CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR DE PICIOARE
2.1 ASPECTE GENERALE
Urmele de picioare reprezintã o categorie importantã de urme create inevitabil la locul faptei. Cu toate acestea, ele sunt descoperite sau folosite în cercetarea de identificare realtiv mai rar, considerându-se cã au mai putine posibilitãti de individualizare, datoritã numãrului relativ redus de elemente caracteristice, cu exceptia celor specifice crestelor papilare de pe talpa piciorului.
Cu toate cã relieful papilar de pe talpã are aceleasi proprietãti ca si cel de pe mâini, practica cercetãrii criminalistice cunoaste foarte putine cazuri de identificare a persoanelor dupã acest relief. În primul rând, de multe ori, în cazul urmelor de acest fel relieful papilar fie este mult tocit, fie, în momentul formãrii urmei a fost îmbâcsit cu substante strãine, astfel cã în ambele situatii sunt redate putine din detaliile sale. În al doilea rând, foarte des obiectul primitor nu are suprafatã destul de netedã pentru a primi si pãstra detaliile reliefului papilar de pe tãlpile omului.
2.1.1 Clasificarea urmelor de picioare
Din categoria urmelor de picioare, în acceptiunea sa largã, fac parte urmele plantei piciorului ( ale piciorului gol ), urmele piciorului semiîncãltat sau urmele de ciorapi, precum si urmele de încãltãminte. Cu privire la urmele de încãltãminte, precizãm cã unii autori le considerã ca fãcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alti autori le considerã ca fãcând parte din categoria urmelor de obiecte, în timp ce alti autori, iau în considerare factorul creator principal, piciorul omului . La aceasta se poate adãuga si argumentul cã urmele de picioare, sub forma urmelor de încãltãminte, prezintã, în cazul cãrãrii de urme, o serie de elemente specifice mersului unei persoane, indiferent dacã este sau nu încãltatã.
Urmele plantei piciorului, respectiv formate de piciorul descãltat, sunt cele mai valoroase pentru individualizare, întrucât amprenta plantarã, cu caracteristicile sale papilare proprii, precum si cu particularitãtile morfofiziologice, poate servi la o identificare certã a individului, echivalentã cu identificarea bazatã pe amprente digitale. Impresiunile plantare, sau mai bine zis, desenul papilar plantar poate avea din punct de vedere dactiloscopic, aceeasi importantã ca si impresiunile digitale sau palmare.
Desenul papilar al impresiunilor plantare, poate fi divizat si studiat în patru regiuni distincte:
lRegiunea cãlcâiului este partea posterioarã a tãlpii, corespunzãtoare osului calcaneu. Aceastã regiune prezintã un desen papilar aproape omogen, în sensul cã pe aceastã regiune nu vom întâlni desene papilare complicate, ci numai o serie de creste papilare orizontale caracterizate prin numeroase bifurcatii, întreruperi, puncte si
1. Ilie Vasiliniuc, "Tratat practic de criminalistica", vol 1, pag. 242.
creste izolate. Aceasta înseamnã cã desenul papilar al acestei regiuni
prezintã din punct de vedere dactiloscopic, o importantã deosebitã în ceea ce priveste numai caracteristicile crestelor papilare si nu din punct de vedere al ansamblului papilar.
lRegiunea tarsianã. Desenul papilar al regiunii tarsiene corespunzãtor din punct de vedere anatomic tarsului, nu rãmâne în impresiune decât spre partea lui externã, aceasta datoritã structurii anatomice a acestei regiuni. Regiunea tarsianã este cuprinsã între regiunea metatarsianã si cãlcâi, respectiv de-a lungul cavitãtii tãlpii piciorului.
Din punct de vedere dactiloscopic, crestele papilare sunt dirijate omogen ca si în regiunea cãlcâiului, cu alte cuvinte nici în aceastã regiune nu vom întâlni desene papilare complicate, ci numai creste papilare orizontale, ale cãror caracteristici au aceeasi importantã pe care o aveau si în regiunea cãlcãiului. Sunt cazuri însã când întâlnim si în aceste regiuni desene papilare variate, laturi si chiar verticele.
lRegiunea metatarsianã este cuprinsã între regiunea metatarso-falangianã si o linie imaginarã, perpendicularã pe axul longitudinal al plantei, care trece prin articulatia tarsului si metatarsului.
Desenul papilar al acestei regiuni prezintã o importantã deosebitã, atât prin varietatea desenelor din punct de vedere papilar, cât si prin aceea cã aceastã regiune poate face obiectul celor mai frecevente descoperiri prin dactiloscopie, referitor la urmele papilare plantare. Pe regiunea metatarsianã, desenul papilar pãrãseste omogenitatea din regiunea cãlcâiului si a tarsului, luând aici aspectele cele mai variate. Pe câmpul papilar al acestei regiuni, putem întâlni: verticele, laturi, laturi duble, arcuri si delte.
Aceastã regiune rãmâne cel mai adeseori în urmele de la locul faptei si prezintã desenul papilar cel mai caracteristic pentru comparatia desenelor papilare.
lRegiunea metatarso-falangianã este cuprinsã între vârful degetelor si o linie imaginarã, perpendicularã pe axul longitudinal al plantei, care trece prin articulatia situatã între falanga a doua a degetului mare si metatars.
Desenul papilar al acestei regiuni are aceeasi importantã ca si desenul papilar al regiunii metatarsiene, la care se mai adaugã desenul papilar al falagelor, care poate avea o importantã deosebitã pentru cazul când acest desen a rãmas în toatã claritatea lui.
De fapt în urmele papilare plantare, desenul papilar al falangetelor nu are totdeauna claritate, iar regiunea de bazã în care desenul papilar rãmâne totdeauna clar, este regiunea metatarsianã pânã la falangele degetelor.
Pentru desenul papilar plantar nu s-a simtit nevoia creãrii unei clasificãri si aceasta pentru singurul motiv cã urmele 838d32i papilare plantare rãmân la locul faptei numai în cazuri exceptionale.
În regiunea metatarso-falangianã întâlnim desene papilare destul de variate, care înglobeazã verticele, laturi duble, arcuri si numeroase delte. În partea superioarã gãsim trei delte corespunzãtoare degetelui al doilea, al treilea sau al patrulea, iar în partea externã sub degetul mic gãsim deasemeni o deltã care poate prezenta numeroase puncte caracteristice.
Sub degetul mare gãsim o zonã papilarã, care rãmâne totdeauna în urmele plantare si care ia cel mai adeseori aspectul verticelelor sau al laturilor. Remarcãm cã laturile din aceastã regiune au totdeauna concavitatea îndreptatã cãtre degetul mare.
În ceea ce priveste degetele urmelor plantare, ele prezintã un desen papilar în care putem întâlni toate desenele prezente si la urmele digitale.
