CETĂŢEANUL EUROPEAN CETĂŢENIA EUROPEANĂ
sI MODUL DE SOCIETATE
Omul beneficiaza de drepturi inerente tuturor fiintelor umane oriunde s-ar afla, indiferent de statutul sau regiunea unde s-a nascut, locuieste, lucreaza sau traieste, indiferent de nationalitate, rasa, sex, credinte religioase,filozofice sau politice, stare materiala, deoarece aceste prerogative au un caracter universal, ceea ce constituie un fundament al drepturilor lor egale si inalienabile, ca un corolar al libertatii, dreptatii, securitatii si pacii mondiale.
Institutia drepturilor omului, care a cunoscut, cu trecerea timpului, un laborios dar si îndelungat proces de cristalizare, se prezinta actual ca o institutie extrem de complexa, apartinând in egala masura atât ordinii juridice interne, cat celei internationale. Reflectând un anumit standard dobândit de protectia internationala a drepturilor si libertatilor care individualizeaza umanitatea , ea defineste si însumeaza un ansamblu de drepturi, libertati si obligatii ale oamenilor unii fata de altii, ale statelor de a apara si de a promova aceste drepturi, ale întregii comunitati internationale de a veghea la respectarea drepturilor si libertatilor respective in fiecare tara, intervenind in acele situatii « nefericite » in care drepturile omului ar fi încalcate intr-un anumit stat. Cuprinzând principii, mecanisme ,proceduri ce tin de ordinea juridica interna, dar si de cea internationala, institutia drepturilor omului prezinta un caracter bivalent, fiind in acelasi timp o institutie de drept intern, integrata normelor constitutionale, dar si o institutie de drept international, configurând trasaturile unui principiu juridic aplicabil in relatiile dintre state.
Interesul « bine venit » acordat acestei problematici a drepturilor omului constituie, de altfel, o recunoastere evidenta a complexitatii si originalitatii acestei institutii juridice, dar si a faptului ca fara aceste drepturi nu se poate pretinde existenta unei societatii democratice - conditie fireasca a afirmarii demnitatii fiecarui individ - dar nici realiza cadrul juridic normal indispensabil colaborarii natiunilor.
Nefiind numai o problema interna a statelor, problema 545c21f drepturilor omului este una dintre problemele centrale ale contemporaneitatii, a carei respectare si aplicare reprezinta dovada capacitatii de întelegere si de cooperare a tuturor statelor si popoarelor prag , sa practice acele masuri si actiuni care favorizeaza democratia, libertatea, întelegerea, cooperarea multiforma, toleranta si prietenia intre toate natiunile si statele, grupurile etnice si religioase in scopul salvgardarii pacii si securitatii in lume.
Societatea umana, comunitatea umana nu se poate dezvolta armonios si in ritm ascendent daca aceasta dimensiune fundamentala este ignorata, deoarece minimalizarea sau încalcarea acesteia este de natura a conduce la deficiente, disfunctionalitati sau chiar convulsii ale societatii cum o cunoastem noi.
De aceea, statele si organizatiile internationale create de ele, precum si organizatiile non guvernamentale au instituit norme juridice, tehnici si metode adecvate pentru respectarea drepturilor si garantarea aplicarii efective a acestora. S-a instituit raspunderea internationala a statelor pentru încalcarea drepturilor omului, pentru nesocotirea standardelor internationale in aceasta privinta. Problema nerespectarii drepturilor omului a devenit nu numai o problema nationala, interna a statelor, dar si una internationala, mondiala, a carei respectare este « vegheata » de întreaga comunitate internationala si in special de catre Organizatia Natiunilor Unite.
In acest context, in care drepturile omului sunt percepute atât la un nivel intern cat si la cel international, este imperioasa analiza modificarilor substantiale aduse prin instituirea cetateniei europene. Vom cerceta prin intermediul unui rationament « in oglinda » cum se prezinta drepturile cetateanului la nivel intern si international fata de cele recunoscute unui cetatean european. Primul capitol al acestei lucrarii va fi dedicat analizei sistemului de drepturi ale cetateanului la cele doua niveluri complementare ( I ) urmând ca in cel de-al doilea capitol sa fie studiat contextul european( II ).
Drepturile cetateanului in contextul internationalizarii
drepturilor omului.
Afirmarea, respectarea si garantarea materiala a drepturilor omului prin legislatia interna a statelor si printr-un control international eficace al Natiunilor Unite si al institutiilor specializate reprezinta un demers necesar pentru a se asigura prevenirea încalcarilor acestor drepturi si aplicarea « a la lettre et a l'esprit » a legislatiei internationale care consacra dreptul omului la viata, demnitate, securitate, la pace, proprietate, la protectia sa sociala si politica împotriva atingerilor aduse persoanei sale, drepturilor sale sacre si inviolabile, împotriva tuturor discriminarilor .
Omul, drepturile sale imprescriptibile, reprezinta un pilon al umanitatii. Din acest motiv, drepturile sale au fost afirmate, proclamate, consacrate prin mijloace juridice, materiale si institutionale, dorindu-se protectia persoanei de efectele nocive ale razboaielor si ale altor acte de barbarie, de manifestarile de intoleranta etnica, religioasa, filozofica si politica.
Nu poate existe nici o entitate interna sau internationala care sa nu se preocupe, in principal sau in subsidiar, de modul in care sunt ocrotite drepturile si libertatile cetateanului. Ar trebui subliniat ca « intr-o lume a himerelor », indiferent de gradul de capacitate pe care il poseda un stat, aceste drepturi nu ar trebui neglijate ci dimpotriva ar trebui sa reprezinte temelia oricarei constructii democratice.
