COMPONENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ
Sectiunea I
Organele care desfasoara activitatea de urmarire penala
si competenta lor
§1.Organele de urmarire penala si competenta lor
1.Organele care efectueaza urmarirea penala
Urmarirea penala se efectueaza de catre organele de urmarire penala, adica: de procuror, care este organul de supraveghere si care, numai în anumite conditii strict determinate de lege, are calitatea de organ de urmarire penala. El este reprezentant al statului, efectueaza primele cercetari, dupa care poate dispune direct, în cazuri mai simple prin rechizitoriu, trimiterea în judecata a inculpatului[1]; de organele de cercetare penala.
Procurorul competent sa exercite supravegherea activitatilor de cercetare penala este procurorul de la parchetul corespunzator instantei care, potrivit legii, judeca în prima instanta (modificare adusa la 1 iulie 1993 prin Legea 45/1993).
Prin modificarea adusa a 414g69e rt. 209, alin. 1 (Legea 45/1993) se prevede ca, prin exercitarea atributiilor de supraveghere, procuroriii conduc si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei si a altor organe.
În cazul în care urmarirea penala este realizata de procuror, activitatile acestuia cad sub incidenta controlului ierarhic, conform prevederilor art. 32 din Legea 92/1992 : procurorii din fiecare parchet sunt subordonati conducerii acelui parchet, iar acesta, la rândul sau, este subordonat parchetului ierarhic superior[2].
§2.Competenta procurorului
Procurorul poate efectua urmarirea penala în orice cauza penala, neexistând norme care sa interzica acestuia îndeplinirea în totul sau în parte a unei asemenea activitati (art. 209, alin. 1-3, C. pr. pen.). Potrivit prevederilor art. 209, alin. 1 si 2, procurorul exercita supravegherea asupra actelor de urmarire penala, putând sa efectueze orice acte de urmarire penala în cauzele pe care le supravegheaza. De asemenea, conform dispozitiilor art. 209, alin. ultim, atunci când urmarirea penala este efectuata de catre procuror, rechizitoriul este supus confirmarii procurorului sef al unitatii.
Conform art. 209, alin. 3, C. pr. pen., urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu de catre procuror în urmatoarele cazuri:
a) infractiuni prevazute de Codul penal : infractiuni contra statului (art. 155-173); omorul si formele sale (art. 174-176); pruncuciderea (art. 177); determinarea sau înlesnirea la sinucidere (art. 179); lipsirea de libertate, sclavia, supunerea la munca fortata (art. 189-191); tâlharia (art. 211, alin. 3); pirateria (art. 212); delapidarea (art. 215, alin. 2); ultrajul si violenta (art. 239, alin. 3 si 4); neglijenta în pastrarea secretului de stat (art. 252); luarea si darea de mita (art. 254-255); traficul de influenta (art. 257); omisiunea încunostiintarii organelor judiciare, arestarea nelegala si cercetarea abuziva, supunerea la rele tratamente (art. 265-267); tortura (art. 267); represiunea nedreapta (art. 268); infractiuni contra sigurantei pe caile ferate (art. 276-276); falsificarea de monede, timbre sau alte valori (art. 282-285); infractiuni la regimul stabilit pentru anumite activitati economice (art. 299-302); nerespectarea reglementarilor de depozitare a deseurilor (art. 302); propaganda national-sovina (art. 317); infractiuni contra pacii si omenirii (art. 356-361);
b)infractiuni aratate în art. 26, pct. 2, Ut. a, C. pr. pen,, care, prin natura lor, au caracter militar sau intereseaza capacitatea de aparare, savârsite de civili si judecate de militari.
c)infractiuni savârsite cu intentie care au avut ca urmare moartea unei persoane, judecate potrivit art. 27, pct. 1, lit. b, C. pr. pen., de tribunal. Potrivit art. 209, alin. 4, combinat cu art. 27, pct. 1, lit. b, C. pr. pen., în cazul infractiunii de loviri cauzatoare de moarte, urmarirea penala trebuie efectuata în mod obligatoriu de procuror, si anume de procurorul de la parchetul corespunzator tribunalului judetean ce urmeaza a solutiona cauza în prima instanta[3].
d)infractiuni savârsite de catre judecatorii de la judecatorii si tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lânga aceste instante, de notarii de stat, precum si de judecatorii si controlorii financiari ai camerelor de conturi judetene (persoane judecate în prima instanta de catre Curtea de Apel, potrivit art. 28, pct. 1, lit. b si c).
e)infractiuni savârsite de persoane judecate în prima instanta de Curtea Suprema de Justitie, potrivit art. 29, pct. 1.
f)infractiuni împotriva protectiei muncii.
În toate aceste cazuri, procurorul are obligatia de a efectua întreaga urmarire penala iar, atunci când procurorul a primit dosarul de la organul de cercetare penala s-a limitat numai la îndeplinirea anumitor activitati sau la completarea celor anterior efectuate, practica a statuat ca îndatorirea nu este satisfacuta[4].