Datoritã convexitãtii acestor degete, desenul lor nu rãmâne aproape niciodatã în perfecte conditiuni, exceptie fãcând degetul mare al cãrui desen papilar se poate întâlni adeseori în urmele plantare.
Dintre regiunile studiate, regiunea metatarsianã si regiunea metatarso-falangianã este întâlnitã cel mai adeseori în urmele plantare si ea reprezintã tocmai partea din aceste urme în care desenul papilar poate lua aspectele cele mai variate.
Nu trebuiesc neglijate nici celelalte regiuni unde, dacã nu întâlnim desene papilare prea complicate, totusi crestele papilare prin numeroasele lor caracteristici, pot duce cu usurintã la identificarea urmei plantare.
De asemenea, pe diversele regiuni ale urmei plantare, putem gãsi cicatrici, bãtãturi, sau alte deformatiuni ale desenului papilar care constituiesc elemente tot atât de importante în identificarea urmei.
Urmele papilare plantare se pot întâlni la locul faptei, atunci când autorul a umblat cu picioarele desculte. Ele se întâlnesc destul de frecvent în furturi ce se sãvârsesc în internate, cazãrmi. Aceste urme rãmân pe toate obiectele cu suprafatã netedã si lustruitã: plãcile de faiantã dusumelele vopsite, cristale, coli de hãrtie.
Urmele lãsate de planta piciorului se pot clasifica în mai multe categorii:
Urmele invizibile sau latente ale piciorului sunt acelea care rãmân pe diverse obiecte datoritã papilelor dermice. Aceastã secretie, cunoscutã sub denumirea de sudoare, este incolorã.
Când crestele papilare, care nu sunt altceva decât o succesiune a papilelor dermice, ating obiectele, datoritã grãsimei ce intrã în compunerea sudoarei, aceste creste se imprimã pe suprafata obiectelor si dau în ansamblul lor, ceea ce se numeste urmã plantarã.
Am denumit acestã categorie de urme, urme papilare latente sau invizibile, aceasta pentru simplul motiv cã ele rãmân în mod natural si involuntar. În realitate ele nu sunt cu totul invizibile si dacã pe anumite obiecte, cum ar fi coalele de hârtie sau filele cãrtilor, ele nu pot fi evidentiate, decât prin practicarea unor tehnici si întrebuintarea unor preparate speciale, pe alte obiecte, un ochi exersat le poate descoperi cu usurintã.
Urmele vizibile sunt cele care rãmân la locul faptei, în mod natural si involuntar, atunci când degetele piciorului sunt mânjite de sânge sau alte substante colorate, cum ar fi vopselele, funinginea.
Când degetele sunt mânjite cu substante colorate lichide, în majoritatea cazurilor, urmele lãsate nu vor retine în conditii perfecte desenul papilar, ele se vor reduce cel mai adesea la mânjituri, datoritã faptului cã substantele lichide colorate pãtrunzând printre santurile ce separã crestele papilare vor îmbiba aceste santuri, aducând colorantul lichid pe întreaga suprafatã a desenului la nivelul crestelor, care în asemenea conditii nu vor putea rãmâne pe diverse obiecte decât sub forma unor pete sau mânjituri.
Urmele vizibile mulate sunt rezultatul imprimãrii crestelor papilare în materii plastice. Ele rãmân în conditii perfecte pe argila proaspãtã, pe chitul proaspãt, pe obiectele proaspãt vopsite, pe cearã.
Urmele rãmase prin ridicare sunt perfect vizibile si constituiesc o categorie de urme speciale. Ele rãmân pe obiectele acoperite cu un strat fin pulverulent, care poate fi praful obisnuit ce se depune în mod lent pe diverse obiecte într-un timp îndelungat.
Urmele piciorului semiîncãltat sau ale ciorapilor, reproduc forma generalã a plantei piciorului, a regiunilor sale si a tesãturii. Ele pot servi la determinarea de grup si chiar la identificare, dacã prezintã elemente de individualizare, cum ar fi cusãturile sau unele cazuri specifice.
Urmele de încãltãminte, dacã sunt formate în conditii corespunzãtoare (cum ar fi de pildã urmele statice, de adâncime, în pãmânt moale), pot reflecta elemente carcateristice utile identificãrii, desi prezintã elemente particulare mai putine.
2.1.2. Formarea urmelor de picioare
Au loc în conditii relativ apropiate urmelor de mâini, în sensul cã pot fi întâlnite sub forma staticã sau dinamicã, de suprafatã sau de adâncime, vizibile sau latente. De asemenea ele se întâlnesc fie sub forma izolatã, mai ales dacã ne raportãm la calitatea lor, fie sub forma unei cãrãri de urme. Caracteristic pentru aceastã categorie de urme poate fi faptul cã între urmele aceleiasi persoane, purtând aceeasi încãltãminte, pot apãrea în privinta dimensiunilor anumite deosebiri, tipice stãrii de miscare ori de repaus în care s-au aflat în momentul formãrii. Astfel, o urmã a piciorului aflat în miscare este mai putin lungã decât o urmã formatã într-un repaus relativ (stând pe loc).
Pe mãsurã ce viteza de deplasare creste, se scurteazã si urma, astfel încât la o urmã formatã în alergare pe lângã o arcuire mai pronuntatã a fundului urmei, vor apãrea mai pregnant si formele regiunii metatarsofalangianã, metatarsianã sau regiunea vârfului încãltãmintei, aceasta în functie de plasticitatea obiectului primitor de urmã.
Urmele de suprafatã se creazã pe obicete de consistentã mare, mai dure decât încãltãmintea sau piciorul descult. Când pe încãltãminte ori pe piciorul descult se aflã substante strãine (noroi, praf, vopsea) se formeazã urme de stratificare, iar dacã pe suprafata obiectului primitor sunt substante strãine în stare pulverulentã sau vâscoasã (cum ar fi o pojghitã de praf în cantitate micã, ulei ori vopsea proaspãtã) prin aderarea acestei substante la talpã se formeazã urme de destratificare. Urmele de adâncime se formeazã în terenuri argiloase, noroi vâscos, nisip umed, zãpadã.
Dupã modul de formare, urmele de picioare sunt statice si dinamice. Primele redau în volumul sau pe suprafata obiectului primitor de urmã trãsãturile generale si uneori particulare, de detaliu, ale încãltãmintei sau ale piciorului descult. Cele dinamice se prezintã sub formã de dâre paralele. Din aceastã cauzã, urmele statice de picioare sunt mai utile cercetãrii criminalistice, ajungând chiar la identificarea obicetului creator, pe când cele dinamice contribuie cel mult la stabilirea naturii obiectului creator si la determinarea modului de sãvârsire a infractiunii.
