degetelui al doilea, al treilea sau al patrulea, iar în partea externă sub degetul mic găsim deasemeni o deltă care poate prezenta numeroase puncte caracteristice.
Sub degetul mare găsim o zonă papilară, care rămâne totdeauna în urmele plantare si care ia cel mai adeseori aspectul verticelelor sau al laturilor. Remarcăm că laturile din această regiune au totdeauna concavitatea îndreptată către degetul mare.
În ceea ce priveste degetele urmelor plantare, ele prezintă un desen papilar în care putem întâlni toate desenele prezente si la urmele digitale.
Datorită convexitătii acestor degete, desenul lor nu rămâne aproape niciodată în perfecte conditiuni, exceptie făcând degetul mare al cărui desen papilar se poate întâlni adeseori în urmele plantare.
Dintre regiunile studiate, regiunea metatarsiană si regiunea metatarso-falangiană este întâlnită cel mai adeseori în urmele plantare si ea reprezintă tocmai partea din aceste urme în care desenul papilar poate lua aspectele cele mai variate.
Nu trebuiesc neglijate nici celelalte regiuni unde, dacă nu întâlnim desene papilare prea complicate, totusi crestele papilare prin numeroasele lor caracteristici, pot duce cu usurintă la identificarea urmei plantare.
De asemenea, pe diversele regiuni ale urmei plantare, putem găsi cicatrici, bătături, sau alte deformatiuni ale desenului papilar care constituiesc elemente tot atât de importante în identificarea urmei.
Urmele papilare plantare se pot întâlni la locul faptei, atunci când autorul a umblat cu picioarele desculte. Ele se întâlnesc destul de frecvent în furturi ce se săvârsesc în internate, cazărmi. Aceste urme rămân pe toate obiectele cu suprafată netedă si lustruită: plăcile de faiantă dusumelele vopsite, cristale, coli de hărtie.
Urmele lăsate de planta piciorului se pot clasifica în mai multe categorii:
Urmele invizibile sau latente ale piciorului sunt acelea care rămân pe diverse obiecte datorită papilelor dermice. Această secretie, cunoscută sub denumirea de sudoare, este incoloră.
Când crestele papilare, care nu sunt altceva decât o succesiune a papilelor dermice, ating obiectele, datorită grăsimei ce intră în compunerea sudoarei, aceste creste se imprimă pe suprafata obiectelor si dau în ansamblul lor, ceea ce se numeste urmă plantară.
Am denumit acestă categorie de urme, urme papilare latente sau invizibile, aceasta pentru simplul motiv că ele rămân în mod natural si involuntar. În realitate ele nu sunt cu totul invizibile si dacă pe anumite obiecte, cum ar fi coalele de hârtie sau filele cărtilor, ele nu pot fi evidentiate, decât prin practicarea unor tehnici si întrebuintarea unor preparate speciale, pe alte obiecte, un ochi exersat le poate descoperi cu usurintă.
Urmele vizibile sunt cele care rămân la locul faptei, în mod natural si involuntar, atunci când degetele piciorului sunt mânjite de sânge sau alte substante colorate, cum ar fi vopselele, funinginea.
Când degetele sunt mânjite cu substante colorate lichide, în majoritatea cazurilor, urmele lăsate nu vor retine în conditii perfecte desenul papilar, ele se vor reduce cel mai adesea la mânjituri, datorită faptului că substantele lichide colorate pătrunzând printre santurile ce separă crestele papilare vor îmbiba aceste santuri, aducând colorantul lichid pe întreaga suprafată a desenului la nivelul crestelor, care în asemenea conditii nu vor putea rămâne pe diverse obiecte decât sub forma unor pete sau mânjituri.
Urmele vizibile mulate sunt rezultatul imprimării crestelor papilare în materii plastice. Ele rămân în conditii perfecte pe argila proaspătă, pe chitul proaspăt, pe obiectele proaspăt vopsite, pe ceară.
Urmele rămase prin ridicare sunt perfect vizibile si constituiesc o categorie de urme speciale. Ele rămân pe obiectele acoperite cu un strat fin pulverulent, care poate fi praful obisnuit ce se depune în mod lent pe diverse obiecte într-un timp îndelungat.
Urmele piciorului semiîncăltat sau ale ciorapilor, reproduc forma generală a plantei piciorului, a regiunilor sale si a tesăturii. Ele pot servi la determinarea de grup si chiar la identificare, dacă prezintă elemente de individualizare, cum ar fi cusăturile sau unele cazuri specifice.
Urmele de încăltăminte, dacă sunt formate în conditii corespunzătoare (cum ar fi de pildă urmele statice, de adâncime, în pământ moale), pot reflecta elemente carcateristice utile identificării, desi prezintă elemente particulare mai putine.
2.1.2. Formarea urmelor de picioare
Au loc în conditii relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul că pot fi întâlnite sub forma statică sau dinamică, de suprafată sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea ele se întâlnesc fie sub forma izolată, mai ales dacă ne raportăm la calitatea lor, fie sub forma unei cărări de urme. Caracteristic pentru această categorie de urme poate fi faptul că între urmele aceleiasi persoane, purtând aceeasi încăltăminte, pot apărea în privinta dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stării de miscare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formării. Astfel, o urmă a piciorului aflat în miscare este mai putin lungă decât o urmă formată într-un repaus relativ (stând pe loc).
