ALTE DOCUMENTE
|
||||||||||
UNIVERSITATEA VALAHIA
STIINTE ADMINISTRATIVE
CURPINS
Originile si geneza dreptului
Etimologia si sensurile termenului "drept"
Ideea de drept in filozofia si doctrina juridical
Scoala Originii divine a dreptului
Scoala dreptului natural
Scoala sociologica a dreptului
Scoala pozitivista a dreptului
Scoala utilitarismului juridic
Scoala normativista a dreptului
Evolutia dreptului spre formarea marilor tipuri si familii de drept
Definitia dreptului
Factorii de determinare a dreptului
Caracterele dreptului
Viata in societate a indivizilor a constituit o necesitate obiectiva, legata de
supravietuirea speciei, caci omul nu a putut trai izolat in natura, ci numai in asociatie
cu alte fiinte apartinand aceleiasi specii.
Interactiunea dintre om si mediul natural a existat din timpuri imemoriale.
Omul epocii paleolitice s-a simtit intr-un raport direct si permanent cu
natura, pe care a vazut-o animata si careia i-a atribuit suflet, considerand ca intre el si
regnul animal exista o analogie de esenta 151g63b .
Starea de dependenta totala fata de natura, folosirea de catre individ numai
a ceea ce natura ii punea la dispozitie in stare bruta, fara a prelucra obiecte
inconjuratoare, inferioritatea in materie de mijloace de aparare, au facut ca, treptat,
indivizii sa se apropie instinctiv, din nevoia de supravietuire in fata unei naturi
atotputernice
Teama de natura salbatica, imposibilitatea asigurarii unor mijloace de
aparare eficiente in fata salbaticiunilor a marcat individul, care, din dorinta de a-si
apropia fortele naturale in jurul sau, a inceput sa le divinizeze si sa le aduca ofrande.
In acest context, grupul va dezvolta, spontan, credinte, mituri si va exercita asupra
membrilor sai un numar de presiuni, neconstientizate de acestia.
In acea perioada, justitia se atribuia divinitatii, careia oamenii i se supuneau
si, de aceea, rugaciunea, sacrificiul si celebrarea zilelor festive erau considerate
indatoriri de justitie.
Regulile dupa care se conducea comunitatea in acea perioada au fost
considerate, deci, de origine divina, ele facandu-se cunoscute oamenilor prin alesii
zeitatilor, cum erau uneori cunoscuti conducatorii lor.
Sentimentul mistic care a stat la baza dreptului in acele epoci indepartate
astfel la o "confuzie" intre drept, morala si religie, confuzie care s-a manifestat
forma teocratiei, adica guvernarea directa a societatii prin zei.
In acea faza a vietii exista o oarecare coordonare intre indivizii din grup;
comun implica deja o limita si o regula in practica reciproca, cu alte cuvinte,
regim juridic, cel putin embrionar.
Este incontestabil, arata in acest sens Alexandru Vallimarescu, ca din
contactul a doi oameni trebuie sa iasa o regula de drept, caci, la un moment dat,
interesele indivizilor intra in conflict. De aici necesitatea sa se nasca reguli
delimiteze facultatile fiecarui individ, sa reglementeze regimul familiei si
bunurilor si, in acelasi timp, sa reprime instinctele criminale.
In aceasta epoca de injghebare a colectivitatilor umane, o serie de reguli
existente deja s-au impus treptat ca deprinderi, traditii, obiceiuri, in respectarea lor
interesata intreaga colectivitate, intrucat numai astfel ea putea supravietui.
Cunoasterea si explicarea fenomenului 'drept' a constituit din cele mai
vechi timpuri si pana in prezent o preocupare legitima nu numai a eruditilor sau
specialistilor, ci si a omului simplu, a cetateanului. Aceasta pentru ca dreptul a avut
si are cele mai complexe interferente cu libertatea si interesele omului in societatea
organizata ca stat. De aceea, primele reflectii si elaborari teoretico-explicative asupra
fenomenului 'drept' au aparut inca in antichitate, in operele si scrierile unor filosofi,
imparati sau 'juristi' ai epocii - cu deosebire ai antichitatii romane. Ele au fost
continuate apoi in operele filosofice si politico-juridice ale Evului Mediu -mai cu
seama in perioadele renascentista, iluminista si a revolutiilor burgheze, ca in epoca
moderna si contemporana cunoasterea dreptului sa se dezvolte considerabil,
constituindu-se complexul sistem al stiintelor juridice, ca o ramura distincta a
stiintelor socio-umaniste. Pana in secolul al XlX-lea cand stiinta dreptului se va
delimita intr-o ramura distincta a stiintelor, explicatia fenomenului 'drept' era
realizata din perspectiva filosofiei, moralei, eticii,- a politicii, istoriei etc., de unde si
marea diversitate de intelesuri si definitii date dreptului.