Dreptul pe care-1 are procurorul de a efectua urmarirea penala îi confera pozitia procesuala de principal organ de urmarire penala. Competenta de a efectua obligatoriu urmarirea penala revine procurorului de la parchetul corespunzator care judeca în prima instanta cauza. în cazul infractiunilor contra statului sau contra pacii si omenirii, acestea se urmaresc de catre parchetele de pe lânga Curtile de Apel, iar în cel al infractiunilor de omor, pruncucidere, tâlharia în dauna proprietatii publice, falsificarea de monede, etc. se urmaresc de procurorul din parchetul tribunalului, pe când ultrajul si violenta, falsificarea de timbre sau bilete de transport, detinerea de instrumente de falsificare, contrafacerea obiectului unei inventii, concurenta neloiala, nerespectarea
dispozitiilor privind operatiile de import-export etc. se urmaresc de procurorul de pe lânga Judecatorie.
Atunci când se constata, cu ocazia finalizarii urmaririi penale de catre procuror sau a judecatii în prima instanta înainte de terminarea cercetarii judecatoresti, ca urmarirea penala a fost efectuata de catre organul de cercetare penala în locul procurorului, desi efectuarea acesteia de catre procuror era obligatorie, se procedeaza la stabilirea legalitatii prin refacerea urmaririi penale de catre procuror (art. 268, 332 alin.1). Pentru a stabili care este procurorul competent sa efectueze urmarirea, trebuie în prealabil sa se determine, în raport de competenta în materie si dupa calitatea persoanei, instanta competenta sa judece cauza în prima instanta, apoi procurorul corespunzator acestei instante[5].
În principiu, urmarirea penala efectuata de procuror se realizeaza în aceleasi forme procesuale ca si urmarirea realizata de organul de cercetare. Diferentierea consta în posibilitatea îndeplinirii directe de catre procuror a unor activitati si luarea de decizii pentru care organul de cercetare nu are abilitatea decât sa faca propuneri[6]. Organul de cercetare, atunci când constata un caz de împiedicare a exercitarii actiunii penale si exista învinuit sau inculpat în cauza, nu poate decât sa propuna procurorului care supravegheaza urmarirea penala scoaterea de sub urmarire sau încetarea urmaririi penale. Daca urmarirea penala se efectueaza de catre procuror, va decide el însusi.
Sunt unele acte ale procurorului ce efectueaza urmarirea penala care au nevoie de acordul anumitor organe superioare. Conform art. 209, alin. 5, ordonanta prin care se dispune arestarea preventiva cât si rechizitoriul de trimitere în judecata a inculpatului sunt supuse confirmarii primului procuror al unitatii, iar în cazul în care urmarirea este facuta de acesta, confirmarea se da de catre procurorul ierarhic superior[7]. În cazul rechizitoriului, normele se refera la sesizarea instantei, iar constatarea nerespectarii lor a dus în practica la casarea hotarârii si retrimiterea cauzei la procuror.
În principiu, organul care efectueaza urmarirea penala trebuie sa îndeplineasca personal toate activitatile procesuale necesare realizarii cerintelor prevazute de art. 200, C. pr. pen., care defineste obiectul urmaririi penale (se refera la strângerea probelor necesare privind existenta infractiunilor, identificarea faptuitorilor si stabilirea raspunderii acestora, spre a se constata daca este sau nu cazul trimiterii în judecata) si prevederile art. 202, C. pr. pen., care obliga acelasi organ sa strânga toate probele necesare aflarii adevarului si lamuririi cauzei sub toate aspectele.
De la aceasta regula exista unele derogari determinate precis de lege, justificate de urgenta actelor procesuale care nu sufera amânare sau de necesitatea efectuarii acestora în alte localitati în afara razei competentei teritoriale a organului care instrumenteaza.
Dispozitiile art. 213, C. pr. pen., obliga organul de cercetare penala sa efectueze actele procesuale ce nu sufera amânare, chiar daca acestea privesc o cauza care nu este de competenta sa, urmând ca materialul sa fie trimis de îndata, prin procurorul care exercita supravegherea activitatii organului ce 1-a îndeplinit, procurorului competent.
Art. 211, C. pr. pen., prevede pentru organul de cercetare penala posibilitatea ca, în cazul în care anumite acte procesuale urmeaza a fi efectuate în alta localitate în afara razei teritoriale în care acesta este competent, sa dispuna îndeplinirea lor prin comisie rogatorie sau delegare. Aceste dispozitii trebuie coroborate cu cele din art. 132 si 135 C. pr. pen. care indica ce anume acte procesuale pot fi îndeplinite prin delegare sau comisie rogatorie (ascultarea unui martor, ridicarea de obiecte s.a.) si precizeaza ca delegarea poate fi data numai de un organ ierarhic inferior, iar comisia rogatorie se poate adresa numai unui organ egal în grad.
Dispozitiile din art. 217, alin. 1, C. pr. pen., stabilesc ca, în cauzele în care urmarirea penala se efectueaza de catre procuror, acesta poate dispune ca anumite acte de cercetare sa fie îndeplinite în alte localitati de catre organele de politie din acele localitati.