Pe măsură ce viteza de deplasare creste, se scurtează si urma, astfel încât la o urmă formată în alergare pe lângă o arcuire mai pronuntată a fundului urmei, vor apărea mai pregnant si formele regiunii metatarsofalangiană, metatarsiană sau regiunea vârfului încăltămintei, aceasta în functie de plasticitatea obiectului primitor de urmă.
Urmele de suprafată se crează pe obicete de consistentă mare, mai dure decât încăltămintea sau piciorul descult. Când pe încăltăminte ori pe piciorul descult se află substante străine (noroi, praf, vopsea) se formează urme de stratificare, iar dacă pe suprafata obiectului primitor sunt substante străine în stare pulverulentă sau vâscoasă (cum ar fi o pojghită de praf în cantitate mică, ulei ori vopsea proaspătă) prin aderarea acestei substante la talpă se formează urme de destratificare. Urmele de adâncime se formează în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip umed, zăpadă.
După modul de formare, urmele de picioare sunt statice si dinamice. Primele redau în volumul sau pe suprafata obiectului primitor de urmă trăsăturile generale si uneori particulare, de detaliu, ale încăltămintei sau ale piciorului descult. Cele dinamice se prezintă sub formă de dâre paralele. Din această cauză, urmele statice de picioare sunt mai utile cercetării criminalistice, ajungând chiar la identificarea obicetului creator, pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii obiectului creator si la determinarea modului de săvârsire a infractiunii.
Urmele de picioare, cu rare exceptii, se descoperă cu usurintă, deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se găsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe lângă valoarea din procesul identificării, mai ajută si la stabilirea unor date în legătură cu numărul de persoane participante, actiunile desfăsurate, locurile de pătrundere în perimetrul locului faptei si de iesire din limitele acestuia.
Urmele de picioare în mersul obisnuit al omului, în pas grăbit sau când fuge, au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze.
Prima fază începe în momentul atingerii călcâiului cu obiectul primitor si constă în împingerea acestuia în fată si în jos si se termină când piciorul trece în pozitie perpendiculară pe suprafata lui. A doua fază se realizează prin apăsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi drept, când întregul corp se sprijină pe un singur picior, moment ce marchează imprimarea pe sol a trăsăturilor tălpii. A treia fază începe când piciorul trece de la pozitiza perpendiculară fată de obicetul primitor la cea oblică, când împinge în spate si în jos cu vârful degetelor masa obiectului primitor si se termină prin ridicarea piciorului în vederea realizării pasului următor
1. A.N. Vasiliev, "Criminalistica", pag 125-126.
Acest proces de formare al urmelor piciorului este propriu atât la
urmele de adâncime, cât si la cele de suprafată, dar fazele sale se disting doar în urmele de adâncime. La călcâi se remarcă o usoară alunecare în fată, urma propriu-zisă este mai scurtă decât lungimea tălpii si arcada mai curbată, iar la vârful degetelor se observă o slabă alunecare, de împingere a solului în spate. Datorită procesului de formare, urmele de adâncime, în functie de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât viteza de miscare a fost mai mare.
Urmele invizibile rămân pe toate obiectele cu suprafata netedă si lustruită, pe obiectele de faiantă sau portelan, caroseriile automobilelor, pe metale netede, ele rămân deasemeni si pe obiecte de piele, de lac sau celuloid, pe hârtia lustruită.
Urmele papilare nu rămân niciodată pe
pielea omenească si nici pe obiectele de îmbrăcăminte, cum ar fi
pânzeturile, stofele sau mătasea. Pe pielea omenească nu rămân, urma papilară
fiind rezultatul secretiei papilare dermice, iar pielea pentru a-si mentine
elasticitatea secretă si absoarbe la rândul ei prin
Pe suprafatele poroase sau zgrunturoase, urmele papilare nu pot rămâne decât fragmentar, fără continuitatea crestelor si fără nici o valoare din punct de vedere al stadiului desenului papilar . Pe zăpadă, gheată, nu pot rămâne datorită faptului că secretia papilelor dermice având o temperatură mai ridicată, de îndată ce va veni în contact cu materia zăpezii sau ghietii, care are o temperatură scăzută, va topi zăpada sau ghiată si în asemenea conditii urmele papilare se vor pierde prin deformare.
Se cere deci obiectelor anumite calităti pentru a putea retine urmele papilare si printre aceste calităti cele mai esentiale sunt acelea ca obiectele să fie netede si lustruite, să nu aibă proprietăti absorbante, să nu fie la temperaturi prea ridicate sau prea scăzute.
Zonele papilare plantare trebuiesc de asemeni să fie pe cât posibil curate, să nu fie îmbâcsite de materii care acoperă sau anulează secretia papilelor dermice. În cazul în care crestele papilare sunt îmbâcsite de ulei, de făină, praf sau alte materii cu proprietăti absorbante, urmele papilare invizibile nu mai pot rămâne.
2.2. CERCETAREA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE PICIOARE
Datorită naturii urmelor de picioare, având în vedere inevitabilitatea lor si locul în care se pot forma, acestea se înscriu în categoria urmelor care se caută printre primele la fata locului.
Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafetelor pe care este posibil să se calce, cu atât mai mult cu cât pe aceste suprafete pot fi descoperite si alte categorii de urme, cum sunt de exemplu, fire de păr, urme organice si anorganice, diverse resturi materiale si, bineînteles, microurmele.