Urmele de picioare, cu rare exceptii, se descoperã cu usurintã, deoarece, în majoritatea cazurilor, sunt vizibile cu ochiul liber. Ele se gãsesc la locul faptei izolate sau în grup compact. Grupul de urme, pe lângã valoarea din procesul identificãrii, mai ajutã si la stabilirea unor date în legãturã cu numãrul de persoane participante, actiunile desfãsurate, locurile de pãtrundere în perimetrul locului faptei si de iesire din limitele acestuia.
Urmele de picioare în mersul obisnuit al omului, în pas grãbit sau când fuge, au un proces propriu de formare, în care se disting trei faze.
Prima fazã începe în momentul atingerii cãlcâiului cu obiectul primitor si constã în împingerea acestuia în fatã si în jos si se terminã când piciorul trece în pozitie perpendicularã pe suprafata lui. A doua fazã se realizeazã prin apãsarea piciorului asupra obiectului primitor sub un unghi drept, când întregul corp se sprijinã pe un singur picior, moment ce marcheazã imprimarea pe sol a trãsãturilor tãlpii. A treia fazã începe când piciorul trece de la pozitiza perpendicularã fatã de obicetul primitor la cea oblicã, când împinge în spate si în jos cu vârful degetelor masa obiectului primitor si se terminã prin ridicarea piciorului în vederea realizãrii pasului urmãtor
1. A.N. Vasiliev, "Criminalistica", pag 125-126.
Acest proces de formare al urmelor piciorului este propriu atât la
urmele de adâncime, cât si la cele de suprafatã, dar fazele sale se disting doar în urmele de adâncime. La cãlcâi se remarcã o usoarã alunecare în fatã, urma propriu-zisã este mai scurtã decât lungimea tãlpii si arcada mai curbatã, iar la vârful degetelor se observã o slabã alunecare, de împingere a solului în spate. Datoritã procesului de formare, urmele de adâncime, în functie de plasticitatea obiectului primitor, sunt cu atât mai scurte cu cât viteza de miscare a fost mai mare.
Urmele invizibile rãmân pe toate obiectele cu suprafata netedã si lustruitã, pe obiectele de faiantã sau portelan, caroseriile automobilelor, pe metale netede, ele rãmân deasemeni si pe obiecte de piele, de lac sau celuloid, pe hârtia lustruitã.
Urmele papilare nu rãmân niciodatã pe
pielea omeneascã si nici pe obiectele de îmbrãcãminte, cum ar fi
pânzeturile, stofele sau mãtasea. Pe pielea omeneascã nu rãmân, urma papilarã
fiind rezultatul secretiei papilare dermice, iar pielea pentru a-si mentine
elasticitatea secretã si absoarbe la rândul ei prin
Pe suprafatele poroase sau zgrunturoase, urmele papilare nu pot rãmâne decât fragmentar, fãrã continuitatea crestelor si fãrã nici o valoare din punct de vedere al stadiului desenului papilar . Pe zãpadã, gheatã, nu pot rãmâne datoritã faptului cã secretia papilelor dermice având o temperaturã mai ridicatã, de îndatã ce va veni în contact cu materia zãpezii sau ghietii, care are o temperaturã scãzutã, va topi zãpada sau ghiatã si în asemenea conditii urmele papilare se vor pierde prin deformare.
Se cere deci obiectelor anumite calitãti pentru a putea retine urmele papilare si printre aceste calitãti cele mai esentiale sunt acelea ca obiectele sã fie netede si lustruite, sã nu aibã proprietãti absorbante, sã nu fie la temperaturi prea ridicate sau prea scãzute.
Zonele papilare plantare trebuiesc de asemeni sã fie pe cât posibil curate, sã nu fie îmbâcsite de materii care acoperã sau anuleazã secretia papilelor dermice. În cazul în care crestele papilare sunt îmbâcsite de ulei, de fãinã, praf sau alte materii cu proprietãti absorbante, urmele papilare invizibile nu mai pot rãmâne.
2.2. CERCETAREA CRIMINALISTICÃ A URMELOR DE PICIOARE
Datoritã naturii urmelor de picioare, având în vedere inevitabilitatea lor si locul în care se pot forma, acestea se înscriu în categoria urmelor care se cautã printre primele la fata locului.
Descoperirea presupune, cu prioritate, cercetarea suprafetelor pe care este posibil sã se calce, cu atât mai mult cu cât pe aceste suprafete pot fi descoperite si alte categorii de urme, cum sunt de exemplu, fire de pãr, urme organice si anorganice, diverse resturi materiale si, bineînteles, microurmele.
La cãutarea urmei de picior nu trebuie neglijat faptul cã aceastã activitate poate fi asociatã cu cãutarea si prelucrarea urmelor de miros de cãtre câinele de urmãrire, urmele olfactive putând suplini lipsa elementelor de identificare din urmele propriu-zise de picioare. În plus, mirosul oferã indicii suplimentare privitoare la împrejurãrile sãvârsirii faptei.
2.2.1 Descoperirea urmelor de picior.
Descoperirea si relevarea urmei piciorului gol nu diferã cu mult de cercetarea urmei de mâini, în alternativa formãrii lor ca urme latente, pe suprafete de genul linoleumului, parchetului, cimentului etc. Metodele de descoperire si relevare sunt practic aceleasi.
Urmele de încãltãminte, în mãsura în care nu sunt vizibile, sunt ceva mai greu de descoperit, cãutarea lor fãcându-se într-un mod apropiat de cel al urmei latente de mâini si cele ale piciorului gol, respectiv cu ajutorul unei raze ascendente de luminã. Pentru urmele pe suprafetele de genul covoarelor, mochetelor, se folosesc dispozitive ce pot pune în evidentã urma pe baza electricitãtii statice.
O mãsurã de primã urgentã necesarã a fi luatã imediat dupã descoperire este aceea a conservãrii urmelor supuse actiunii unor factori de naturã sã le distrugã. De exemplu, în caz de ploaie urma va fi acoperitã cu un vas mai mare sau cu o folie de polietilenã, evitându-se o deformare a acesteia. Urmele aflate în spatii deschise trebuie protejate de actiunea vântului, îndeosebi dacã s-au format prin stratificare sau destratificare. De asemenea, ele trebuie protejate si de "valul curiosilor" ori de prezenta prea multor persoane la fata locului.
Dupã descoperirea si revelarea lor, o cerintã importantã, care nu trebuie neglijatã în cadrul investigãrii, priveste necesitatea mãsurãrii urmelor, inclusiv mãsurãtori fotografice bidimensionale. Interesând lungimea acestora, lãtimile în regiunea metatarsianã si tarsianã, lãtimea cãlcâiului, pozitia degetelor s.a., în ipoteza urmelor piciorului gol . La urma de încãltãminte, mãsurarea vizeazã pe lângã dimensiunile generale si particularitãtile desenului tãlpii si tocului, anumite caracteristici de uzurã care pot conduce cel putin identificãri de gen sau de grup.