In acest proces istoric-evolutiv multimilenar s-a decantat si cristalizat
concomitent atat forma semantica a termenului drept, cat si diversele sale acceptiuni
sau sensuri in care a fost si este utilizat.
Termenul drept, in sens juridic, este susceptibil de mai multe intelesuri:
Drept subiectiv
Intr-un prim inteles, prin drept se intelege facultatea, prerogativa,
indrituirea sau posibilitatea participantului la raportul juridic sa pretinda altor
subiecte de drept sa i se dea ceva (adica sa-i transmita un bun sau valoare), sa i se
efectueze o prestatie sau serviciu, sa i se recunoasca un rezultat, pe care-1 considera
legitim, in interes propriu, direct si actual, ori sa se abtina de la o anumita activitate.
Sub aceasta infatisare, dreptul este o putere a individului care este legal recunoscuta
privind conduita sa si a altor persoane, in scopul de a se bucura de privilegiile si
protectia ce i le confera legea.
Drept obiectiv
Intr-un al doilea sens, prin drept se intelege totalitatea regulilor juridice de
conduita cu caracter general si obligatoriu, edictate de stat (legile) pentru a
reglementa relatiile sociale, impuse in anumite cazuri, chiar prin forta de
constrangere a statului. Sensul cel mai frecvent al termenului "drept" este cel de
drept obiectiv, astfel incat, ori de cate ori se foloseste cuvantul "drept" fara un alt
atribut se intelege dreptul in intelesul sau obiectiv.
In vorbirea curenta, nespecializata, insa, oamenii au in vedere, in special,
sensul de drept subiectiv (dreptul de proprietate, dreptul de vot, dreptul la
concediu
In unele limbi exista deosebire pentru cele doua acceptiuni ale notiunii de
drept. Spre exemplu, in limba engleza, law desemneaza dreptul obiectiv, iar right
dreptul subiectiv. In limba franceza, de obicei dreptul obiectiv este redat notandu-se
cuvantul cu litera mare (Droit), iar dreptul subiectiv cu litera mica (droit), sau la
plural droits).
Dreptul pozitiv este reprezentat de totalitatea normelor juridice in vigoare
(active), la un moment dat, intr-un anumit stat.
Intr-un alt sens, prin drept se intelege stiinta dreptului care are ca obiect
normele juridice ce constituie dreptul obiectiv si drepturile subiective ce decurg din el.
Incercarile de a explica ratiunea de a fi (raison d'etre) a dreptului s-au inscris,
la inceput, printre eforturile majore ale stiintei juridice. La diferite intervale, au
fost exprimate, in diferite tari, conceptii si teorii privind originea, esenta si functiile
dreptului. Trasaturile comune ale diferitelor conceptii si teorii constituie ceea ce este
desemnata scoala in stiinta dreptului, chiar daca, dupa fondarea scolii, conceptiile si
teoriile, care au generat-o, s-ar schimba in anumite privinte.
Fondata in Evul Mediu de Saint Augustin, aceasta scoala a fost elaborata in
secolul al XIII-lea, de Saint Thomas d'Aquino
Scoala dreptului natural. De esenta scolii dreptului natural este
perceperea omului, ca o pura constructie ipotetica, in starea lui naturala. Contractul
social incheiat intre oameni pentru a iesi din starea lor naturala, este numai o
rationalizare posterioara a evolutiei oamenilor de la starea lor naturala la societatea
civila (sau de drept). Cu alte cuvinte, el consta intr-o explicatie, mai degraba, decat in
constatarea unei realitati istorice. (John Locke a sugerat existenta in fapt a unui
asemenea contract social, care insa nu ar mai putea fi dovedit, in timpurile moderne,
dupa scurgerea atator milenii de organizare a oamenilor in societatea civila, din
cauza disparitiei evidentei atestand existenta contractului social). Este de retinut ca
scoala dreptului natural a fost prima reactie de anvergura impotriva scolii originii
divine a dreptului.