La căutarea urmei de picior nu trebuie neglijat faptul că această activitate poate fi asociată cu căutarea si prelucrarea urmelor de miros de către câinele de urmărire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare. În plus, mirosul oferă indicii suplimentare privitoare la împrejurările săvârsirii faptei.
2.2.1 Descoperirea urmelor de picior.
Descoperirea si relevarea urmei piciorului gol nu diferă cu mult de cercetarea urmei de mâini, în alternativa formării lor ca urme latente, pe suprafete de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire si relevare sunt practic aceleasi.
Urmele de încăltăminte, în măsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, căutarea lor făcându-se într-un mod apropiat de cel al urmei latente de mâini si cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze ascendente de lumină. Pentru urmele pe suprafetele de genul covoarelor, mochetelor, se folosesc dispozitive ce pot pune în evidentă urma pe baza electricitătii statice.
O măsură de primă urgentă necesară a fi luată imediat după descoperire este aceea a conservării urmelor supuse actiunii unor factori de natură să le distrugă. De exemplu, în caz de ploaie urma va fi acoperită cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenă, evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spatii deschise trebuie protejate de actiunea vântului, îndeosebi dacă s-au format prin stratificare sau destratificare. De asemenea, ele trebuie protejate si de "valul curiosilor" ori de prezenta prea multor persoane la fata locului.
După descoperirea si revelarea lor, o cerintă importantă, care nu trebuie neglijată în cadrul investigării, priveste necesitatea măsurării urmelor, inclusiv măsurători fotografice bidimensionale. Interesând lungimea acestora, lătimile în regiunea metatarsiană si tarsiană, lătimea călcâiului, pozitia degetelor s.a., în ipoteza urmelor piciorului gol . La urma de încăltăminte, măsurarea vizează pe lângă dimensiunile generale si particularitătile desenului tălpii si tocului, anumite caracteristici de uzură care pot conduce cel putin identificări de gen sau de grup.
Compozitia chimică a urmelor latente, indiferent de elementele poluante si a suporturilor pe care acestea rămân face necesară utilizarea unor lungimi de undă, ale luminii adecvate pentru excitarea fluorescentei.
Dacă sub actiunea luminii folosite nu se produce nici o fluorescentă înseamnă că urma nu contine nici o componentă fluorescentă sau că raza utilizată nu este ideală, ori că amprenta se confundă cu suportul. Schimbând lungimnea de undă, se poate excita fluorescenta amprentei fără excitarea fondului sau viceversa. Amplificând puterea sursei luminoase, o urmă slabă poate deveni vizibilă.
Filtrul ales pentru detectarea sau fotografierea urmei trebuie să oprească la maximum lumina accidentală si să nu ascundă fluorescenta. Schimbarea filtrelor poate aduce efecte variabile pe contrastul amprentei. Filtrul cu "bandă pasată" pot să disocieze urma de fond când fluorescentele acestora sunt de lungimi de undă diferite.
1. Fluorescenta - proprietatea substantei de a absorbi lumina sau o parte din razele luminoase si de a transpune o parte din energia absorbita intr-o lumina cu lungime de unda mai mare, de culoare diferita.
l Tratamentul mecanic. Colorantii actionează prin aderentă fată de grăsimea si transpiratia continute de urmele lăsate de planta piciorului ori pot intra în reactie cu unele săruri sau cu aminoacizi ce există în transpiratia din urme.
Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi realizat prin două metode: pudrarea si afumarea.
Pudrarea este procedeul cel mai răspândit si se poate realiza fie prin metode electrostatice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de origine diversă.
Eficacitatea procedeului este variabilă, în functie de natura pudrei folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experienta tehnicianului si de grija cu care se execută operatia.
Pudrarea se utilizează ca regulă generală, pentru tratarea suprafetelor netede, neadezive si numai în unele cazuri pe suporti porosi cum ar fi hârtia. Este o tehnică rapidă si economică ce poate fi pusă în aplicare imediat la fata locului.
Tehnica aplicării presupune mai întâi efectuarea unei încercări pe o parte a obiectului tratat, încărcarea pensulei cu putin praf si miscarea acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrării. După aparitia urmei se recomandă o scurtă pauză de uscare, urmată de îndepărtarea execedentară de praf.
Substantele întrebuintate în relevarea urmelor prin prăfuire sunt numeroase. Dintre ele se pot enumera: carbonatul bazic de plumb (ceruza), pudra de Al III, pudra de argentorat, pudra de negru de fum, oxină, pulberea de grafit.
Prăfuirea unei urme invizibile se face cu o anumită substantă, în functie de culoarea si natura obiectelor pe care se găseste urma. Se alege întotdeauna pudra care are o culoare care să fie în contrast fată de cea a obiectelor în cauză. Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore se întrebuintează, în general, carbonatul bazic. Se recomandă ca ceruza să fie presărată pe suprafata suportului, unde datorită greutătii sale, se lipeste de urmele papilare. După aceea, cu ajutorul pensulei se îndepărtează surplusul de pudră si urmele degajate vor rămâne colorate în alb.
l Tratamentul chimic. Acest tratament se aplică, de regulă, în laborator si permite obtinerea de rezultate spectaculoase. O serie de tehnici de relevare chimică pot fi folosite si la locul faptei în cazul obiectelor mici pe care se găsesc urme vechi sau atunci când se utilizează vaporizarea.
