CONSIDERATII GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

CONSIDERAŢII GENERALE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

IMPORTANŢA DREPTURILOR OMULUI ÎN EPOCA CONTEMPORANĂ

Fiind una dintre temele cele mai largi abordate pe plan international - problema drepturilor omului - a fost si se mentine în centrul preocuparilor statelor, ca si al unor importante organisme si reuniuni internationale, devenind în prezent un subiect foarte des întâlnit atât în lucrarile de specialitate, cât si în dezbaterile publice.

Acum, la început de secol si de mileniu, omenirea reflecteaza asupra sigurantei fiintei umane si se întreaba daca aceasta creatie rationala a naturii, este mai bine protejata decât în trecut.

Comunitatea internationala este astazi mai mult decât oricând preocupata de promovarea cât mai larga a drepturilor omului, de crearea unui cadru legal cât mai diversificat de colaborare internationala în acest domeniu, de realizarea unui sistem cât mai complex de aparare, pe diferite cai legale a drepturilor omului în variate domenii si de asigurare cât mai deplina a transpunerii în practica a acestora, inclusiv prin sanctionarea încalcarilor aduse normelor de drept existente, indiferent ce forme ar lua ele.

Acest interes manifestat fata de problematica drepturilor omului nu se datoreaza numai preocuparii fata de necesitatea promovarii si garantarii drepturilor si libertatilor inerente fiintei umane, ci el apare ca urmare a faptului ca de multe ori "ignorarea, uitarea sau dispretul fata de OM" au dus la situatii conflictuale de natura a pune în pericol climatul de pace, stabilitate si securitate, astfel cum acesta, din nefericire, se înregistreaza astazi pe mapamond.

Putem conchide astfel ca problematica drepturilor omului tina în mod esential de relatiile dintre om si mediul social, care este în permanenta evolutie (conflicte armate, dezvoltarea tehnologiei, globalizarea, diferentele culturale, saracia, terorismul, coruptia).

Drepturile omului au devenit una dintre ideile centrale ale vremii, care tinde a fi acceptata de toate statele lumii, dincolo de diferentele istorice, culturale, economice.

Interesul manifestat de comunitatea internationala fata de drepturile omului - elementul esential ce asigura progresul, bunastarea si civilizatia în orice societate - este probat în primul rând de numarul mare de instrumente juridice care le consacra, în total circa 250 instrumente, care enumera si reglementeaza peste 60 de drepturi si libertati fundamentale. Peste 100 din aceste instrumente au fost adoptate în sistemul Natiunilor Unite, 7 elaborate în cadrul Conferintei pentru securitate si cooperare în Europa, peste 40 de Consiliul Europei; la acestea adaugându-se cele adoptate de Organizatia Statelor Americii si Organizatia Unitatii Africane. Deci, paralel cu actiunea statelor membre ale comunitatii internationale, concentrate îndeosebi în sistemul ONU; s-au înregistrat si anumite preocupari de reglementare diferentiata, pe plan regional, de catre unele grupuri de state, cum ar fi: "Actul final al Conferintei de la Helsinki" din 1975, Viena 1986, Carta de la Paris - 1990, s.a. adoptate în cadrul Organizatiei pentru securitate si cooperare în Europa. În 848l1110i cadrul subregional, a fost adoptata de catre Consiliul Europei la 4 noiembrie 1950 "Conventia pentru apararea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale la care în prezent sunt parti 34 de state."[3]

Pe continentul latino - american a fost adoptata în 1986 la San Jose "Conventia americana privind drepturile omului", iar pe continentul african "Carta africana a drepturilor omului si  drepturilor popoarelor".

Însa simpla consacrare a drepturilor omului nu este suficienta pentru asigurarea finalitatii acestora. De aceea au fost concepute si puse în aplicare sisteme de garantare ce tind sa protejeze, la nivel international, fiinta umana în orice împrejurare: în timp de pace sau în perioada de conflict armat, ori situatii de dezastre naturale sau tehnologice.

Astfel, pe lânga mecanismele comunitatii internationale, în unele state au fost constituite unele structuri de asistenta judiciara si sociala care contribuie la protejarea drepturilor omului pe plan national. Asadar, în cazul barourilor de avocati din unele state a fost constituita o comisie care se preocupa în special de protectia drepturilor omului în chestiuni juridice, în altele se acorda asistenta juridica gratuita persoanelor care nu dispun de resurse financiare. De asemenea au fost create comitete si asociatii ale drepturilor omului, care sfatuiesc guvernele asupra problemelor drepturilor omului sau asupra modalitatilor de a integra standardele internationale de protectie în legislatie sau în practica. În România, un asemenea rol este detinut de Asociatia Româna de Drept Umanitar.

Mijloacele practice prin care se asigura respectarea acestor drepturi sunt extrem de diverse si uneori se deosebesc de la un stat la altul. Aproape toate constitutiile lumii garanteaza dreptul persoanelor, care au fost prejudiciate în drepturile lor, sa se adreseze justitiei. Într-o serie de constitutii a fost recunoscuta si consacrata institutia Ombudsman-ului denumit si Avocat General, Comisar parlamentar, Controlor de stat, etc.

