CONSIDERATII GENERALE DREPT

CONSIDERAŢII GENERALE DREPT

Sectiunea 1: Referinte istorice

În stiinta dreptului, ori de câte ori se construieste un sistem juridic la baza caruia se aseaza ideea de pluralitate (de multiplicitate), totdeauna, se opune acestei idei un element de unitate (de unificare) care serveste ca o axa in jurul caruia se înnoada entitatile, care alcatuiesc pluralitatea.[1]

În cazul pluralitatii de infractori, ideea de pluralitate priveste subiectul activ al infractiunii, ceea ce înseamna ca, în loc de un singur subiect activ, exista mai multi subiecti activi.

Ca institutie juridica, participatia a primit o sistematizare legala foarte târziu.

În antichitate mai toate legiuirile stabileau raspunderea colectiva în sensul ca toti cei ce luau parte la savârsirea unei infractiuni raspundeau deopotriva; ba, uneori, aceasta raspundere se extindea si asupra familiilor celor vinovati.

O veche lege ateniana prevedea expres ca cel care îndeamna la crima se pedepseste la fel cu cel care savârseste crima.2

În schimb, în dreptul ebraic, împrejurarea ca un fapt fuseses savârsit de mai multi diminua pedeapsa pentru toti participantii pe motiv ca nici unuia nu i se poate atribui faptul întreg.

În dreptul roman, cu toate ca întâlnim atât termenul de "participare" cât si denumiri pentru toate formele de participare (participes, socii, ministri) materia participatiunii nu a fost reglemetata expres. Ceea ce consacra sistemul roman era sistemul parificarii, în sensul ca participantii erau supusi la aceeasi pedeapsa.

În dreptul barbar, existând raspundere colectiva, chestiunea participatiunii nu interesa; totusi, încetul cu incetul, au aparut oarecari diferentieri de tratament pentru unele categorii de participanti. Legiuirile din evul mediu admit tratamentul diferentiat.3

Dreptul canonic a impins pâna la extrem sistemul parificarii.

În, ultima parte a evului - mediu participatiunea a fost sistematizata serios, în sensul ca s-a facut o clasificare a participantilor, s-au stabilit conditiile participatiunii si s-a difedentiat tratamentul juridic pentru fiecare categorie de participanti. Aceasta sistematizare a folosit ca punct de plecare pentru legislatiile statutare ale Statelor Italiene si de legiuirile dun epoca intermediara.

Cele mai multe legislatii penale moderne au adoptat sistemul diferentierii de tratament. Totusi sistemul parificarii a fost consacrat de mai multe coduri precum: codul penal din 1810, de codul penal austriac din 1852, de codul suedez din 1864, de codul penal rus din 1903.

În legiuirile mai noi, se remarca o tendinta de reîntoarcere la sistemul parificarii cu latitudinea lasata judecatorilor de a diferentia ei pedeapsa. Au revenit astfel la sistemul parificarii: codul penal spaniol 1928, art.45 si urmatoarele; codul penal italian 1930, art. 110 si urmatoarele; codul penal sovieti 17117w2218r c 1933, art. 17 si 18; codul penal elvetian 1937, art. 25, etc.4

Codul penal norvegian din 1902 a înlaturat participatiunea, consacrând sistemul pluralist.

Unele legiuiri definesc doar diferitele categorii de participanti (sistemul francez); altele disciplineaza si anumite situatii speciale privind cooperarea mai multor persoane (sistemul italian).

De asemenea, unele coduri prevad expres ca participatiunea este o circumstanta agravanta generala; în altele, agravanta este prevazuta numai special la anumite infractiuni. Codul penal italian din 1930, art.112, considera participatiunea ca agravanta generala, din moment ce sunt cinci sau mai multi participanti.5

Dreptul penal feudal din Transilvania a reglementat începând din perioada feudalismului timpuriu, formele de participare la infractiune, fie aceasta anterioara, concomitenta sau posterioara.