În cazul desesizarii primei istante si restituirii cauzei procurorului potrivit art. 332, alin. 1, C. pr. pen., pentru motivul de cercetare penala a fost efectuata fara competenta de un organ de politie în loc sa fie efectuata de procuror, din examinarea dispozitiilor art. 268 si 269 C. pr. pen. rezulta ca urmeaza a fi efectuate din nou toate activitatile procesuale (luarea de declaratii de la învinuit sau inculpat, ascultarea de martori s.a.) amânând valabile numai masurile asiguratorii luate, actele sau masurile procesuale confirmate sau încuviintate de procuror, precum si actele procesuale ce nu pot fi refacute.
În cazul în care rechizitoriul întocmit de procurorul competent care a efectuat urmarirea penala, pentru vreuna din infractiunile aratate în art. 209 alin. 4, C. pr. pen., nu a fost supus confirmarii procurorului sef al unitatii, este operanta sanctiunea nulitatii absolute prevazuta de art. 197, alin. 2, C. pr. pen.
Conform art. 262, alin. 1, C. pr. pen., rechizitoriul se dispune prin trimiterea în judecata, el constituind actul de sesizare a instantei de judecata. Actul de sesizare a instantei (rechizitoriul) care nu îndeplineste conditiile legale atrage o nelegala sesizare a instantei, sanctionata cu nulitatea expresa (absoluta).
Art. 209, alin. 5, C. pr. pen. prevede ca, atunci când urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu de catre procuror, rechizitoriul este supus confirmarii procurorului sef al unitatii, iar când cercetarea este facuta de acesta din urma, confirmarea se face de catre procurorul sef ierarhic superior.
Instanta de recurs, în cazul în care constata ca urmarirea penala a fost facuta de un alt organ decât cel competent ratione materiae poate, casând hotarârea primei instante, sa restituie cauza procurorului.
Dispozitiile art. 332, alin. 1, C. pr. pen. stabilesc ca instanta, atunci când constata înainte de terminarea cercetarii judecatoresti ca în cauza supusa judecatii cercetarea penala s-a facut de un alt organ decat cel competent, se desesizeaza si restituie cauza procurorului care trebuie sa ia masuri ca urmarirea penala sa fie efectuata de organul competent. O trimitere ulterioara a cauzei la procuror, cum ar fi cea decisa de instanta în recurs ca urmare a casarii pe acest motiv, ar contraveni dispozitiilor cuprinse în art. 332, alin. 2, C. pr. pen., care prevede ca nu se restituie cauza atunci când o asemenea constatare are loc dupa începerea dezbaterilor ori când în urma cercetarilor judecatoresti se schimba încadrarea juridica a faptei într-o alta infractiune pentru care cercetarea penala ar fi revenit altui organ de cercetare.
Plenitudinea de instrumentare pe care o are organul de urmarire penala competent caruia îi este trimisa cauza penala în urma admiterii recursului Implica (Independent de limitele fixate de instanta de recurs) o reapreciere a întregii urmariri penale si aceasta cu atât mai mult în cazul competentei materiale a organului de cercetare care a instrumentat în faza urmaririi penale[8].
Schimbarile legislative intervenite în ceea ce priveste competenta de urmarire penala obligatorie a procurorului în cursul procesului penal pot ridica probleme în legatura cu aplicarea legii de procedura penala în timp.
Astfel, în practica s-a hotarât ca daca rechizitoriul procurorului s-a dat ulterior momentului când prin noua lege nu mai trebuie sa fie urmarita obligatoriu de procuror, prima instanta a instituit gresit cauza la procuror deoarece a considerat ca în momentul desfasurarii cercetarilor era în vigoare vechea lege, organul de cercetare nefiind competent sa procedeze la efectuarea urmaririi penale.
Potrivit dispozitiilor art. 203, alin. 4, C. pr. pen., în redactarea sa initiala, urmarirea se efectueaza în mod obligatoriu de catre procurorul competent sa exercite supravegherea, printre altele, si în cazul de infractiune de neglijenta în serviciu prevazut de art, 243, C. pr. pen.întrucât însa, în urma modificarii adusa în art. 209, C. pr. pen., prin Legea 7/1973 nu s-a mai inserat o astfel de prevedere în legatura cu efectuarea urmaririi penale în cazul acestei infractiuni, de la acea data competenta de a efectua urmarirea penala în cazul neglijentei în serviciu revenind organelor de cercetare.
Ca urmare, câta vreme rechizitoriul procurorului s-a dat ulterior datei de 6 aprilie 1973, trimiterea în judecata a inculpatului pentru savârsirea infractiunii de neglijenta în serviciu având loc dupa adoptarea Legii 7 din 6 aprilie 1973 este nelegala restituirea dispusa de instanta de judecata la procuror pentru ca acesta sa efectueze urmarirea penala[9].
Atunci când urmarirea penala s-a efectuat de catre un alt procuror decât cel competent, actele de urmarire penala sunt nule si se va restitui cauza pentru refacerea urmaririi de catre procurorul competent. Lipsa competentei organului care a efectuat urmarirea penala se combina si cu gresita sesizare a instantei.