Însa, este evident ca în ciuda progreselor realizate în directia protectiei si garantarii drepturilor omului, în unele parti ale lumii prin mentinerea unor factori de insecuritate o serie de drepturi fundamentale, începând cu dreptul la viata, sunt puse în pericol sau nu pot fi garantate. În tarile cele mai sarace din Africa, Asia si de pe alte continente, o mare parte a populatiei traieste în cea mai cumplita mizerie, fara sa poata spera la o viata mai buna. Educatia, cultura, sanatatea sunt notiuni abstracte pentru ei.

Acest sumbru tablou este completat de forme contemporane de sclavie (folosirea copiilor între 7 si 11 ani la munci casnice sau industriale, prelevarea de organe, utilizarea a peste 300000 de copii în conflicte armate), somaj, prostitutie, etc.

Astfel, conform raportului privind dezvoltarea umana pe anul 1997, circa 1,3 miliarde de oameni traiau cu un venit de mai putin de 1 dolar pe luna, circa 1 miliard erau analfabeti, peste 1 miliard nu aveau apa curenta, iar peste 800 milioane sufereau de foame sau nu aveau asigurata alimentatia necesara.[4]

În aceste conditii comunitatea internationala nu poate ramâne insensibila si ca urmare s-au luat unele masuri. Astfel, Conferinta la nivel înalt pentru dezvoltare sociala de la Copenhaga din 1995 a recunoscut obiectul eredicarii saraciei ca pe un imperativ etic, social, politic si moral al omenirii. Adunarea Generala ONU a declarat 17 octombrie ca Zi Internationala a eredicarii saraciei, anul 1996 ca An International al eredicarii saraciei si perioada 1997 - 2006 ca Deceniu pentru eredicarea saraciei.

În aceasta directie a depasit obstacolele ce stau în calea realizarii drepturilor omului, Adunarea Generala a ONU a adoptat Conventia Internationala pentru reprimarea fiintarii terorismului.[5]

Un alt factor ce sfideaza drepturile omului sunt conflictele armate, izbucnite pe Terra ce fac zeci de milioane de victime, degradeaza mediul natural, putând provoca catastrofe ecologice. Au existat situatii în care forta si amenintarea cu forta au fost folosite pentru impunerea respectarii drepturilor omului. Aceste actiuni se sprijina pe faptul ca printre orientarile de baza impuse de normele dreptului international se numara si combaterea si reprimarea încalcarilor masive si flagrante ale drepturilor omului.

Un exemplu în acest sens îl constituie evenimentele din Yugoslavia, unde NATO a intervenit militar, plecând tocmai de la ideea apararii drepturilor unei minoritati etnice, desconsiderata si condamnata la frustrari sub paravanul suveranitatii nationale. Dar, dupa cum au constatat si pacifistii care se împotriveau în 1999 interventiei NATO împotriva dictatorului Milosevici din Yugoslavia, acea tactica a fost decisiva în subminarea unei puteri ilegitime.

Totusi, scopul liderilor blocului militar cu sediul la Bruxelles, de a-i determina pe sârbi sa respecte drepturile albanezilor din Kosovo, nu si-a atins tinta, ci a contribuit în prima instanta la emigrarea masiva a acestora din zona lor natala spre tarile vecine.

Privind din aceeasi perspectiva a drepturilor omului este îngrijorator faptul ca terorismul constituie politica de stat în unele tari, guvernele respective actionând sub pretextul idealului identitatii nationale sau al revendicarilor de natura religioasa.

În ultimul timp se poate vorbi de un adevarat terorism religios în câteva zone ale lumii, terorism cate nu lasa pe nimeni indiferent, fiindca el reprezinta o întoarcere în trecut a zonelor respective, o îndepartare de valorile si sensurile civilizatiei. Convingatoare sunt în acest sens întâmplarile din Afganistan, unde asa zisii talibani, studentii fundamentalisti ai Islamului, au preluat frâiele guvernarii, instalând legi care au facut ca aceasta tara din Asia sa intre în regres, sa se întoarca spre un trecut de care credea ca s-a îndepartat pentru totdeauna.

Evenimentele tragice petrecute în SUA la 11 septembrie 2001 au aratat cu claritate ca terorismul este un flagel ce cuprinde întreg mapamondul.

Referindu-se la aceste întâmplari Koichiro Matsunra - director general UNESCO - afirma ca "Atacul infiorator si nemilos împotriva SUA a fost si un atac împotriva idealurilor demnitatii umane si democratiei în lumea întreaga"[6], iar Mary Robinson le califica "drept crime împotriva umanitatii si afronturi grave aduse drepturilor omului."

Data fiind amploarea pe care a dobândit-o actiunea de promovare si respectare a drepturilor omului ca urmare a convingerii generalizate ca acestea influenteaza pozitiv toate sectoarele vietii sociale, asistam la desprinderea din dreptul international public a unor ramuri noi ce genereaza acest domeniu, cum ar fi: dreptul drepturilor omului, Dreptul international umanitar cu subramura sa în plina evolutie, Dreptul umanitar al mediului, Dreptul international al refugiatilor si, nu în ultimul rând Dreptul international al dezvoltarii umane, toate tinând a fi reunite într-un concept nou DREPT UMAN, destinat sa guverneze o cultura umana universala.[7]

APARIŢIA sI EVOLUŢIA CONCEPTULUI DE "DREPTURI ALE OMULUI"

Cristalizarea si afirmarea conceptului de drepturi fundamentale ale omului constituie rezultatul unui îndelung proces, în cursul caruia ideea respectului pentru drepturile omului si-a gasit în final consacrarea, depasind conceptiile care se opuneau recunoasterii egalitatii oamenilor si ideii de respect al drepturilor omului.