Instigarea sau provocarea este incriminata deja într-un decret al regelui Ladislau (cazuri de instigare sunt relatate în Registrul de la Oradea). Coautoratul este reglementat, de asemenea, de acelasi rege.6

Complicitatea prin ajutorul la înfaptuirea infractiunii e reglementata, de asemenea, începând cu decretele primilor regi. În Rsgistrul de la Oradea sunt mentionate cazuri de complicitate, iar în perioada feudalismului dezvoltat , statutele municipale sasesti incrimineaza si ele complicitatea, dispunând, spre exemplu în materie de furt, ca "nu numai cel ce savarseste un furt,ci chiar si acela cu ajutorul si caruia s-a savârsit furtul va fi tinut de actiunea de furt".7

Pravila lui Vasile Lupu si Pravila lui Matei Basarab consacrau paritatea de pedeapsa pentru toti participantii. Acelasi lucru se întâlneste atât în Condica lui Sturdza cât si în Codul stirbey.

Codul penal român de la 1864, desi elaborat dupa codul francez din 1810 ce consacra sistemul parificarii, a adoptat sistemul diversificarii de tratament pentru diferitele categorii de participanti, inspirându-se din codul penal prusian din 1851.

Codul penal Carol II consacra un capitol special participatiunii , în Partea generala, Titlul VI, Capitolul IV, art.120-125.

Denumirea acestui capitol: "Participarea mai multor persoane la savârsirea aceleasi infractiuni" este, desigur, corecta si e bine ca legiuitorul a înlaturat denumirea din vechiul cod "Despre complicitate" care nu se potrivea, decât pentru o categorie de participanti.8

Noul cod a eliminat, din capitolul privitor la participatiune, tainuirea de lucruri si gazduirea infractorilor, care nu sunt fapte de participatie, ci infractiuni de sine - statatoare.

Noul cod mentine sistemul diferentierii de pedeapsa dintre participantii principali si cei secundari. Astfel potrivit art.123: "Complicele se pedepseste cu o pedeapsa inferioara  cu un grad a celeia prevazute de lege pentru autor".

Acelasi cod, aduce o noutate în sensul ca participatiunea a fost socotita ca o cauza legala de agravare pentru infractorii majori, atunci când, alaturi de ei, au cooperat si participanti minori. În acest sens art. 125 prevedea urmatoarele: "Participarea infractorilor majori si minori la savârsirea aceleeasi infractiuni, constituie o cauza de agravare pentru cei dintâi, sporindu-se minimum si maximum pedepsei prevazute de lege pentru faptul ca li se imputa cu Ľ din durata ei, fara a se putea depasi însa minimum general".10

În partea speciala a noului cod penal, participatiunea a fost, deseori, socotita ca o cauza de agravare speciala, de exemplu: la delictul de împiedicare a drepturilor politice (art.233); la delictul de rebeliune (art.260); delictul de cersetorie ( art. 342. al.2), etc.11

Mai târziu Codul Penal din 1968 în art.23 prevede ca "Participantii sunt persoanele care contribuie la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala în calitate de autori, instigatori sau complici".12

Prin urmare, textul articolului 23 nu are corespondent în codul anterior în care se defineau numai calitatea de instigator si cea de complice.

De remarcat este faptul ca în codul penal din 1968 se mentine si în prezent aceasta institutie, desigur, cu modificari ulterioare atât prin decizii ale Curtii Constitutionale cât si prin acte normative.

Sectiunea 2: Participatia penala - definitie, conditii, forme

Prin pluralitate de infractori, stiinta dreptului penal desemneaza situatia în care aceeasi infractiune este savârsita prin conjugarea a doua sau mai multe persoane (concurs plurium ad idem delictum). Spre deosebire de sutuatia în care infractiunea este savârsita de o singura persoana, fiind rezultatul activitatii ilicite a unui singur subiect activ, pluralitatea de faptuitor atrage în câmpul infractiunii cel putin doi subiecti activi, toti participantii la infractiune urmând a raspunde în raport cu natura si gradul lor de contributie, la savârsirea uneia si aceleeasi fapte penale.

Dreptul penal consacra trei forme ale pluralitatii de infractori: pluralitate naturala, pluralitate constituita si pluralitate ocazionala (participatia).