Potrivit art. 26, pct. 2, Ut. b, C. pr. pen., infractiunile savârsite de civili contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea fortelor armate se judeca de tribunalul militar iar, conform art. 209, alin. 2 si 4, C.pr. pen., în cazul infractiunilor aratate de art. 26, pct. 2, lit. b, C. pr, pen., urmarirea se efectueaza în mod obligatoriu de catre procurorul competent sa exercite supravegherea, deci de procurorul de la unitatea de procedura corespunzatoare instantei care, potrivit dispozitiilor art. 25-29, C. pr. pen., judeca cauza în prima instanta.
Daca o instanta ordinara a fost sesizata cu judecarea unei infractiuni pentru furt calificat în paguba unei unitati militare, acea instanta trebuie sa constate ca pricina este de competenta tribunalului militar de mare unitate în a carui raza teritoriala s-a savârsit fapta si, în consecinta, sa se desesizeze trimitând dosarul procurorului militar corespunzator în vederea refacerii urmaririi penale[10].
§3.Competenta organelor de cercetare penala
Conform prevederilor art. 201, alin. 2, C. pr. pen., organele de cercetare penala sunt:
a)Organele de cercetare ale politiei;
b)Organele de cercetare speciala.
Ca organe de cercetare ale politiei functioneaza lucratori operativi anume desemnati de Ministerul de Interne.
Organele de politie sunt organe ale administratiei de stat si nu organe judiciare, calitatea de organ de cercetare nerevenind organelor respective în întregul lor. Nu toti lucratorii de politie sunt organe de cercetare penala. Organe judiciare sunt numai cei anume desemnati pe linie interna în acest sens. Nici politia si nici toti agentii sau lucratorii din aparatul politienesc nu sunt organe judiciare[11]. Conform art. 207, C. pr. pen.: Cercetarea penala se efectueaza de organele de cercetare ale politiei, pentru orice infractiune care nu este data în mod obligatoriu în competenta altor organe de cercetare. Organele de cercetare ale politiei au competenta materiala generala. Atunci când legea nu atribuie o cauza în competenta unui anumit organ, ea revine organului de cercetare al politiei. Însa organele de politie nu sunt îndrituite sa cerceteze cauzele date în competenta obligatorie de urmarire penala a procurorului si nici cele care revin organelor de cercetare speciale. Rezulta ca, în toate celelate cauze, organul de cercetare al politiei este competent sa efectueze urmarirea penala[12].
Pentru combaterea fenomenului infractional, tuturor organelor de politie (administrative cât si judiciare) le revin sarcini[13]. Este necesar a se distinge implicarea acestor doua organisme, în sensul celor doua laturi care privesc criminalitatea, adica precautiunea si represiunea.
Dupa comiterea faptei penale, faptuitorul urmeaza a fi tras la raspundere pe baza datelor de constatare a faptelor, a identificarii, a prinderii lui si a strângerii probelor, sarcini ce revin politiei judiciare. Sunt situatii când, cu ocazia savârsirii unei infractiuni sau imediat dupa comiterea acesteia, nici un lucrator din aparatul politiei nu poate refuza interventia pe motiv de incompetenta. Este necesara ocrotirea victimei fata de agresiunea violenta a faptuitorului, pastrarea si conservarea imediata a unor mijloace de proba, paza si modificarea starii obiectelor la locul infractiunii. Prin luarea unor masuri urgente si necesare, nici un agent de politie care intervine nu capata statut de ofiter de politie judiciara, iar activitatile respective nu dobândesc caracterul unor acte de urmarire penala[14]. În art.129 din Constitutie se precizeaza ca instantele judecatoresti dispun de politia pusa în serviciul lor.
§4.Competenta organelor de cercetare speciale
Sunt organe de cercetare speciale: ofiterii anume desemnati de catre candidatii unitatilor militare, de sefii comenduirilor de garnizoana si de comandantii centrelor militare, precum si de ofiterii de graniceri si capitanii de porturi.
a)Ofiterii anume desemnati de comandantii unitatilor militare, corp aparte si similare, sunt competenti sa cerceteze infractiunile savârsite de militarii din subordine, precum si cele savârsite de angajatii civili ai unitatii, în legatura cu serviciul.
b)Competenta de cercetare revine ofiterilor anume desemnati de sefii comenduirilor de garnizoana atunci când infractiunile sunt savârsite de catre militari în afara unitatii militare.
c)Ofiterii anume desemnati de comandantii centrelor militare cerceteaza infractiunile de competenta tribunalelor militare savârsite de civili în legatura cu obligatiile lor militare. Organele de politie, la cererea comandantului centrului militar, efectueaza unele acte de cercetare, dupa care înainteaza lucrarile celei care le-a solicitat. Aceste organe de cercetare speciale au o competenta nedublata de competenta organelor de politie, pe când, în cazul celorlalte organe de cercetare speciale, exista posibilitatea ca urmarirea sa fie efectuata de organe ale politiei, consecinta desprinsa din art. 208, alin. ultim, C. pr. pen. Atunci când competenta de cercetare revine ofiterilor desemnati de comandantii unitatilor militare, cercetarea se poate efectua si personal de catre titularii care au facut desemnarile, adica de catre comandant, de sefii comenduirilor de garnizoana si de catre comandantii centrelor militare.