Convingerea ca oamenilor li se cuvin anumite drepturi apare înca din timpul stravechi si parcurge întreaga istorie a gândirii sociale.

Originea ideii de "drepturi ale omului" o gasim în sistemele de gândire stoice, naturaliste grecesti si romane din antichitate, în conceptia crestina asupra omului. În Grecia Antica dezvoltarea acestui concept s-a datorat extinderii relatiilor economice, politice si culturale, gânditorii acestei tari întelegând relatia dintre statul cetate laic, religie si individ. În aceasta perioada, zisa antropocentica, sofistii au fost primii care au avansat o teza revolutionara pentru epoca respectiva, potrivit careia omul este stapânul destinului sau si nu se afla la discretia zeilor, cum se gândea înainte.

Aristotel, în lucrarea sa "Politice", afirma ca "numai prin lege devine cineva sclav ori liber, prin natura oamenii nu se deosebesc întru nimic."[8] Identificam aici primul germene al ideii de drept natural, care va avea un rol important în istoria societatii umane.

Mutatii specifice pe planul gândirii social - politice se vor produce în sec. XVII si XVIII, când rationalistii vor pune, în mod progresiv, bazele stiintifice ale doctrinei drepturilor individuale ale omului. Ei au fundamentat teoria "dreptului natural", definindu-l ca un etern dar nesupus unei ordini divine: "Dreptul natural este într-o asemenea masura imuabil, încât nici Dumnezeu nu-l poate schimba."[9] Potrivit acestei teorii, omul este liber de la natura si el trebuie sa se bucure în societate de drepturile si libertatile care îsi au originea în chiar natura umana.

Cel care a prefatat cele doua teorii principale - teoria dreptului natural si cea a contractului social - a fost englezul Thomas Hobbes care pornind de la constatarea ca în esenta oamenii sunt egali în ceea ce priveste facultatile fizice si spirituale, afirma ca aceasta egalitate trebuie sa fie recunoscuta.

Însa, apogeul a fost atins de Jean Jacques Rousseau, care în lucrarea sa "Contractul social", aparuta în 1972, afirma ca "omul este nascut liber, dar pretutindeni este în lanturi. Pentru apararea persoanei si a omului el preconiza contractul social prin care omul pierde libertatea sa naturala si dreptul nelimitat de a-si însusi tot ceea ce îl tenteaza, câstigând în schimb libertatea civila si proprietatea a ceea ce poseda.

În secolul al XVIII - lea, ideea drepturilor omului, ca drepturi subiective, intra în gândirea europeana si devine punctul de plecare al reflectiilor asupra naturii, destinatiei si limitelor puterii de stat, intrând în istoria politica odata cu teoria contractului social al lui Jean Jacques Rousseau. Aceasta conceptie nu putea sa apara în conditiile sclavagismului si feudalismului, în care inegalitatile dintre clasa dominanta si cele dominate, ca si lipsa de libertati pentru marea masa a populatiei erau consfintite si chiar aparate de institutiile juridice si politice. Ea va aparea odata cu contestarea acestei inegalitati si institutii.

Este evident ca drepturile omului au o încarcatura politica si sociala, ceea ce le-a determinat sa devina obiect de lupta, de revendicari, nefiind recunoscute întotdeauna cu usurinta.

Analizând dezvoltarea istorica a societatii omenesti, descoperim ca cerintele legate de aparitia marii productii de marfuri, de ascensiunea burgheziei, clasa legata de promovarea unor raporturi noi sociale, au determinat înlaturarea formelor de dependenta personala din feudalism, a inegalitatilor de statut juridic dintre oameni, au creat conditii pentru formarea unei conceptii noi asupra drepturilor omului.

Conceptiile burgheziei asupra drepturilor omului au avut drept punct de plecare proclamarea egalitatii si libertatii persoanei si revendicarea de a se reglementa prin lege drepturile si libertatile cetatenesti, de a se stabili un statut al persoanei. Ele au denuntat caracterul retrograd al institutiilor feudale, incompatibile cu libertatea si egalitatea si au respins îngradirea, sub influenta bisericii, a libertatii si constiinta si de exprimare, de cercetare stiintifica.

Ideile de drepturi si libertati astfel proclamate fusesera afirmate si dezvoltate fragmentar în opera filosofilor, enciclopedistilor, jurnalistilor si iluministilor.

Pe plan legislativ, unele drepturi si libertati personale fusesera garantate în Anglia înca din 1215 printr-un document care avea sa puna baza unui întreg sir de teorii privind protectia omului. Acest document era "Magna Charta Libertatum", data de Ioan fara de Ţara, la 15 iunie 1215, baronilor si episcopilor englezi. Însa ea consacra de fapt privilegiile aditionale pentru opozantii Regelui. Acest act avea o prioritate absoluta fata de toate celelalte acte care s-au elaborat în lume, în decursul timpului. Punctul 39 al acestui document prevedea ca "nici un om liber nu va putea fi arestat sau întemnitat, sau deposedat de bunurile sale, sau declarat în afara legii, sau exilat, sau lezat de orice maniera ar fi si noi nu vom putea merge împotriva lui fara o judecata loiala a egalilor sai, în conformitate cu legea tarii."[10]

Drepturile din Magna Charta Libertatum au fost reluate si dezvoltate de burghezia engleza în acte ca "The Petition of Rights" (1628), "Hobeos Corpus Act" si "Bill of Rigts" (1689), care stabileau suprematia parlamentului, dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la eliberare sau la cautiune, interzicerea pedepselor cu cruzime, dreptul de a fi judecat de un juriu si alte asemenea drepturi si libertati.

