CONSIDERAŢII ISTORICE PRIVIND EVOLUŢIA NOŢIUNII DE RĂSPUNDERE CIVILĂ DELICTUALĂ sI FORMELE EI
Notiunea de raspundere si felurile ei
Fiecare clasa dominanta, în interesul ei, impune societatii reguli etice de conduita, care astfel trec în constiinta morala a membrilor societatii. Astfel, deoarece o fapta pagubitoare încalca vreuna din regulile morale de conduita admise de constiinta sociala, ea determina, în virtutea acestor reguli, o reprobare, sub forma unei reactii a societatii în care fapta s-a produs. Mai mult chiar, poate chiar faptasul regreta si condamna în constiinta sa fapta pe care a savârsit-o, deoarece constiinta sa individuala este modelata de mediul social de la locul si timpul savârsirii faptei pagubitoare
Ne aflam în prezenta raspunderii morale. Aceasta se deosebeste de ras-punderea juridica - care apare doar dupa formarea statului si a dreptului - prin faptul ca raspunderea morala presupune încalcarea unor îndatoriri care nu co-respund unor drepturi corelative si care, în consecinta, nu este susceptibila de a fi sanctionata prin mijloacele constrângerii de stat. Sanctiunea raspunderii morale se situeaza în forul launtric al faptasului si ia forma unei simple reactii repro-batoare a colectivitatii.
Dupa formarea statului si a dreptului, fenomene determinate de ivirea proprietatii private asupra mijloacelor de productie, reactia fata de fapta reprobabila si eventual pagubitoare, primeste, sub diferite modalitati si o forma tot mai organizata, forma care implica posiblitatea recurgerii la constrângerea de stat. Raspunderea devine juridica.
Reactia colectiva a urmarit, la început, pedepsirea faptasului, sub aspectul raspunderii juridice, iar mai apoi restabilirea în folosul victimei a situatiei anterioare vatamarii suferite de aceasta, adica repararea.
În masura în care norma de drept urmareste pedepsirea faptasului supunându-l la început unei suferinte, iar în epoca noastra, încercând, în primul rând, sa îl transforme din punct de vedere moral, prin masuri de educatie, suntem în prezenta unei raspunderi penale. Întrucât însa norma de drept urma-reste repararea, adica restabilirea echilibrului între doua patrimonii, suntem în prezenta raspunderii civile.
Raspunderea delictuala este obligatia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o fapta ilicita extracontractuala care îi este imputabila, de a repara paguba astfel pricinuita
Nasterea si dezvoltarea raspunderii juridice nu pot fi cercetate stiintific decât în legatura cu locul si mai ales cu timpul. Ea nu a existat întotdeauna, iar de când s-a ivit, ea nu s-a înfatisat în forma si în continutul pe care îl are în prezent în dreptul nostru.
Dezvoltarea istorica a institutiei raspunderi civile delictuale
1.2.1. Comuna primitiva
Raspunderea juridica poate fi, printre altele, penala sau civila. Aceasta distinctie, ca si deosebirea dintre raspunderea morala si cea civila, este rodul unei lungi dezvoltari.
În comuna primitiva nu exista nici stat nici drept, prin urmare nu poate fi vorba despre o raspundere juridica. Însa, exista credinte mistice iar omul se simte înconjurat de puteri malefice, pe care nu le întelege, dar care pentru el se întrupeaza în oamenii, animalele sau lucrurile care i-au facut rau.
Daca vântul doboara din arborele în care s-a catarat pentru a culege fructe pe un membru al tribului, iar acesta raneste în cadere pe cineva, puterile raului s-au întrupat în cel cazut Vatamatul raspunde la forta prin forta, el se razbuna iar razbunarea are aprobarea grupului social. În aceasta epoca nu exista nici o preocupare pentru vinovatia faptasului.
Asadar, suntem în prezenta unei raspunderi obiective, întemeiata numai pe cauzalitatea materiala. O raspundere care îmbraca forma razbunarii private, aceea a talionului.
Doar mai târziu, probabil în perioada descompunerii comunei primitive, se constata ca victima se poate întelege cu faptasul, iertându-l în schimbul unei rascumparari. Raspunderea ia forma compozitiei banesti voluntare.
Epoca sclavagista
"Legea celor XII table", consacra atât razbunarea privata, legea talionului, cât si sistemul compozitiilor banesti voluntare, însa a intervenit o fundamentala schimbare: orânduirea sclavagista cunoaste statul si dreptul.
Pe de alta parte, în cadrul statului sclavagist, sanctionarea prin razbunarea privata, a unei fapte pagubitoare, începe sa fie privita ca o tulburare a ordinii. De aceea, de îndata ce statul se simte destul de puternic pentru a-si impune vointa, el nu se limiteaza sa instituie delictele publice si pedepsele ce le sanctioneaza, pentru a se apara împotriva celor mai grave atingeri aduse ordinii în stat. Astfel, pentru a înlatura tulburarea care putea fi cauzata prin exercitiul razbunarii, el confera un caracter obligatoriu compozitiei banesti.
În aceasta perioada, compozitia baneasca devine legala, statul fixând deopotriva si pretul dreptului la razbunare, sub forma unei amenzi - poena.
Stravechea razbunare continua sa existe, nu doar prin compozitia conventionala sau legala, dar si prin dreptul victimei de a pretinde, prin actiunea parintelui de familie ori a proprietarului de sclavi sa-i predea persoana supusa puterii parintesti sau sclavul care îi pricinuise paguba, pentru a exercita asupra acestora dreptul de razbunare. În cazul în care paguba a fost cauzata de catre un animal, predarea acestuia în acelasi scop putea fi ceruta de catre victima. Legea celor XII table" caracterizeaza, asadar, o epoca de tranzitie de la compozitia voluntara la cea legala.
Amenda, la început era reclamata printr-o actiune având caracter penal, tindea numai la pedepsirea unui delict, fie ca poena avea ca obiect o suma de bani fixa, indiferent de valoarea prejudiciului sau de tipul prejudiciului, ori constituia un multiplu al acestui prejudiciu, sau se multumea sa fie egala cu paguba.
În timp, juristii romani au realizat ca nu în toate cazurile amenda însemna pentru victima acelasi lucru, uneori ea este pentru atingerile morale aduse persoanei, cum este în cazurile de injuriarum, iar alteori, cum se întâmpla în cazurile de damnum, de vatamare materiala a unui bun sau a unei persoane, poena era în acelasi timp, o indemnizatie pentru dauna dar si un câstig.
Este primul pas spre deosebirea dintre raspunderea penala de cea civila.
Începând cu dreptul roman, drept care înfatiseaza forma cea mai evoluata a dreptului sclavagist, spre deosebire de ce se întâmpla în comuna primitiva, raspunderea devine juridica, la început numai penala, iar mult mai târziu, în epoca imperiului, raspunderea civila începe sa se desprinda din cea penala, fara însa a izbuti sa constituie exclusiv o reparatie patrimoniala.
În aceasta perioada, raspunderea devine individuala, solidaritatea familiala fiind înlaturata, spre deosebire de comuna primitiva, în cadrul careia raspunderea era colectiv- tribala iar apoi familiala.
Relativ devreme, se admite ca razbunarea nu poate fi îndreptatita atunci când ar urma sa fie îndreptata împotriva unei fiinte lipsite de ratiune, si anume: copiii si nebunii. Mai târziu, s-a ivit timid si ideea ca nebunii si copiii nu pot deosebi binele de rau, asadar ei nu pot fi în culpa.
Noua notiune de culpa este progresiv adâncita, în special în materia contractuala de catre juristii bizantini, astfel distingându-se între dolus, culpa lata si culpa levis, greseala fiind gradata dupa gravitatea ei, adica dupa cum lua forma vicleniei, a culpei grave sau usoare, evolutie ce nu a ramas fara urmari în ceea ce priveste raspunderea delictuala, unde se stabileste ca pagubitorul raspunde si de greseala cea mai usoara.
În dreptul roman, notiunea de culpa a ramas însa neîndestulator precizata, însa, spre deosebire de ce se petrecea în comuna primitiva, simpla relatie de cauzalitate materiala nu mai este suficienta, raspunderea civila implicând cel mai adesea si o apreciere morala a conduitei celui care a pricinuit paguba.
1.2.3. Epoca feudala
În cadrul acestei orânduiri, în dreptul occidental se adânceste desprinderea raspunderii civile si a repararii, de raspunderea penala. Începând chiar cu veacul al XVI-lea, Loysel spunea: "Pentru orice fapta rea pagubitoare se cuvine numai amenda".
Este ceea ce s-a petrecut cu privire la pagubele aduse bunurilor. În privinta vatamarilor aduse persoanei, în special în cazul omorului ori a atingerii aduse onoarei, cel vatamat si familia lui aveau dreptul de razbunare asupra celui care a savârsit nelegiuirea, si probabil chiar si împotriva familiei acestuia. O alta cale era aceea de a reclama o pedeapsa constând în bani, care reprezenta pretul sângelui.
Pe de alta parte, sub influenta bisericii crestine se generalizeaza exigenta unei conduite morale a celui care a pagubit. Elementul subiectiv al greselii, colorata si cu ideea de pacat, devine o condit 24524b112y ie generala a raspunderii civile.
Vechiul nostru drept din epoca feudala înfatiseaza trasaturi puternic asemanatoare cu cele ale dreptului apusean, în sensul ca si în dreptul nostru, ca si în dreptul apusean, exista deosebirea între delictele publice - care apara bazele organizatiei de stat -, si delictele private care sanctioneaza vatamarile aduse bunurilor si persoanelor
Cât priveste vatamarea corporala, din putinele documente apartinând secolului al XVI-lea, reiese ca în acea perioada este recunoscut dreptul la razbunare. Acest fapt este statornicit într-un hrisov din 1525, de catre domnul Ţarii Românesti, Vladislav al II-lea: "si pentru vrajmasia ce ati avut de-acum sa nu mai aveti nici o vrajmasie pentru ca ati facut moarte pentru moarte"
Ne aflam de alfel într-o epoca de tranzitie, deoarece în curând pedeapsa, precum si raspunderea civila delictuala, se individualizeaza.
O
atesta un hrisov, emanând de
Raspunderea familiala este pe cale sa cedeze pasul raspunderii individuale, iar aceasta sa se întemeieze pe elementul subiectiv al greselii.