d)Pentru infractiunile legate de regimul de frontiera, competenta de cercetare revine ofiterilor de graniceri precum si ofiterilor anume desemnati de Ministerul de Interne.
e)Capitanii porturilor sunt competenti sa cerceteze infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa si contra disciplinei si ordinii la bord (Dec. 443/1972), precum si infractiunile de serviciu sau în legatura cu serviciul savârsit de personalul navigant al marinei civile daca fapta a pus sau a putut pune în pericol siguranta navigatiei. Cercetarea în asemenea cazuri se poate efectua si de organele de politie. în relatiile internationale este recomandabil ca în cazul savârsirii unor infractiuni la regimul de navigatie pe un vas strain, sa se cerceteze de catre capitanii porturilor, eventual cu sprijinul organelor de politie, deoarece autoritatile straine recunosc ca valabile, în cele mai multe cazuri, numai actele încheiate de capitanii porturilor.
Conform art. 197, C. pr. pen., încalcarea dispozitiilor privind competenta dupa materie si dupa calitatea persoanei sunt prevazute sub sanctiunea nulitatii absolute. Organele de urmarire penala sunt obligate, înainte de a efectua urmarirea penala sa-si verifice competenta (art, 210, C. pr. pen.).
În cazurile urgente, organul de cercetare penala este obligat sa efectueze acte care sa nu sufere amânare chiar si atunci când cauza nu este de competenta sa (art. 213, C. pr. pen.). Lucrarile efectuate se trimit de îndata procurorului competent, prin intermediul procurorului care supravegheaza activitatea realizata în conditii de urgenta.
Organele de cercetare penala efectueaza activitatea juridica în limita competentei lor. Art. 211, C. pr. pen., privind excluderea competentei teritoriale prevede ca, atunci când anumite acte de cercetare penala trebuie sa fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea, organul de cercetare penala poate sa le efectueze el însusi sau sa dispuna efectuarea lor prin comisie rogatorie ori prin delegare[15].
Pentru efectuarea unor acte de cercetare în afara circumscriptiei sale, organul trebuie sa înstiinteze în prealabil pe cel din circumscriptia careia se îndeplinesc actele respective. Organul de cercetare penala, în cuprinsul aceleiasi localitati, efectueaza toate actele de cercetare, chiar daca unele dintre ele trebuie îndeplinite în afara razei sale teritoriale, înstiintând în prealabil despre aceasta Organul corespunzator din raza teritoriala în care va efectua aceste acte (art. 211, C. pr. pen.). Legea a dispus o asemenea obligatie din motive de operativitate pentru evitarea folosirii comisiei rogatorii sau delegatiei în cadrul aceleiasi localitati.
§2.Unele dispozitii privind competenta în efectuarea urmaririi penale
1.Verificare competentei
Dupa sesizarea prin plângere, denunt sau sesizare din oficiu, organele de urmarire penala au obligatia sa-si verifice competenta, sa nu treaca la continuarea urmaririi decât daca se considera competenta.
Aceasta datorie este permanenta pentru a se evita efectuarea de acte care ulterior, datorita nerespectarii cerintelor legale referitoare la competenta, ar putea fi sanctionate cu nulitate absoluta prevazuta în art. 197 alin.2 C. pr. pen.
Daca organul de cercetare penala constata ca nu este competent a efectua cercetarea el trimite de îndata cauza la procurorul care exercita supravegherea sesizarii organului competent.
Când într-o cauza urmarirea trebuie sa fie efectuata de catre procuror, daca acesta constata ca nu este competent trebuie sa trimita cauza procurorului competent.
2. Extinderea competentei teritoriale
Prevederile art. 211 C. pr. pen., care se refera la extinderea competentei teritoriale, arata ca în situatia când anumite acte de cercetare penala trebuie sa fie efectuate în afara razei teritoriale în care se face cercetarea. Acestea pot fi efectuate personal de organul de cercetare penala sau acesta poate sa dispuna efectuarea lor prin comisie rogatorie sau delegare.
În cazul în care organul de cercetare penala va întelege sa procedeze el însusi la efectuarea actelor, înstiinteaza în prealabil despre aceasta organul corespunzator din raza teritoriala în care va efectua aceste acte.
În cuprinsul aceleasi localitati organul de cercetare penala efectueaza toate actele de cercetare, chiar daca unele dintre ele trebuie îndeplinite în afara razei teritoriale cu conditia sa înstiinteze despre asta organul corespunzator din raza teritoriala în care va efectua actele .
3. Procedura în cazuri urgente
Sunt situatii când efectuarea unor acte de cercetare nu sufera amânare, dar posibilitatea de a le efectua în mod operativ sa aiba un alt organ de cercetare penala care nu are aceasta competenta.
