Problema clasificarii normelor juridice prezinta atât importanta teoretica, dar si semnificatii practice. Este o problema teoretica în masura 838d33i în care ea se încadreaza în efortul de explicare a pozitiei normei de drept în sistemul dreptului. Este o chestiune practica în sensul clarificarii rolului diverselor reguli juridice în reglementarea normativa a comportamentelor, cu variatii caracteristice mecanismului de influenta a dreptului asupra conduitei umane, mecanism diferentiat în raport de domeniul social pe care-l vizeaza categoriile de norme (constitutionale, civile, penale etc.).
Pentru a fi functionale, clasificarile trebuie, pe cât posibil, sa contina un numar limitat de criterii.
Un prim criteriu în baza caruia se realizeaza clasificarea normelor juridice este cel al obiectului reglementarii juridice si al metodelor de reglementare (deci, al ramurii de drept). În baza acestui criteriu se disting norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept administrativ, de drept constitutional, de drept comercial etc.
Un alt criteriu este acela al fortei juridice a actului normativ în care este cuprinsa norma juridica. Se vor întâlni norme juridice cuprinse în legi - actul normativ elaborat de parlament si care are forta juridica suprema - în decrete, în hotarâri guvernamentale sau ordonante precum si în acte normative elaborate de organele administratiei locale (decizii), acte cu o sfera de aplicabilitate limitata la nivelul întinderii competentei teritoriale a organului respectiv (judet, oras, municipiu, comuna).
Din punctul de vedere al modului de cuprindere a partilor structurale analizate, normele juridice pot fi: complete si incomplete.
Sunt complete normele juridice care cuprind, în articolul din actul normativ în care sunt publicate, toate partile constitutive (ipoteza, dispozitie, sanctiune). Majoritatea normelor juridice sunt complete. Trebuie avut în vedere faptul ca în procesul elaborarii normative legiuitorul ia în calcul ansamblul corelatiilor actelor normative, legaturile complexe ce caracterizeaza existenta, actiunea unui sistem legal.
Pentru acest motiv unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie în acelasi act normativ, fie în alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete.
La rândul lor aceste norme sunt clasificate în: norme de trimitere si norme în alb. Diferenta între aceste doua categorii de norme consta în faptul ca, pe când normele de trimitere se completeaza cu norme din acelasi act normativ sau din alte acte normative (în orice caz prezente) normele în alb se vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara.
Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica în: norme generale, norme speciale si norme de exceptie.
Normele generale se caracterizeaza prin aceea ca au sfera cea mai larga de aplicabilitate într-un domeniu sau într-o ramura de drept. În acest sens se considera anumite norme dintr-o ramura ca reprezinta dreptul comun pentru o întreaga sfera de reglementare (spre exemplu unele reglementari cuprinse în Codul civil reprezinta dreptul comun pentru relatii reglementate prin norme de drept comercial).
Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrânse de relatii, ele deroga de la dreptul comun (specialia generalibus derogant).
Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale, fara ca exceptia prevazuta sa fie considerata a aduce atingere ordinii de drept. Spre exemplu: Codul familiei fixeaza vârsta minima pentru casatorie la 18 ani barbatul si la 16 ani femeia. Acelasi articol completeaza însa regula de mai sus printr-o exceptie, si anume: pentru motive temeinice se poate încuviinta casatoria femeii care a implinit 15 ani.
Întrucât normele speciale si normele de exceptie sunt derogatorii, în procesul aplicarii lor, ele cunosc un regim restrictiv, interpretarea lor este stricta (sunt de stricta interpretare) - exceptiones sunt strictissimae interpretationis.
Dupa gradul si intensitatea incidentei lor, se disting normele principii, denumite si norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de obicei în Constitutii, în Declaratii (cum ar fi: Declaratia universala a drepturilor omului), sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca principii generale de drept.