Aburirea cu vapori de iod se bazează pe faptul că vaporii de iod aderă repede pe unele substante organice. Substantele organice existente pe suprafata pielii si care lasă urme papilare se colorează deosebit de intens cu iod.
Dezavantajul relăvării cu iod a urmelor constă în faptul că ele dispar destul de repede, uneori abia se reuseste fotografierea lor. Pentru a nu mai dispare, urmele relevate cu iod vor fi tratate cu o pastă de dextrină. Aburirea cu vapori de iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte corozivă pentru suporturile metalice.
Mai există si alte metode de relevare cu substante chimice cum ar fi: aburirea cu vapori de acid fluorhidric, metoda Negrului de Sudan, a nitratului de argint, metoda revelatorului fizic, suspensia de microparticule.
2.2.2. Fixarea si ridicarea urmelor de picioare
În procesul verbal de cercetare la fata locului se procedează la o descriere detaliată a numărului si tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei si particularitătilor acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum si a elementelor cărării de urme, dacă ele există. Totodată se mentionează modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare s.a.
2.2.2.1 Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare la fata locului este primul procedeu de fixare a oricărui fel de urmă. La început se arată zona în care se află, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectul sub care se prezintă ele, numărul si pozitia pe care o au fată de diferite obiecte, distanta dintre ele. După prezentarea aspectului general al urmei piciorului se procedează la descrierea lor în mod amănuntit, cu toate detaliile.
În acest scop se măsoară dimensiunile de încăltăminte, se specifică dacă urma în cauză este de adâncime ori de suprafată, forma ei generală, lungimea si lătimea în centimetri. Pentru aceasta urma se măsoară de la vârful tălpii, pe axa longitudinală, până în partea proeminentă a locului, lătimea în partea tălpii si în zona mai îngustă a arcadei. Apoi, separat, lungimea locului, când aceasta se distinge, lătimea lui, precum si înăltimea la urma de adâncime.
La fixarea urmei create de piciorul descult se arată dacă se disting caracteristicile reliefului papilar, urmelor degetelor, aspectul general al tălpii, cu arcada pronuntată sau platfus. În privinta măsurării dimensiunilor necesare, se recomandă, mai multe sisteme.
După unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui măsurată, pe axa longitudinală, de la proeminenta călcâiului prin urma degetului mijlociu până în dreptul vârfului degetului mare, lătimea tălpii în partea metatarsului, în zona tarsului si lătimea călcâiului . O altă metodă constă în folosirea unui dreptunghi în care se încadrează urma si acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, să fie împărtit în pătrătele egale, metodă denumită reteaua lui CAUSSE . În fine, după o altă părere, lungimea urmei plantare ar trebui să se măsoare din
S.C. Mitricev, M.P. Solamev, "Criminalistica", pag. 124-125
C. Suciu, "Criminalistica", pag. 243-244; D. Ionete, "Tratat practic de criminalistica", vol.1, Bucuresti, 1976, pag. 148-155.
partea posterioară a călcâiului până la extremitatea celui mai avansat deget, iar lătimea în patru locuri si anume regiunea metatarso-falangiană, metatarsiană, tarsiană si lătimea călcâiului . Cea mai potrivită ni se pare metoda Causse, deoarece prin reteaua sa de pătrate dă posibilitatea stabilirii atât a dimensiunilor urmei, cât si a unor caracteristici individuale ale tălpii. Dacă urma plantară se măsoară fără dreptunghiul împărtit în pătrate, lătimea tălpii ar urma să fie stabilită numai în trei regiuni (metatarsiană, tarsiană si călcîiul), pentru că aceste trei regiuni sunt determinate de însăsi structura anatomică a tălpii.
2.2.2.2. Fotografierea urmelor de picioare.
Este al doilea procedeu de fixare, în succesiunea recomandată, deoarece prin acest mod de fixare urmele în cauză nu suferă nici o modificare.
Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redării elementelor mersului persoanei, iar, pe de altă parte, fixarea imaginii urmei care contine cele mai multe si mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.
Frecvent, înaintea fotografierii este
necesară o pregătire a urmei, îndeosebi a celor de adâncime. Pregătirea constă,
de exemplu, din scoaterea cu o pensetă a eventualelor
1. D. Ionete, I. Vasiliuc, "Criminalistica", pag. 148-155
Aparatul de fotografiat se instalează perpendicular pe urmă. Sursele de lumină sunt dispuse, de regulă, lateral, pentru evidentierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zăpadă este necesar folosirea filtrelor galbene, sau eventuală pudrare usoară a lor cu praf de grafit, pentru înlăturarea strălucirilor prea puternice. Dacă urma nu prezintă un contrast suficient fată de fond, se recurge la varianta fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei. Urmele de suprafată insuficient de bine conturate sunt marcate cu cretă albă de jur împrejur, pentru o evidentiere mai clară.
La fixarea urmei piciorului este important să se execute o dată cu fotografiere propriu-zisă si măsurarea liniară sau bidimensională, prin asezarea de-a lungul si de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru.