Pentru a evita astfel de situatii art. 213 C. pr. pen. prevede ca organul de cercetare penala este obligat sa efectueze actele de cercetare ce nu sufera amânare chiar daca acestea privesc o cauza care nu este de competenta lui.
Lucrarile astfel efectuate se trimit de îndata prin procurorul care exercita supravegherea activitatii organului care le-a efectuat, procurorului competent.
Desi legea nu fixeaza o limita în timp, este evident ca abateri de la regulile comune de competenta prevazute în art. 213 C. pr. pen. se limiteaza la nivelul starii de urgenta atât ca durata a efectuarii actelor cât si a întinderii acestora.
Sectiunea a II-a
Supravegherea exercitata de procuror în activitatea
de urmarire penala
§1.Obiectul si caracterele supravegherii exercitate de procuror în activitatea de urmarire penala
1.Obiectul urmaririi penale
Normele referitoare la supravegherea urmaririi penale se afla înscrise în art. 216-220, C. pr. pen., la care se adauga si dispozitiile cuprinse în Titlul III al Legii 92/1992 pentru organizarea judecatoreasca. Procurorul are ca principala sarcina în timpul urmaririi penale supravegherea acestei activitati.
Supravegherea exercitata de catre procuror urmareste realizarea scopului general al procesului penal, ca orice infractiune sa fie descoperita si constatata la timp si în mod complet, ca orice persoana care a savârsit o infractiune sa fie trasa la raspundere si trimisa în judecata penala si ca nici o persoana sa nu fie urmarita penal fara sa existe probe ca a savârsit o fapta prevazuta de legea penala.
Dispozitiile art. 218, C. pr. pen., adauga obligatia procurorului de a veghea ca actele de urmarire penala sa fie efectuate cu respectarea dispozitiilor legale (art. 218, alin. 1). Procurorul, în cadrul supravegherii pe care o exercita în cursul urmaririi penale, trebuie sa actioneze pentru aflarea adevarului si lamurirea cauzei penale sub toate aspectele, prin strângerea probelor necesare atât în favoarea cât si în defavoarea învinuitului sau inculpatului. În cazul în care urmarirea penala nu a început, nu se pune problema unei atare supravegheri. Procurorul exercita supravegherea de pe pozitia de conducator al urmaririi penale, având drept de interventie si decizie asupra oricarui act efectuat de organele aflate sub supravegherea sa. Supravegherea trebuie sa fie permanenta si completa, sa cuprinda toate aspectele legalitatii si temeiniciei pe tot timpul desfasurarii urmaririi penale. Supravegherea se desfasoara în secret, noncontradictoriu si în forma scrisa, luându-se masura fara publicitate, de îndata ce este posibil si în orice loc unde apare necesitatea.
Atunci când urmarirea penala se efectueaza de catre procuror, supravegherea se exercita de catre procurorul ierarhic superior, manifestându-se cu ocazia confirmarii masurii arestarii preventive si a rechizitoriului, iar în cazul în care cercetarea penala se efectueaza de catre organul de cercetare penala, actele de cercetare se efectueaza numai dupa autorizarea sau încuviintarea procurorului, iar alte acte de urmarire penala (punerea în miscare a actiunii penale, arestarea preventiva si rezolvarea cauzei) fiind numai atributia procurorului[17].
Legea în realizarea acestor sarcini acorda o mare importanta modului în care se înfaptuiesc masurile de preventie privind libertatea, procurorul având îndatorirea de a veghea ca nici o persoana sa nu fie retinuta sau arestata decât în cazurile prevazute de lege (art. 216, alin. 2). Aceleasi obligatii se înscriu si prin Legea 92/1992 care, în art. 31, lit. g, atribuie Ministerului Public verificarea respectarii legii la locurile de detinere preventiva[18].
Procurorul supravegheaza ca urmarirea penala sa fie efectuata complet, temeinic si operativ, ca actele de urmarire penala sa fie
efectuate potrivit dispozitiilor legii si sa fie luate toate masurile necesare pentru prevenirea savârsirii de noi infractiuni[19].
2.Caracterele supravegherii
Modalitatile de exercitare a supravegherii sunt multiple. Astfel, procurorul care exercita supravegherea de pe pozitia de conducator a urmaririi penale are drept de interventie si de decizie asupra oricarui act efectuat de organele aflate sub supravegherea sa. De asemenea, el are dreptul sa îndeplineasca, în totul sau în parte, orice act de urmarire.
Pentru realizarea unei supravegheri permanente si extinse asupra tuturor activitatilor de cercetare, procurorul poate cere spre verificare de la organul de cercetare orice dosar. înaintarea dosarelor împreuna cu toate materialele si datele privitoare la cauza este obligatorie (art 218, alin. 2)[20].
Supravegherea exercitata de procuror este permanenta si completa, cuprinzând toate aspectele legalitatii si temeiniciei, pe tot timpul desfasurarii urmaririi penale[21].