Pluralitatea naturala (necesara) este acea forma a pluralitatii de infractori impusa de specificul actiunii incriminate, care nu poate fi savârsita de cât de doua sau mai multe persoane împreuna fara, a fi necesar ca toti faptiitorii sa aiba si calitatea de infractor (art. 203 Cod Penal - incestul; art. 303 Cod Penal - bigamia).

Pluralitatea constituita exista în acele cazuri în care legea a incriminat ca infractiuni de sine - statatoare întelegerea sau asocierea mai multor persoane în vederea savârsirii de infractiuni (art. 167 Cod Penal - complotul; art. 323 Cod Penal - asocierea pentru savârsirea de infractiuni). Specificul acestei pluralitati este faptul ca toti subiectii activi dobândesc calitatea de autori.

Spre deosebire de celelalte forme ale pluralitatii, participarea mai multor faptuitori la savârsirea aceleeasi fapte nefiind necesara pentru atingerea rezultatului infractional, ci dictata de ratiuni conjuncturale. Aceasta forma a pluralitatii este posibila la orice infractiune, putând coexista atât cu privire la pluralitatea naturala cât si cu cea constituita, fara a se absorbi în structura acestora.

Cunoscuta în literatura si în legislatie sub denumirea de "participatie", denumirea de pluralitate penala "este data acelei pluralitati de infractori ce se realizeaza atunci când, desi o fapta poate fi savârsita de o singura persoana ori de un numar determinat de persoane (ca si în cazul pluralitatii constituite sau naturale), ea este savârsita ocazional de un numar mai mare de persoane decât acela care este necesar potrivit naturii faptei".14

Sediul legal al participatiei se gaseste în partea generala a Codului Penal, în Titlul II privitor la " Infractiune", rezervându-i-se un capitol întreg (III) de la art. 23 si pâna la art. 31 inclusiv. În acest cadru legal sunt definite categoriile de participanti (art. 23-26), tratamentul sanctionator pentru acestia (art. 27-28) si formele participatiei prin includerea în dispozitiile art. 31 a participatiei improprii.

Desi capitolul este intitulat "Participatia" legiuitorul nu consacra o definitie a acesteia, ci precizeaza în art. 23 Cod Penal pozitia participantilor în raport cu fapta savârsita, prevazând ca: "Participanti sunt persoanele care contribuie la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala în calitate de autori instigatori sau complici".

Din acest articol reiese ca denumirea de participant nu este data decât persoanelor care contribuie la savârsirea unei infractini în forma participatiei ocazionale, ceilalti cooperanti la savârsirea unei pluralitati necesare fiind cu totii considerati autori.

În proiectul de modificare al codului penal depus de Guvern în Camera Senatului la 04.XI.1999 s-a preconizat largirea sferei participantilor prin includerea si a "organizatorului" , art. 23 urmând sa aiba urmatoarea formulare: "Participante sunt persoanele care contribuie la savârsirea unei fapte prevazuta de legea penala în calitate de autori, organizatori, instigatori sau complici".15

În reglementarea anterioara, participatia era conditionata de savarsirea de catre autor a unor infractiuni, de împrejurarea ca acesta sa fi actionat cu vinovatie si fapta sa fi fost în raport cu el o infractiune.16 Asadar rezulta ca participatia exista numai în situatia în care atât instigatorul sau complicele cât si autorul sa fi actionat cu intentie. Se consacra deci, în vachiul cod, numai participatia proprie.

Codul în vigoare a largit cadrul participatiei prin introducerea participatiei improprii, considerând ca exista participatie si atunci când autorul actioneaza fara vinovatie. În aceasta situatie, participatia subzista, cu mentiunea ca fapta savârsita de autor constituie doar o fapta prevazuta de legea penala si nu o infractiune, ceea ce atrage lipsa raspunderii acestuia, iar instigatorul sau complicele care a actionat cu intentie raspunde pentru contributia adusa în calitatea avuta.