Mai bine de un secol mai târziu începe descompunerea orânduirii feudale, iar o parte din boierime începe sa fie atrasa în relatiile de productie capitaliste. Epoca îsi gaseste rasfrângerea pe plan juridic în Pravilniceasca Condica , intrata în vigoare în 1780, sub domnia lui Alexandru Ipsilanti. În aceasta condica, ale carei prevederi sunt mai mult privitoare la organizarea judecatoreasca si la pocedura, sunt si prevederi de drept civil, din care putem trage concluzia ca raspunderea penala este întemeiata pe vina si prin urmare si raspunderea civila îsi gaseste temeiul în elementul subiectiv al greselii.
1.2.4. Sfârsitul epocii feudale si începuturile epocii capitaliste
Doua importante monumente legislative deosebesc din punct de vedere juridic aceasta epoca de tranzitie: Legiuirea Caragea, pusa în aplicare în Ţara Româneasca la 1 septembrie 1818 si Codul Calimach, intrat în vigoare în Moldova în iulie 1817.
Ambele instituie principiul general al raspunderii civile delictuale si consacra reglementari mai închegate ale acestei materii.
Legiunea Caragea, care îsi gaseste principalul izvor în dreptul brazili-calelor bizantine, sub titlul "Adaos pentru stricaciune", prevede: "Care din stiinta sau din nestiinta sau cu greseala va aduce stricaciune altuia, iaste dator a raspunde stricaciunea"
Textul pune, ca si în dreptul nostru în vigoare, la baza raspunderii delictuale, prejudiciul, greseala si raportul de cauzalitate dintre prejudiciu si greseala. Greseala poate fi intentionata - dol - sau neintentionata - culpa. În aceasta distinctie, putem vedea prima manifestare a deosebirii dintre delict si cvasidelict, în întelesul codului civil elaborat în 1864, iar nu în acela al dreptului roman.
Prejudiciul pe care îl are în vedere Legiunea Caragea, poate fi nu doar vatamarea adusa lucrurilor, dar si aceea ce are ca obiect animalele sau omul, reglementând chiar prin doua dispozitii, raspunderea stapânilor de animale pentru pagubele pricinuite de catre acestea, însa nu reglementeaza raspun-derea pentru fapta lucrurilor neînsufletite.
Codul Calimach, îsi gaseste principalul izvor de inspiratie în, pe atunci, recentul Cod civil general austriac.
Acest cod consacra, în § 1724, unitatea raspunderii civile - delictuale si contractuale - pe baza faptei ilicite care se poate înfaptui fie "când cineva face o lucrare nedreapta", fie "când nu va împlini o lucrare legiuita". În ambele cazuri, raspunderea, fie ea delictuala sau contractuala, presupune o greseala.
Prin urmare pruncul si nebunul, care nu pot deosebi binele si raul, sunt aparati de raspundere, raspunzând pentru ei cei care le poarta de grija.
Prin Codul Calimach, nu a fost reglementata doar raspunderea pentru fapta proprie, dar si aceea pentru fapta altuia, raspunderea pentru animale si în sfârsit, embrionar, raspunderea pentru lucruri.
Atât Legiunea Caragea cât si Codul Calimach consacra asadar o raspundere delictuala care are ca obiect repararea patrimoniala a unui prejudiciu si îsi gaseste temeiul în elementul subiectiv al greselii - intentionata sau neintentionata.
1.2.5. Biruinta clasei burgheze
Biruinta clasei burgheze îsi gaseste oglindirea, din punctul de vedere al legislatiei, în Codul civil din 1864 puternic inspirat din Codul civil francez din 1804.
Raspunderea civila delictuala
este reglementata prin art. 998 -
1003 ale Codului civil român în vigoare. Textele
înfatiseaza traducerea art. 1382
Din
cuprinsul articolelor de principiu 998 -
Principalul temei al raspunderii civile delictulale îl constituie împrejurarea ca paguba a fost pricinuita printr-o conduita, cu sau fara intentie, savârsita cu greseala, conduita pe care norma sociala o reproba.
Codul
distinge între delictul civil propriu-zis
care presupune o greseala
intentionata, adica un dol
(art.
S-a
preferat însa terminologia Codului civil care vorbeste de "greseala" (art.
Într-adevar, în covârsitoarea majoritate a cazurilor, raspunderea este angajata în temeiul unei greseli neintentionate, data fiind greutatea dovedirii acestui fapt launtric, intentia sau dolul se vor deduce din deosebita gravitate a culpei pe care ar fi savârsit-o cel ce a pricinuit paguba.
În principiu, nimeni nu poate fi chemat sa raspunda pentru pentru fapta sa decât daca i se poate imputa o greseala. Raspunderea este subiectiva atâta timp cât atârna de atitudinea psihica a celui care pricinuieste paguba fata de urmarile faptei ce este pe cale sa o savârseasca.
scoala clasica burgheza, întemeindu-se pe interpretarea textelor si pe lucrarile preparatorii ale Codului civil francez, a fundamentat raspunderea pentru altul, pentru animale si pentru ruina edificiului pe o prezumtie legala de culpa. Astfel, parintii raspund pentru fapta ilicita a copiilor minori, care locuiesc cu dânsii, pentru ca potrivit legii, purtarea pagubitoare a acestora face sa se prezume o culpa în cresterea si supravegherea lor; o prezumtie asemanatoare justifica raspunderea pentru fapta elevilor si a ucenicilor. Comitentul ar raspunde pentru prepusi pentru ca a gresit în alegerea sau conducerea acestora.
În sfârsit tot o culpa în paza sau supraveghere ar justifica si raspunderea pentru edificii. Sistemul Codului civil din 1864, astfel cum este înfatisat de catre doctrina burgheza clasica (scoala exegetica), este logic, coerent si unitar. El consacra în toate cazurile un sistem de raspundere subiectiva, întemeiat pe o greseala dovedita sau pe care legea o prezuma.
1.2.6. Dezvoltarea raspunderii civile delictuale în capitalism
Miscarea raspunderii delictuale nu se opreste aici. Limitarea raspunderii civile delictuale la singurele cazuri când un dol sau cel putin o culpa era imputabila pagubitorului, limitare, care, la timpul sau, a constituit un imens progres, forma un sistem care asigura atât securitatea statica, cât si cea dinamica a circuitului civil, prin faptul ca nimeni nu putea fi chemat sa repare paguba suferita de altul decât în masura în care respectiva paguba se datora greselii sale. Pe de alta parte, cei care desfasurau în cadrul societatii o activitate potential producatoare de daune nu erau descurajati în actiunea lor prin teama de a fi obligati la despagubire, chiar daca nici o culpa, dovedita sau presupusa de lege, nu le putea fi imputata.
Într-un asemenea cadru, puteau fi stabilite cu o relativa usurinta cauzele unui prejudiciu, iar aprecierea morala a conduitei oamenilor nu întâmpina greutati de netrecut.
În secolul al XX-lea, diviziunea muncii se adânceste, si drept urmare se înmultesc si se complica raporturile dintre oameni, iar viata si munca încep sa se desfasoare într-un ritm tot mai alert, ritm care nu este întotdeauna usor conciliabil cu prudenta si cu grija necesare pentru a evita prejudiciile ce pot fi produse prin activitatea mecanismelor.
Nu putine la numar au fost cazurile când cauza prejudiciului nu putea fi stabilita. Dovada culpei aquiliene a celui caruia îi apartineau masinariile prin mijlocirea carora a fost cauzata dauna, adesea nu putea fi dovedita, astfel ca victima, desi inocenta, trebuia sa suporte povara pagubei, si astfel tot mai adesea, rezultatele la care conducea aplicarea sistemului raspunderii subiective, apar nesatisfacatoare.
În acest context social - economic, în vestul Europei, puternic industria-lizat, se isca o vie controversa pe terenul literaturii juridice între aparatorii aplicarii integrale a sistemului raspunderii bazate pe aprecierea morala a conduitei celui care a produs prejudiciul si între cei care încearca sa promoveze o raspundere obiectiva, fara culpa.
Pentru cei care sustin teoria subiectiva, "orice caz de raspundere fara culpa, daca ar fi în adevar admis, ar fi o injustitie sociala. Ar fi în dreptul civil echivalentul a ceea ce este în dreptul penal condamnarea unui nevinovat"
Privita însa în perspectiva situatiei victimei - cel mai adesea om al muncii - problema îsi schimba înfatisarea.
În prezenta înmultirii daunelor cauzate de masini, fara ca o culpa sa poata fi imputata cuiva, se pune problema ocrotirii celor astfel pagubiti.
Solutia a fost cautata de unii pe terenul raspunderii contractuale. Neexecutarea unei obligatii contractuale ar îndreptati pe creditor sa pretinda reparatia, fara obligatia de a dovedi culpa debitorului. De aceea s-a sustinut ca angajatorul, încheind contractul de munca, s-a obligat tacit sa restituie la încetarea timpului de munca, pe muncitor sanatos si teafar. Teoria asa - zisei clauze de securitate nu a avut succes cât priveste contractul de munca, dar practica judecatoreasca a recunoscut-o în contractul de transport de persoane si în numeroase alte situatii.
Principala lupta teoretica s-a dat însa tot pe terenul raspunderii delictuale. Chiar si temeliile acesteia au fost clatinate de vreme ce conceptul culpei si cel al sanctionarii acestei abateri morale nu mai reuseau sa cuprinda multumitor relatiile social - economice din epoca masinismului.
Este ceea ce i-a determinat pe unii juristi progresisti, cum ar fi Saleilles si Josserand , sa preconizeze, înca de la sfârsitul secolului al XIX-lea, teoria riscului.
Victima, trebuie sa fie despagubita, fiindca prejudiciul pe care l-a suferit se datoreaza faptei unei alte persoane. Nu este vorba despre o pedeapsa ci de reparatie, adica de o simpla repunere a unui patrimoniu în starea initiala producerii prejudiciului. O asemenea pretentie a victimei nu are nevoie, pentru a fi îndreptatita, sa se întemeieze pe o culpa a unei persoane, raportul de cauzalitate materiala fiind suficient, de vreme ce fiecare are datoria de a repara pagubele pe care le-a cauzat prin fapta sa, indiferent daca aceasta fapta a fost sau nu culpabila.