Respectarea deplina a drepturilor omului, presupune egalitatea intre barbati si femei, o deplina egalitate intre sexe astfel încât societatea sa beneficieze de contributiile tuturor membrilor sai capabili de a-si exprima o vointa sociala si de a participa in mod constient la actiunile si procesele care intereseaza comunitatea in care traieste.
Vom analiza in prima sub parte evolutia doctrinei si al legislatiei in materia drepturilor omului (A) iar in cea de-a doua principalele documente internationale care consacra drepturile cetateanului (B).
Evolutia doctrinei si legislatiei in materia drepturilor omului
Consolidarea burgheziei pe plan politic a condus la transformarea drepturilor omului in drepturi fundamentale ale cetateanului. "Cutuma" declaratiilor prin care se consacrau drepturi ale cetatenilor ,înca n-a disparut, pastrându-se in activitatea unor ligi si asociatii create in epoca moderna si contemporana.
Doctrinelor si declaratiile franceze privitoare la drepturilor omului s-au caracterizat printr-un puternic impact asupra gândirii politice si juridice a statelor de pe toate continentele, in special pe continentul european, influentând sistemul constitutional in majoritatea statelor.
In prima jumatate a secolului al XIX-lea ideea drepturilor omului dobândeste « un avânt »impresionabil devenind centrul de interes printre ideile
politice si juridica vehiculate in acel context. Ca urmare, apar schimbari constitutionale in Suedia(1809), Spania (1812), Norvegia (1814), Belgia (1830), Sardinia(1848) etc.
Aceasta afirmare revolutionara a drepturilor omului este justificata si de catre dezvoltarea economica si sociala pe care popoarele au parcurs-o dupa revolutia franceza din 1789.
Întreaga literatura politica si juridica contureaza traseul sinuos parcurs de aceasta dimensiune a umanitatii care se plasa in acel context politic si social printre temele de larg interes.
In ceea ce priveste dimensiunea internationala a drepturilor omului, constatam ca de-a lungul unor secole aceasta nu a primit « atentia » meritata. Secole de-a rândul problematica drepturilor omului a constituit o noutate pentru dreptul international. Spre sfârsitul secolului al XIX-lea se înmultesc cazurile, când pentru recunoasterea unor drepturi ca fiind de interes universal uman se coalizeaza mai multe state, folosind in acest scop puterea dreptului constitutional. Politizarea si juridicizarea acestui fenomen si-a facut aparitia si in dreptul international public clasic.
In primele decenii ale secolului al XX-lea au fost stabilite o serie de reglementari precise prin conventii si hotarâri luate in comun acord de un numar din ce in ce mai mare de state. In acest spirit se înscriu Conventiile de la Geneva din 1906 si 1929 pentru îmbunatatirea soartei soldatilor raniti din armatele de campanie; Conventia de la Haga din 1907 privind tratamentul prizonierilor de razboi. In primele doua decenii ale secolului al XX-lea, in special in timpul primului razboi mondial, se contureaza o serie de miscari desfasurate de minoritatile nationale pentru drepturi egale cu natiunea dominanta, impunând recunoasterea si ocrotirea minoritatilor nationale prin o serie de tratate internationale încheiate in perioada 1919-1920.
Liga Natiunilor privind drepturile omului
Dupa primul razboi mondial, alaturi de drepturile civile si politice, au fost înscrise in unele constitutii adoptate drepturi noi, denumite sociale (dreptul sindical, dreptul la greva, dreptul la securitatea muncii), consacrându-le ca fiind un drept sacru si inviolabil. Asistam la înfiintarea unei comisii speciale pe plan international având ca principal obiect de activitate apararea drepturilor omului.
Liga Natiunilor, creata in 1919, reuseste sa realizeze o colaborare larga in problemele legate de unele drepturi individuale si colective considerate de interes general si uman. Un numar însemnat de tari europene pun bazele unei noi organizari constitutionale, in care si reglementarea drepturilor fundamentale ale cetateanului reflecta progres fata de constitutiile anterioare. Contributia principala a acestor constitutii, printre care si cea a României, din anul 1923, o constituie sublinierea deosebita a unor drepturi fundamentale, reglementarea constitutionala si administrativa a principiului egalitatii nationale.
Desi normele stabilite n-au fost întotdeauna consecvente, totusi ele au reusit ca, pe lânga accentuarea in principiu a egalitatii, sa elaboreze institutii si forme juridice noi, originale, de concretizare a dispozitiilor generale. Este un prim pas facut in directia asigurarii unei recunoasterii si a unei protectii adecvate drepturilor omului.
Având in vedere multiplele probleme privind egalitatea , limba si cultura nationala generate de consecintele razboiului si evolutia societatii, acest domeniu al drepturilor colective a fost perceput si dezvoltat in tratatele de pace, fiind obiect de preocupare pentru Liga Natiunilor. Astfel, s-a recunoscut ca o obligatie internationala, egalitatea minoritatilor nationale cu cele ale natiunilor dominante, specificându-se si aspectele principale ale egalitatii (folosirea limbii materne, crearea de scoli in limba minoritatilor etc.) Statele semnatare, care au avut minoritati aflate sub ocrotirea tratatelor, s-au obligat sa înscrie dispozitii in acelasi sens in constitutiile lor. Sarcina garantarii drepturilor minoritatilor nationale a fost încredintata Ligii Natiunilor.