Pentru început urma de picior se fotografiază în ansamblu, indiferent de faptul că este creată de încăltăminte sau de picior descult, că se prezintă ca urme de suprafată ori de adâncime. Astfel, pe locul în care se află, se fixează pozitiile ce le au unele fată de altele, raporturile în care se află cu obiectele din imediata apropiere. Deci, se realizează o fotografie a obiectelor principale. Pentru această fotografiere, aparatul foto se asează pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în cauză, la o înăltime care să permită includerea în imagine a întregii suprafete purtătoare a grupului de urme ce urmează a fi fotografiat. Iluminarea naturală este cea mai indicată, iar ca iluminare artificială se recomandă lumina becurilor mate. Lumina principală artificială, cu razele orientate perpendicular pe urme si
1. C. Dumitrescu, "Curs de tehnica criminalistica", vol.1, Ed. Scoala de ofiteri a MI.
un alt izvor de lumină, de mai mică intensitate într-o parte laterală a aparatului de fotografiat, care să cadă pe urme sub un unghi ascutit, spre a crea usoare umbre, care evidentiază mai bine în imagine detaliile fixate pe această cale. Dacă urmele sunt imprimate pe suprafete lucioase, ca parchetul lustruit, covoarele de material plastic, pentru a evita crearea de pete pe imaginea obtinută, iluminarea urmelor se va face cu două izvoare de lumină asezate în părtile laterale ale aparatului de fotografiat, orientate spre urmă sub unghiuri ascutie. Este bine dacă becurile utilizate sunt mate.
Fotografierea în detaliu a fiecărei urme luate separat se face imediat după fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare si pentru realizarea acestor fotografii, de detaliu, a urmelor de picioare, aparatul de fotografiat va avea obiectivul perpendicular pe urma în cauză. Distanta de fotografiere trebuie astfel reglată ca urma să cuprindă câmpului întregului vizor al aparatului de fotografiat. Dacă cu unele tipuri de aparate de la asemenea distantă nu se poate fotografia fără mărirea distantei focale utile peste limitele ce le are obiectivul, se recurge la mărirea acestei distante prin intercalarea între obiectiv si camera obscură a aparatului fotografic a inelelor intermediare, cum se procedează la fotografia de detaliu a urmelor de mâini.
În cazul fotografierii în detaliu a urmelor de picioare de suprafată, iluminarea se face cu două izvoare de lumină, de intensitate identică, fixate în părtile laterale ale aparatului fotografic, fiecare să proiecteze lumina pe urmă sub unghiuri ascutite de acelasi număr de grade. Când se fotografiază însă urme de adâncime, luminarea va consta dintr-un izvor de lumină principală, intensă, aflată în spatele aparatului fotografic, cu razele proiectate perpendicular pe urmă, iar alt izvor de lumină într-o parte laterală a aparatului, cu o lumină mai slabă, proiectată sub un unghi ascutit pe urmă, ca astfel să se creeze usoare umbre de relief.
Pentru realizarea fotografiei la scară, înainte de fotografiere se asează alături de urmă si paralel cu ea o riglă gradată în centimetri, fapt ce va permite cunoasterea după fotografie si a dimensiunilor urmei fotografiate.
Evidentierea urmelor invizibile rămase în mod natural si involuntar, invizibile la lumina directă, pot fi făcute vizibile atunci când obiectul pe care ele se găsesc, este plasat oblic în raport cu lumina sau când se proiectează spre acest obiect o lumină a cărei raze cad oblic pe obiect.
Am văzut că fotografia urmelor invizibile se poate face direct cu ajutorul unei lumini ce reflectează oblic asupra obiectelor purtătoare de urme. Această operatiune poate fi uneori dificilă, alteori claritatea urmelor papilare astfel obtinute nu este perfecta.
De aceea s-a recurs la metoda coloratiuni urmelor, adică la transferul urmelor invizibile în urme perfect vizibile, prin întrebuintarea unor coloranti si fotografierea lor după efectuarea acestei operatii.
Tehnica coloratiei urmelor invizibile are la bază întrebuintarea unor săruri (prafuri) grele care se atasează inpregnându-se si colorând urmele lăsate de crestele papilare.
Am văzut că aceste creste papilare sunt formate de o succesiune regulată a papilelor dermice, papile care produc secretii ce dau elasticitatea pielii. În compunerea acestor secretii intră într-o proportie considerabilă în special grăsimile. Urmele papilare invizibile nu sunt decât o imprimare pe anumite obiecte a acestor secretii în care predomină grăsimile. Între crestele formate de papilele dermice se găsesc săntuletele fine care urmează aceste creste si separă drumul proeminent al crestelor.
Coloratiunea urmelor papilare constă în imprimarea prafului colorant pe urmele de grăsime lăsate de creste si deci, la însăsi coloratiunea crestelor.
santurile fine ce separ crestele, fiind lipsite de grăsime, nu se vor imprima pe obiecte si nu vor retine nici colorantul, astfel crestele colorate separate de săntulete fine, care vor rămâne necolorate, dau imaginea desenului papilar.
Întrebuintarea colorantilor, variază după obiectele pe care se găsesc urmele ce trebuiesc relevate. Astfel, pe obiectele de sticlă, colorantul cel mai întrebuintat este carbonatul de plumb a cărei culoare este albă. Cunoscut fiind că sticla în fotografie dă culoarea neagră, crestele papilare astfel relevate si fotografiate, vor avea culoarea albă pe un fond negru.