Aceasta este teoria riscului, teorie care înfatiseaza mai multe variante. Pentru unii autori, datoreaza reparatie cel care desfasoara o activitate pentru profitul sau, daca astfel a cauzat altora un prejudiciu. Profitul nu trebuie sa fie pentru unul, iar riscul pentru altul. Ele trebuie reunite în acelasi patrimoniu. Unde este câstigul, acolo trebuie sa fie si riscul pagubei.
În sfârsit, s-a mai sustinut ca cei care au desfasurat o activitate prin altii, astfel încât acestia au lucrat dupa ordinele si directivele primite, raspund de activitatea pe care au ordonat-o si pe care au condus-o. Unde este autoritate, acolo este si risc. Este asa zisul risc de autoritate
Teoria riscului nu a reusit sa înlature raspunderea subiectiva, întemeiata pe sanctionarea unei greseli de conduita. Teoria riscului fiind întemeiata numai pe un raport de cauzalitate materiala, repararea urma a fi datorata chiar daca purtarea agentului nu a avut cusur din punct de vedere etic.
Pe de o parte, era greu de trecut peste faptul ca în dispozitia de principiu, din art. 998 din Codul Civil, textul care consacra raspunderea pentru fapta proprie, ea se refera anume la greseala celui care a pricinuit paguba.
Pe de alta parte, s-a observat ca ideea întemeiata pe risc se lovea si de nevoia de a rezerva fiecaruia, în interesul tuturor, în masura în care nici o greseala nu îi poate fi imputata, o zona de impunitate, în cadrul careia sa îsi poata desfasura activitatea, la dapost de orice raspundere.
Mai importanta
este evolutia practicii judecatoresti, care, prin
rastalmacirea corespondentului primului alineat al articolului
român
În acest context social - economic, nu e de mirare ca vechea Curte de Casatie a putut sa îsi însuseasca teza raspunderii bazata pe risc, stabilind: "Este de principiu ca raspunderea pentru daunele cauzate prin faptul lucrurilor neînsufletite este o raspundere obiectiva bazata pe ideea de risc, existenta ei fiind subordonata unei singure conditii: stabilirea raportului cauzal între dauna si faptul generator al acesteia, deci independent de orice culpa a proprietarului care are paza juridica a lucrului"
1.3. Formele raspunderii civile delictuale
Reglementare
Raspunderea civila delictuala este reglementata în art. 998 - 1003 ale Codului civil. Textele art. 998-1002 sunt o traducere fidela a art.1382 - 1386 din Codul civil francez iar art. 1003 este inspirat din art. 1156 al Codului civil italian, în faza de proiect în anul 1864, astazi abrogat.
Codul civil român stabileste, în articolele mentionate, sistemul raspunderii civile delictuale, pe care îl consacra printr-un numar redus de principii generale, care s-au dovedit a fi corespunzatoare si adaptabile marilor schimbari intervenite în societatea româneasca în decurs de un secol si trei decenii. Aceste principii constituie, datorita caracterului lor sintetic, cadrul general cuprinzator, pe care doctrina juridica, si în primul rând practica judecatoreasca au fost chemate si au reusit sa îl umple printr-o interpretare creatoare, facând dovada perenitatii lor.
În aceste articole, Codul civil sintetizeaza un principiu care corespunde atât unor cerinte de etica si echitate sociala cât si unor cerinte ale securitatii juridice: principiul raspunderii civile pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii
Textele legale nu îsi propun sa enumere si sa descrie, în mod concret, acele fapte ilicite care sunt de natura sa angajeze raspunderea civila.
Conform art. 998 din Codul civil, "orice fapta a omului care cauzeaza prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara". În completare, prin art. 999 se precizeaza ca "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa".
În afara de raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-999), prin art. 1000-1002 din Codul civil
se instituie raspunderea unor categorii de persoane pentru fapta
ilicita savârsita de o alta persoana (art.
Putinele articole din Codul civil în vigoare, consacrate raspunderii pentru cauzarea de prejudicii au dezvoltat o foarte bogata practica judecatoreasca, o diversitate cu totul deosebita de fapte si solutii.
Terminologie
Raspunderea civila delictuala este, în realitate, un raport juridic de obligatii care izvoraste dintr-o fapta ilicita si prejudiciabila. Deci raportul de raspundere delictuala este, de aceasta data, unul si acelasi lucru cu raportul de obligatii; dihotomia juridica în acest caz, este exclusa.
Obligatia de reparare a prejudiciului concretizeaza raspunderea civila a persoanei care a cauzat acest prejudiciu prin fapta sa ilicita. Aceasta fapta ilicita constituie ceea ce s-a numit, în literatura juridica si în practica judiciara, "delict civil".
Fapta ilicita care da nastere raportului juridic de raspundere, potrivit unei terminologii consacrate si traditionale, poarta denumirea de delict si cvasidelict. Este motivul pentru care, pornind de la termenul "delict" , raspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapte ilicite extracontractuale se numeste raspundere delictuala.
În consecinta, se poate spune ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii declanseaza o raspundere civila delictuala al carei continut îl constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat.
1.3.3. Natura juridica a raspunderii civile delictuale
Fapta ilicita cauzatoare de prejudicii angajeaza raspunderea civila delictuala
Raspunderea civila delictuala este o sanctiune specifica dreptului civil, aplicata pentru savârsirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Strict vorbind, ea este o sanctiune civila, cu caracter reparator, fara a fi în acelasi timp, o pedeapsa, cu toate ca, la originile sale istorice, aceasta sanctiune a avut caracter de pedeapsa, însa în decursul timpului a ajuns a se constitui ca o sanctiune de sine statatoare, cu scop exclusiv reparator.
Ceea ce este specific pentru pedepse este faptul ca ele au un caracter strict personal, urmarind sa aduca o restrângere sau chiar interzicerea exercitiului unor drepturi, uneori o blamare sociala, ori sa oblige pe faptuitor la anumite prestatii - cum sunt, de exemplu, amenzile penale ori amenzile contraventionale -, ca moduri de sanctionare a savârsirii unor fapte ilicite.
Raspunderea civila delictuala este o sanctiune civila care se aplica nu atât în considerarea persoanei care a savârsit fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, cât în considerarea patrimoniului sau. Asa fiind, daca autorul prejudiciului a decedat înainte de a i se fi stabilit întinderea raspunderii, obligatia de dezdaunare, deci însasi raspunderea civila delictuala, se va transmite mostenitorilor sai. Este o trasatura care subliniaza necesitatea de a preciza natura juridica a raspunderii civile delictuale: daca ar fi considerata o pedeapsa, ea nu s-ar putea stramuta asupra mostenitorilor celui care a cauzat prejudiciul prin fapta ilicita.
Afirmând caracterul de sanctiune fara caracter de pedeapsa al raspunderii civile delictuale, este necesar sa facem precizarea ca în contextul interferentelor dintre diferitele tipuri de sanctiuni juridice, nimic nu se opune ca aceasta sanctiune civila a se asocia cu o pedeapsa. Astfel, este posibil ca fapta ilicita cauzatoare de prejudicii sa fie, în acelasi timp, si infractiune sau abatere administrativa. De exmplu, delapidarea constituie o infractiune, dar si un delict civil. Aceasta înseamna ca, în acelasi timp cu pedeapsa penala prevazuta de lege, faptuitorului i se va aplica si sanctiunea civila a obligarii la plata despagu-birilor. Asocierea celor doua sanctiuni - pedeapsa penala si sanctiunea civila - nu duce nici la confundarea acestora, prin pierderea individualitatii lor, si nici la modificarea naturii juridice a fiecareia dintre sanctiunile aplicabile.
Tipurile raspunderii civile delictuale
Unul dintre principiile fundamentale ale raspunderii juridice este acela ca fiecare este raspunzator pentru propriile sale fapte. Acest principiu este deopotriva valabil si pentru raspunderea civila delictuala.
Este însa de observat ca anumite cerinte ale vietii sociale, deduse, în primul rând, din necesitatea ocrotirii unor persoane împotriva prejudiciilor pe care le-ar suferi fara nici o vina din partea lor, au impus o anumita extindere a raspunderii civile delictuale, chiar dincolo de limitele faptei proprii.
Codul civil consacra, astfel, pe lânga raspunderea pentru
fapta proprie (art. 998-
Pentru justificarea acestei extinderi a raspunderii, în teoria dreptului se face apel la fundamentari diferite, cum ar fi: existenta unei prezumtii de vinovatie a celui care, având în supravegherea sa anumite persoane, ori având în paza sa juridica anumite lucruri sau animale; ideea instituirii unei garantii legale, destinate a asigura înlaturarea unor prejudicii produse prin fapte ilicite ori produse prin introducerea, în mediul social, a unui anumit risc legat de desfasurarea unei activitati socialmente utile; ideea unei reparari echitabile a prejudiciilor rezultate ca urmare a unor anumite fapte ilicite ori ca urmare a unor activitati.
Independent de fundamentarile luate în considerare, raspunderea civila delictuala, chiar extinsa dincolo de limitele faptei personale, se încadreaza în functiile carora aceasta raspundere le corespunde.
§ 1. Felurile raspunderii civile delictuale în doctrina juridica traditionala.
Analizând dispozitiile legale în vigoare, doctrina juridica de drept civil din tara noastra apreciaza ca raspunderea civila delictuala este de trei feluri: raspundere pentru fapta proprie, raspundere indirecta sau pentru fapta altei persoane si raspundere pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale si ruina edificiului.
A. Raspunderea civila delictuala directa sau pentru fapta proprie.
Din generalitatea termenilor în care este conceputa reglementarea
raspunderii directe în art. 998-
B. Raspunderea civila delictuala indirecta sau pentru prejudiciile cauzate prin fapta altuia. Principiul raspunderii civile delictuale pentru fapta proprie se poate dovedi uneori insuficienta, în masura în care autorul prejudiciului este o persoana insolvabila. În asemenea ipoteze, victima risca sa nu poata obtine reparatia ce i se cuvine. De aceea, în scopul protejarii victimei împotriva insolva-bilitatii autorului prejudiciului si a se asigura astfel într-o masura apreciabila si securitatea dinamica a circuitului civil, Codul civil a instituit, alaturi de raspun-derea directa, în unele cazuri si o raspundere complementara, indirecta
Consacrarea raspunderii delictuale indirecte se explica datorita existentei unor relatii speciale între autorul prejudiciului si persoana chemata de lege sa îl repare.