Un important document, care marcheaza înca de timpuriu preocuparile românesti pentru definirea drepturilor si libertatilor, îl constituie hrisovul emis de Leon Voda - Tomsa, domn al Ţarii Românesti (1629 - 1632), la 15 iulie 1631, considerat ca fiind pe acelasi plan al importantei cu "chartele" emise în alte tari, fapt ce evidentiaza integrarea tarilor române în evolutia generala a societatii europene. Dintre ideile cele mai relevante înscrise în acest document remarcam principiul ca nimeni nu poate fi omorât fara a fi judecat, ca vinovatia trebuie dovedita în mod public, iar executia trebuie hotarâta numai daca legea al "ajunge" pe om, numai daca pentru o atare vina, legea prevede pedeapsa capitala.

Prima consacrare a drepturilor omului într-un document oficial aparut peste ocean, în America, în focul razboiului de independenta dus de coloniile engleze împotriva coroanei a fost "Declaratia drepturilor." Adoptata la 12 iunie 1776, în statul Virginia, aceasta declaratie afirma ca "toti oamenii sunt de la natura egali, liberi si independenti si au anumite drepturi inerente naturii lor. adica dreptul la viata si libertate, precum si mijlocul de a dobândi si conserva proprietatea si de a urmari sa obtina fericirea si sârguinta."

"Declaratia de independenta a Statelor unite", adoptata la 14 iulie 1776, la Philadelphia, îndreptata împotriva dominatiei Angliei, proclama ca oamenii sunt egali si au drepturi inalienabile, între care cele la viata, libertate si urmarirea fericirii. Se prevedea si constituirea de guverne cu consimtamântul celor guvernati pentru a asigura aceste drepturi, ca si independenta judecatoreasca, subordonarea militarilor puterii civile, libertatea comertului, dreptul de a fi judecat de un tribunal cu juriu. Aceasta declaratie nu a fost inclusa în Constitutia federala americana, dar a fost adaugata ca amendament la aceasta în 1789.

Documentul juridic cel mai important si care a reusit sa releve într-o forma moderna problema drepturilor si libertatilor omului a fost adoptat la 26 august 1789, în perioada revolutiei franceze, prin "Declaratia drepturilor omului si cetateanului."

Caracterul progresist al acestui important document rezulta din toate articolele sale, care, în esenta, contin prevederi privind egalitatea în fata legii a tuturor persoanelor, siguranta si rezistenta la opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanti la elaborarea legilor ca expresie a vointei generale, garantii cu privire la retinerea, arestare si acuzare, prezumtia de nevinovatie, libertatea cuvântului si a presei.

Declaratia, la articolul 17, proclama proprietatea ca fiind un drept sacru si inviolabil. O subliniere importanta este si aceea ca libertatea consta în "a putea face tot ceea ce dauneaza altuia." Astfel drepturile omului sunt înfatisate ca drepturi subiective pe care fiecare persoana le poate valorifica împotriva statului, acesta trebuind sa se abtina de la orice actiune împotriva drepturilor persoanelor si sa nu intervina decât pentru a împiedica o conduita daunatoare altor persoane.

Burghezia franceza nu a extins si nu va extinde la populatia din colonii egalitatea si drepturile acordate decât în secolul al XX - lea si numai ca urmare a luptei popoarelor respective.

Declaratia din 1789 marcheaza un moment de referinta în domeniul drepturilor omului, prin continutul ei si mai ales prin influenta pe care a avut-o în întreaga lume. Ideile care au stat la baza Declaratiei nu au putut fi înlaturate de guvernele conservatoare care au urmat, Declaratia fiind adoptata în Constitutia belgiana din 1831 si aplicata sub aceasta forma în Spania, Portugalia, Grecia, Italia, România, Serbia si Bulgaria.

Abordarea pe plan international a problematicii drepturilor omului s-a produs în strânsa legatura cu procesul de cristalizare si definire a idealurilor social - umanitare fundamentale.

Protectia juridica a drepturilor omului pe plan international s-a dezvoltat odata cu dreptul international si se poate spune ca elementul incipient l-a constituit unele conventii internationale care se refereau în primul rând la dreptul umanitar, în mod special, la "umanizarea razboiului."

Un alt element ce a stat la baza dezvoltarii acestei protectii l-a constituit limitarea traficului cu sclavi, apoi a sclavagismului si, în general, a comertului cu oameni, reglementarea anumitor actiuni de caritate, s.a. Relevante în acest sens sunt Conventiile de la Geneva din 1864, 1906 si 1929 pentru îmbunatatirea soartei militarilor raniti din armatele de campanie si a statutului prizonierilor de razboi, Conventia de la Haga din 1899 privind legile si obiceiurile razboiului terestru, actul de la Bruxelles din 1890, prin care se interzicea comertul cu sclavi.