Supravegherea trebuie sa se desfasoare în secret, noncontradictoriu si în forma scrisa, luându-se masuri fara publicitate de îndata ce este posibil si în orice loc apare necesitatea.
Atunci când urmarirea penala se efectueaza de catre procuror, supravegherea se exercita de catre procurorul ierarhic superior, manifestându-se cu ocazia confirmarii masurii arestarii preventive si a rechizitoriului, iar în cazul în care cercetarea penala se efectueaza de organul de cercetare, unele acte de cercetare se efectueaza numai cu autorizatia procurorului (perchezitii domiciliare, art. 101, C. pr. pen.) sau cu încuviintarea acestuia20 . Alte acte de urmarire penala, cum ar fi punerea în miscare a actiunii penale, arestarea preventiva si rezolvarea cauzei, sunt atributii care apartin procurorului.
În diversele aprobari date de procuror, normele legale folosesc o terminologie diferentiata: încuviintare, autorizare, confirmare. Termenul de încuviintare se refera la actele a caror efectuare este de competenta organului de cercetare, iar valabilitatea lor este subordonata aprobarii procurorului, aprobare care poate interveni si ulterior efectuarii actului. Autorizarea se refera la actele pe care organul de cercetare nu este competent a le efectua fara autorizare. Autorizarea este întotdeauna prealabila. Confirmarea este posterioara actului deoarece este o ratificare a unui act[22].
În vederea realizarii unei supravegheri eficiente, legea acorda procurorului dreptul sa intervina atunci când constata nelegalitatea unui act sau o masura procesuala a organului de urmarire penala nu este data cu respectarea dispozitiilor legale (art. 220, C. pr. pen.).
Actele de urmarire nelegale vor fi infirmate în masura în care au produs o vatamare care nu poate fi înlaturata decât în acest fel. Conform dispozitiilor privind nulitatea, nu este voie ca cel vatamat în drepturile sale sa ceara infirmarea actului nelegal. Procurorul infirma actul din oficiu daca aceasta se impune pentru aflarea adevarului si justa solutionare a cauzei.
§2.Procurorul competent sa exercite supravegherea în calitate de organ de urmarire penala
1.Supravegherea exercitata de procurorul competent
Art. 209, C. pr. pen., modificat prin Legea 45/1993 prevede ca procurorul poate exercita supravegherea asupra actelor de urmarire penala, în exercitarea acestei atributii, el conduce si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei si a altor organe. Totodata, procurorul poate sa efectueze orice act de urmarire penala în cauzele pe care le supravegheaza.
În alin. 2, art. 209, C. pr. pen., sunt inserate infractiuni care sunt date în competenta exclusiva a procurorului. Pentru exercitarea supravegherii infractiunilor enumerate de articolul mentionat, este competent procurorul de la unitatea de procuratura corespunzatoare instantei care, potrivit legii, judeca în prima instanta cauza[23].
În vederea sporirii operativitatii urmaririi penale si pentru a nu obliga procurorul sa faca multe deplasari în afara localitatii în care îsi are sediul, anumite acte de cercetare pot fi efectuate de catre organele de politie din acele localitati (art. 217, alin. 3, C. pr. pen.). Atunci când actele de urmarire trebuie efectuate în afara razei teritoriale, procurorul fie ca se va adresa altui procuror egal în grad pe cale de comisie rogatorie, file ca va efectua personal activitatile cu înstiintarea organului local.
2.Supravegherea exercitata din oficiu de catre procuror
Procurorul trebuie sa cunoasca actele de cercetare în cauzele penale, sa dea îndrumari pentru ca acestea sa fie efectuate cât mai bine si conform legii, sa ia masuri în vederea finalizarii urmaririi penale. Supravegherea exercitata de procuror se efectueaza din oficiu prin verificarea actelor de cercetare penala de catre organele de supraveghere si prin participarea procurorului la efectuarea lor. a)Verificarea actelor de cercetare penala se efectueaza în cursul cercetarii penale si pâna la terminarea ei. În cursul cercetarii penale, verificarea actelor de cercetare penala se efectueaza prin deplasarea periodica a procurorului la sediul organului de cercetare penala sau prin prezentarea la sediul parchetului de catre organul de cercetare pentru verificarea tuturor actelor, materialelor si a datelor cauzei (art. 218, alin. 2, C. pr. pen.) .
Atunci când legea obliga pe procuror sa dea o încuviintare sau o autorizare prealabila ori sa efectueze un act sau o masura procesuala, organul de cercetare penala trebuie sa-i prezinte procurorului dosarul pentru a se informa si verifica daca propunerile facute sunt legale si temeinice în raport de materialele dosarului.
În cazul în care organul de cercetare penala propune procurorului arestarea preventiva a învinuitului sau inculpatului, punerea în miscare a actiunii penale, emiterea unei autorizatii prealabile, acesta va verifica actele care stau la baza propunerii facute.