Raspunderea pentru fapta altei persoane, este o modalitate suplimentara de ocrotire a intereselor victimei. Ea se adauga raspunderii pentru fapta proprie si se angajeaza numai în raporturile dintre persoana raspunzatoare si victima prejudiciului.
Asa se explica dreptul de regres al celui obligat sa raspunda indirect împotriva autorului faptei , pentru a obtine restituirea reparatiei pe care a acordat-o victimei. Codul civil reglementeaza trei cazuri de raspundere civila delictuala indirecta:
a) raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000, alin.2 si alin.5 C. civ.);
b) raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor în exercitarea functiilor încredintate (art. 1000 alin.3 C. civ.);
c) raspunderea institutorilor si meseriasilor pentru
prejudiciile cauzate de elevii si uenicii aflati sub supravegherea
lor ( art.1000 alin.4-
C. Raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, animale si ruina edificiului. Viata sociala a dovedit ca o persoana poate suferi un prejudiciu ce i-a fost cauzat, fara fapta omului, de un lucru, animal sau de ruina unui edificiu. În asemenea cazuri, neputându-se dovedi ca la originea pagubei este fapta unei anumite persoane, aplicând normele obisnuite ale raspunderii juridice, victima s-ar gasi în situatia inechitabila de a nu putea obtine repararea pagubei. De aceea, în scopul apararii intereselor celor pagubiti, legea civila a instituit raspunderea pentru lucruri, animale si ruina edificiului. De aceasta data, nu ne aflam în prezenta unei raspunderi indirecte ci în fata unei raspunderi directe a celui care are paza juridica a lucrului, animalului sau este proprietarul edificiului care a cauzat paguba.
Codul civil reglementeaza aceasta raspundere dupa cum urmeaza:
a) raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucrurile ce le avem în paza juridica (art. 1000 alin.(1) C. civ., parte finala)
b) raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele care se
afla în paza juridica a unei persoane ( art.
c) raspunderea proprietarului pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului (art.1002 C. civ.)
§ 2. Felurile raspunderii civile delictuale dupa criteriul fundamen-tului sau.
Raspunderea civila delictuala, în functie de fundamentul sau, în dreptul civil român, este de doua feluri: subiectiva, întemeiata pe culpa, si obiectiva, fara culpa.
În ceea ce ne priveste, vom abandona procedeul clasic si traditional de tratare a raspunderii civile delictuale, dupa modul cum este organizata în textele Codului civil. Analiza noastra va fi structurata în functie de cele doua temeiuri ale raspunderii.
CAPITOLUL II
FUNDAMENTUL SUBIECTIV AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
În sistemul Codului civil român, în principiu, raspunderea civila delictuala subiectiva se întemeiaza pe ideea de culpa, greseala sau vinovatie. Cu alte cuvinte, în cadrul raspunderii subiective fapta pejudiciabila trebuie sa fie culpabila.
Culpa exprima atitudinea autorului faptei ilicite fata de conduita sa si urmarile ei negative. Sub aspect psihic, culpa înglobeaza în continutul sau, procesul psihic care premerge si însoteste consumarea faptei ilicite. Culpa, este, de regula, un element care trebuie dovedit de catre persoana vatamata
În majoritatea legislatiilor intervine însa prezumtia de culpa, ca un corectiv sau masura de compromis care, dupa caz precede sau preîntâmpina si înlatura aparitia raspunderii civile delictuale obiective.
Domeniul de aplicare a raspunderii delictuale subiective este:
a) raspunderea pentru fapta proprie (art. 998-
b) raspundeea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000, alin.(2) si alin.(5) C. civ);
c) raspunderea institutorilor si meseriasilor pentru
prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea
lor ( art.1000, alin.4-
2.1. Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie
Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie este instituita prin art. 998 si 999 din Codul civil român, care constituie si temeiul pentru stabilirea con-ditiilor generale ale raspunderii.
Astfel, potrivit art.
Din analiza textelor art. 998-
Fapta pagubitoare trebuie sa fie ilicita. Ea trebuie totodata sa fie rodul unei greseli, adica sa fie doloziva sau culpabila.
Alaturi de aceste conditii, unii autori sustin si necesitatea exsistentei capacitatii delictuale a celui care a cauzat paguba . Potrivit însa opiniei majoritare, capacitatea delictuala nu este retinuta ca fiind o conditie distincta a raspunderii delictuale, considerându-se, pe drept cuvânt, ca ea constituie numai un element al conditiei culpei autorului faptei ilicite
Aceste din urma conditii privitoare la caracterul gresit al conduitei (fapta pagubitoare - fapta ilicita - si vinovatia sau culpa) sunt cerute în întregime în cazul raspunderii pentru fapta proprie. În cazul raspunderii pentru fapta animalelor ori a lucrurilor, ele fie nu sunt deloc necesare, de câte ori legea civila admite raspunderea fara elementele subiective ale greselii, fie sunt cerute - aceasta fiind o pozitie intermediara - numai sub forma tehnica a unor prezumtii legale de greseala.
Raspunderea pentru fapta proprie este o raspundere directa si apare ca o specie a raspunderii civile delictuale. Aceasta, poate avea ca element pasiv orice persoana fizica sau juridica, inclusiv statul sau unitatea administrativ-teritoriala (în aceste din urma cazuri, si prin act administrativ ilegal).
2.1.1. Culpa sau vinavatia celui care a cauzat prejudiciul
Culpa este definita ca fiind atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si pagubitoare fata de fapta respectiva si fata de urmarile acestei fapte
Raspunderea civila delictuala presupune întotdeauna un prejudiciu si fapta pagubitoare - caci altfel reparatiunea nu ar avea obiect - un raport de cauzalitate între prejudiciu si fapta pagubitoare - caci altfel nu s-ar întelege pentru ce persoana care a savârsit fapta ar fi chemata de lege sa raspunda -, precum si caracterul ilicit al acestei fapte, caci în principiu cel care a actionat fara a depasi hotarele licitului nu poate fi raspunzator.
Dar aceste conditii nu sunt suficiente. În afara de aceste elemente obiective, raspunderea delictuala presupune, de regula, un element subiectiv: greseala.
§ 1. Consideratii istorice.
La început, jurisconsultii romani, sub influenta filosofiei grecesti, au desprins - fara sa ajunga la un principiu general -, notiunea de dol si culpa, notiuni care au fost mai apoi adâncite de jurisconsultii bizantini.
Ulterior, în dreptul feudal, sub influenta bisericii, notiunea larga de greseala a prins sa se înfiripeze la lumina ideii religioase de pacat , cuprinzând deopotriva atât greseala intentionata - dol -, cât si pe cea neintentionata, neglijenta si imprudenta, pe scurt - culpa.
În aceasta dubla forma, elementul subiectiv al greselii a fost consfintit prin art. 1382 - 1383 ale Codului civil francez din 1804, texte care au servit drept model art. 998- 999 din Codul civil român din 1864.
Art.
Aceste texte dobândesc, prin interpretare istorica, adevaratul înteles.
Asadar, nu doar greseala intentionata, dolul, adica delictul civil (art.
Este de precizat faptul ca prin cvasidelictul civil se întelege orice greseala neintentionala iar nu numai greseala grava.
Este ceea ce au confirmat lucrarile preparatorii ale Codului civil francez din 1804. Astfel, în discursul sau catre Corpul Legislativ, Tarrible spunea: "Pentru ca paguba sa dea loc la reparatiune, ea trebuie sa fie efectul unei greseli sau a unei imprudente a cuiva; daca ea nu poate fi atribuita acestei cauze ea nu mai este decât lucrarea soartei, fiecare trebuind sa sufere ceea ce aceasta îi rezerva; dar daca este greseala sau imprudenta, cât de usoara ar fi influenta lor asupra pagubei pricinuite, reparatiunea este datorata"
În dreptul burghez, doctrina juridica s-a împartit în doua mari grupe în ceea ce priveste definirea termenului de greseala. În unele tari cum ar fi Elvetia, iliceitatea si greseala alcatuiesc doua elemente distincte; în alte tari cum ar fi Belgia sau Franta, ilicitul alcatuieste, alaturi de imputabilitate unul dintre elementele greselii.
Notiunea de greseala este definita de o buna parte a literaturii juridice franceze, pe terenul ilicitului. Astfel, Planiol, o defineste prin: "încalcarea unei obligatii preexistente" În aceeasi directie, pentru Savatier, greseala este "încalcarea unei îndatoriri legale sau morale determinate, ori a îndatoririi generale de a nu dauna pe altii"
L. Josserand, precizeaza ca "a savârsi o greseala delictuala înseamna a se vatama un drept, fara a se putea sprijini pe un drept superior sau cel putin echivalent"
Foarte aproape de aceasta definitie este definitia data de Matei Cantacu-zino, care spune: "(.) culpa nu poate sa existe si nu poate da loc la o sanctiune decât atunci când (.) cineva depaseste limitele dreptului sau si prin aceasta calca în domeniul dreptului subiectiv al altuia, cauzându-i astfel o paguba"
Dar în doctrina clasica burgheza, o iliceitate simpla nu este îndestulatoare pentru a constitui o greseala generatoare de raspundere. Temeiul raspunderii este imputabilitatea greselii, în sensul ca cel care a pricinuit paguba ar avea o vointa luminata de ratiune, care îi permite sa prevada urmarile faptei sale, sa deosebeasca binele de rau, si, în temeiul liberului arbitru sa aleaga o conduita care sa nu produca raul. El este raspunzator pentru faptul ca a savârsit o fapta pe care societatea o reproba, si pe care el putea si trebuia sa nu o savârseasca, datorita caracterul ei reprobabil.
Raspunderea civila delictuala este sanctiunea greselii savârsite în alegerea conduitei. Greseala generatoare de raspundere presupune prin urmare posibilitatea pentru cel care actioneaza de a revedea urmarile faptelor sale, aptitudine care implica ceea ce filosofia idealista numeste liberul arbitru. Greseala este o greseala morala; ea consta în alegerea libera a raului, atunci când binele putea si trebuia ales.