Pana la cel de-al doilea razboi mondial, constitutiile majoritatii statelor contineau prevederi ample referitoare la drepturile omului, insa, exceptând protectia sclaviei si protectia minoritatilor, drepturile fundamentale ale omului nu au dobândit o dimensiune juridica internationala deplina.
Declaratia internationala a drepturilor omului
Urmatorul pas realizat in vederea internationalizarii acestui domeniu este realizat prin adoptarea la 12 octombrie 1929 la New York a Declaratiei internationale a drepturilor omului , avand la baza proiectul elaborat de Institutul de drept international. In primul articol al Declaratiei se consacra faptul ca "Orice stat are datoria de a recunoaste fiecarui individ dreptul egal la viata, libertate si prosperitate si de a asigura pe teritoriul sau tuturora fara deosebire de nationalitate, sex, rasa, limba sau religie, deplina si completa ocrotire a acestui drept" , "Orice stat are datoria de a recunoaste fiecarui individ dreptul de a exercita liber, atât in public, cat si privat, orice credinta sau religie a carei practicare nu va fi incompatibila cu ordinea publica sau cu bunele moravuri"(art 2).
Problematica drepturilor omului a fost preluata si de puterile beligerante care s-au preocupat de « restaurarea libertatilor individuale clasice » intr-un efort laudabil de a crea o dimensiune internationala acestui domeniu.
Declaratia Natiunilor Unite, din 1 ianuarie 1942, semnata de 26 de state, la care au aderat ulterior 19 state, mentioneaza ca "victoria completa asupra dusmanilor este necesara in vederea apararii vietii, libertatii, independentei si libertatii religioase ca si pentru mentinerea drepturilor omului si justitiei, atât in tarile proprii, cat si in alte tari".
Constientizându-se gravele încalcari aduse drepturilor omului in perioada celui de-al doilea razboi mondial, fortele democratice convoaca, in 1944, o conferinta la Philadelphia, la care au participat 41 de tari, adoptând o "Declaratie", proclamând ca nu poate exista pace durabila fara dreptate sociala, fara ca oamenii, indiferent de rasa, credinta si sex, sa poata promova progresul lor material si dezvoltarea lor spirituala in libertate, demnitate, siguranta economica si sanse egale.
In acest context se înscrie si "Expunerea drepturilor esentiale ale omului", elaborata de un Comitet de Consiliu si adoptata, in februarie 1944, in Statele Unite.
Analiza principalelor documente internationale care garanteaza drepturile omului
Vom analiza in acest scop actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa din 1975 si Carta de la Paris pentru o noua Europa, Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789.
1. Actul final al Conferintei pentru securitate si cooperare in Europa 1975
Rezultat al unui amplu si laborios proces de negocieri care s-a desfasurat in principal in trei faze, Actul Final de la Helsinki reprezinta un document de o mare complexitate, care marcheaza o dezvoltare a problematicii drepturilor omului la nivel european si mondial.
"Actul Final" se compune, de fapt, dintr-o serie de documente concentrate in jurul unei conceptii unitare, vizând principiile care guverneaza relatiile statelor europene, edificarea încrederii si anumite aspecte ale securitatii si dezarmarii pe continent, cooperarea in domeniile economiei, stiintei si tehnicii si mediului înconjurator, cooperarea in domeniul umanitar si in alte domenii.
Acest document marcheaza o recunoastere neechivoca a protectiei drepturilor omului ca un principiu fundamental al dreptului international. Astfel, punctul VII din "Decalogul" de la Helsinki consacra ca un principiu de sine statator "respectarea drepturilor omului si libertatilor fundamentale, inclusiv a libertatii de gândire , constiinta, religie sau de convingere . Printre alte obligatii înscrise in sarcina statelor participante sunt acelea de a respecta drepturile omului, de a promova si încuraja respectarea efectiva a acestor drepturi, inclusiv dreptul persoanelor apartinând minoritatilor nationale la egalitate in fata legii si de a se bucura efectiv de toate drepturile si libertatile fundamentale ale omului.
Se precizeaza ca in domeniul drepturilor omului si libertatilor fundamentale, statele participante vor actiona in conformitate cu scopurile si principiile Cartei Natiunilor Unite, cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, cu tratatele si conventiile internationale încheiate in acest domeniu.
Nu trebuie omis faptul ca principiul respectarii drepturilor omului este consacrat si de "Declaratia privind principiile care guverneaza relatiile reciproce dintre statele participante împreuna cu alte principii de o importanta majora ale relatiilor dintre state, precum egalitatea suverana, respectarea drepturilor inerente suveranitatii, nerecurgerea la forta sau la amenintarea cu forta, inviolabilitatea frontierelor, integritatea teritoriala a statelor, reglementarea pasnica a diferendelor, neamestecul in treburile interne( desi aceasta rezolutie adoptata in cadrul ONU nu se încadreaza decât in « soft law »). Principiul respectarii drepturilor omului devine - in conceptia statelor participante - o norma de comportament international ridicata la rangul de ius cogens,care necesita o interpretare si o aplicare compatibile cu celelalte principii fundamentale ale dreptului international public.
Conform acestei logicii, principiile suveranitatii, neamestecului etc. nu pot constitui un temei valid pentru nerespectarea drepturilor omului, dar si reciproca este valabila deoarece nerespectarea drepturilor omului nu poate sa conduca la contestarea suveranitatii statelor si a celorlalte principii fundamentale.