Primele forme de organizare a colaborarii multilaterale dintre state au fost conferintele si congresele internationale, convocate pentru reglementarea unor probleme în care erau interesate mai multe state. În secolul al XIX - lea, locul conferintelor si congreselor în colaborarea internationala a crescut, treptat, acesta devenind periodice prin intermediul unui secretariat.

Catre sfârsitul secolului al XIX - lea au fost create uniuni administrative, organizatii internationale permanente având drept scop asigurarea colaborarii dintre state în domenii limitate, de specialitate, conform unor reguli generale înscrise în statutele lor. Acestea erau: Uniunea Postala Universala (1875), Organizatia Meteorologica mondiala (1878) s.a.

Dupa Primul Razboi Mondial se creeaza prima organizatie politica mondiala, Liga Natiunilor, precum si o serie de organizatii cu caracter specializat, ca: Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia Internationala a Cailor Ferate s.a.

Liga Natiunilor avea un obiect general de activitate si a functionat între cele doua razboaie mondiale. Aceasta nu a acordat suficienta atentie colaborarii pe plan economic si social, neavând nici organe investite cu astfel de atributii. Totusi, si în acest domeniu al colaborarii s-au facut progrese prin crearea Organizatiei Internationale a Muncii, ca si prin organisme ale Ligii, în care Comisia de Cooperare internationala.

Pactul Liga Natiunilor a fost adoptat la Conferinta de pace de la Versailles la 28 iunie 1919 si inclus în partea I în toate tratatele de pace semnate dupa Primul Razboi Mondial.

Scopurile proclamate de ligii erau: promovarea colaborarii internationale prin realizarea pacii si securitatii prin acceptarea unor obligatii de a nu recurge la razboi, prin dezvoltarea unor relatii juste între natiuni, respectarea dreptului international si a obligatiilor decurgând din tratate si prin mentinerea justitiei.

Aceasta organizatie si-a încetat activitatea odata cu izbucnirea celui de-al Doilea Razboi Mondial si a fost dizolvata expres în 1946.

Dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, organizatiile internationale au cunoscut o dezvoltare deosebita, iar rolul lor în solutionarea problemelor de interes general a devenit din ce în ce mai important. A fost creata Organizatia Natiunilor Unite, organizatie universala si cu obiect de activitate general, iar pentru probleme de specialitate s-au înfiintat institutii specializate ale ONU. S-a format o retea vasta de organisme si organizatii internationale, cu obiect mai larg sau mai restrâns, cu participare generala sau limitata, prin care statele urmaresc sa realizeze cooperare multilaterala în domeniile respective.

Organizatia Natiunilor Unite a fost creata pornind de la experienta Ligii Natiunilor. Aceasta organizatie nou înfiintata a contribuit la dezvoltarea dreptului international atât prin promovarea unui numar de noi norme si institutii juridice, cât si prin mecanisme internationale pe care a încercat sa le organizeze pentru a asigura aplicarea normelor de drept asezate la baza societatii internationale. Astfel, au fost formulate si primele patru drepturi si libertati ale omului si popoarelor: dreptul la libertatea cuvântului si la exprimare libera, la libertatea cultului, dreptul de a fi eliberat de frica si de nevoi. S-au creat în acest mod premisele unei ordini internationale care, având la baza principiile de justitie si libertate, au fost consacrate în iunie 1945, la San Francisco, în Carta ONU.

În scopul realizarii unei ordini internationale, întregul mecanism si toate instrumentele puse la punct de ONU s-au concentrat pe câteva probleme fundamentale, dintre care pe primul loc se situeaza asigurarea protectiei si promovarii pacii internationale, promovarea si protectia drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. Rezolvarea acestor probleme, legate strâns între ele prin interconditionare, constituie însusi obiectul major al organizatiei mondiale ca singura cale de asigurare a dezvoltarii sociale, a promovarii progresului economico - social, a unor conditii mai bune de trai în libertate si demnitate.[11]

La început, drepturile omului, privind faptele în perspectiva istorica, nu erau sanctionate de lege, unii vizionari umanisti, filosofi, romancieri plasându-le pe unele dintre ele pe planul idealurilor de atins într-un viitor neprecizat. Pe masura ce societatea a început a le recunoaste prin declaratii, de principii sau intentii, drepturile omului au trecut la stadiul de drepturi morale, neexistând înca formulate obligatii corespunzatoare. Mai târziu, în noile conditii ale evolutiei societatii marcata de razboaie, rând pe rând au fost încorporate în dreptul pozitiv. Însa, abia dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial, drepturile fundamentale ale omului si ale popoarelor au început sa fie protejate la nivel international.

Declaratia adoptata de Adunarea Generala a ONU în 1948 considera ca "instalarea unei lumi în care fiintele umane vor fi libere de a vorbi si a crede, eliberate de teroare si mizerie, a fost proclamata ca cea mai înalta aspiratie a omului" si în acest sens popoarele lumii au considerat Declaratia "ca ideal comun de atins de toate popoarele si toate natiunile."

Declaratia reprezinta în mod incontestabil o contributie deosebit de importanta la ordinea juridica internationala enumerând drepturile si libertatile fundamentale ale omului, dar au trebuit sa treaca câtiva ani pentru ca acestea sa capete forta juridica obligatorie pentru membrii comunitatii internationale.[12]

Drepturile omului au fost, de asemenea, reglementate si astfel protejate prin cele doua Pacte prin Conventiile adoptate în cadrul Organizatiei Natiunilor Unite.