Compozitia chimicã a urmelor latente, indiferent de elementele poluante si a suporturilor pe care acestea rãmân face necesarã utilizarea unor lungimi de undã, ale luminii adecvate pentru excitarea fluorescentei.
Dacã sub actiunea luminii folosite nu se produce nici o fluorescentã înseamnã cã urma nu contine nici o componentã fluorescentã sau cã raza utilizatã nu este idealã, ori cã amprenta se confundã cu suportul. Schimbând lungimnea de undã, se poate excita fluorescenta amprentei fãrã excitarea fondului sau viceversa. Amplificând puterea sursei luminoase, o urmã slabã poate deveni vizibilã.
Filtrul ales pentru detectarea sau fotografierea urmei trebuie sã opreascã la maximum lumina accidentalã si sã nu ascundã fluorescenta. Schimbarea filtrelor poate aduce efecte variabile pe contrastul amprentei. Filtrul cu "bandã pasatã" pot sã disocieze urma de fond când fluorescentele acestora sunt de lungimi de undã diferite.
1. Fluorescenta - proprietatea substantei de a absorbi lumina sau o parte din razele luminoase si de a transpune o parte din energia absorbita intr-o lumina cu lungime de unda mai mare, de culoare diferita.
l Tratamentul mecanic. Colorantii actioneazã prin aderentã fatã de grãsimea si transpiratia continute de urmele lãsate de planta piciorului ori pot intra în reactie cu unele sãruri sau cu aminoacizi ce existã în transpiratia din urme.
Tratamentul mecanic al urmelor papilare latente poate fi realizat prin douã metode: pudrarea si afumarea.
Pudrarea este procedeul cel mai rãspândit si se poate realiza fie prin metode electrostatice, fie prin aplicarea cu ajutorul pensulelor de origine diversã.
Eficacitatea procedeului este variabilã, în functie de natura pudrei folosite, de natura suportului, de calitatea pensulei, de experienta tehnicianului si de grija cu care se executã operatia.
Pudrarea se utilizeazã ca regulã generalã, pentru tratarea suprafetelor netede, neadezive si numai în unele cazuri pe suporti porosi cum ar fi hârtia. Este o tehnicã rapidã si economicã ce poate fi pusã în aplicare imediat la fata locului.
Tehnica aplicãrii presupune mai întâi efectuarea unei încercãri pe o parte a obiectului tratat, încãrcarea pensulei cu putin praf si miscarea acesteia în sensul crestelor papilare în timpul pudrãrii. Dupã aparitia urmei se recomandã o scurtã pauzã de uscare, urmatã de îndepãrtarea execedentarã de praf.
Substantele întrebuintate în relevarea urmelor prin prãfuire sunt numeroase. Dintre ele se pot enumera: carbonatul bazic de plumb (ceruza), pudra de Al III, pudra de argentorat, pudra de negru de fum, oxinã, pulberea de grafit.
Prãfuirea unei urme invizibile se face cu o anumitã substantã, în functie de culoarea si natura obiectelor pe care se gãseste urma. Se alege întotdeauna pudra care are o culoare care sã fie în contrast fatã de cea a obiectelor în cauzã. Pentru urmele invizibile de pe obiectele incolore se întrebuinteazã, în general, carbonatul bazic. Se recomandã ca ceruza sã fie presãratã pe suprafata suportului, unde datoritã greutãtii sale, se lipeste de urmele papilare. Dupã aceea, cu ajutorul pensulei se îndepãrteazã surplusul de pudrã si urmele degajate vor rãmâne colorate în alb.
l Tratamentul chimic. Acest tratament se aplicã, de regulã, în laborator si permite obtinerea de rezultate spectaculoase. O serie de tehnici de relevare chimicã pot fi folosite si la locul faptei în cazul obiectelor mici pe care se gãsesc urme vechi sau atunci când se utilizeazã vaporizarea.
Aburirea cu vapori de iod se bazeazã pe faptul cã vaporii de iod aderã repede pe unele substante organice. Substantele organice existente pe suprafata pielii si care lasã urme papilare se coloreazã deosebit de intens cu iod.
Dezavantajul relãvãrii cu iod a urmelor constã în faptul cã ele dispar destul de repede, uneori abia se reuseste fotografierea lor. Pentru a nu mai dispare, urmele relevate cu iod vor fi tratate cu o pastã de dextrinã. Aburirea cu vapori de iod este ineficace în cazul urmelor vechi, fiind foarte corozivã pentru suporturile metalice.
Mai existã si alte metode de relevare cu substante chimice cum ar fi: aburirea cu vapori de acid fluorhidric, metoda Negrului de Sudan, a nitratului de argint, metoda revelatorului fizic, suspensia de microparticule.
2.2.2. Fixarea si ridicarea urmelor de picioare
În procesul verbal de cercetare la fata locului se procedeazã la o descriere detaliatã a numãrului si tipurilor de urme de picioare descoperite, a formei si particularitãtilor acestora, a naturii suportului în care s-au format, precum si a elementelor cãrãrii de urme, dacã ele existã. Totodatã se mentioneazã modul de revelare, de fotografiere, de ridicare prin mulaj, de ambalare s.a.
2.2.2.1 Descrierea urmelor în procesul verbal de cercetare la fata locului este primul procedeu de fixare a oricãrui fel de urmã. La început se aratã zona în care se aflã, natura obiectelor primitoare, culoarea acestor obiecte, aspectul sub care se prezintã ele, numãrul si pozitia pe care o au fatã de diferite obiecte, distanta dintre ele. Dupã prezentarea aspectului general al urmei piciorului se procedeazã la descrierea lor în mod amãnuntit, cu toate detaliile.
În acest scop se mãsoarã dimensiunile de încãltãminte, se specificã dacã urma în cauzã este de adâncime ori de suprafatã, forma ei generalã, lungimea si lãtimea în centimetri. Pentru aceasta urma se mãsoarã de la vârful tãlpii, pe axa longitudinalã, pânã în partea proeminentã a locului, lãtimea în partea tãlpii si în zona mai îngustã a arcadei. Apoi, separat, lungimea locului, când aceasta se distinge, lãtimea lui, precum si înãltimea la urma de adâncime.
La fixarea urmei create de piciorul descult se aratã dacã se disting caracteristicile reliefului papilar, urmelor degetelor, aspectul general al tãlpii, cu arcada pronuntatã sau platfus. În privinta mãsurãrii dimensiunilor necesare, se recomandã, mai multe sisteme.