In ceea ce priveste caracterul "Actului Final" invocându-se aspectul "formal" si anume ca Actul Final nu a fost înregistrat ca un document al Organizatiei Natiunilor Unite, s-a emis parerea ca el ar reprezenta numai un document cu valoare politica morala, specifica comunicatelor si altor documente comune publicate la terminarea unor conferinte internationale. Chiar daca s-ar accepta acest punct de vedere radical trebuie mentinut faptul ca semnaturile depuse de sefii celor 35 de state participante, "Actul Final" au valoarea unui angajament in termenii categorici, a carui forta nu poate fi contestata. In plus, sefii statelor participante au declarat ca au adoptat documentul "in mod solemn", ceea ce exclude orice dubii asupra valorii juridice a "Actului Final". Reafirmarea ulterioara a Actului Final prin numeroase documente subsecvente, ca si valoarea universala a principiilor proclamate in 1975, demonstreaza paternitatea ideilor înscrise in acest document, compatibilitatea lor cu principiile dreptului international contemporan.
Carta de la Paris pentru o noua Europa
Document de o vitala importanta politica si juridica, Carta de la Paris are meritul de a reconsidera dimensiunile colaborarii europene in contextul schimbarii raporturilor de forte, prabusirii sistemelor totalitare in Europa de rasarit si trecerii la economia de piata. El efectueaza, totodata, o substantiala analiza a problemelor Europei, indicând mijloace si directii in care trebuie actionat pentru a se asigura succesul marilor valori europene si in primul rând a principiului respectarii drepturilor omului.
Acest document enunta cadrul fundamental schimbat al desfasurarii actuale a raporturilor dintre statele europene. In aceasta ordine de idei este semnificativa constatarea ca "era de confruntare si divizare a Europei a luat sfârsit. Noi declaram ca relatiile noastre se vor întemeia de acum înainte pe respect si cooperare". Se doreste reafirmarea drepturilor înscrise in Decalogul de la Helsinski in contextul schimbarilor profunde produse din 1975.
Carta de la Paris se axeaza in jurul unor chestiuni cum ar fi: drepturile omului, democratia si statul de drept, libertatea economica si responsabilitatea, relatiile de prietenie intre statele participante, securitatea europeana, unitatea, legatura dintre procesul european si procesele mondiale. In cadrul directiilor si reorientarilor de viitor pe primul plan apare dimensiunea umana a relatiilor dintre state, urmând apoi securitatea, cooperarea economica, problemele mediului înconjurator, cultura, problemele muncitorilor imigranti, problemele Mediteranei, organizatiile neguvernamentale etc.
Dificultatile legate de recunoasterea si respectarea drepturilor omului apar, de aceasta data, strâns corelate de ideea democratiei pluraliste si de statul de drept. Se afirma ca libertatea si pluralismul politic sunt elemente necesare in realizarea obiectivului de dezvoltare a economiilor de piata pentru o crestere economica sustinuta, prosperitate si justitie sociala.
Se afirma ca "identitatea etnica, culturala, lingvistica si religioasa a minoritatilor nationale va fi protejata iar persoanele apartinând acestor minoritati au dreptul de a exprima liber, prezerva si dezvolta aceasta identitate, fara nici o discriminare si in conditiile unei depline egalitati in fata legii", dorindu-se asigurarea unor drepturi minimale pentru minoritatile nationale.
Toate aceste precizari noi trebuie raportate la consideratiile generale ale Cartei de la Paris, care reafirma ideea ca "toate principiile (procesului C.S.C.E. - n.n.) se aplica in mod egal si fara rezerva, fiecare dintre ele fiind interpretat tinând seama de celelalte". Este clar, prin urmare, ca noile formulari cu privire la drepturile minoritatilor nu pot fi interpretate in nici un caz ca o diminuare a cadrului juridic oferit de principiile dreptului international, inclusiv suveranitatea, neamestecul, respectul integritatii teritoriale, iar respectul identitatii minoritatilor va trebui realizat tocmai tinând seama de aceste principii nu nesocotindu-le.
Carta de la Paris stabileste o serie de mecanisme institutionale menite a asigura continuitatea procesului C.S.C.E. Vor fi create urmatoarele organisme:
a) Consiliul ministrilor afacerilor externe, care se va întâlni cel putin o data pe an si care va reprezenta forumul central al consultarilor politice in cadrul C.S.C.E.;
b) un Comitet al înaltilor functionari care va pregati reuniunile consiliului, va executa deciziile sale, va analiza problemele curente si va putea lua decizii corespunzatoare;
c) un Secretariat al statelor participante, având sediul la Praga, cu scopul de a facilita consultarile intre statele ce iau parte la procesul C.S.C.E.;
d) Reuniunea statelor participante, ce va avea loc la fiecare doi ani, pentru a permite statelor sa evalueze situatia si sa adopte masuri pentru continuarea procesului C.S.C.E.;
e) un Centru pentru prevenirea conflictelor, cu sediul la Viena, având sarcina sa ajute statele sa previna riscurile de conflict;
f) un Birou pentru alegeri libere cu sediul la Varsovia, având misiunea de a facilita contactele si schimbul de informatii asupra alegerilor in statele participante;
g) Adunarea parlamentara C.S.C.E., reunind membrii ai parlamentelor din toate tarile participante.
Declaratia drepturilor omului si ale cetateanului din 1789
Declaratia corespunde proclamarii drepturilor omului, intr-o larga masura, nasterea lor simultana, in S.U.A. si Franta, explica importanta si evolutia drepturilor omului in raport cu Declaratia, astazi, ea reprezentând, o garantie a acestor drepturi.