Ideea de drept al drepturilor omului a aparut înainte de constituirea Natiunilor Unite, dar numai dupa înfiintarea acestui organism a ajuns sa capete o recunoastere oficiala si universala.

Drepturile omului trebuie puse în aplicare în strânsa legatura cu îndatoririle acestuia fata de semenii sai, de societate.[13] Ele nu pot fi tratate nici ca drepturi absolute, nici separat de îndatoriri. Esenta exercitarii drepturilor si libertatilor este tocmai prevenirea si înlaturarea unor acte sau activitati care ar încalca drepturile si libertatile altor persoane cerinte de baza pentru exercitarea acestora în conditiile de egalitate pentru toti.

Domeniul drepturilor omului este de domeniul în care s-au confruntat o mare diversitate de conceptii. Totodata exista o evolutie certa spre reglementari internationale cuprinzatoare si spre o larga cooperare asupra unor aspecte dintre cele mai diverse în acest domeniu.

ONU - principalul organism international cu rol în promovarea si protectia drepturilor omului

În doctrina se face o delimitare conceptuala între notiunea de "promovare" internationala a drepturilor omului si cea de "protectie" internationala a acestora. Promovarea drepturilor omului la nivel international implica activitati circumscrise cooperarii statelor si orientate spre realizarea de acorduri privind masurile noi care ar trebui luate în domeniul drepturilor omului, adoptarea unor documente în legatura cu dimensiunile noi ale unor drepturi sau chiar cu noi drepturi ale omului (spre exemplu: dreptul la un mediul natural sanatos). În cadrul acestor activitati se înscriu si analizele, studiile, seminariile, activitatile consultative în general, ca si orice alte masuri în domeniu educatiei referitor la drepturile omului initiate de organizatiile internationale.[15]

Tot ca forme de promovare a drepturilor omului pot fi mentionate rapoartele periodice transmise de catre state în baza obligatiilor pe care si le-au asumat prin conventii internationale si care constituie o modalitate eficienta pentru schimbul de informatii si experienta în acest domeniu.

În ultima perioada am asistat la un proces de îmbogatire si diversificare a mijloacelor utilizate de comunitatea internationala în vederea promovarii drepturilor omului (spre exemplu, institutia raportorilor speciali ai ONU), datorita cresterii interesului general fata de problematica drepturilor omului.

Analizând atât documentele internationale, cât si literatura de specialitate observa ca nu a fost adoptata pâna în prezent o definitie a conceptului de protectie a drepturilor omului. Însa doctrina de specialitate considera protectia drepturilor omului ca fiind un concept cuprinzator care presupune un ansamblu de masuri sociale, economice, politice, juridice nationale si internationale, care au ca obiect recunoasterea, dezvoltarea si încurajarea promovarii respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie, precum si asigurarea apararii acestor drepturi în fata instantelor jurisdictionale nationale si internationale.[16]

Protectia internationala a drepturilor omului se realizeaza prin proceduri si mecanisme internationale la materializarea carora participa organe, institutii care au atributii de supraveghere, control ori care au chiar puteri decizionale fiind în masura sa propuna si sa aplice sanctiuni împotriva statelor care încalca obligatiile asumate în materia drepturilor omului.

În practica este adesea dificil de facut distinctie între promovarea si protectia drepturilor omului pentru ca de regula cele doua aspecte ale aceleiasi institutii a drepturilor omului se regasesc în actiunea comuna fie concomitent, fie un aspect îl însoteste pe celalalt.

Un studiu atent al doctrinei pune în evidenta faptul ca promovarea drepturilor omului apare cel mai des folosita la nivel universal, în timp ce protectia drepturilor omului (prin mecanisme concrete de urmarire si respectare a acestor drepturi) se regaseste de obicei în plan regional pentru ca aceasta protectie a drepturilor omului este rezultatul unor acorduri care intervin între statele apartinatoare unei anumite regiuni. Pe cale de exceptie putem asista si la unele mecanisme de protectie la nivel universal.[17]

În scopul protectiei si garantarii drepturilor omului, comunitatea internationala a creat un sistem, numit în literatura de specialitate "mecanisme de garantare internationale", alcatuit din mecanisme jurisdictionale si nejurisdictionale. Mecanismele jurisdictionale de protectie a drepturilor omului au la baza instrumente juridice prin care se creeaza organe cu atributii jurisdictionale, care au competenta sa examineze plângerile ce le sunt adresate si sa pronunte o hotarâre care sa aiba autoritate de lucru judecat. Cele nejurisdictionale sunt caracterizate prin aceea ca nu dispun de forta de constrângere necesara asigurarii îndeplinirii lor atunci când nu sunt transpuse în practica de buna voie.

Cu toate ca în cadrul Ligii Natiunilor au existat anumite tendinte de a promova documentele internationale care sa asigure protectia drepturilor omului, aceasta a fost abordata ca imperativ al comunitatii internationale abia dupa cel de al Doilea Razboi Mondial, sub impulsul atrocitatilor naziste, si s-a materializat, în perioadele care au urmat, într-un impresionant ansamblu de reglementari cu caracter universal, regional sau sectorial, ca urmare mai ales a faptului ca drepturile omului au continuat sa fie încalcate în statele cu regim comunist.