Urma odată colorată, urmează a fi fotografiată când urmele se află plasate pe obiecte polichrome, obiecte pestrite (alb si negru) sau mai multe culori, atunci apare dificultatea fotografierii lor, indiferent de colorantul cu ajutorul căruia urmele au fost relevate. În această situatie, pentru ca urmele să apară clar în fotografie, se întrebuintează filtre colorante, plăcile orthocromatice sau panchromatice. Developarea nu se mai face în acest caz la lumina rosie, ci la lumina verde închis. Fixarea se va face în întuneric. Pentru geamurile care au o suprafată netedă, ar iesi prost în fotografie, fiind deteriorate de reflexele suprafetei zgrunturoase, se va proceda la înegrirea suprafetei zgrunturoase cu cerneală tipografică, după care se vor fotografia urmele.
Fotografierea urmelor invizibile cu ajutorul luminii ultraviolete - lumina ultravioletelor poate fi produsă de diferite aparate foarte des întrebuintate în medicină, dar ea poate fi produsă si de lămpile portative.
Pentru a putea fi fotografiate si apoi relevate, urmele invizibile aflate pe mobilele lustruite trebuiesc tratate cu diferite substante, pentru a le putea pune în evidentă. Pentru aceasta se întrebuintează fie ceruza sau alte prafuri albe, fie prafurile negre, în functie de culoarea pe care o are mobila.
Pe obiectele vopsite în alb se întrebuintează fie prafurile negre, fie cele rosii cum ar fi oxidul de fier.
Pentru urmele invizibile rămase pe hârtie se întrebuintează negrul de fum, praful de cărbune animal sau negrul de petrol, care dă o foarte bună coloratie. Aceste preparate au însă un mare defect, pentru că murdăresc în parte si fondul.
Procedeul constă în vărsarea abundentă a prafului negru, pe hârtia ce se examinează si apoi prin îndepărtarea acestui praf, fără concursul pensulei, adică scurgându-l din nou în cutie după ce l-am plimbat pe suprafata hârtiei.
Când dorim ca pe hârtia de examinat să nu rămână nici o urmă a examenului, se recomandă ca urmele invizibile să fie colorate prin expunerea hârtiei la vaporii de acid iodhidric. Acesti vapori colorează momentan urmele invizibile si după aceea coloratia dispare. Timpul cât durează urmele colorate este suficient pentru a putea fi fotografiate.
Urmele mulate vor putea fi fotografiate în situatia în care sunt găsite, ele neputând fi colorate în nici un mod, totul rămânând în sarcina aparatelor de fotografiat, care în toate împrejurările va trebui să facă mai multe clisee, respectând situatia urmelor mulate, din diverse pozitii
Este recomandabil în tehnica fotografiei urmelor mulate să se întrebuinteze un reflector, care să proiecteze o lumină oblică pe aceste urme.
Fixarea prin mulaje a urmelor de adâncime
Fixarea prin mulaje se realizează dacă se consideră necesar după primele două procedee de fixare: descrierea si fotografierea.
După curătirea urmei de diferite corpuri străine si absorbirea apei, în vederea evidentierii detaliilor create pe toată suprafata ei, pentru realizarea mulajului se mai fac unele pregătiri impuse mai ales de starea urmei în situatia concretă. În unele situatii urma trebuie îngrădită în jur, în altele necesită a fi tratată cu anumite substante chimice pentru a o face corespunzătoare acestui procedeu de fixare.
Urmele de picior de mică adâncime, întâlnite destul de des atât pe sol cât si pe zăpadă, înainte de turnarea pastei de mulaj se îngrădesc de jur-împrerjur cu un gard de carton, sipci de lemn sau din pământ. Această împrejmuire deschide posibilitatea realizării unui mulaj mai gros, care să reziste la ridicare si la transport. Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulatie mare, cu goluri de structură care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri. Una din metodele ce se aplică în acest scop constă în pulverizarea în interorul urmei, a unui strat subtire de parafină, ceară rosie sau răsină, care apoi se topeste cu ajutorul unui izvor de căldură, cum sunt de pildă, radiatoarele electrice portative. După ce pojghita astfel creată s-a răcit se poate proceda la mularea urmei.
O altă metodă mai simplă de pregătire a urmei cu goluri de structură constă în pulverizarea pe suprafata ei a unui strat subtire de ghips, peste care, dacă urma nu este umedă, se pulverizează usor putină apă, spre a-l transforma într-o crustă. Când crusta se întareste se poate turna peste mulaj.
Dacă urma se află în nisip umed sau pământ afânat, fără goluri de structură, este potrivit ca bordurile sale să fie în prealabil întărite, spre a rezista la mulare. În acest scop, se foloseste o solutie de serlac sau colodion, care se pulverizează de la o înăltime de jumătate de metru, cu pulverizatorul orientat în sus, ca particulele de substantă să cadă ca o rouă asupra urmei, spre a nu-i distruge detaliile . Odată ce pojghita creată este destul de bine întărită, se procedează la
1.
C.Suciu, "Criminalistica", pag. 248;
realizarea mulajului. Într-un mod asemănător se pulverizează urma spre a-i întării bodurile, când se află în substante pulverulente, ca făina de grâu, praf, cenusă, doar că solutia de serlac se diluează cu spirt medicinal. Dacă crusta formată nu-i destul de rezistentă procedeul se repetă de 2-3 ori
Pregătirea urmelor de adâncime în vederea mulării lor cu ceară, parafină sau răsină se face prin turnarea peste suprafata urmei a unui strat foarte subtire de parafină ori ceară topită. După ce acest strat este bine răcit peste el se pulverizează pudră de talc, pentru ca stratul de parafină sau de ceară să nu adere la mulaj.