O parte a autorilor francezi sunt de parere ca este cu neputinta ca stufoasa complexitate a vietii sa fie prinsa într-o retea de obligatii legale sau de îndatoriri morale îndestulator de precise. De aceea ei parasesc metoda cercetarii analitice a ilicitului, pentru a-si gasi criteriul greselii în comparatia dintre conduita autorului faptei ilicite si cea a unui prototip social.
Este o distinctie care tinde sa paraseasca greseala morala în folosul unei greseli sociale. În aceasta conceptie, greseala este o eroare de conduita care introduce în mediul social o tulburare.
Astfel, pentru Fr. Geny, "culpa, nu este nimic altceva decât o eroare de conduita, o lipsa a comportarii care, normal se apreciaza dupa tipul abstract al omului drept si sigur de actele sale"
Formularea cea mai profunda a acestei opinii este data de H. si L. Mazeaud, pentru care culpa este fie intentia de pagubi, - în cazul delictului civil-, fie "o eroare de conduita pe care nu ar fi savârsit-o o persoana chibzuita, aflata în aceleasi circumstante externe, ca autorul daunei, în cazul cvasidelictului civil"
Deosebirea dintre cele doua conceptii despre greseala, care la prima vedere pare foarte neteda, este în realitate, mai putin importanta. Pe de o parte, partizanii greselii morale, admit totusi ca aprecierea conduitei oamenilor în societate nu se face dupa un criteriu subiectiv.
Pe de alta parte, partizanii asa-zisei greseli sociale, într-o masura mai larga sau mai restrânsa, tin seama, cel putin în cazuri extreme - al pruncului si al nebunului - de aptitudinea celui care pricinuieste paguba de a prevedea urmarile faptei sale, si exercitându-si liberul arbitru, de a alege între mai multe conduite posibile.
Asadar, se poate spune ca în dreptul burghez, cu rare exceptii, literatura juridica si practica judecatoreasca aseaza la temelia greselii, aptitudinea omului de a cunoaste, de a prevedea urmarile conduitei sale, si mai ales conceptul idealist al "liberului arbitru", cu ajutorul careia teoria dreptului burghez explica, alegerea dintre mai multe conduite.
§ 2. Terminologie
Latura subiectiva a faptei ilicte, ca element al raspunderii juridice în general, este exprimata, sub aspect terminologic în mod diferit în diferitele ramuri ale dreptului. Astfel în dreptul penal, aceasta latura, este exprimata, sub aspect terminologic prin termenul de vinovatie iar în materia raspunderii disciplinare se vorbeste de asemenea de vinovatie
În dreptul civil, latura subiectiva este exprimata, în marea majoritate a cazurilor, prin termenul de culpa si în cazuri mai rare, prin acela de greseala
Fara îndoiala ca exista deosebiri între raspunderea civila, pe de o parte, si celelalte forme ale raspunderii juridice - penala, disciplinara s.a. - pe de alta parte, deosebiri care se regasesc, printre altele, în continutul laturii subiective ce caracterizeaza fapta ilicita.
Unele ramuri de drept fundamenteaza cu deosebire raspunderea pe anumite forme ale vinovatiei - astfel, dreptul penal, de regula nu exclusiv, are în vedere fapta intentionala; celelalte feluri de raspundere, de exemplu cea civila si cea disciplinara retinând, bineînteles, raspunderea pentru fapta intentionala , îsi gasesc aplicarea, în marea majoritate a cazurilor, în formele neintentionale ale vinovatiei - neglijenta ori imprudenta.
Indiferent însa de notele caracteristice pentru definirea raspunderii juridice în diferitele ramuri ale dreptului, este de retinut totusi unitatea conceptului în care se exprima atitudinea subiectiva a autorului faptei ilicite fata de aceasta fapta si urmarile ei: este vorba, în toate cazurile de o atitudine subiectiva negativa, de neluare în considerare, de încalcare a normelor legale, atitudine ce se exprima în forme variate - de la intentie pâna la simpla neglijenta.
Aceasta atitudine, ce da unitate de continut conceptului la care ne-am referit, impune si o atitudine de ordin terminologic. Au fost exprimate anumite pareri în sensul adoptarii termenilor echivalenti de vina sau vinvatie, ca termeni de aplicatie generala pentru toate formele de raspundere juridica, inclusiv deci pentru raspunderea civla delictuala. Prin aceasta se evita, totodata, folosirea notiunii de culpa în mod diferit: în dreptul penal spre a exprima numai forma neintentionala a faptei vinovate, iar în dreptul civil spre a se exprima toate formele de vinovatie, incusiv deci caracterul intentional al faptei
§ 3. Definirea vinovatiei.
Vinovatia reprezinta atitudinea psihica pe care autorul a avut-o la momentul savârsirii faptei ilicite sau, mai exact, la momentul imediat anterior savârsirii acesteia, fata de fapta si urmarile acesteia.
Fapta ilicita, ca manifestare exterioara, presupune anterior un proces psihic complex, de constiinta si de vointa, proces care se sfârseste prin a se manifesta în exterior, a se obiectiva sub forma actiunii ori inactiunii ilicite.
Asadar, fapta ilicita pagubitoare atrage dupa sine raspunderea civila, în principiu, numai daca este constienta.
Este ceea ce se verifica si cu privire la greseala, caci aceasta presupune un agent care, cu ajutorul constiintei sale modelate de conditiile vietii materiale a societatii, sa prevada ori sa trebuiasca sa prevada urmarile faptelor sale.
Acesta este factorul intelectiv
În primul rând, atitudinea constienta a omului fata de conduita sa, fie ea alcatuita din fapte comisive ori omisive, consta în cunoasterea legilor obiective care actioneaza în natura si în societate si, în consecinta, în constiinta legaturilor firesti dintre aceste fapte si urmarile lor. Mai precis este vorba de cunoasterea legaturilor cauzale care unesc aceste fapte de consecintele lor si, drept urmare, prevederea rezultatelor actiunii sau inactiunii proiectate.
Dar atât nu ajunge. Mai e nevoie ca cel care îsi potriveste o conduita sa cunoasca semnificatia sociala a faptelor - actiuni ori inactiuni -, pe care sa le savârseasca, la lumina rezultatelor pe care aceste fapte le vor produce. El trebuie sa aprecieze conduita sa eventuala cu ajutorul scarii de valori existenta în societatea în care traieste.
Cu alte cuvinte, elementul intelectiv consta în reprezentarea în constiinta omului a semnificatiei sociale a faptei sale, si în prevederea sau cel putin în posibilitatea de a prevedea urmarile acelei fapte, fapta pe care o savârseste în acel moment sau urmeaza sa o savârseasca. Fara aceasta judecata de valoare nu poate fi vorba despre greseala, iar în masura în care raspunderea civila se întemeiaza pe culpa, nu poate lua nastere obligatia de reparare a prejudiciului cauzat. Asadar, fara constiinta caracterului antisocial, contrar moralei, a faptei si urmarilor ei, nu poate fi vorba de greseala sau culpa.
În doctrina s-a pus problema daca existenta greselii este conditionata de cunoasterea caracterului ilicit al faptei de catre cel care o savârseste.
Unii autori au fost de parere ca este necesara cunoasterea caracterului ilicit al faptei pentru ca greseala sa existe. Acestia au argumentat aceasta parere prin faptul ca s-ar înlesni, într-o masura nedorita, exonerarea de raspundere, înlaturându-se obligatia de reparare a prejudiciului cauzat, sub cuvânt ca agentul nu cunoaste legea care interzice savârsirea unor asemenea fapte.
Alti autori sustin ca în continutul notunii de greseala nu trebuie cuprinsa si constiinta caracterului ilicit al faptei pagubitoare.
Este cunoscut faptul ca dreptul si morala se interfereaza. Dar în afara domeniului comun, exista un domeniu propriu moralei, când încalcarea normei etice nu implica si violarea normei juridice, de pilda, relatiile sexuale între afini, precum si un domeniu propriu dreptului, când sanctiunea juridica intervine la existenta unei greseli morale, cum sunt cazurile de raspundere pentru prejudiciul cauzat în mod fortuit, adica fara greseala.
Pe de alta parte, problema includerii cunoasterii caracterului ilicit al conduitei în cuprinsul notiunii de greseala nu constituie o problema de proba, ci una de drept material, si anume aceea de a sti, în ipoteza în care ignorarea legii ar fi dovedita, daca scuza absolutorie a unei asemenea necunoasteri este sau nu admisibila.
De îndata ce autorul faptei iliite a avut constiinta caracterului antisocial, contrar moralei, al conduitei sale, atiudinea sa negativa fata de interesele societatii reclama masuri legale de influentare, sub forma raspunderii civile, iar faptul ca pagubitorul a crezut gresit ca legea nu cuprinde asemenea masuri de influentare, sau a fost în eroare asupra naturii acestor masuri, nu stirbeste întru nimic caracterul constient negativ al conduitei sale si nici necesitatea unei reactii juridice împotriva unei asemenea conduite. Desi nu a avut constiinta caracterului ilicit al conduitei sale, el va fi raspunzator din punct de vedere civil
În fapt, de cele mai multe ori, constiinta caracterului antisocial al unei conduite coincide cu constiinta caracterului sau ilicit. Dar aceasta din urma împrejurare este irelevanta din punctul de vedere al existentei sau inexistentei unei greseli. Este ceea ce apare limpede în cazul în care legea considera ilicita o fapta pe care legea anterioara o considera ca fiind inocenta, iar legiuitorul declara retroactiva, legea noua. În acest caz, la lumina legii anterioare care era în vigoare la savârsirea faptei, faptasul nu putea avea constiinta ca prin aplicarea unei legi viitoare fapta sa va deveni contrara legii. Cu toate acestea, faptasul va fi raspunzator de îndata ce a avut constiinta caracterului antisocial al conduitei sale.
Daca eroarea asupra caracterului ilicit al faptei pagubitoare nu are nici un efect asupra raspunderii civile, nu tot astfel se întâmpla în cazul în care fapta pagubitoare a fost savârsita cu buna credinta în întelesul ca cel care o savârseste a avut o reprezentare falsa, fie cu privire urmarile acestei fapte, fie cu privire la urmarile pe care fapta pagubitoare le comporta obiectiv.