Aceste norme se impun, în raport cu celelalte norme, precum si în constiinta comuna, cu o forta de valabilitate mult mai evidenta, oarecum axiomatica, aparând ca adevarate postulate juridice. Spre exemplu: respectul reciproc al vietii, al integritatii oamenilor, cerinta exigentei justitiei sociale, respectarea conventiilor etc.
În raport cu acestea, celelalte norme ale dreptului pozitiv apar ca mijloace normative care asigura traducerea, în limbajul specific dreptului, a cerintelor fundamentale de reglementare a ordinii sociale. (Spre exemplu, dreptul fiecarui om la instructie si educatie este nuantat reglementat prin actele normative care privesc organizarea si functionarea institutiilor de învatamânt si culturale).
Dupa caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifica în norme onerative, norme prohibitive si norme permisive.
Normele juridice onerative (de la latinescul onus-eris, care înseamna sarcina) sunt acele norme juridice care obliga subiectul sa savârseasca o anumita actiune. Spre exemplu: soferul care comite un accident este obligat sa transporte victima la spital, parintii sunt obligati sa acorde copiilor îngrijire, cei ce doresc sa se casatoreasca trebuie sa-si exprime acordul în fata ofiterului starii civile etc.
Normele juridice prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savârsirea unor actiuni. Spre exemplu: legea interzice casatoria între rude colaterale pâna la gradul IV inclusiv, interzice casatoria sub o anumita vârsta, legea interzice actiunea unui subiect prin care s-ar aduce atingerea integritatii corporale sau demnitatii unui semen, interzice furtul etc. Uneori aceste doua categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative (care comanda o conduita sau impun abtinerea de la o conduita).
Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obliga, nici nu interzic, o anumita conduita; ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Este evident ca subiectul, în baza permisiunii ce i se acorda, nu poate adopta o conduita care încalca ordinea de drept. Spre exemplu: pentru faptul ca legea nu interzice si nici nu obliga pe subiect sa încheie contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i apartine, nu poate de asemenea, sa sustraga un bun în vederea vânzarii sale.
În general, normele imperative (prohibitive sau onerative) se întâlnesc în domeniul dreptului public, pe când normele permisive sunt de larga aplicare în domeniul dreptului privat. Utilizarea de catre legiuitor a uneia sau alteia din aceste categorii de norme este dictata de nevoile pe care le releva raporturile sociale, de participare diferentiata a subiectelor de drept la circuitul juridic.
Uneori, normele permisive se pot transforma în norme imperative, purtând în acest caz denumirea de norme supletive.
Caracteristica acestor norme consta în aceea ca atunci când subiectele nu folosesc libertatea ce le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa subiectelor, dispunând într-un mod determinat. Astfel, spre exemplu, în caz de divort partile se pot învoi în legatura cu numele ce-l vor purta dupa desfacerea casatoriei, iar instanta de judecata ia act de învoiala partilor consemnând-o în hotarârea de divort. Daca însa partile nu utilizeaza aceasta libertate, instanta - spune legea - este obligata sa hotarasca si în legatura cu numele ce urmeaza sa-I poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei.
Uneori se remarca în sistemul unitar al normelor juridice o categorie aparte de norme - normele organizatorice Sunt incluse în aceasta categorie normele care privesc organizarea institutiilor si organismelor sociale. În continutul acestor norme se prevad: modul de înfiintare, scopurile, competentele, relatiile cu alte institutii etc. Asemenea norme urmaresc sa fundamenteze cadrul legal de functionare a institutiilor si celorlalte organisme sociale, facându-se, în aceasta ordine de idei si o teorie a institutiilor juridice si nejuridice.
O alta categorie de norme o reprezinta normele punitive si normele stimulative. O asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de sociologia juridica, si anume: sanctiunea negativa - pedeapsa juridica, ce confera caracterul punitiv al normei si sanctiunea pozitiva - un sistem articulat de stimulente, care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea normei de drept (normele de drept care prevad mijloace de cointeresare: distinctii, decoratii, recompense etc., din domeniul dreptului constitutional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul muncii si securitatii sociale etc.
|