Pasta de ghips se pregăteste din pulbere fină de ghips, de preferintă ghipsul dentar si apă obisnuită, fără corpuri străine care ar putea schimba detaliile urmei. În functie de natura solului pasta va fi mai consistentă sau mai fluidă. Pentru ridicarea urmelor din soluri cu usoare goluri de structură pasta trebuie să fie mai consistentă, iar dacă urmele se află în soluri argiloase, pasta respectivă va fi mai fluidă, pentru a reda toate detaliile urmei. Se are în grijă să nu rămână în pastă granule mari de ghips nediluat. Odată realizată, pasta se toarnă de preferintă cu lingura în urmă.
Mulajul de ghips, la o temperatură a aerului de 20-30 grade C, se întăreste în timp de 30-40 minute. Ridicarea mulajului deja întărit se face prin săparea, în prealabil, a pământului din jurul său, după care se prinde cu ambele mâini din părtile laterale. Spălarea lui nu se face imediat după ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încă sensibile. După ce este destul de bine zbicit, se poate spăla cu apă rece, dar nu sub un curent puternic de apă. Nu se recomandă utilizarea periei pentru înlăturarea corpurilor străine. Mulajul de ghips, mai ales cel de ghips
1. L. Coman, "Aspecte privind cercetarea la fata locului a infractiunilor de omor", 1975, pag. 65.
dentar îsi păstrează detaliile un timp îndelungat, chiar mai multi ani de zile.
Urmele de adâncime create pe zăpadă sau în gheată se pot fixa tot prin mulaj de ghips sau de sulf, mai rar utilizat. În cazul utilizării ghipsului, pasta se prepară cu apă rece si tot timpul prăgătirii ei vasul se tine în zăpadă, pentru a primi temperatura acesteia. După aceea se toarnă în urmă, aplicând procedeul de mai sus. Prin folosirea sulfului topit se obtin rezultate foarte bune, dacă se lucrează cu multă grijă. Căldura pastei de sulf topit poate să modifice detaliile urmei. Spre a se evita alterarea urmei sulful se topeste la o temperatură nu prea ridicată.
După topire se lasă putin să se răcească si tot timpul se amestecă pentru a împiedica formarea de cristale la suprafată. Când este suficient de rece, înainte de întărire se toarnă într-un rezervor format dinainte în zăpadă în asa fel încât din acest sulful topit să se scurgă printr-un sant în urmă. Datorită granulatiei fine a sulfului topit, mulajul asteptat va reda cu fidelitate caracteristicile de detaliu ale urmei. Întărirea mulajelor de sulf se produce foarte repede, în câteva minute. Ridicarea lor nu creează dificultăti deosebite, deoarece zăpada se înlătură cu usurintă.
Copierea cu peliculă adezivă a urmelor de suprafată.
Este un procedeu la care se recurge, de obicei, în situatia când urmele de picioare au anumite detalii semnificative, de mare utilitate pentru cercetarea criminalistică, cum ar fi, de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrici în urmele plantare, unele detalii de uzură în urmele de încăltăminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme ale peliculei adezive este asemănător cu cel de la urmele de mână. Aici se are, însă, în vedere, că suprafata peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilitătile de creare a bulelor de aer între peliculă si urmă. Din această cauză, în momentul aplicării, pelicula se apasă bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferie, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avută grijă ca de această operatie si în momentul aplicării peste urma ridicată a peliculei protectoare să nu se producă alunecări, fapt ce ar conduce la alterarea detaliilor. si aici, ca si la urmele de mâini ridicate cu peliculă adezivă, se va tine seama ca pozitia acesteia este inversă fată de cum s-a găsit pe obiectul purtător de la fata locului.
Deci, negativul obtinut prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivă va fi asezat în aparatul de mărit, în vederea obtinerii imaginei pozitive, cu emulsia spre izvorul de lumină.
Particularităti în cercetarea cărării de urme.
Cărarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetări atente la fata locului, datorită reflectării unor caracteristici individuale ale persoanei. În legătură cu aceste caracteristici ale mersului facem precizarea că ele pot oferi indicii pretioase, în legătură cu persoana infractorului, chiar si în ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au format în conditii bune.
Cararea de urme constă dintr-un sir de câteva urme consecutiv create de ambele picioare pe traseul de circulatie. Ea poate fi creată la locul faptei atât de piciorul descult al omului cât si de încăltămintea sa. Alături de caracteristicile de grup si individuale ale urmelor propriu-zise, cărarea de urme mai are si alte elemente utile cercetării criminalistice cum ar fi directia de mers, linia mersului, lătimea pasului, unghiul si lungimea pasului. Ceea ce este si mai important, în această privintă, constă în posibilitatea creată de a studia miscările de ansamblu ale mersului persoanei în cauză. Aceste miscări, fiind formate de-a lungul mai multor ale de viată, devin proprii fiecărei persoane. Astfel, prin intermediul cărării de urme, care nu este altceva decât oglinda în teren a miscărilor de ansamblu din timpul mersului, se poate ajunge chiar la identificarea persoanei, dacă elementele sale sunt studiate în colaborare si cu alte urme administrate în cauză.