Thomas Hobbs (Elements of Law Natural and Politic, 1640),
a pornit de la o premisa diferita de cea a lui Hugo Grotius. Departe de a avea o natura
sociala, care il impinge la intelegerea cu semenii lui (appetitus socialis), omul este
caracterizat prin egoism si, prin, natura lui, este gata sa-si apere interesele prin lupta.
Sunt
cunoscute adagiile lui
bellum omnium contra omnes (razboiul tuturor contra tuturor).
John Locke On the Guvernment, 1690) a afirmat contrar lui
Grotius
si
derivind din natura lor si care constituie fundamentul organizarii statale. Poporul ar fi
cedat suveranului (regelui) puterea executiva, dar si-ar fi pastrat puterea legislativa
(sau suveranitatea). Teoria lui Locke este o rationalizare a monarhiei constitutionale,
care fusese instaurata in
XVI-lea, impotriva monarhiei absolute.
Scoala istorica germana a dreptului ai carei reprezentanti principali
sunt Savigny si Puchta, aparuta in contextul in care, in urma Revolutiei Franceze se
dorea codificarea dreptului in
natural. Potrivit conceptiei lui K. Savigny (1778-1861) si Puchta, dreptul este o
emanatie spontana a unei indelungate evolutii istorice a spiritului propriu, pentru ca
altfel nu s-ar putea explica varietatea conceptiilor juridice si fenomenelor de drept
care sunt diferite de la popor la popor si de la epoca la epoca. Dreptul nu este un
produs arbitrar, ci ia nastere si se dezvolta asemenea limbii, inregistreaza
transformari continue in cadrul unui proces evolutiv, lent. Dreptul este in ultima
instanta "Volk-geist', spiritul poporului. De aceea, izvorul principal al dreptului,
dupa scoala istorica este cutuma, dar odata cu dezvoltarea societatii apar functii noi,
legiuitori si judecatori, care legifereaza si aplica dreptul. Ei exprima insa, spiritul,
opiniile si nevoile poporului si-1 adapteaza diferitelor faze din dezvoltarea lui.
Ideea conditionarii istorice si nationale a dreptului a exercitat o puternica
influenta asupra modului de a concepe si explica formarea dreptului, stadiile
evolutiei sale si formele de sistematizare a dreptului.
1.3.4 Scoala sociologica a dreptului
Scoala dreptului natural si scoala istorica a dreptului nu au putut sa ofere un
raspuns satisfacator la ideile care se manifestau tot mai acut pe plan social, ceea ce a
determinat aparitia unor teorii sociologice, potrivit carora dreptul trebuie sa fie fidel
faptelor realitatii sociale si are ca scop promovarea si ocrotirea interesului general,
precum si a acelor interese individuale care se armonizeaza cu interesul general.
In aceeasi directie realista, una din cele mai remarcabile conceptii este cea a
lui Rudolf von Ihering care pune la baza dreptului interesul legal ocrotit. "Dreptul
este forma in care statul isi organizeaza prin constrangere, asigurarea conditiilor de
viata ale societatii'. Ceea ce da valoare acestei definitii este faptul ca pune accentul
pe viata sociala privata in intregime, adica pe societate. Este important de observat ca
puterea obligatorie a dreptului este data de interesul general si nu de interesele
individuale
O definitie perfecta a dreptului trebuie sa tina seama de faptul ca nici
aceasta diferenta specifica, nici logicitatea si nici justetea nu sunt desavarsit realizate
in drept. Ele fiind numai conditii ideale constituie normele de baza ale edificarii
dreptului. Aceste conditii pot aparea si in alte domenii ale vietii sociale, fara putinta
de a face dreptate. In al doilea rand, trebuie sa se faca distinctie intre natura, originea
si sistematizarea totalitatii normelor juridice care constituie dreptul si alte norme
sociale, cum ar fi codul manierelor, normele de politete sau de eticheta.
Organicitatea dreptului decurge din structura sa logica, adica din faptul ca
normele care alcatuiesc ordinea juridica sunt deduse dintr-un numar de principii
fundamentale; asa cum, de exemplu, dreptul roman s-a format din dezvoltarea si
interpretarea Legii celor XII Table. De aceea, dreptul este considerat un sistem
deductiv. Pe de alta parte, actiunea juridica este o totalitate organica, datorita faptului
ca ea corespunde intereselor societatii sau unui grup social. Unitatea grupului social
creeaza unitatea ordinii juridice, dupa cum unitatea ordinii juridice creeaza unitatea grupului social.