În primul caz, autorul faptei ilicite a crezut gresit ca urmarile închipuite ale conduitei sale sunt inocente, atunci când urmarile reale sunt pagubitoare pentru colectivitate sau pentru membrii acesteia.
În cel de-al doilea caz, autorul faptei ilicite are o reprezentare justa a urmarilor faptei sale, dar este în eroare asupra aprecierii morale a faptei si a urmarilor acesteia în întelesul ca el crede gresit ca aceste urmari nu vatama justele interese ale colectivitatii sau ale membrilor acesteia, ci sunt conforme cu aceste interese, atunci când, în realitate fapta si urmarile sale sunt antisociale, contrare moralei.
În ambele ipoteze, unii autori socotesc ca eroarea în care se afla cel care a pricinuit paguba ar înlatura, indistinct, raspunderea civila.
Acest punct de vedere nu este întemeiat decât în parte. Într-adevar, fapta persoanei care a savârsit paguba este socotita savârsita cu greseala neintentionata, din culpa în functie de un criteriu subiectiv si concret, adica de aptiudinea agentului de a fi prudent si diligent, ci de un criteriu subiectiv si abstract, conduita pe care, diferentiat, dupa conditiile externe în care s-a aflat agentul, ar fi avut-o un prototip social înzestrat cu prudenta si diligenta cerute omului.
În concordanta cu aceasta conceptie, este exclusiva de raspundere numai eroarea pe care ar fi savârsit-o si prototipul social din cauze externe lui, iar nu si aceea pe care a savârsit-o agentul din cauze interne, si anume din pricina, deficientelor sale psihice, mintale. Astfel, nu va fi raspundere daca într-o noapte întunecoasa cineva a tras într-un politist, crezând ca trage într-un hot . Dar, va fi raspundere daca din cauza unei inteligente subnormale, autorul faptei ilicite a fost în eroare asupra urmarilor pe care le comporta fapta savârsita sau daca, datorita unei educatii morale deficiente, el nu a deslusit corect semnifi-catia sociala a faptei sale si a urmarilor ei.
Procesul intelectiv este o conditie necesara a greselii, dar el nu este si o conditie suficienta. Mai este nevoie ca savârsirea faptei care va produce prejudiciul sa fie decisa de cel care o savârseste, realizarea respectivei fapte neputând fi decât executarea unei hotarâri luate, în mod normal deliberat, de catre autorul faptei ilicite. Constiinta este si trebuie sa fie premisa vointei.
Acesta este factorul volitiv.
Greseala, am vazut, presupune cunoasterea, adica reprezentarea urmarilor firesti ale faptei proiectate.
Agentul va putea astfel sa faca o alegere constienta între savârsirea acestei fapte, prin definitie antisociala, si alte conduite posibile, conforme cu interesele societatii. El va cântari deliberând diferite scopuri, interese, sentimente, care îi solicita activitatea si, dupa cum doreste sau nu realizarea unor anumite rezultate potrivnice intereselor societatii, sau accepta sau nu cu indiferenta producerea lor, ori dupa cum dimpotriva, el este atras de potrivirea comportarii sale cu imperativele moralei sociale, agentul va decide sa savârseasca fapta ilicita fie comisiva fie omisiva, care aduc atingere intereselor societatii sau pe cele ale membrilor acesteia, ori sa adopte o alta conduita conforma cu interesele sociale sau ale membrilor acesteia
Asadar elementul volitiv se concretizeaza în procesul psihic de deliberare si de luare a unei hotarâri cu privire la conduita pe care o va avea acea persoana.
Procesul volitiv are doua faze: deliberarea si decizia sau hotarârea.
Pentru ca o greseala sa poata fi pusa pe seama cuiva, acela trebuie sa fie o fiinta de drept care sa aiba o vointa. Aceasta vointa trebuie sa fie apta de a alege constient si rational.
Vointa este necesar sa fie libera de a alege între bine si rau, între social si antisocial. Actul de vointa, fiind liber, persoana în cauza are posibilitatea sa aleaga între doua sau mai multe solutii. Raspunderea juridica se va angaja numai daca, dintre mai multe conduite, autorul faptei a ales-o pe cea antisociala.
În aceste conditii, omul poate sa îsi stabileasca scopuri obiectiv realizabile si sa aleaga mijloace potrivite pentru a înfaptui aceste teluri prin activitatea sa. Asadar, cunoscând urmarile firesti ale unei conduite si semnificatia sociala a acestei conduite si a urmarilor ei, el poate sa aleaga între mai multe tipuri de comportament dupa criteriul moral.
Posibilitatea alegerii între conduita antisociala si conduitele care nu aduc atingere legitimelor interese ale societatii sau ale membrilor acesteia, deriva din aptitudinea generala de a alege necesitatea si de a alege comportarea posibila care nu ofenseaza direct sau indirect interesul general.
În sfârsit, în legatura cu ambii factori - factorul intelectiv si factorul volitiv - se pune, pe plan juridic, urmatoarea problema: în concret, spre a fi libera cu adevarat, alegerea unei conduite nu trebuie sa fi fost constrânsa de factori imprevizibili, care sa îl fi silit pe subiect sa actioneze într-un anumit fel.
Este ipoteza unor factori care înlatura caracterul vinovat al faptei, factori ce pot avea incidenta si asupra raportului de cauzalitate dintre fapta si prejudiciu, cum sunt: fapta victimei însesi, fapta unei terte persoane, pentru care cel care actioneaza nu este tinut a raspunde; cazul fortuit si cazul de forta majora.
§ 4. Formele greselii.
Greseala în delictul civil poate fi intentionata: dolul, sau neintentionata: culpa. Atât dolul cât si culpa, se pot înfatisa fiecare în doua feluri diferite. Dolul presupune întotdeauna intentia actuala sau numai eventuala de a pagubi. El poate fi direct sau indirect
Daca pagubitorul prevedea urmarile faptei sale ilicite si desi cunostea semnificatia lor sociala negativa, voia ca aceste urmari sa se produca, suntem în prezenta unui dol propriu-zis sau a unui dol direct. Dolul direct este, în întelesul pe care dreptul roman îl dadea notiunii de dolus, intentia malitioasa, dorinta actuala de a pagubi pe altul.
Dol direct poate fi, asadar, numai daca pagubirea altuia este unul din scopurile faptei ilicite. Nu se cere însa ca intentia malitioasa sa fie singurul sau principalul scop al actiunii ori inactiunii savârsite .
Este conceptia despre greseala intentionata, despre dol, care era admisa în dreptul nostru pâna la începutul secolului al XIX-lea
Mai târziu, literatura juridica a largit conceptia despre greseala inten-tionata, admitând ca alcatuieste o asemenea greseala si dolul indirect, adica îm-prejurarea ca agentul îsi reprezinta, prevede consecintele pagubitoare pentru altul, ale faptei ce urmeaza a savârsi, nu doreste realizarea lor, dar aceasta realizare îi este indiferenta si, prin urmare, accepta eventualitatea realizarii urmaritor pagubitoare.
Atitudinea psihica a agentului fata de fapta sa ilicita si de urmarile ei poate sa nu implice nici direct, nici indirect, nici actual, nici eventual, intentia de a pagubi. Greseala poate fi neintentionata, adica sa constituie o simpla culpa. Aceasta se poate înfatisa fie sub forma imprudentei, fie sub aceea a neglijentei.
Este imprudent acela care prevede rezultatul pagubitor al faptei sale ilicite, nu doreste realizarea acestui rezultat si nici nu este indiferent fata de eventualitatea unei asemenea realizari, dar spera în mod usuratic, sa-l poata preîntâmpina.
În sfîrsit, este neglijent cel care, desi este presupus faptul ca putea sa prevada urmarile pagubitoare ale faptei pe care o savârseste, urmari pe care oricum trebuia sa le prevada, nu si-a dat osteneala sa cunoasca efectele firesti ale acestei fapte pricinuind astfel paguba.
Prezumtia de previziune va putea fi înlaturata, dovedindu-se cauza, externa autorului faptei ilicite, care l-a împiedicat pe acesta sa îsi poata reprezenta urmarile conduitei sale.
§ 5. Gradele culpei
Reamintim ca în dreptul roman se facea distinctie între culpa lata (culpa grava), culpa levis (culpa usoara) si culpa levissima (culpa foarte usoara).
De culpa grava nu s-ar face vinovat nici omul cel mai marginit, pe când culpa usoara este imprudenta sau neglijenta pe care nu ar fi savârsit-o un om cu diligenta normala, medie. Aceasta împartire a culpei nu a fost preluata nici de Codul civil francez si nici de Codul civil român.
În literatura noastra juridica s-a aratat ca stabilirea mai multor grade de culpa în doctrina are la baza o gresita interpretare a textelor romane si ca aceasta împartire este inutila si lipsita de legatura cu sistemul logic
Asadar, în dreptul nostru se admite ca daca legea nu dispune altfel, gra-vitatea greselii nu exercita nici o influenta asupra raspunderii civile, fie ea contractuala sau delictuala, caci, în principiu, oricare ar fi gravitatea sau lipsa de gravitate a greselii, de îndata ce este greseala, iar celelalte conditii ale raspunderii civile sunt întrunite, ia nastere obligatia de reparare a prejudiciului, iar repararea va fi de regula integrala, oricare ar fi gradul de gravitate al greselii
În cadrul culpelor, gradul lor de gravitate nu este întotdeauna lipsit de însemnatate.
Culpa grava, greseala de neiertat, spre deosebire de cea usoara, este asimilata, de regula cu greseala intentionata, în întelesul ca în masura în care dolul este supus unui regim juridic deosebit de cel al culpei, si greseala de neiertat este supusa acestui din urma regim, Culpa lata dolo aequiparatur.
Dreptul prezuma, pâna la dovada contrara, ca greselile pe care nu le-ar savârsi omul cel mai marginit sunt în realitate indiciul unei încercari de a se ascunde intentia malitioasa. Omul care, prin fapta sa pagubitoare, se înfatiseaza ca excesiv de marginit devine suspect. El este prezumat, daca nu se aduce dovada contrara, ca sub pretinsa lui limitare a mintii disimuleaza rautatea.
Se admite îndeobste, ca spre deosebire de raspunderea
contractuala, în materie delictuala raspunderea este
angajata nu numai de culpa usoara dar si de culpa foarte
usoara (culpa levissima). Este
ceea ce reiese din art.