Dupã unii autori, lungimea urmei plantare ar trebui mãsuratã, pe axa longitudinalã, de la proeminenta cãlcâiului prin urma degetului mijlociu pânã în dreptul vârfului degetului mare, lãtimea tãlpii în partea metatarsului, în zona tarsului si lãtimea cãlcâiului . O altã metodã constã în folosirea unui dreptunghi în care se încadreazã urma si acesta, mai ales pentru marcarea detaliilor, sã fie împãrtit în pãtrãtele egale, metodã denumitã reteaua lui CAUSSE . În fine, dupã o altã pãrere, lungimea urmei plantare ar trebui sã se mãsoare din
S.C. Mitricev, M.P. Solamev, "Criminalistica", pag. 124-125
C. Suciu, "Criminalistica", pag. 243-244; D. Ionete, "Tratat practic de criminalistica", vol.1, Bucuresti, 1976, pag. 148-155.
partea posterioarã a cãlcâiului pânã la extremitatea celui mai avansat deget, iar lãtimea în patru locuri si anume regiunea metatarso-falangianã, metatarsianã, tarsianã si lãtimea cãlcâiului . Cea mai potrivitã ni se pare metoda Causse, deoarece prin reteaua sa de pãtrate dã posibilitatea stabilirii atât a dimensiunilor urmei, cât si a unor caracteristici individuale ale tãlpii. Dacã urma plantarã se mãsoarã fãrã dreptunghiul împãrtit în pãtrate, lãtimea tãlpii ar urma sã fie stabilitã numai în trei regiuni (metatarsianã, tarsianã si cãlcîiul), pentru cã aceste trei regiuni sunt determinate de însãsi structura anatomicã a tãlpii.
2.2.2.2. Fotografierea urmelor de picioare.
Este al doilea procedeu de fixare, în succesiunea recomandatã, deoarece prin acest mod de fixare urmele în cauzã nu suferã nici o modificare.
Fotografierea urmelor de picioare, impune, pe de o parte, fixarea imaginii de ansamblu a grupului de urme, în scopul redãrii elementelor mersului persoanei, iar, pe de altã parte, fixarea imaginii urmei care contine cele mai multe si mai clare elemente de individualizare a obiectului creator.
Frecvent, înaintea fotografierii este
necesarã o pregãtire a urmei, îndeosebi a celor de adâncime. Pregãtirea constã,
de exemplu, din scoaterea cu o pensetã a eventualelor
1. D. Ionete, I. Vasiliuc, "Criminalistica", pag. 148-155
Aparatul de fotografiat se instaleazã perpendicular pe urmã. Sursele de luminã sunt dispuse, de regulã, lateral, pentru evidentierea detaliilor, potrivit regulilor fotografiei de umbre. La urmele formate în zãpadã este necesar folosirea filtrelor galbene, sau eventualã pudrare usoarã a lor cu praf de grafit, pentru înlãturarea strãlucirilor prea puternice. Dacã urma nu prezintã un contrast suficient fatã de fond, se recurge la varianta fotografiei separatoare de culori prin alegerea filtrelor complementare culorii urmei. Urmele de suprafatã insuficient de bine conturate sunt marcate cu cretã albã de jur împrejur, pentru o evidentiere mai clarã.
La fixarea urmei piciorului este important sã se execute o datã cu fotografiere propriu-zisã si mãsurarea liniarã sau bidimensionalã, prin asezarea de-a lungul si de-a latul urmei a unei rigle gradate ori a unui centimetru.
Pentru început urma de picior se fotografiazã în ansamblu, indiferent de faptul cã este creatã de încãltãminte sau de picior descult, cã se prezintã ca urme de suprafatã ori de adâncime. Astfel, pe locul în care se aflã, se fixeazã pozitiile ce le au unele fatã de altele, raporturile în care se aflã cu obiectele din imediata apropiere. Deci, se realizeazã o fotografie a obiectelor principale. Pentru aceastã fotografiere, aparatul foto se aseazã pe un stativ, cu obiectivul orientat perpendicular pe zona cu urmele în cauzã, la o înãltime care sã permitã includerea în imagine a întregii suprafete purtãtoare a grupului de urme ce urmeazã a fi fotografiat. Iluminarea naturalã este cea mai indicatã, iar ca iluminare artificialã se recomandã lumina becurilor mate. Lumina principalã artificialã, cu razele orientate perpendicular pe urme si
1. C. Dumitrescu, "Curs de tehnica criminalistica", vol.1, Ed. Scoala de ofiteri a MI.
un alt izvor de luminã, de mai micã intensitate într-o parte lateralã a aparatului de fotografiat, care sã cadã pe urme sub un unghi ascutit, spre a crea usoare umbre, care evidentiazã mai bine în imagine detaliile fixate pe aceastã cale. Dacã urmele sunt imprimate pe suprafete lucioase, ca parchetul lustruit, covoarele de material plastic, pentru a evita crearea de pete pe imaginea obtinutã, iluminarea urmelor se va face cu douã izvoare de luminã asezate în pãrtile laterale ale aparatului de fotografiat, orientate spre urmã sub unghiuri ascutie. Este bine dacã becurile utilizate sunt mate.
Fotografierea în detaliu a fiecãrei urme luate separat se face imediat dupã fotografierea ca obiecte principale a urmelor de picioare si pentru realizarea acestor fotografii, de detaliu, a urmelor de picioare, aparatul de fotografiat va avea obiectivul perpendicular pe urma în cauzã. Distanta de fotografiere trebuie astfel reglatã ca urma sã cuprindã câmpului întregului vizor al aparatului de fotografiat. Dacã cu unele tipuri de aparate de la asemenea distantã nu se poate fotografia fãrã mãrirea distantei focale utile peste limitele ce le are obiectivul, se recurge la mãrirea acestei distante prin intercalarea între obiectiv si camera obscurã a aparatului fotografic a inelelor intermediare, cum se procedeazã la fotografia de detaliu a urmelor de mâini.
În cazul fotografierii în detaliu a urmelor de picioare de suprafatã, iluminarea se face cu douã izvoare de luminã, de intensitate identicã, fixate în pãrtile laterale ale aparatului fotografic, fiecare sã proiecteze lumina pe urmã sub unghiuri ascutite de acelasi numãr de grade. Când se fotografiazã însã urme de adâncime, luminarea va consta dintr-un izvor de luminã principalã, intensã, aflatã în spatele aparatului fotografic, cu razele proiectate perpendicular pe urmã, iar alt izvor de luminã într-o parte lateralã a aparatului, cu o luminã mai slabã, proiectatã sub un unghi ascutit pe urmã, ca astfel sã se creeze usoare umbre de relief.
Pentru realizarea fotografiei la scarã, înainte de fotografiere se aseazã alãturi de urmã si paralel cu ea o riglã gradatã în centimetri, fapt ce va permite cunoasterea dupã fotografie si a dimensiunilor urmei fotografiate.
Evidentierea urmelor invizibile rãmase în mod natural si involuntar, invizibile la lumina directã, pot fi fãcute vizibile atunci când obiectul pe care ele se gãsesc, este plasat oblic în raport cu lumina sau când se proiecteazã spre acest obiect o luminã a cãrei raze cad oblic pe obiect.