Având în vedere actuala reglementate se poate defini participatia ca fiind cooperarea la savârsirea unei fapte prevazute de legea penala a unui numar de persoane superior celui cerut de lege, dintre care cel putin una a actionat cu intentie.17

În definitia data, legiuitorul folosind conceptul de "fapta prevazuta de legea penala", si nu "infractiune", include atât participatia proprie cât si  cea improprie.

Desi definitia data poate desemna ambele forme ale participatiei, se poate contura si o definitie a participatiei proprii, care, de altfel, este forma tipica si frecvent întâlnita în practica, ce consta în cooperarea la savârsirea unei infractiuni a unui numar de persoane mai mare decât cel impus de lege, dintre care atât autorul, cât si ceilalti participanti actioneaza cu intentie.18

Asupra naturii juridice a participatiei, în literatura penala s-au conturat doua opinii: si anume aceea a autonomiei participatiei sau a "complicitatii delict distinct"19, pe de-o parte si a unitatii infractiunii, pe de alta parte.

În conceptia autonomiei participatiei, formele în literatura penala straina, se sustine ca actele de cooperare ale participantilor reprezinta fapte cu semnificatie proprie si autonoma constituind tot atâtea infractiuni distincte, dar conexe, câte persoane au contribuit la producerea rezultatului. Deci, participantii nu savârsesc o singura infractiune care apare ca rezultat al eforturilor comune, ci o pluralitate de infractiuni. Ca o consecinta a acestei conceptii, sustinuta de reprezentantii scolii Pozitiviste, nu numai ca fiecare participant va raspunde în calitate de autor al unei fapte distincte, izolata din ansamblul în care de fapt se integreaza, dar si momentul comiterii actelor de cooperare va fi considerat distinct de acela al survenirii rezultatului infractional, ceea ce antreneaza o serie de consecinte privind aplicarea legii penale în timp, curgerea termenului de prescriptie.

În conceptia participatiei ca unitate infractionala, consacrata în lagislatia noastra penala si în cele mai multe coduri penale, se considera, dimpotriva, ca activitatile participantilor nu au individualitate juridica distincta, ci se integreaza în fapta unica, ce atribuie semnificatie penala tuturor actelor de participatie. Unitatea infractionala reprezinta elementul de legatura dintre participanti. Actele de participatie nu pot fi privite ca entitati autonome deoarece ele sunt dependente de savârsirea faptei. Asadar în lipsa savârsirii faptei de catre autor, actele de cooperare nu prezinta relevanta penala, deci nu sunt apreciate ca forme ale participatiei, ci pot, eventual, constitui infractiuni de sine-statatoare, daca prin ele însele realizeaza continutul unei infractiuni determinate sau fapte penale sui-generis, ca instigarea neurmata de executare.

Potrivit opiniei majoritare în domeniu nu numai dispozitiile în materie (art.23,27,30 Cod Penal) dar si întregul sistem de santionare a acesteia consacra conceptia unitatii infractiunii în caz de participatie.

Practica instantei supreme s-a situat în mod constant pe aceasta pozitie, subliniind caracterul indivizibil al actelor de participatie si imposibilitatea izolarii si aprecierii lor în mod independent.20

Dispozitia cuprinsa în art.144 Cod Penal, potrivit careia prin savârsirea unei infractiuni se întelege si participarea la comiterea acesteia ca autor, instigator sau complice, nu poate constitui un argument de text în sprijinul conceptiei autonomiei actelor de participatie, în sensul ca legea ar caracteriza formele de participatie ca infractiuni de sine-statatoare, ci textul a vrut doar sa releve care este temeiul juridic al raspunderii penale în cazul participatiei, temei ce consta tocmai în actele de cooperare ce au concurat la producerea faptei.21

Potrivit conceptiei unitatii faptei penale, în caz de participatie decurg,în principal, urmatoarele consecinte22:

data savârsirii faptei va fi cea a terminarii executarii si producerii rezultatului, indiferent când vor fi comise actele de instigare sau complicitate, astfel încât la aplicarea legii penale în timp, se va tine seama numai de acel moment;

interventia unor cauze legale care actioneaza in rem, atragând împiedicarea constituirii infractiunii sau modificarea si înlaturarea raspunderii penale, îsi rasfrâng efectele asupra tuturor participantilor (amnistie, dezincriminare);