La terminarea cercetarii penale, organul de cercetare înainteaza dosarul procurorului cu propunerile care privesc rezolvarea cauzei, iar procurorul, înainte de a lua hotarârea, trebuie sa verifice legalitatea, temeinicia actelor de cercetare penala si justetea propunerilor facute.
b)Participarea procurorului la efectuarea actelor de cercetare penala consta în asistarea si chiar efectuarea unor acte cum ar fi : ascultarea inculpatului, a unui martor, efectuarea unei cercetari la fata locului ori a unei reconstituiri, ceea ce asigura legalitatea si temeinicia efectuarii lor.
c)Mijloacele juridice se deosebesc dupa rezultatul constatarilor facute cu ocazia verificarii sau a participarii la efectuarea actelor de cercetare penala. în cazul în care a constatat ca actele de urmarire penala care au fost efectuate ori a celor ce trebuiesc efectuate sunt legale si temeinice, procurorul emite autorizatia prealabila, acorda încuviintarea sau confirma masura luata. Autorizarea trebuie sa fie data întotdeauna înainte de efectuarea actului procedural (în cazul perchezitiei domiciliare); încuviintarea trebuie sa fie prealabila, dar poate interveni dupa efectuarea actului daca urgenta o impune (de exemplu, retinerea corespondentei trimise prin posta inculpatului); confirmarea se da de procuror dupa efectuarea unul act de cercetare penala atunci când a constatat legalitatea si temeinicia lui, determinând producerea efectelor juridice .
Procurorul, când constata lipsul în activitatea de cercetare penala, poate folosi urmatoarele mijloace juridice : emiterea unei dispozitii obligatorii privind desfasurarea cercetarii penale; trecerea cauzei la un alt organ de cercetare; efectuarea de catre procuror a unor acte de cercetare; infirmarea lucrarilor efectuate cu încalcarea legii.
Dispozitiile date de procuror pentru organul de cercetare penala; daca acest organ are de facut obiectii, poate sesiza procurorul ierarhic superior care trebuie sa se pronunte în termen de 3 zile (art. 219, C. pr. pen.).
Infirmarea este mijlocul prin care procurorul desfiinteaza actele de cercetare penala efectuate cu încalcarea legii, lasându-le fara efecte juridice. Dupa infirmarea unui act de cercetare penala, procurorul poate dispune refacerea lui în conditii legale[26].
3.Supravegherea urmaririi penale atunci când urmarirea este efectuata de catre procuror
Atunci când legea prevede obligativitatea efectuarii urmaririi penale de catre procuror sau în cazurile în care procurorul a preluat cauza, de la organul de cercetare penala pentru a efectua personal urmarirea, supravegherea activitatii de urmarire este mai restrânsa, deoarece actele de urmarire sunt efectuate de catre procuror, nemaifiind nevoie de autorizare, încuviintare sau de alte mijloace juridice de supraveghere din partea altor procurori. Procurorul sef al parchetului poate da dispozitii obligatorii si controla procurorul care efectueaza urmarirea penala sau poate efectua personal orice act de urmarire penala[27].
Unele din actele procurorului care efectueaza urmarirea penala au nevoie de acordul anumitor organe superioare. Conform art. 209, alin. 5, ordonanta prin care se dispune arestarea preventiva cât si rechizitoriul de trimitere în judecata a inculpatului sunt supuse confirmarii primului procuror al unitatii, iar atunci când urmarirea este facuta de acesta, confirmarea se da de procurorul ierarhic superior.
4.Exercitarea supravegherii prin rezolvarea plângerilor îndreptate împotriva actelor de urmarire penala.
Conform dispozitiilor art. 275, C. pr. pen., "Orice persoana poate face plângere împotriva masurilor si a actelor de urmarire penala daca prin acestea s-a adus o vatamare intereselor sale legitime". Plângerea poate fi adresata procurorului care supravegheaza activitatea organului de cercetare penala, depunându-se direct la acesta sau la organul de cercetare penala.
Plângerea prevazuta în art. 275 constituie mijloc procesual prin care se provoaca din partea procurorului competent supravegherea asupra masurii sau a actului împotriva caruia s-a facut plângerea, îndeplinind astfel functia cailor de atac[28].
Plângerea poate fi introdusa de orice persoana interesata, învinuit sau inculpat ori parte în proces, chiar daca nu are legatura cu infractiunea, dar i s-a adus o vatamare a intereselor sale legitime. Atunci când plângerea a fost depusa la organul de cercetare penala, acesta este obligat ca în termen de 48 ore de la primirea ei sa o înainteze procurorului împreuna cu explicatiile sale în cazul în care acestea sunt necesare.
Procurorul care supravegheaza activitatea de cercetare penala verifica temeinicia plângerii care i s-a adresat, fiind obligat sa o rezolve în cel mult 20 de zile de la primire si sa comunice de îndata, în scris, modul în care a fost rezolvata. Atunci când plângerea este îndreptata împotriva masurilor luate sau a actelor efectuate de procurorul sau de organul de cercetare penala, competent sa rezolve plângerea este primul procuror al unitatii iar, în cazul în care actele sau masurile au fost efectuate pe baza dispozitiilor acestuia, plângerile se rezolva de catre procurorul ierarhic superior.
|