Distinctia dintre aceste forme ale culpei, în dreptul nostru civil, nu prezinta, de regula, interes practic, fiindca raspunderea civila are la baza principiul repararii integrale a pagubei. De aceea o persoana care a cauzat alteia un prejudiciu este obligata sa îl repare în întregime, indiferent daca a actionat cu intentie sau fara intentie.
Gradatia greselilor prezinta interes practic când este culpa comuna, adica în cazurile când si victima a fost în culpa, precum si daca mai multe persoane sunt chemate sa raspunda împreuna pentru acelasi prejudiciu
În cazul culpei comune, reparatia datorata victimei va fi redusa în proportie cu gradul culpei imputabile si uneia si celeilalte parti.
Rezulta ca stabilirea unor criterii mai severe sau mai putin severe pentru aprecierea culpei duce în mod implicit la recunoasterea, cel putin limitata sau de speta a gradelor de culpa.
§ 6. Stabilirea culpei
Stabilirea existentei culpei are o importanta deosebita; de ea depinde determinarea raspunderii civile.
La stabilirea culpei intentionale (a dolului direct sau indirect) nu apare nici o dificultate, pentru stabilirea intentiei nu este nevoie de un criteriu exterior; autorul faptei prevede urmarile conduitei sale si doreste sau accepta producerea acestora
Mai dificila este problema stabilirii culpei neintentionale (a imprudentei si neglijentei) a autorului faptei ilicite. La imprudenta, faptuitorul crede, în mod usuratic, ca urmarile nu se vor produce, iar la neglijenta, faptuitorul nu prevede urmarile conduitei sale, desi trebuia si putea sa le prevada
De aceea, se pune întrebarea care este exigenta societatii în aceasta privinta, unde trebuie sa stabilim hotarul care desparte prudenta de imprudenta si diligenta de neglijenta, care este întinderea grijii de care fiecare trebuie sa dea dovada pentru a fi la adapost de raspunderea civila delictuala. Iata problemele în legatura cu care s-au conturat trei puncte de vedere
a) Criteriul subiectiv. Într-o prima opinie, s-a considerat ca imprudenta si neglijenta trebuie apreciate dupa un criteriu subiectiv, în functie de capacitatea fiecaruia (vârsta, sex, nivel de instruire, caracter, temperament), pentru a putea determina daca putea si trebuia sa prevada urmarile faptei sale . Autorul este în culpa, daca se poate deduce vinovatia lui raportat la conduita sa obisnuita
În aceasta conceptie, vinovatia consta în faptul ca autorul nu s-a con-format cerintelor legale, desi ar fi putut sa o faca. Pâna la urma, s-a ajuns la concluzia ca vinovatia nu trebuie privita ca o operatie de evaluare a capacitatii autorului de a se comporta altfel decât a facut-o, ci ca o prezumtie ce rezulta din inexistenta cauzelor care înlatura vinovatia.
Criteriul subiectiv la care ne referim aici asigura securitatea statica a fiecarui membru al societatii, însa ar fi sacrificata securitatea dinamica în persoana celor pagubiti
Chiar daca ar fi ideal ca modul de comportare al indivizilor sa fie evaluat în functie de modul lor de comportare obisnuit, iar reprosul sa intervina numai în masura în care ar fi fost posibila si o alta conduita, totusi, o asemenea judecata este imposibil de realizat.
Iata de ce criteriul subiectiv nu a putut deveni conceptie dominanta.
b) Criteriul obiectiv. Într-o a doua opinie, conforma cu practica noastra judiciara, s-a optat pentru un criteriu obiectiv, abstract. De esenta acestui criteriu este faptul ca vinovatia faptuitorului se stabileste în functie de un model de com-portament abstract, adica prin comparatie cu diligenta si prudenta de care ar fi dat dovada un tip uman abstract, stabilit ca etalon de comportament, în situatia data.
Astfel, este în culpa acea persoana care nu a dat dovada de prudenta si diligenta cu care ar fi lucrat, în acele împrejurari, un tip uman abstract, un om cu o capacitate medie, normala, apreciata în functie de nivelul general al raspunderii sociale
În continuarea tipului de om abstract, trebuie pornit de la necesitatea abordarii acestei probleme prin luarea în considerare, pe de o parte, a dinamicii vietii sociale, iar pe de alta parte, a varietatii relatiilor sociale cu privire la care poate interveni un fapt ilicit cauzator de prejudicii.
S-a precizat faptul ca acest criteriu obiectiv este un criteriu dinamic si variabil. Este dinamic, deoarece societatea este într-o continua dezvoltare si transformare, inclusiv sub aspectul sporirii volumului de cunostinte detinute de om deci a cresterii gradului de cunoastere a indivizilor. El este variabil, deoarece functioneaza în raport cu conditiile si cu circumstantele reale si personale în care a fost savârsita fapta
c) O a treia opinie este o parere intermediara, potrivit careia aprecierea culpei se face pornind de la criteriul obiectiv, prin referire la comportamentul unui om normal, abstract, care actioneaza cu grija fata de interesele societatii si ale semenilor sai, si care s-ar fi aflat în aceleasi împrejurari exterioare ca autorul faptei. Acest criteriu obiectiv trebuie însa completat cu unele elemente concrete (infirmitatile fizice grave, conditiile specifice: timp si loc în care se actioneaza, felul activitatii în cursul careia a intervenit fapta pagubitoare etc.).
În aceasta conceptie, nu trebuie sa se tina seama de circumstantele interne subiective psihice si fizice ale faptuitorului (temperamentul, caracterul etc.), deoarece, în caz contrar, ne-am întoarce la criteriul concret si subiectiv
§ 7. Capacitatea delictuala si vinovatia.
Victima faptei ilicite care solicita obligarea autorului
prejudiciului la repararea acestuia, fiind reclamant în proces, conform
principiului înscris în art.
Capacitatea civila constituie o parte a capacitatii juridice. Capacitatea juridica civila cuprinde capacitatea de folosinta, capacitatea de exercitiu si capacitatea delictuala.
Prin capacitatea civila delictuala întelegem aptitudinea persoanei de a raspunde din punct de vedere civil, adica aptitudinea persoanei de a con-stientiza caracterul ilicit al faptei pe care o savârseste si urmarile acesteia în ordinea de drept, capacitatea de a discerne între licit si ilicit, impunându-i-se obligatia de a repara prejudiciul cauzat prin faptele proprii
Pentru ca o persoana sa poata fi obligata la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa, trebuie sa aiba constiinta faptelor sale, puterea de a discerne între ceea ce este permis si nepermis, licit si ilicit. Cu alte cuvinte, angajarea raspunderii civile delictuale este conditionata de existenta discernamântului.
Culpa prezuma discernamântul; în absenta lui, vinovatia nu exista. Existenta sau inexistenta discernamântului este un fapt juridic, posibil a fi probat prin orice mijloc legal de proba, un loc important ocupându-l mijloacele medicale.
Capacitatea delictuala nu trebuie confundata cu capacitatea de exercitiu; prima se refera la raspunderea pentru savârsirea de fapte juridice ilicite cauzatoare de prejudicii, iar a doua priveste încheierea de acte juridice.
Lipsa
capacitatii delictuale (a
discernamântului) apare la minorii
sub 14 ani si la bolnavii psihici. Potrivit art. 25 alin. (3) din
Decretul nr. 32/1954, minorii care nu au împlinit vârsa de 14 ani nu
raspund pentru faptele lor ilicite, decât daca se dovedeste
ca au lucrat cu discernamânt. Acest text de lege instituie o
prezumtie relativa a lipsei de discemamânt pentru minorii sub 14
ani, respectiv o prezumtie de
discernamânt pentru cei ce au împlinit aceasta vârsta. Prezumtia fiind relativa, poate fi
probat contrariul.
Pentru antrenarea raspunderii delictuale a minorului sub 14 ani, în baza
art. 998-
În privinta bolnavilor psihici, trebuie sa distingem între cei pusi sub interdictie judecatoreasca si cei nepusi sub interdictie.
Cu privire la capacitatea delictuala a bolnavilor psihici pusi sub interdictie judecatoreasca, în doctrina au aparut doua tipuri de interpretari ale textului art. 25 alin. (3) din Decretul nr. 32/1954.
Astfel, majoritatea autorilor sustin ca, în lipsa unei reglementari exprese, se aplica prin analogie prevederea textului legal citat, aceste persoane fiind asimilate minorului sub 14 ani. Prin urmare, în privinta bolnavilor psihici pusi sub interdictie judecatoreasca opereaza prezumtia legala relativa a lipsei de discernamânt, raspunderea lor delictuala putându-se angaja numai daca se va face dovada contrara ca au savârsit fapta cu discernamânt, într-un moment de luciditate.
Dimpotriva, daca bolnavul psihic n-a fost pus sub interdictie judecatoreasca si a împlinit vârsta de 14 ani, se prezuma ca a avut discerna-mânt. Înlaturarea raspunderii sale delictuale este posibila numai daca se va face dovada contrara.
Într-o alta opinie , fara a deosebi între bolnavul psihic pus sau nepus sub interdictie, se sustine ca, daca savârseste o fapta ilicita, dupa împlinirea vârstei de 14 ani, pâna la proba contrara, este considerat ca a actionat cu discernamânt; sarcina înlaturarii acestei prezumtii revine interzisului.
Pentru argumentarea acestei opinii, s-a aratat ca dispozitiile art. 25 alin. (3) din Decretul nr.32/1954 privitoare la minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani si art. (11) din Decretul nr.31/1954, care prevede ca un asemenea minor precum si interzisii judecatoresti nu au capacitate de exercitiu, nu pot fi interpretate extensiv, prin analogie, deoarece sunt de stricta interpretare.
În favoarea acestei opinii se mai invoca urmatoarele argumente:
1) Punerea sub interdictie este o masura de ocrotire a alienatului sau debilului mintal lipsit de discernamânt, având ca efect lipsirea persoanei fizice de capacitatea de exercitiu si ca urmare, instituirea tutelei. Legea nu stabileste deci printre efectele punerii sub interdictie si pe acela al neraspunderii civile pentru lipsa capacitatii delictuale.
2) Art.