Declaratia presupune de fapt, doua categorii de articole de natura diferita: principiile organizarii politice si recunoasterea drepturilor naturale ale omului. Din perspectiva principiilor organizarii politice, Declaratia contine o filozofie a colaborarii politice exprimata in articolul doi: "scopul tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale si imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune".
Declaratia prevede in special dreptul cetatenilor de a participa in sfera afacerilor publice pentru ca, dincolo de calitatea umana, individului i se recunoaste si calitatea de cetatean. Aceste doua calitati se afla intr-o indisolubila conexiune. Gratie calitatii sale de cetatean, omul îsi protejeaza drepturile sale individuale.
Calitatea umana se bazeaza pe drepturile naturale, inalienabile si sacre. Cetateanul le fixeaza si le reglementeaza prin intermediul legii "ca expresie a vointei generale". Nasterea lor este legata de participarea la viata cetatii, iar aceasta presupune egalitatea tuturor. Declaratia instituie o revolutie juridica semnificativa : "Principiile întregii suveranitati rezida in mod esential in existenta natiunii. Nici o stare sociala, nici un individ nu poate sa-si exercite autoritatea care nu emana de la natiune". Potrivit acestui principiu, in timp, Franta a putut deveni o democratie reprezentativa, pentru ca afirmarea principiului egalitatii implica, in mod logic, sufragiul universal, baza tuturor democratiilor.
Constitutia de la 1789 va utiliza principiul suveranitatii nationale, pentru a pune in miscare cetatenii apti sa exprime vointa natiunii. Sufragiul universal, proclamat in 1793, va deveni realitate pentru barbati in Franta in 1848 si in 1944 pentru femei.
In preambulul Declaratiei se afirma ca "oamenii se nasc liberi si egali in drepturi" (art. 1) si ca "tinta tuturor asociatiilor politice este conservarea drepturilor naturale imprescriptibile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea si rezistenta la opresiune" (art. 2). De fapt, ultima constatare nu corespunde într-adevar unui principiu de drept, pentru ca aceasta stipulatie nu figureaza in mod explicit in cadrul nici unui sistem juridic existent, dar nici împotriva lui. Declaratia defineste notiunile de libertate, siguranta si drept de proprietate intr-o maniera care este apta sa asigure o protectie plenara a acestor drepturi si libertati cetatenesti.
Declaratia devine astfel opera universala pentru ca era in centrul atentiei la momentul crearii sale. Ea este in mod incontestabil o opera universala ce a facut posibila si Declaratia americana. Aceasta calitate a puterii ei de atractie se explica prin faptul ca Franta era atunci prima putere Politica occidentala.
Drepturilor consacrate prin aceasta declaratie li s-au adaugat drepturi noi. Reprezentând fructul unei anumite situatii, intr-un anumit context istoric (situatia societatii franceze de la 1789), ele au fost fundamentate filozofic rational, aratând prin ce se despart de "abuzurile vechiului regim", unde privilegiile apartineau numai nobililor. Foarte repede s-a început sa se urmareasca inserarea garantiilor acestor drepturi in Constitutie si legi. Din ratiuni diverse Declaratia a fost revizuita in anii 1793, 1795, 1814, 1830, 1848, 1852, apoi a fost completata in Preambulurile constitutiilor franceze din 1946 si 1958, unde sunt reafirmate si recunoscute in mod solemn drepturile si libertatile omului si cetateanului. Astazi Conventia Europeana a Drepturilor Omului, plecând de la Declaratia din 1789 a dezvoltat urmatoarele idei:
a) S-a realizat tranzitia de la drepturile absolute la cele relative, susceptibile de derogari si de limite.
b) Drepturile economice si in special dreptul proprietatii sunt analizate din perspectiva unei anumite finalitati sociale. ( de exemplu Constitutia Germaniei din 1949).
c) Statele recunosc si garanteaza dreptul de asociere al indivizilor.
d) Dreptul de a participa la viata publica fara nici un fel de discriminari.
Caracterul teoretic si abstract al Declaratiei din 1789 a fost adesea cel care a facut ca ea sa fie considerata uneori ca având doar o valoare filozofica - metafizica, fara implicatii juridice, pentru ca nu continea garantiile juridice necesare. Acest echilibru fragil a evoluat datorita evolutiei politice din anul 1973. Realitatea juridica a Declaratiei a început sa devina efectiva in Constitutia din 1852 dar si atunci se gasea intr-o forma ambigua. Abia dupa 100 de ani, in 1958, Republica a patra franceza a garantat juridic, fara echivoc, suprematia Declaratiei.
In legatura cu valoarea juridica a Declaratiei au existat anumite controverse in jurul carora s-au conturat doua conceptii : Declaratia ,deoarece nu este inclusa in constituie, nu formuleaza reguli obligatorii, fiind doar o expunere cu caracter filozofic si cea de-a doua conform careia Declaratia reprezinta un document cu o valoare juridica . S-a sustinut ca Declaratia enunta principii care trebuie sa inspire legiuitorul sau judecatorul, dar ea nu le impune acestuia. In aceste conditii ea are doar o valoare morala, fiind expresia dreptului natural si nu a celui pozitiv. Mai mult, ea reprezinta scopuri care trebuiesc atinse de guvernanti, dar nimic in plus.
Unii autori contemporani apara chiar, in cazuri precise, teza valorii constitutionale a preambulului si invita judecatorul, mai ales in materie de control a constitutionalitatii legilor, sa faca respectate principiile care sunt incluse aici.