O contributie deosebit de importanta la stabilirea si amplificarea raporturilor dintre state a avut si are în continuare cadrul institutional permanent si mondial reprezentat de organele din sistemul Natiunilor Unite.

Directiile principale ale activitatii Organizatiei Natiunilor Unite, promovarea si garantarea pe plan international a drepturilor fundamentale ale omului si dezvoltarea unei legislatii internationale referitoare la aceste drepturi au determinat aparitia unui "drept international al drepturilor omului."[18]

ONU a fost înfiintata în anul 1945, la sfârsitul celui de-al Doilea Razboi Mondial, când statele învingatoare ale lumii s-au reunit pentru a analiza consecintele razboiului si pentru a gasi o modalitate de preîntâmpinare a acestor consecinte în viitor.

Caracterizându-se momentul istoric al aparitiei ONU si semnificatia constituirii ei se aprecia ca "nu a existat în istorie o organizatie internationala în care popoarele sa-si fi pus atâtea sperante ca în ONU, deoarece ea exprima gândirile si aspiratiile a milioane de oameni care au trecut prin grele suferinte."[19]

Calea spre concretizarea unui sistem de protectie internationala a drepturilor omului si stabilirea obligatiilor unei cooperari în acest domeniu a fost deschisa la Carta ONU.[20]

Carta ONU prevede ca, pe lânga cele 51 de state fondatoare, pot deveni membri ai Natiunilor Unite toate celelalte state iubitoare de pace[21] care accepta obligatiile Cartei si care, dupa aprecierea organizatiei, sunt capabile si dispuse sa le îndeplineasca (art. 4). Se mai prevede, de asemenea, ca ONU va fi un centru de armonie a actiunilor pentru atingerea obiectivelor comune.

Astfel, în cadrul Natiunilor Unite toate tarile fara nici o exceptie sau discriminare au dreptul si datoria de a participa la examinarea, dezbaterea si rezolvarea tuturor problemelor ce intereseaza comunitatea internationala.

Natiunile ce au pus bazele organizatiei cu vocatie universala, înca din anul înfiintarii ONU, sa adopte o declaratie a drepturilor omului ca un document de valoare universala ce urma sa consfinteasca drepturile si libertatile fundamentale ale persoanelor si, pe baza acestora, sa edifice un sistem coerent de obiective si aspiratii la nivel planetar, un standard comun de realizare a tuturor popoarelor si natiunilor catre care indivizii societatii ar trebui sa tinda, prin adoptarea unor masuri progresive la nivel national si international. Astfel, la 10 decembrie 1948, Adunarea Generala a ONU a adoptat Declaratia Universala a Drepturilor Omului. Ea a servit, cum se arata într-un document ONU, ca imperativ moral ce a guvernat raporturile dintre indivizi si guvernantii lor, precum si ca garantie a protectiei drepturilor omului, libertatilor fundamentale si a demnitatilor inerente tuturor membrilor unei comunitati.

Declaratia a devenit unul dintre cele mai cunoscute si influente documente din lume, fiind sursa de inspiratie pentru întreg sistemul normativ intern si international în domeniu.

Impactul prevederilor Declaratiei au facut ca aceasta sa fie tradusa în circa 250 de limbi si dialecte si sa fie documentul cel mai cunoscut si citat din lume. Rezolutiile Adunarii Generale a ONU si a altor institutii specializate din sistemul Natiunilor Unite îi reitereaza prevederile constant, iar numeroasele constitutii ale statelor, legislatiile interne si hotarârile tribunalelor îi încorporeaza dispozitiile sau fac referire la ea.

Dând expresie uneia dintre scopurile Natiunilor Unite, înscris în art. 1, paragraful 3 din Carta, potrivit careia forul mondial trebuie sa realizeze cooperarea în rezolvarea problemelor cu caracter economic, social, cultural sau umanitar, în promovarea si încurajarea respectarii drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie, Declaratia era primul document care punea bazele dreptului international al drepturilor omului.

Organizatia Natiunilor Unite si-a amplificat actiunea normativa, elaborând doua Pacte în 1966: Pactul cu privire la drepturile civile si politice si Pactul referitor la drepturile economice, sociale si culturale. Totodata si-a extins domeniile de protectie, precum si aria categoriilor de persoane ale caror drepturi specifice sunt protejate.

În planul drepturilor civile si politice au fost elaborate acte normative referitoare la dreptul de autodeterminare, dreptul la viata, abolirea sclaviei, a muncii fortate, a comertului cu fiinte umane, protectia persoanelor supuse detentiei sau întemnitarii, dreptul la cetatenie, ameliorarea situatiei refugiatilor, libertatea de opinie si exprimare, s.a. în planul drepturilor economice, sociale si culturale domeniile reglementate privesc dreptul la munca, dreptul la educatie, dreptul la sanatate, dreptul la hrana, s.a.

O serie de instrumente se ocupa de protectia drepturilor si bunastarii membrilor grupurilor vulnerabile - copii, persoane fara locuinta, persoane în vârsta - de ameliorarea conditiei femeii, de eliminarea discriminarilor, prejudecatilor si intolerantei, iar pe alt plan, de protectia drepturilor omului în perioade de conflict armat, de catastrofe.

Pactele împreuna cu Declaratia Universala a Drepturilor Omului, denumite generic Carta Internationala a drepturilor omului, reglementeaza aspectele globale ale problematicii drepturilor persoanei umane.