Am vãzut cã fotografia urmelor invizibile se poate face direct cu ajutorul unei lumini ce reflecteazã oblic asupra obiectelor purtãtoare de urme. Aceastã operatiune poate fi uneori dificilã, alteori claritatea urmelor papilare astfel obtinute nu este perfecta.
De aceea s-a recurs la metoda coloratiuni urmelor, adicã la transferul urmelor invizibile în urme perfect vizibile, prin întrebuintarea unor coloranti si fotografierea lor dupã efectuarea acestei operatii.
Tehnica coloratiei urmelor invizibile are la bazã întrebuintarea unor sãruri (prafuri) grele care se ataseazã inpregnându-se si colorând urmele lãsate de crestele papilare.
Am vãzut cã aceste creste papilare sunt formate de o succesiune regulatã a papilelor dermice, papile care produc secretii ce dau elasticitatea pielii. În compunerea acestor secretii intrã într-o proportie considerabilã în special grãsimile. Urmele papilare invizibile nu sunt decât o imprimare pe anumite obiecte a acestor secretii în care predominã grãsimile. Între crestele formate de papilele dermice se gãsesc sãntuletele fine care urmeazã aceste creste si separã drumul proeminent al crestelor.
Coloratiunea urmelor papilare constã în imprimarea prafului colorant pe urmele de grãsime lãsate de creste si deci, la însãsi coloratiunea crestelor.
santurile fine ce separ crestele, fiind lipsite de grãsime, nu se vor imprima pe obiecte si nu vor retine nici colorantul, astfel crestele colorate separate de sãntulete fine, care vor rãmâne necolorate, dau imaginea desenului papilar.
Întrebuintarea colorantilor, variazã dupã obiectele pe care se gãsesc urmele ce trebuiesc relevate. Astfel, pe obiectele de sticlã, colorantul cel mai întrebuintat este carbonatul de plumb a cãrei culoare este albã. Cunoscut fiind cã sticla în fotografie dã culoarea neagrã, crestele papilare astfel relevate si fotografiate, vor avea culoarea albã pe un fond negru.
Urma odatã coloratã, urmeazã a fi fotografiatã când urmele se aflã plasate pe obiecte polichrome, obiecte pestrite (alb si negru) sau mai multe culori, atunci apare dificultatea fotografierii lor, indiferent de colorantul cu ajutorul cãruia urmele au fost relevate. În aceastã situatie, pentru ca urmele sã aparã clar în fotografie, se întrebuinteazã filtre colorante, plãcile orthocromatice sau panchromatice. Developarea nu se mai face în acest caz la lumina rosie, ci la lumina verde închis. Fixarea se va face în întuneric. Pentru geamurile care au o suprafatã netedã, ar iesi prost în fotografie, fiind deteriorate de reflexele suprafetei zgrunturoase, se va proceda la înegrirea suprafetei zgrunturoase cu cernealã tipograficã, dupã care se vor fotografia urmele.
Fotografierea urmelor invizibile cu ajutorul luminii ultraviolete - lumina ultravioletelor poate fi produsã de diferite aparate foarte des întrebuintate în medicinã, dar ea poate fi produsã si de lãmpile portative.
Pentru a putea fi fotografiate si apoi relevate, urmele invizibile aflate pe mobilele lustruite trebuiesc tratate cu diferite substante, pentru a le putea pune în evidentã. Pentru aceasta se întrebuinteazã fie ceruza sau alte prafuri albe, fie prafurile negre, în functie de culoarea pe care o are mobila.
Pe obiectele vopsite în alb se întrebuinteazã fie prafurile negre, fie cele rosii cum ar fi oxidul de fier.
Pentru urmele invizibile rãmase pe hârtie se întrebuinteazã negrul de fum, praful de cãrbune animal sau negrul de petrol, care dã o foarte bunã coloratie. Aceste preparate au însã un mare defect, pentru cã murdãresc în parte si fondul.
Procedeul constã în vãrsarea abundentã a prafului negru, pe hârtia ce se examineazã si apoi prin îndepãrtarea acestui praf, fãrã concursul pensulei, adicã scurgându-l din nou în cutie dupã ce l-am plimbat pe suprafata hârtiei.
Când dorim ca pe hârtia de examinat sã nu rãmânã nici o urmã a examenului, se recomandã ca urmele invizibile sã fie colorate prin expunerea hârtiei la vaporii de acid iodhidric. Acesti vapori coloreazã momentan urmele invizibile si dupã aceea coloratia dispare. Timpul cât dureazã urmele colorate este suficient pentru a putea fi fotografiate.
Urmele mulate vor putea fi fotografiate în situatia în care sunt gãsite, ele neputând fi colorate în nici un mod, totul rãmânând în sarcina aparatelor de fotografiat, care în toate împrejurãrile va trebui sã facã mai multe clisee, respectând situatia urmelor mulate, din diverse pozitii
Este recomandabil în tehnica fotografiei urmelor mulate sã se întrebuinteze un reflector, care sã proiecteze o luminã oblicã pe aceste urme.
Fixarea prin mulaje a urmelor de adâncime
Fixarea prin mulaje se realizeazã dacã se considerã necesar dupã primele douã procedee de fixare: descrierea si fotografierea.
Dupã curãtirea urmei de diferite corpuri strãine si absorbirea apei, în vederea evidentierii detaliilor create pe toatã suprafata ei, pentru realizarea mulajului se mai fac unele pregãtiri impuse mai ales de starea urmei în situatia concretã. În unele situatii urma trebuie îngrãditã în jur, în altele necesitã a fi tratatã cu anumite substante chimice pentru a o face corespunzãtoare acestui procedeu de fixare.
Urmele de picior de micã adâncime, întâlnite destul de des atât pe sol cât si pe zãpadã, înainte de turnarea pastei de mulaj se îngrãdesc de jur-împrerjur cu un gard de carton, sipci de lemn sau din pãmânt. Aceastã împrejmuire deschide posibilitatea realizãrii unui mulaj mai gros, care sã reziste la ridicare si la transport. Când urmele de adâncime sunt imprimate într-un sol nisipos, cu granulatie mare, cu goluri de structurã care ar deforma mulajul, se recurge la acoperirea acestor goluri. Una din metodele ce se aplicã în acest scop constã în pulverizarea în interorul urmei, a unui strat subtire de parafinã, cearã rosie sau rãsinã, care apoi se topeste cu ajutorul unui izvor de cãldurã, cum sunt de pildã, radiatoarele electrice portative. Dupã ce pojghita astfel creatã s-a rãcit se poate proceda la mularea urmei.
O altã metodã mai simplã de pregãtire a urmei cu goluri de structurã constã în pulverizarea pe suprafata ei a unui strat subtire de ghips, peste care, dacã urma nu este umedã, se pulverizeazã usor putinã apã, spre a-l transforma într-o crustã. Când crusta se întareste se poate turna peste mulaj.