încadrarea juridica data faptei, cu diferentierile privind forma de participatie, este unica;

constatarea juridica a inexistentei faptei opereaza asupra tuturor participantilor, ca si constatarea inexistentei unui element obiectiv al infractiunii;

plângerea prealabila facuta numai cu privire la unul dintre participanti opereaza erga omnes;

întreruperea prescriptiei fata de unul dintre participanti produce aceleasi efecte si asupra celorlalti;

circumstantele reala de agravare se rasfrâng asupra tuturor participantilor care le-au cunoscut sau prevazut.

Pentru existenta participatiei, se cer întrunite cumulativ mai multe cerinte si anume: savârsirea unei fapte prevazute de legea penala; cooperarea mai multor persoane decât numarul necesar savârsirii acelei fapte; cel putin unul dintre participanti sa actioneze cu intentie.

Conditia savârsirii unei fapte prevazutr de legea penala se refera la activitatea autorului, adica a persoanei care realizeaza executarea elementului material al uneia dintre infractiunile prevazute de lege, fie în forma unei infractiuni consumate, fie în forma unei tentative pedepsibile, cu îndeplinirea cerintei ca orice act de participatie sa se raporteze la o activitate de baza - fapta autorului.

Savârsirea unei fapte prevazute de legea penala este determinata pentru existenta participatiei,ea atribuind formelor de participatie (instigare, complicitate) sens penal. În lipsa faptei, chiar daca s-a efectuat un act de complicitate, acesta ramâne fara semnificatie penala. De asemenea instigarea neurmata de executare nu apare ca o forma de participatie, ci ca o infractiune de sine-statatoare.

O situatie speciala o prezinta art.179 Cod Penal-determinarea sau înlesnirea la sinucidere care, desi aparent, reglementeaza instigarea sau complicitatea la savârsirea unei fapte ce nu e incriminata de legea penala, în realitate consacra o infractiune de sine-statatoare.

Din conditia examinata rezulta ca participatia nu poate exista decat pe lânga o alta activitate penala realizata în forma tipica a acesteia, participantii neputand exista, în sensul legii penale, independent de autor; de asemenea rezulta ca actele autorului au o pozitie hotarâtoare, determinând atât modalitatile de executare ale infractiunii (fapt consumat, tentativa pedepsibila), cât si încadrarea juridica a faptei savârsite.

Caracterul determinant al faptei autorului asupra încadrarii juridice a actelor de participare este însa relativ. Astfel, când infractiunea savârsita de autor prezinta diferentieri în forma de baza si agravante, raspunderea penala a participantilor se va stabili întotdeauna numai în raport de natura, gradul de contributie si pozitia subiectiva necesara nasterii raspunderii penale ale fiecarei forme de participatie.23

În cazul participatiei propriu-zise, circumstantele se vor rasfrânge asupra participantilor doar în masura în care acestia le-au cunoscut sau prevazut. De exemplu, în cazul infractiunii de furt savârsit în timpul noptii, prin efractie-art.209 lit. e si g Cod Penal-autorul va raspunde pentru forma calificata, deoarece, deoarece, savârsind nemijlocit fapta, a prevazut toate conditiile de comitere, inclusiv circumstantele de agravare, iar instigatorul sau complicele va raspunde pentru fofma de baza, daca nu a cunoscut, nici prevazut circumstantele agravante. În alte situatii, tot datorita necunoasterii unor împrejurari care schimba tipul de infractiune si implicit încadrarea juridica a faptei, activitatea unui participant poate fi raportata la o infractiune, iar a altuia corelata cu o fapta penala distincta. De exemplu instigarea se face la vatamare, iar autorul savârseste o lovire cauzatoare de moarte.

În cazul participatiei improprii - când instigatorul sau complicele actioneaza cu intentie, iar autorul din culpa - încadrarea juridica este deosebita. În aceasta situatie instigarea va fi raportata la infractiunea incriminata ca forma de vinovatie a intentiei (omor intentionat din art.174 Cod Penal), iar activitatea autorului va fi încadrata în textul ce prevede fapta savârsita din culpa (ucidere din culpa din art.178 Cod Penal).