Practica statelor s-a conturat in doua directii in încercarea de a lua pozitie fata de aceasta controversa :
a) S-a ajuns ca enuntarea drepturilor fundamentale sa fie inclusa in Constitutie, iar anumite principii proclamate in preambul sa fie reluate in chiar textul Constitutiei. Aceste principii devenite formal reguli constitutionale sunt deci obligatorii si se impun judecatorului in masura in care ele sunt susceptibile de a fi aplicate imediat.
b) Daca drepturile nu figureaza decât in preambul, se va acorda forta juridica doar acelor care sunt înscrise in mod expres in continutul constitutiei.
Tendinta de a recunoaste o oarecare forta juridica a Declaratiei drepturilor, prin prezenta câtorva dintre acestea in continutul unor Constitutii recente este realista. In acest mod se confera judecatorului o putere de apreciere importanta ce nu poate fi acceptata întotdeauna fara comentarii de catre puterea executiva, in ciuda Principiului separatiei puterilor. Oricum, aceasta orientare instituie un progres incontestabil si contribuie la armonizarea conceptului de drepturi fundamentale ale individului si cetateanului.
In fine, tehnica garantarii drepturilor pare ca se suprapune progresiv peste cea a Declaratiilor, constitutionalizând lista drepturilor fundamentale, adica încorporându-le in articolele constitutiilor, conferindu-le, astfel, o forta juridica, imediata. Aceasta presupune existenta unui control juridic si o redactare fara ambiguitati; in aceasta privinta constituanta îsi ia adesea precautii suplimentare pentru asigurarea eficacitatii. Tehnica nu este noua, ea a fost folosita in S.U.A. in 1791 in primele zece amendamente (Bill of Rights) dar ea tinde sa se generalizeze.
Se poate aprecia ca in ansamblu, exista un incontestabil progres juridic, ramâne, insa, doar problema aplicarii efective a acestor garantii. Trebuie sa se recunoasca ca daca lista drepturilor omului este astazi, in lume, mai mult sau mai putin uniforma si stereotipa, punerea ei in aplicare, adica respectarea acestor drepturi si libertati fundamentale, variaza mult, depinzând de tipurile de civilizatie, de ideologii, de rivalitati de interese etc.
Conventia Europeana a Drepturilor omului inoveaza dar si pastreaza in materia drepturilor omului contribuind la consacrarea eficace a unei multitudinii de drepturi fundamentale ale cetateanului.
CONTRAPONDEREA : CETĂŢENIA EUROPEANĂ
Logica integrarii europene impune ca in momentul existentei unei evolutii suficiente a Uniunii Europene sa se creeze o cetatenie europeana care sa se suprapuna peste cea nationala. Tratatul de la Maastricht marcheaza o etapa importanta in acest sens deoarece in preambulul sau se mentioneaza dorinta statelor membre ale Uniunii de a stabili o cetatenie comuna pentru resortisantii lor iar in articolul 8 al tratatului CE se instituie cetatenia europeana. Tratatul de la Amsterdam nu aduce inovatii substantiale in acest domeniu.
Daca notiunea de cetatenie îsi gaseste un resort in dreptul intern, aceeasi afirmatie nu se poate face si pentru si pentru cetatenia europeana . Notiunea de cetatenie europeana ar trebui sa se axeze in jurul drepturilor si a obligatiilor apartinând cetatenilor europeni. Am putea considera ca aceasta implica pentru cetateni europeni drepturi asemanatoare daca nu identice cu cele recunoscute traditional pentru nationali in ordinea juridica interna. Aceste drepturi corespund, intr-o oarecare masura, cu drepturile speciale recunoscute intre anii 1975-1985 resortisantilor statelor membre ale Comunitatii Europene.
In 1984, controversa se adânceste in ceea ce priveste notiunea de cetatean european deoarece prin Consiliul European de la Fontainebleu se creeaza notiunea de Europa a cetatenilor. Distinctia dintre cele doua notiuni nu este facila. Cetatenia europeana devine pe parcursul timpului o cetatenie politica care plaseaza cetateanul in centrul Uniunii.
Tratatul de la Maastricht introduce cetatenia europeana pentru a consolida relatia existenta intre Uniune si cetateni statelor membre, dar nu o defineste. Se limiteaza doar la a declara ca « este cetatean european orice persoana care poseda nationalitatea unui stat membru » si ca « cetateni europeni beneficiaza de drepturile si le incumba obligatiile prevazute de acest tratat » ( tr. CE art. 8, art. 17 in noua redactare).
Tratatele de la Maastricht si de la Amsterdam consacra un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de notiunea de cetatenie in acceptiunea sa traditionala decât de cea de Europa a cetatenilor. Notiunea de cetatenie se prezinta ca fiind evolutiva si de cele mai multe ori inconsecventa, susceptibila de a dobândi noi valente prin revizuirea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene.
Vom analiza corelatia dintre cetatenia europeana si cea nationala (A) precum si statutul cetateanului european (B).
Cetatenia europeana si cetatenia nationala
Cetatenia europeana este prin esenta sa diferita de cea nationala deoarece conform formulei din Tratatul de la Amsterdam ea « completeaza.... si nu înlocuieste » ( tratatul CE art. 17 al 1). Aceasta deriva, prin conditiile de acordare, ca si cetatenia nationala, din nationalitatea acordata de statele membre.
Cetatenia europeana se adauga celei nationale deoarece resortisanti statelor membre ale Uniunii Europene beneficiaza de o dubla cetatenie. Nu trebuie sa se confunde totusi notiunile deoarece cetatenia europeana este reglementata de dreptul Uniunii, in care îsi gaseste originea, in timp ce cea nationala releva de dreptul national. Cetatenia europeana nu suprima nici un drept inerent celei nationale ci doar confera drepturi suplimentare care se vor exercita fie la nivelul Uniunii ( dreptul de vot, de a fi ales in Parlamentul European) fie la nivelul statelor membre ( dreptul de a fi ales in alegerile municipale).