Procesul de formare a deprinderilor omului în mers până ajunge la o anumită stabilitate a miscărilor de ansamblu, parcurge un timp destul de lung, de mai multi ani de zile, fiind influentat de mai multi factori obiectivi si subiectivi. Printre factorii obiectivi, în această privintă pot fi amintiti exercitarea îndelungată a unei profesii, circumstantele concrete de miscare de la locul faptei, iar ca factori subiectivi sunt trăsăturile de temperament, procesul de educatie, talia, tinuta generală a corpului, diferite boli fizice sau psihice de care a suferit ori suferă.
Unghiul pasului, după directia deschiderii poate să fie pozitiv, nul sau negativ. Este pozitiv când se deschisese în directia mersului, negativ dacă deschiderea este în partea opusă miscării si nul, în situatia pozitiei paralele a urmei cu linia de directie a mersului.
Principalele elemente ce caracterizează o cărare de urme sau mersul unei persoane sunt:
Directia de miscare, sau axa cărării de urme este linia mediană ce trece prin intervalul cuprins între două siruri de pasi, indicând directia de deplasare.
Linia mersului reprezintă o linie frântă, constituită din segmentele care unesc între ele părtile din spate ale fiecărei urme, respectiv călcâiului.
Lungimea pasului determinând distanta dintre două urme consecutive măsurată la partea din spate sau din fata lor.
Lătimea pasului reprezintă distanta cuprinsă între partea exterioară ori interioară a urmelor piciorului stâng si drept, de regulă luându-se în calcul extremitatea interioară a călcâiului.
Unghiul de mers, este măsurat între axa cărării de urme si axa longitudinală a tălpii.
Cărarea de urme se fixează prin descrierea amănuntită în procesul verbal, indicându-se cu precizie elementele mentionate ale mersului, precum si prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixează pe un stativ înalt, deasupra cărării de urme, astfel ca obiectivul să cadă perpendicular pe întreaga cărare. Se poate recurge si la executarea fotografieie panoramice, când cărarea de urme nu intră în obiectiv dintr-o singură pozitie de fotografiere.
2.2.4 Interpretarea urmelor
Interpretarea urmelor la fata locului priveste atât urma luată izolat cât si întreaga cărare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate pot fi desprinse date privind numărul persoanelor, sexul, talia si vârsta, greutatea aproximativă, viteza de deplasare etc.
Cărarea de urme contine în plus, date referitoare la directia de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înăltime, la starea psiho fizică. De pildă, lungimea pasului este mai mare la bărbati decât la femei cu cca. 20 cm (70-90 cm fată de 50-60 cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii si bătrâni, spre deosebire de persoane obligate prin natura preocupărilor, să-si mentină echilibrul (marinari, constructori).
Neregularitătile apărute în mers pot indica nu numai o anumită stare psihică sau patologică (boală, betie), dar chiar si încercări de derutare a cercetărilor, constând din mersul cu spatele sau de cărarea în spate a unei persoane, ori a unei greutăti, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din usoarele alunecări, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacă persoana cunostea locul, dacă s-a folosit de o lumină pe timpul noptii, dacă a stat la pândă s.a.
2.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICĂ A URMELOR DE PICIOARE
Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalistică a urmelor de picioare indiferent dacă este vorba de urma picioarului gol ori de cea a încăltămintei, sunt în functie de faptul dacă expertului i se trimite spre examinare numai urma ridicată de la locul faptei sau si urma si modelele tip de comparatie.
Dacă expertului i se trimite numai urma, acesta poate să solutioneze următoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei si greutătii aproximative a persoanei, a particularitătilor anatomo- patologice, mecanismul de formare si vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cărării de urme.
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertiză se poate stabili piciorul si regiunea sa anatomică care a format-o, precum si prezenta caracteristicilor de identificare. În privinta urmelor de încăltăminte, este posibilă determinarea tipului de încăltăminte, pe baza comparării cu tălpile aflate în colectiile laboratorului de criminalistică, precum si a diferitelor particularităti, uzuri specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii urmelor suspectilor, ajungându-se finalmente chiar la identificarea încăltămintei creatoare de urmă.
În cazul în care expertului i se pune la dispozitie modelele de comparatie, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încăltămintea suspectă se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmă. Aceasta reclamă obtinerea de modele de comparatie pentru ca examinarea comparativă să se efectueze prin modele având aceeasi provenientă; fotograma cu fotogramă, mulaj cu mulaj etc.
În obtinerea modelelor, îndeosebi la urma de adâncime trebuie să se tină seama de conditiile în care s-a creat urma. Cu toate acestea date fiind greutătile firesti apărute la astfel de expertize, apreciem ca foarte utilă recomandarea făcută în literatura de specialitate ca, în luarea modelelor de comparatie de la persoanele suspecte, să se folosească un material mai plastic, capabil să retină toate detaliile, iar individul bănuit să fie pus să efectueze mai multe impresiuni. Identificarea după urma piciorului este perfect posibilă si în ipoteza piciorului încăltat în ciorapi, nu atât după particularitătile materialului din care sunt confectionati acestia, cât după morfologia piciorului, ponderea detinând-o caracteristicile regiunii metatarsofalangiană si metatarsinaă. Practic în aceste situatii ne aflăm în fata unei expertize complexe traseologice si antropologice.
|