Dacã urma se aflã în nisip umed sau pãmânt afânat, fãrã goluri de structurã, este potrivit ca bordurile sale sã fie în prealabil întãrite, spre a rezista la mulare. În acest scop, se foloseste o solutie de serlac sau colodion, care se pulverizeazã de la o înãltime de jumãtate de metru, cu pulverizatorul orientat în sus, ca particulele de substantã sã cadã ca o rouã asupra urmei, spre a nu-i distruge detaliile . Odatã ce pojghita creatã este destul de bine întãritã, se procedeazã la
1.
C.Suciu, "Criminalistica", pag. 248;
realizarea mulajului. Într-un mod asemãnãtor se pulverizeazã urma spre a-i întãrii bodurile, când se aflã în substante pulverulente, ca fãina de grâu, praf, cenusã, doar cã solutia de serlac se dilueazã cu spirt medicinal. Dacã crusta formatã nu-i destul de rezistentã procedeul se repetã de 2-3 ori
Pregãtirea urmelor de adâncime în vederea mulãrii lor cu cearã, parafinã sau rãsinã se face prin turnarea peste suprafata urmei a unui strat foarte subtire de parafinã ori cearã topitã. Dupã ce acest strat este bine rãcit peste el se pulverizeazã pudrã de talc, pentru ca stratul de parafinã sau de cearã sã nu adere la mulaj.
Pasta de ghips se pregãteste din pulbere finã de ghips, de preferintã ghipsul dentar si apã obisnuitã, fãrã corpuri strãine care ar putea schimba detaliile urmei. În functie de natura solului pasta va fi mai consistentã sau mai fluidã. Pentru ridicarea urmelor din soluri cu usoare goluri de structurã pasta trebuie sã fie mai consistentã, iar dacã urmele se aflã în soluri argiloase, pasta respectivã va fi mai fluidã, pentru a reda toate detaliile urmei. Se are în grijã sã nu rãmânã în pastã granule mari de ghips nediluat. Odatã realizatã, pasta se toarnã de preferintã cu lingura în urmã.
Mulajul de ghips, la o temperaturã a aerului de 20-30 grade C, se întãreste în timp de 30-40 minute. Ridicarea mulajului deja întãrit se face prin sãparea, în prealabil, a pãmântului din jurul sãu, dupã care se prinde cu ambele mâini din pãrtile laterale. Spãlarea lui nu se face imediat dupã ridicare, deoarece detaliile urmei sunt încã sensibile. Dupã ce este destul de bine zbicit, se poate spãla cu apã rece, dar nu sub un curent puternic de apã. Nu se recomandã utilizarea periei pentru înlãturarea corpurilor strãine. Mulajul de ghips, mai ales cel de ghips
1. L. Coman, "Aspecte privind cercetarea la fata locului a infractiunilor de omor", 1975, pag. 65.
dentar îsi pãstreazã detaliile un timp îndelungat, chiar mai multi ani de zile.
Urmele de adâncime create pe zãpadã sau în gheatã se pot fixa tot prin mulaj de ghips sau de sulf, mai rar utilizat. În cazul utilizãrii ghipsului, pasta se preparã cu apã rece si tot timpul prãgãtirii ei vasul se tine în zãpadã, pentru a primi temperatura acesteia. Dupã aceea se toarnã în urmã, aplicând procedeul de mai sus. Prin folosirea sulfului topit se obtin rezultate foarte bune, dacã se lucreazã cu multã grijã. Cãldura pastei de sulf topit poate sã modifice detaliile urmei. Spre a se evita alterarea urmei sulful se topeste la o temperaturã nu prea ridicatã.
Dupã topire se lasã putin sã se rãceascã si tot timpul se amestecã pentru a împiedica formarea de cristale la suprafatã. Când este suficient de rece, înainte de întãrire se toarnã într-un rezervor format dinainte în zãpadã în asa fel încât din acest sulful topit sã se scurgã printr-un sant în urmã. Datoritã granulatiei fine a sulfului topit, mulajul asteptat va reda cu fidelitate caracteristicile de detaliu ale urmei. Întãrirea mulajelor de sulf se produce foarte repede, în câteva minute. Ridicarea lor nu creeazã dificultãti deosebite, deoarece zãpada se înlãturã cu usurintã.
Copierea cu peliculã adezivã a urmelor de suprafatã.
Este un procedeu la care se recurge, de obicei, în situatia când urmele de picioare au anumite detalii semnificative, de mare utilitate pentru cercetarea criminalisticã, cum ar fi, de exemplu, detaliile reliefului papilar sau anumite cicatrici în urmele plantare, unele detalii de uzurã în urmele de încãltãminte. Procedeul de aplicare pe aceste urme ale peliculei adezive este asemãnãtor cu cel de la urmele de mânã. Aici se are, însã, în vedere, cã suprafata peliculei fiind mai mare sunt mai mari posibilitãtile de creare a bulelor de aer între peliculã si urmã. Din aceastã cauzã, în momentul aplicãrii, pelicula se apasã bine cu degetele ambelor mâini, din centru spre periferie, pentru eliminarea bulelor de aer. Trebuie avutã grijã ca de aceastã operatie si în momentul aplicãrii peste urma ridicatã a peliculei protectoare sã nu se producã alunecãri, fapt ce ar conduce la alterarea detaliilor. si aici, ca si la urmele de mâini ridicate cu peliculã adezivã, se va tine seama ca pozitia acesteia este inversã fatã de cum s-a gãsit pe obiectul purtãtor de la fata locului.
Deci, negativul obtinut prin fotografierea urmei de pe pelicula adezivã va fi asezat în aparatul de mãrit, în vederea obtinerii imaginei pozitive, cu emulsia spre izvorul de luminã.
Particularitãti în cercetarea cãrãrii de urme.
Cãrarea de urme constituie, de asemenea, obiectul unei cercetãri atente la fata locului, datoritã reflectãrii unor caracteristici individuale ale persoanei. În legãturã cu aceste caracteristici ale mersului facem precizarea cã ele pot oferi indicii pretioase, în legãturã cu persoana infractorului, chiar si în ipoteza în care urmele, luate în parte, nu s-au format în conditii bune.
Cararea de urme constã dintr-un sir de câteva urme consecutiv create de ambele picioare pe traseul de circulatie. Ea poate fi creatã la locul faptei atât de piciorul descult al omului cât si de încãltãmintea sa. Alãturi de caracteristicile de grup si individuale ale urmelor propriu-zise, cãrarea de urme mai are si alte elemente utile cercetãrii criminalistice cum ar fi directia de mers, linia mersului, lãtimea pasului, unghiul si lungimea pasului. Ceea ce este si mai important, în aceastã privintã, constã în posibilitatea creatã de a studia miscãrile de ansamblu ale mersului persoanei în cauzã. Aceste miscãri, fiind formate de-a lungul mai multor ale de viatã, devin proprii fiecãrei persoane. Astfel, prin intermediul cãrãrii de urme, care nu este altceva decât oglinda în teren a miscãrilor de ansamblu din timpul mersului, se poate ajunge chiar la identificarea persoanei, dacã elementele sale sunt studiate în colaborare si cu alte urme administrate în cauzã.