Nu trebuie negat faptul ca anumite elemente ale cetateniei europene sunt de natura sa apte sa modifice « echilibrul » creat de cetatenia nationala in cadrul ordinii juridice interne in cazul in care un resortisant al unui alt stat membru dobândeste drepturi care anterior erau rezervate doar nationalilor. Se naste, intr-o oarecare masura o concurenta intre cele doua sfere mai ales in ceea ce priveste dreptul de sejur si de vot in alegerile municipale intr-un stat membru.( Danemarca a afirmat ca cetateanul european nu va dobândi dreptul de a obtine nationalitatea sa in virtutea statutului sau de cetatean european).
Calitatea de cetatean european este subordonata posesiei sau dobândirii nationalitatii unui stat membru. Dreptul national va determina care sunt conditiile in care o persoana poate dobândi nationalitatea sa. Acesta solutie a fost consacrata expres prin Declaratia relativa la nationalitatea unui stat membru anexata Tratatului de la Maastricht conform careia" de fiecare data când un tratat al Uniunii se refera la resortisanti statelor membre, conditiile de obtinere sau pierdere a cetatenei nationale releva exclusiv de dreptul national". Anumite dificultati pot surveni in cazul in care o persoana poseda mai multe cetatenii si dintre care una este a unui stat non-membru al Uniunii. Daca am analiza jurisprudenta internationala in aceasta materie, am constata ca opozabilitatea nationalitatii unui cetatean fata de statele terte este subordonata existentei « unei legaturii efective cu statul » ( afacerea Nottebohm de la Curtea internationala de Justitie din 6 aprilie 1955). La polul opus, Curtea de justitie a Comunitatilor Europene a înlaturat aceasta exigenta in afacerea Michelleti din 7 iulie 1992.
Dificultati pot surveni in practica mai ales in considerarea faptului ca diferitele state al Uniunii prezinta diferente notabile in ceea ce priveste modul de acordare si de retragere a nationalitatii ( unele recunosc sistemul ius soli sau ius sanguinis). Statele care limiteaza acordarea cetateniei accepta cu reticenta deschiderea frontierelor, a pietei muncii sau acordarea acelorasi drepturi civile si politice resortisantilor altor state.
Cetatenia europeana a fost conceputa pentru a se asigura armonizarea legislatiilor nationale privitoare la acordarea cetateniei.
STATUTUL CETĂŢEANULUI EUROPEAN
Centrul de interes in realizarea acestui studiu îl reprezinta dispozitiile inserate in a doua parte a tratatului CE intitulata « Cetatenia europeana ». Articolul 8 & 2 CE ( art. 17 in noua redactare) declara ca cetatenii europenii detin anumite drepturi si ca sunt supusi unor obligatii. Tratatul recunoaste dreptul cetatenilor la libertate de circulatie si de sejur, de vot si de eligibilitate in alegerile europene si in cele municipale, protectia diplomatica si consulara, dreptul de petitie, dreptul de a depune o plângere unui mediator, dreptul de a comunica cu institutiile Uniunii.
Dreptul de a participa la alegerile politice.
Prin intermediul alegerilor politice este permisa desemnarea unor reprezentanti ai autoritatii care au menirea de a reprezenta interesele cetatenilor in cadrul afacerilor publice. Recunoasterea acestui drept reprezinta eliminarea unei interdictii care-i privea doar pe non-nationali. Deschiderea acestui domeniu si pentru resortisanti altor state membre reprezinta un progres semnificativ spre unificarea politica necesara pentru a se asigura succesul Uniunii.
Prin participarea cetatenilor europeni la alegerile europene se doreste ameliorarea reprezentabilitatii cetatenilor europeni in cadrul institutiilor europene si reducerea unui « deficit democratic ». Un prim pas realizat in aceasta directie s-a înregistrat prin intrarea in vigoare a deciziei Consiliului din 20 septembrie 1976 asupra alegerilor reprezentantilor Adunarii prin sufragiu universal direct. In mod concret, drepturile de vot si de eligibilitate au fost recunoscute prin tratatul CE in articolul 8 B( art. 19 in noua redactare) care prevede ca « toti cetateni Uniunii care rezideaza într-un stat membru si care nu au calitatea de resortisant ai acelui stat au dreptul de a vota si de a fi alesi in alegerile pentru Parlamentul european in statul membru in care rezideaza, in aceleasi conditii ca si resortisanti acelui stat ». Directiva 93/109 din 6 decembrie 1993 adoptata de Consiliu cu unanimitate defineste modalitatile de exercitiu ale acestor drepturi. Principiul de baza consacrat de aceasta directiva este acela al non discriminarii, cetatenii unui alt stat pot sa-si exercite aceste drepturi in virtutea calitatii lor de cetatean european in conditiile stabilite de legislatia statului in care doresc sa-si le valorifice. Exercitiul dreptului de vot a devenit posibila prin înscrierea resortisantului comunitar pe lista electorala in statul de rezidenta, care semnifica renuntarea la dreptul de vot in statul de origine.
Cetatenilor europeni le este permisa candidarea si in cadrul alegerilor municipale in statul de rezidenta cam in aceleasi modalitati prevazute si pentru participarea la alegerile pentru Parlamentul european conform directivei 94/80 din 19 decembrie 1994.
Protectia diplomatica si consulara a cetateanului european.