Analiza conceptului dreptului, a determinarilor sale si a diferitelor sale
forme concrete de manifestare ne permite sa definim acest fenomen, tinand seama de
genul proxim, si de diferenta sa specifica in raport cu celelalte modalitati de
reglementare a relatiilor sociale.
In decursul anilor, dreptului i s-au dat diferite definitii, unele mai bogate si
mai detaliate, altele mai simple, asa incat perceptia sa a devenit mai usoara, iar
realitatea si aplicarea normelor sale fiind stimulata de intelegerea sensului si
semnificatiilor conduitei prescrise in relatiile umane.
La romani, in "Digeste" ("Digesta" sau "Pandectele", aparuta in timpul
domniei imparatului Justinian, care a numit-o "Adevaratul si preasfantul templu al
dreptatii"), gasim cea mai celebra dintre definitii, aceea a jurisconsultului Ulpianus
"Juris praecepta sunt haec: honeste vivere, neminem laedere, suum jus cuique
tribuere adica: a trai in mod cinstit, a nu face rau nimanui, a atribui fiecaruia ce
este al sau. Aceasta definitie, pe care romanii au luat-o de la filosofii stoici, reflecta o
mentalitate inaintata, o anumita morala care nu s-a introdus in dreptul roman decat in
epoca clasica.
Defectul acestei definitii a fost insa acela ca era in contradictie atat cu
conceptia romana imediat urmatoare, cat si cu sistemele juridice ale altor popoare,
dar si ca nu deosebeste dreptul de morala, principiile pe care le enunta, cel putin
honeste vivere, fiind in afara de domeniul strict al dreptului.
O alta definitie pe care o gasim la romani este aceea a lui Celsus:"Jus est
ars boni et aequi", adica "dreptul este-arta binelui si a echitatii", bonum insemnand
cinste, onestitate, iar aequum, egalitate, proportionalitate, atribuirea fiecaruia ce-i
apartine
Si aceasta definitie are defectul de a trece peste limitele dreptului, caci
considera dreptul ca o regula cuprinzand in ea si virtutea onestitatii. Or, in realitate,
ceea ce romanii numeau honestum, bonum, cuprinde intre alte virtuti si justitia si
dreptul
Dreptul prezinta trei caractere, care-1 distinge de alte discipline sociale.
- Dreptul are un caracter normativ, fiind o regula de conduita in relatiile
dintre oameni. El are ca scop realizarea ordinii in societate si a intelegerii sociale, a
binelui comun. Dreptul trebuie sa concilieze interesele individuale cu cele sociale, sa
realizeze un echilibru intre aceste interese, intre autoritate si libertate.
Normativitatea juridica este caracterul specific al dreptului ca fenomen
social. Dreptul se margineste la raporturile oamenilor intre ei, implica alteritatea si nu
priveste nici indatoririle religioase si nici fata de ei insisi. Existenta dreptului este
data de necesitatea stabilirii unor norme de conduita obligatorii intre oameni. Aceste
reguli se statornicesc in societate in conformitate cu anumite valori sociale. Ele se
manifesta ca un ansamblu sistematic si unitar de reguli de conduita, instituite sau recunoscute
de puterea de stat, respectarea lor fiind asigurata, la nevoie, prin forta
coercitiva a statului.
BIBLIOGRAFIE
Bergel J.L.: "Théorie
générale du droit", Dalloz,
Ciobanu D.: "Introducere in studiul dreptului", Editura Hyperion XXI,
Bucuresti, 1992.
Del Vecchio G.: "Lectii de filozofie juridica", Editura Europa Nova,
Bucuresti, 1995.
Mazilu D-tru.: "Tratat de teoria generala a dreptului", Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2004.
Popa N.: "Teoria generala a dreptului", Editura Proarcadia, Bucuresti, 1993.
Popescu S.: "Teoria generala a dreptului", Editura Lumina Lex, Bucuresti,
Sida A.: "Introducere in teoria generala a dreptului", Editura Augusta,
Stroe C-tin: "Compendiu de filozofie a dreptului", Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 1999.
Terre Fr.:
"Introduction generale au droit", Dalloz, ed. II,
Top D. : "Introducere in studiul dreptului", Editura Daniel, Targoviste,
CARACTER
OBLIGATORIU SI
SANCTIONATOR
Vallimarescu Al.: "Tratat de enciclopedia dreptului", Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 1999.
Voicu C.: ,Teoria generala a dreptului", Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002.
Vonica R.P. : "Introducere generala in drept", Editura Lumina Lex,
Bucuresti, 2000.
|