Procesul de formare a deprinderilor omului în mers pânã ajunge la o anumitã stabilitate a miscãrilor de ansamblu, parcurge un timp destul de lung, de mai multi ani de zile, fiind influentat de mai multi factori obiectivi si subiectivi. Printre factorii obiectivi, în aceastã privintã pot fi amintiti exercitarea îndelungatã a unei profesii, circumstantele concrete de miscare de la locul faptei, iar ca factori subiectivi sunt trãsãturile de temperament, procesul de educatie, talia, tinuta generalã a corpului, diferite boli fizice sau psihice de care a suferit ori suferã.
Unghiul pasului, dupã directia deschiderii poate sã fie pozitiv, nul sau negativ. Este pozitiv când se deschisese în directia mersului, negativ dacã deschiderea este în partea opusã miscãrii si nul, în situatia pozitiei paralele a urmei cu linia de directie a mersului.
Principalele elemente ce caracterizeazã o cãrare de urme sau mersul unei persoane sunt:
Directia de miscare, sau axa cãrãrii de urme este linia medianã ce trece prin intervalul cuprins între douã siruri de pasi, indicând directia de deplasare.
Linia mersului reprezintã o linie frântã, constituitã din segmentele care unesc între ele pãrtile din spate ale fiecãrei urme, respectiv cãlcâiului.
Lungimea pasului determinând distanta dintre douã urme consecutive mãsuratã la partea din spate sau din fata lor.
Lãtimea pasului reprezintã distanta cuprinsã între partea exterioarã ori interioarã a urmelor piciorului stâng si drept, de regulã luându-se în calcul extremitatea interioarã a cãlcâiului.
Unghiul de mers, este mãsurat între axa cãrãrii de urme si axa longitudinalã a tãlpii.
Cãrarea de urme se fixeazã prin descrierea amãnuntitã în procesul verbal, indicându-se cu precizie elementele mentionate ale mersului, precum si prin fotografiere. Pentru fotografiere, aparatul se fixeazã pe un stativ înalt, deasupra cãrãrii de urme, astfel ca obiectivul sã cadã perpendicular pe întreaga cãrare. Se poate recurge si la executarea fotografieie panoramice, când cãrarea de urme nu intrã în obiectiv dintr-o singurã pozitie de fotografiere.
2.2.4 Interpretarea urmelor
Interpretarea urmelor la fata locului priveste atât urma luatã izolat cât si întreaga cãrare de urme. Astfel, din interpretarea unor urme izolate pot fi desprinse date privind numãrul persoanelor, sexul, talia si vârsta, greutatea aproximativã, viteza de deplasare etc.
Cãrarea de urme contine în plus, date referitoare la directia de deplasare, la caracteristicile mersului sau la eventualele defecte anatomice, la înãltime, la starea psiho fizicã. De pildã, lungimea pasului este mai mare la bãrbati decât la femei cu cca. 20 cm (70-90 cm fatã de 50-60 cm). Unghiul pasului este mai mic la femei, copii si bãtrâni, spre deosebire de persoane obligate prin natura preocupãrilor, sã-si mentinã echilibrul (marinari, constructori).
Neregularitãtile apãrute în mers pot indica nu numai o anumitã stare psihicã sau patologicã (boalã, betie), dar chiar si încercãri de derutare a cercetãrilor, constând din mersul cu spatele sau de cãrarea în spate a unei persoane, ori a unei greutãti, împrejurare posibil de dedus prin adâncimea mai mare a urmei, din usoarele alunecãri, din unghiul mic al pasului, purtarea unor pantofi mai mici sau mai mari etc. De asemenea, se mai poate stabili dacã persoana cunostea locul, dacã s-a folosit de o luminã pe timpul noptii, dacã a stat la pândã s.a.
2.3. EXPERTIZA CRIMINALISTICÃ A URMELOR DE PICIOARE
Problemele principale pe care le poate rezolva expertiza criminalisticã a urmelor de picioare indiferent dacã este vorba de urma picioarului gol ori de cea a încãltãmintei, sunt în functie de faptul dacã expertului i se trimite spre examinare numai urma ridicatã de la locul faptei sau si urma si modelele tip de comparatie.
Dacã expertului i se trimite numai urma, acesta poate sã solutioneze urmãtoarele probleme: determinarea sexului, vârstei, taliei si greutãtii aproximative a persoanei, a particularitãtilor anatomo- patologice, mecanismul de formare si vechimea urmei, alte date rezultate din interpretarea elementelor cãrãrii de urme.
Referitor la urma plantei piciorului, prin expertizã se poate stabili piciorul si regiunea sa anatomicã care a format-o, precum si prezenta caracteristicilor de identificare. În privinta urmelor de încãltãminte, este posibilã determinarea tipului de încãltãminte, pe baza comparãrii cu tãlpile aflate în colectiile laboratorului de criminalisticã, precum si a diferitelor particularitãti, uzuri specifice, ce pot fi exploatate în vederea restrângerii urmelor suspectilor, ajungându-se finalmente chiar la identificarea încãltãmintei creatoare de urmã.
În cazul în care expertului i se pune la dispozitie modelele de comparatie, respectiv impresiunea plantei piciorului sau încãltãmintea suspectã se poate ajunge la identificarea persoanei sau obiectului creator de urmã. Aceasta reclamã obtinerea de modele de comparatie pentru ca examinarea comparativã sã se efectueze prin modele având aceeasi provenientã; fotograma cu fotogramã, mulaj cu mulaj etc.
În obtinerea modelelor, îndeosebi la urma de adâncime trebuie sã se tinã seama de conditiile în care s-a creat urma. Cu toate acestea date fiind greutãtile firesti apãrute la astfel de expertize, apreciem ca foarte utilã recomandarea fãcutã în literatura de specialitate ca, în luarea modelelor de comparatie de la persoanele suspecte, sã se foloseascã un material mai plastic, capabil sã retinã toate detaliile, iar individul bãnuit sã fie pus sã efectueze mai multe impresiuni. Identificarea dupã urma piciorului este perfect posibilã si în ipoteza piciorului încãltat în ciorapi, nu atât dupã particularitãtile materialului din care sunt confectionati acestia, cât dupã morfologia piciorului, ponderea detinând-o caracteristicile regiunii metatarsofalangianã si metatarsinaã. Practic în aceste situatii ne aflãm în fata unei expertize complexe traseologice si antropologice.
|