Articolul 20 din tratatul CE prevede ca « orice cetatean al Uniunii beneficiaza pe teritoriul uni stat membru al carui resortisant este, de dreptul la protectie din partea autoritatilor diplomatice si consulare in aceleasi conditii ca un national ». Aceasta protectie nu poate fi exercitata decât de autoritatile unui stat membru. Nu trebuie sa se confunde cu protectia pe care o solicita un cetatean european din partea institutiilor europene. In ordinea juridica internationala nu se realizeaza o distinctie notabila intre cele doua tipuri de protectie : una este asigurata de consul iar cealalta de alte organe ale statului (Conventia de la Viena din 18 aprilie 1961 asupra relatiilor diplomatice). Concretizarea acestui drept recunoscut cetatenilor europeni s-a dovedit a fi dificila deoarece statele membre nu s-au înteles decât asupra faptului ca cetateanul va primi asistenta consulara in caz de deces, accident, boala grava, arestare precum si asupra unui ajutor pentru repatriere in caz de dificultate.
Dreptul de petitie.
Petitia este o cerere adresata unei institutii politice de catre o persoana sau mai multe pentru a se preveni o injustitie sau o situatie defavorabila cat si pentru a se înlatura un asemenea tip de încalcare a drepturilor si intereselor unei persoane. Dreptul de petitie este unul dintre mijloacele cele mai frecvente prin care se asigura protectia drepturilor omului atât pe plan national cat si pe plan international.( Protocolul facultativ care se raporteaza la Pactul international asupra drepturilor civile si politice din 1966). Acest drept a fost introdus de Parlamentul european prin regulamentul sau din 1953 si recunoscut abia in 1989 de celelalte institutii comunitare ( in 1987 este instituita o comisie pentru petitii in cadrul parlamentului). Petitiile pot fi adresate unui deputat, Comisiei sau presedintelui Adunarii. Petitia trebuie sa îndeplineasca unele conditii de fond si de forma : trebuie sa fie scrisa, sa fie redactata intr-una din limbile oficiale ale Uniunii, sa fie semnata de petitionarii (daca este individuala sau colectiva). Dreptul de a prezenta petitii este recunoscut oricarei persoane fizice si juridice care rezideaza sau isi are sediul in orice stat membru. ( art. 194). Petitia trebuie sa releve de un domeniu de activitate al Uniunii : referitoare la tratatele constitutive sau la dreptul derivat, evolutia dreptului comunitar, activitatile unui organ al Uniunii, libertatea de circulatie a persoanelor, bunurilor, serviciilor si capitalurilor. In cazul petitiilor privitoare la drepturile omului, petitionarul va fi consiliat sa se adreseze organelor instituite de Conventia Europeana a drepturilor omului. Problema ridicata in petitie trebuie sa priveasca in mod necesar persoana cetateanului conform unei inserari in tratatul de la Maastricht.
Dreptul de a adresa o plângere mediatorului
Introdus de Tratatul CE, prin articolul 8 D si 138 E acest recurs non jurisdictional a implicat creatia unei noi institutii - mediatorul european (ombudsman sau Parliamentary Commissioner). Parlamentul numeste un mediator pe toata durata legislaturii si poate sa-i reînnoiasca mandatul. Acesta îsi exercita atributiile in deplina independenta, in interesul general al Uniunii si al cetatenilor sai. El nu solicita si nici nu accepta instructiunii din partea vreunui organ sau organism. Plângerea unui cetatean poate fi adresata direct mediatorului sau prin intermediul unui membru al Parlamentului. El este competent de a se pronunta asupra plângerilor referitoare la cazuri de administrare defectuoasa in actiunile unor organe ale Uniunii. Plângerea trebuie introdusa intr-un termen de 2 ani de la data când a luat cunostinta de faptele incriminate, trebuie sa fi fost întreprinse unele actiuni administrative pe lânga organele Uniunii vizate de plângere.
Tratatul instituind Constitutia Europeana reia, în mare masura, dispozitiile tratatului de la Maastricht si pe cele ale tratatului de la Amsterdam (care insereaza dreptul cetateanului european de a comunica cu institutiile si organele comunitare) deoarece prevede in articolul II-105 dreptul la libera circulatie, in articolul II-106 dreptul la protectie diplomatica si consulara iar in articolele II-99, II-100 dreptul de vot si de a fi ales in alegerile locale si pentru Parlamentul European. Articolul II-101 stabileste dreptul cetateanului european la buna administrare incluzând-se in acesta sfera si dreptul acestuia de a fi tratat intr-o maniera echitabila si impartiala, intr-un termen rezonabil de organele sau de organismele comunitare. (formularea se aseamana cu cea continuta in articolul 6 din CEDO). Articolele II-102,103 si II-104 prevad drepturile cetateanului european la documente, la mediator si de petitionare.
Bibliografie
Louis Dubouis, Claude Blumann « Droit materiel communautaire », 2002
Jean Marc Favert « Droit communautaire du marche interieur », Gauliano Editeur, 2001
Louis Cartou « L'Union Europenne », 2 ed, Dalloz, 1996.
I.Galea, M.A Dumitrascu, C. Morariu « Legi comentate. Tratatul instituind o constitutie pentru Europa. » Ministerul afacerilor externe, 2005
Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene, partea a doua a Constitutiei Uniunii Europene, editia on-line 2007
6. Constitutia Uniunii Europene, editia on-line 2007
7. Conventia Europeana a Drepturilor Omului, texte introduse în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europen , varianta on-line 2007
9. www.mae.ro
|