Pe lânga aceste documente, câteva acte constitutive ale ONU si ale unor institutii specializate: Carta ONU, Constitutia Organizatiei Internationale a Muncii, Conventia Organizatiei Natiunilor Unite pentru Educatie, stiinta si Cultura, Constitutia Organizatiei Mondiale a Sanatatii si Carta Organizatiei Natiunilor Unite pentru Agricultura si Alimentatie, trateaza problematica drepturilor omului, institutionalizând principiile de baza ale acesteia.

Un loc central în sistemul drepturilor omului îl ocupa, asadar, Organizatia Natiunilor Unite care, de la înfiintarea sa si pâna în prezent, a pregatit, împreuna cu alte institutii din sistemul sau (OIM, UNESCO, OMS, FAO, ICNUR) peste 100 de instrumente internationale: conventii, pacte, protocoale, declaratii s.a., enuntând peste 60 de drepturi si libertati ale omului, îndatoririle individului fata de colectivitate.

Printre drepturile colective fata de care Natiunile Unite a manifestat în ultimul timp o preocupare speciala se numara: dreptul popoarelor de a dispune de ele însele, dreptul la suveranitate permanenta asupra resurselor naturale, dreptul la dezvoltare, dreptul la pace etc.

Din anul 1968, ONU a inclus în preocuparile sale dimensiunea umanitara, extrapolând în conventii de sine statatoare norme prevazute initial în instrumentele din domeniul dreptului umanitar. Printre acestea se numara: Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, Conventia privind imprescribilitatea crimelor de razboi si a crimelor umanitatii, Conventia contra luarii de ostatici, etc.

Dimensiunea jurisdictionala a Natiunilor Unite a îmbracat forma Tribunalelor Internationale ad - hoc create de Consiliul de Securitate pentru a judeca persoanele vinovate de violari grave ale drepturilor omului, cum ar fi cele create pentru fosta Yugoslavei si Rwanda.

La 20 de ani de la adoptarea Declaratiei, Natiunile Unite au marcat evenimentul, declarând anul 1968 drept Anul International al Drepturilor omului. Evenimentul major al acestui an a fost Conferinta Internationala a Drepturilor Omului de la Teheran, care a adoptat un program de actiune si o proclamatie.

În 1993, Conferinta Mondiala de la Viena a facut un pas important înainte în încercarea comunitatii internationale de a promova si proteja drepturile omului pe întreg mapamondul, proclamând ca "democratia, dezvoltarea si respectul pentru drepturile si libertatile fundamentale ale omului sunt interdependente si se sustin reciproc", si afirmând ca drepturile omului trebuiesc tratate "în mod corect si egal".[22]

Rolul deosebit al Natiunilor Unite în promovarea drepturilor omului este evidentiat si prin cele peste 30 de conferinte internationale convocate sub auspiciile sale. Printre acestea se numara: Conferinta Natiunilor Unite asupra libertatii de informare (1948); Conferinta plenipotentiarilor Natiunilor Unite pentru o conventie suplimentara referitoare la abolirea sclaviei si a institutiilor si practicilor similare sclaviei (1956); Conferinta Natiunilor Unite pentru eliminarea sau reducerea cazurilor de apatridie (1956 si 1961); Conferinta Natiunilor Unite asupra azilului teritorial (1967); Conferinta internationala asupra drepturilor omului (1968); Conferinta internationala a anului international al femeii (1975); Conferinta mondiala a luptei contra rasismului si a discriminarii rasiale (1978) s.a.

Declaratia lui Adrian Nastase facuta ca ministru al Afacerilor Externe în Plenul Adunarii Generale a ONU la 25 decembrie 1991, sublinia rolul deosebit al Organizatiei natiunilor unite ca organism international. El afirma ca "sistemul ONU nu constituie un scop în sine, ci doar un mijloc pentru protejarea si promovarea demnitatii umane pe plan international, examinarea unor cai noi, mai eficiente, pentru realizarea scopurilor sale trebuie sa fie o preocupare importanta pentru noi toti".[23]

Într-un studiu despre Organizatia Natiunilor Unite, secretarul general U. Thant vedea în promovarea si protejarea drepturilor omului însasi esenta, sensurile si motivatiile cele mai profunde ale Organizatiei Natiunilor Unite.

Pentru reliefarea locului pe care-l ocupa ONU în domeniul drepturilor omului trebuie mentionat si faptul ca Premiul Nobel pentru pace pe anul 2001 a fost acordat de catre Comitetul Norvegian Secretarului General ONU, domnului Kofi Annan, în semn de semnificativa recunoastere a muncii Natiunilor Unite în domeniul pacii si drepturilor omului.

Jon Martenson, fost secretar general adjunct al ONU pentru drepturile omului, afirma ca "Problema drepturilor omului este inima întregului sistem al Natiunilor Unite, indiferent de misiunea specifica cu care a fost însarcinat, pastreaza în spiritul obiectivului final al organizatiei, protectia si promovarea pacii internationale si a drepturilor omului."

Astfel ONU apare ca o institutie reprezentativa cu vocatie de universalitate, un instrument necesar si util, apt sa ofere fiecarui stat cadrul adecvat pentru afirmarea personalitatii sale, pentru participarea efectiva la dezbateri si cautarea solutiilor marilor probleme internationale.