Conditia participarii mai multor persoane decât numarul cerut de lege la savârsirea unei fapte penale este esentiala pentru aparitia pluralitatii ocazionale.

Simpla intentie de a contribui la comiterea unei fapte nemanifestata într-un act de cooperare nu atribuie persoanei respactive calitatea de participant.

Cooperarea trebuie sa se încadreze în una din formele de participatie prevazuta de lege. Aceasta poate consta într-o activitate de determinare a altor persoane la savârsirea unor fapte prevazute de legea penala urmate de executarea (instigarea); de ajutor sau înlesnire în orice mod la comiterea faptei (complicitatea); de savârsire nemijlocita a faptei (autorat, coautorat).

Codul penal român nu a consacrat si forma de participare efectuata de organizatori. Pozitia de cvasiorganizator o are instigatorul, iar când nu se poate desprinde din activitatea sa acest aspect, organizarea revine autorului.24

Activitatea participantului se poate integra în actul de executare propriu-zisa a elementului material al infractiunii (coautorat) sau contribuie la consolidarea acestuia (complicitate materiala). De asemenea, ea poate contribui la formarea laturii subiective (instigare) sau poate contribui la consolidarea acesteia (complicitate morala). Dupa cum sprijina un element sau altul al faptei-latura subiectiva sau obiectiva-participarea poate fi de natura morala sau materiala.

Actele de participatie, indiferent de natura lor si contribuind într-un fel sau altul la comitarea faptei, trebuie sa intervina înainte de comitere sau pe tot parcursul desfasurarii faptei pâna în momentul consumarii sau epuizarii.

În cazul infractiunilor progresive, când momentul consumarii este depasit prin acte prelungite de executare, fapta penala trecând în faza atipica a eouizarii, atât patriciparea sub forma coautoratului, cât si cea sub forma complicitatii pot depasi si ele momentul consumativ.25

În cazul infractiunilor ca dureaza în timp, cum sunt cele continui, continuate, de obicei, având si un moment al epuizarii care marcheaza, în general, data lor de savârsire, contributiile participantilor pot interveni pe tot parcursul desfasurarii lor pâna la aceasta data.

Pe cale de consecinta, dupa cum actul de participatie se plaseaza înainte de începutul executarii faptei sau în timpul comiterii sale, participatia poate fi anterioara si concomitenta, dar nicidecum nu poate exista participatie posterioara.

Daca o persoana intervine dupa comiterea unei fapte pentru a ascunde bunurile ce provin din savârsirea ei sau pentru a favoriza pe faptuitor, fara ca acest ajutor sa fi fost promis înainte sau în timpul savârsirii faptei, desi acivitatea sa este lagata de o fapta comisa anterior, nu va fi calificata ca act de participatie, ci ca infractiune autonoma de tainuire sau favorizare, în masura în care se realizeaza conditiile prevazute de lege.

Contributiile pot fi identice (omogene), ca în cazul coautoratului sau diferite (eterogene), ca în cazul instigarii si complicitatii.

Cooperarea poate fi determinabila, când se poate stabili felul sau si încadra în una din formele de participatie conturate de lege si indeterminabila, când, datorita conditiilor de savârsire a faptei, nu se poate aprecia care dintre faptuitori au actionat în calitate de instigatori, coautori si complici.26

Participatia, sub formele sale, este posibila, de principiu, la toate infractiunile cu exceptii în ceea ce priveste coautoratul. Asadar, daca în cazul infractiunilor cu subiect exclusiv unic precum cersetoria, marturia mincinoasa, etc. coautoratul nu este posibil, ele sunt susceptibile de celelalte forme ale participatiei.

În fine, a treia conditie a participatiei este aceea ca cel putin unul dintre participanti sa actioneze cu forma de vinovatie a intentiei.

Daca, în cazul participatiei propriu-zise, conditia subiectiva a existentei acesteia depinde de coeziunea sa sub forma intentiei, ca unica forma de vinovatie posibila pentru toti participantii în sens larg, deci, incluzând atât forma participatiei proprii, cât si forma participatiei improprii, elementul subiectiv al participatiei se realizeaza în mod suficient cu conditia ca cel putin unul dintre participanti sa fi actionat cu intentie.

În cazul participatiei improprii, coeziunea subiectiva a participatiei exista doar sub forma de vinovatie a intentiei, nici autoratul, nici instigarea, nici complicitatea neputând fi concepute împreuna, ca activitati savârsite din culpa.

Intentia participantului trebuie analizata prin aceleasi elemente - intelectiv si volitiv - care alcatuiesc continutul psihologic al acesteia. Prin urmare, participantul are reprezentarea faptei si a urmarilor periculoase, reprezentare ce se completeaza cu acceptarea producerii lor. De asemenea, potrivit prevederilor legale, participantul contribuie prin activitate proprie, alaturi de autor, la savârsirea faptei.

Activitatea participantilor are la baza o anumita legatura subiectiva, ce consta în stiinta si vointa participantului de a-si uni activitatea de aceea a autorului în vederea comiterii faptei. În lipsa acestei legaturi subiective, activitatile persoanelor ce au contribuit la savârsirea faptei vor fi apreciate ca activitati juridice distincte.

În majoritatea cazurilor, legatura subiectiva este bilaterala sau multilaterala, între instigatori - autori, complici - autori sau chiar între toti participantii reciproc si se poate manifesta sub forma unei întelegeri exprese sau a unei întelegeri tacite între participanti.

Practica si lagislatia releva si situatii în care latura este unilaterala, caz în care comunicarea se face numai de la instigator sau complice catre autor, nu si invers. În acest caz, autorul beneficiaza în timpul savârsirii faptei de contributia unor participanti fara a cunoaste sau recunoaste existenta sau aportul acestora, în sensul ca nu-si da seama ca a fost instigat sau ajutat în savârsirea faptei.

Legatura subiectiva unilaterala, desi caracteristica participatiei improprii, poate sa apara si în cazul participatiei proprii. De exemplu, complicele cu intentie realizeaza un act de înlesnire a infractiunii de furt sau de omor, de care autorul se foloseste, fara a-si da seama ca a fost ajutat.28

Legatura subiectiva unilaterala este specifica participatiei improprii deoarece autorul, actionând din culpa sau fara vinovatie are o pozitie psihica diferita de cea a celorlalti participanti ceea ce face comunicarea între acesta si instigator sau complice. În concluzie, legatura unilaterala se stabileste numai de la instigator sau complice catre autor, care au urmarit savârsirea faptei prin intermediul acestuia din urma.

Daca participatia penala propriu-zisa în cazul infractiunilor din culpa aste admisa numai de o parte din autori29,ca aplicabila doar formei coautoratului din culpa, în cazul infractiunilor de intentie, stiinta dreptului consacra, ca si dreptul penal pozitiv urmatoarele forme tipice de cooperare:

prin savârsirea nemijlocita a actelor de executare ce atribuie calitatea de autor sau executant iar în caz de cooperare la acelasi nivel, de coautor;

prin determinarea altor persoane la savârsirea unor fapte prevazute de legea penala, activitate ce atribuie calitatea de instigator;

prin savârsirea unor acte care ajuta sau înlesnesc realizarea actelor de executare, activitate ce atribuie calitatea de complice;

prin savârsirea unor acte de organizare, conducerea sau controlarea activitatii celorlalti participanti, în ipoteza în care ar fi consacrata si calitatea de organizator.

Legiuitorul nostru nu a consacrat si calitatea de organizator al unui grup de infractori, rolul initierii, organizarii si conducerii actiunii criminale revenind instigatorilor si autorilor.

Asadar, principalele forme ale participatiei penale, potrivit legislatiei noastre, sunt: autoratul, instigarea si complicitatea. Aceste forme pot fi întâlnite în totalitate la participatia proprie, dar numai izolat la participatia improprie.

Sediul material al acestor forme de participatie îl reprezinta dispozitiile art. 23-26 Cod Penal inclusiv, articole ce definesc notiunile de autor, instigator si complice.