Alta este situatia faptelor ilicite cauzatoare de prejudicii care, chiar daca sunt interzise, pot fi totusi savârsite de catre cel pus sub interdictie, ceea ce se si întâmpla în practica.
Art.142 C. fam. nu se refera deci la lipsa totala a discernamântului celui pus sub interdictie, ci numai la discernamântul ce priveste interesele alienatului sau debilului mintal "în cadrul circuitului civil"
3) Punerea sub interdictie este o institutie juridica ce presupune o anumita procedura care se deruleaza în timp. Lipsa discernamântului poate exista la un moment dat, dar pot exista si momente de luciditate, chiar în momentul savârsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu. Prin urmare, bolnavul psihic, spre deosebire de minorul sub vârsta de 14 ani, raspunde pentru prejudiciile cauzate prin fapta sa ilicita, chiar daca a fost pus sub interdictie, atâta timp cât nu se face dovada ca la data savârsirii faptei ilicite era lipsit de discernamânt.
Lipsa discernamântului poate fi probata prin orice mijloc legal de proba, inclusiv prin prezumtii simple. O astfel de prezumtie poate consta si în aceea ca, Ia momentul respectiv, faptuitorul se afla pus sub interdictie judecatoreasca. Problema lipsei discernamântului poate fi pusa si atunci când autorul faptei poate dovedi ca a actionat în stare de inconstienta datorata betiei accidentale sau hipnozei. Dar, autorul prejudiciului va putea fi scutit de raspundere, numai daca lipsa discernamântului, în momentul savârsirii faptei, nu se datoreaza culpei sale
Incapacitatea delictuala presupune o lipsa totala de discernamânt. Lipsa partiala a discernamântului nu influenteaza existenta si întinderea raspunderii civile.
Prin urmare, "cel care nu este lipsit total de discernamânt este prezumat de legea civila ca are, pe deplin, discernamântul corespunzator tipului de om care serveste un etalon al gradului de prudenta si diligenta de care trebuie sa dea dovada orice membru al societatii"
Daca lipseste capacitatea delictuala a autorului faptei prejudiciabile, victima nu va putea obtine obligarea faptuitorului la reparatie. De aceea, s-a pus problema daca victima prejudiciului este ocrotita sau nu împotriva faptelor ilicite si prejudiciable savârsite în stare de lipsa de discernamânt. Raspunsul este partial negativ.
Astfel, art. 1000 alin. (2) si (3) C.civ. instituie raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori si raspunderea cadrelor didactice si meseriasilor pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii minori aflati sub supravegherea lor. Victima se gaseste într-o situatie deosebit de nefavorabila doar atunci când faptuiorul este lipsit de discernamânt si nu exista o persoana chemata de lege sa raspunda de prejudiciul cauzat.
În fata instantelor judecatoresti au aparut cazuri în care s-a pus problema angajarii raspunderii delictuale în situatia când prejudiciul a fost cauzat de un minor care, la data savârsirii faptei, nu avea parinti sau de catre o persoana majora lipsita de discernamânt. Practica judecatoreasca s-a pronuntat în sensul obligarii la despagubiri a unui minor, lipsit de discernamânt, care a incendiat o suprafata de padure. Instanta suprema, recunoscând ca, în principiu, numai faptele omului savârsite din culpa pot angaja raspunderea pentru prejudiciul cauzat, în cazul din speta, a apreciat ca "ar fi contrar echitatii si regulilor de convietuire sociala ca victima sa suporte singura paguba, iar autorul ei sa nu fie obligat macar în parte sa o repare, daca are posibilitati materiale, tinându-se seama deci de situatia patrimoniala a partilor din proces" . Solutia a ramas multa vreme singulara, dar mai târziu aceleasi considerente au fost invocate în solutionarea altei cauze , când litigiul a avut ca obiect acordarea de despagubiri unei persoane fizice a carei integritate corporala a fost vatamata prin fapta ilicita a unei persoane lipsite de discernamânt. Recunoscând ca greseala este o conditie esentiala si necesara pentru angajarea raspunderii pentru pagubele cauzate prin fapte ilicite, s-a apreciat totusi, ca în astfel de cazuri "considerente de echitate impun obligarea la despagubiri pentru repararea pagubei, cel putin partial, în raport cu posibilitatile sale materiale, fiind împotriva echitatii ca victima faptei ilicite sa suporte integral paguba respectiva".
Putem deci conchide ca practica judiciara a admis, exclusiv pe motiv de echitate, posibilitatea obligarii persoanei lipsite de discernamânt la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta ilicita atunci când starea patrimoniala îi permite si justifica o atare masura.
Se poate deci retine ca problema capacitatii delictuale se rezolva, avându-se în vedere un singur criteriu: discernamântul autorului faptei. Situatia ca mi-norul este sub sau peste 14 ani are importanta numai sub aspectul repartizarii sarcinii probei existentei sau inexistentei discernamântului
§ 8. Domeniul de aplicare a culpei în cadrul raspunderii civile delictuale.
În conceptia doctrinei juridice si a practicii juridice contemporane, culpa sau greseala este o conditie necesara numai în anumite cazuri de raspundere civila delictuala. Domeniul ei de aplicare este, prin excelenta, raspunderea pentru fapta proprie, când conditia culpei trebuie sa fie dovedita de cel care pretinde reparatia pagubei ce i-a fost cauzata. Este de mentionat ca exista si anumite cazuri de raspundere civila delictuala obiectiva, situatii în care conditia culpei dovedite sau chiar prezumate nu este necesara.
Raspunderea pentru fapta proprie constituie domeniul principal al raspunderii fondate pe culpa faptuitorului.
§ 9. Corelatia dintre vinovatie, fapta ilicita si raportul de cauzalitate.
Fapta ilicita, desi obiectivata într-un anumit comportament, nu este o simpla actiune mecanica, ci este si ramâne o fapta omeneasca - reprobabila, desigur, pentru caracterul sau ilicit.
Caracterul omenesc al faptei este dat tocmai de latura sa subiectiva - care în materia raspunderii se concretizeaza în vinovatia celui care a savârsit fapta.
Privind desfasurarea, în ansamblu, a procesului de gândire si actiune, vinovatia însasi implica o atitudine de constiinta fata de fapta si de urmarile acesteia si un act de vointa, sub impulsul caruia este realizata fapta, deci, constiinta creeaza cauzalitatea psihica - în sensul ca prefigureaza însusi mersul cauzal al lucrurilor, iar vointa declanseaza cauzalitatea fizica a faptei.
Necesitatile specifice ale analizei juridice în domeniul special al raspunderii, însemnatatea pe care o prezinta sub aspectul consecintelor, au determinat izolarea acestora, pe planul cercetarii, ca elemente distincte, laturile diferite ale faptei - latura sa psihica, cea obiectivata si relatiile cauzale în care aceasta fapta intra. Analiza separata nu înlatura însa, pe planul realitatii, unitatea în care aceste laturi se gasesc.
De aceea, într-o analiza complexa a elementelor raspunderii nu se poate face abstractie totala de elementul subiectiv al vinovatiei, chiar atunci când este examinata latura obiectiva a raspunderii, respectiv caracterul ilicit al faptei, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu; aceasta întrucât însusi caracterul ilicit al faptei si raportul de cauzalitate au fost, mai înainte de a deveni realitate, prefigurate în mintea celui care a actionat. Desigur însa ca stabilirea exacta a faptei si a raportului de cauzalitate urmeaza a fi facuta pe baza modului obiectiv în care acestea s-au realizat efectiv, tinând seama de devierile, de toate abaterile si neconcordantele dintre gândirea autorului si materializarea în fapta a acestei gândiri.
În fine, aceasta unitate dintre latura subiectiva si cea obiectiva a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii nu justifica folosirea improprie, în unele hotarâri judecatoresti, a termenului de culpa, în locul aceluia de "fapta ilicita ori a formularii improprii - "raport de cauzalitate între culpa si prejudiciu".
2.2. Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane
2. 2. 1. Raspunderea parintilor pentru fapta copiilor minori
§ 1. Prevederile legale privind raspunderea parintilor.
În art. 1000 alin. (2) C. civ. se prevede ca "Tatal si mama, dupa moartea barbatului, sunt responsabili de prejudiciul cauzat de copiii lor minori ce locuiesc cu dânsii"; în alineatul final se prevede, totodata, ca "tatal si mama (.) sunt aparati de responsabilitatea aratata mai sus, daca probeaza ca nu au putut împiedica faptul prejudiciabil".
Cât priveste redactarea alineatului al doilea al articolului
Din anul 1948, prin adoptarea Constitutiei din 13 aprilie
Ne aflam în fata unei raspunderi solidare, care este în deplina concordanta cu principiul înscris în Codul familiei "ambii parinti au aceleasi drepturi si îndatoriri fata de copiii lor minori, fara a deosebi dupa cum acestia sunt din casatorie, din afara casatoriei ori adoptati", art. 97 alin. (1) C. fam.
Este de observat ca raspunderea parintilor este o raspundere pentru fapta altuia în sensul ca va fi pusa în miscare numai daca, si în masura în care minorul a savârsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.
§ 2. Fundamentarea raspunderii parintilor în actuala reglementare.
Exista o unitate de pareri în literatura de specialitate si în practica, în a considera ca este pe deplin justificat si conform echitatii, sa se acorde protectie victimei prejudiciului, instituindu-se o raspundere adecvata a parintilor pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii comise de copiii lor minori.
În fundamentarea raspunderii parintilor, se porneste de la constatarea ca exista o relatie cauzala între felul de îndeplinire a îndatoririlor parintesti si faptele copiilor minori, relatie care trebuie sa fie avuta în vedere atunci când se pune problema acoperirii prejudiciilor suferite de o victima.
Pornind de la aceste fundamentari de fond - necesitatea ocrotirii intereselor vicimei prejudiciului, insufiecienta masurilor luate de parinti pentru evitarea cauzarii prejudiciilor de catre copiii lor minori - prevederea din Codul civil stabileste un sistem de prezumtii referitoare la raspunderea parintilor, menite sa usureze situatia victimei sub aspect probatoriu.
De obicei, referitor la fundamentarea, sub aspectul tehnicii juridice a prevederilor art. 1000 alin. (2) C. civ. se afirma ca raspunderea parintilor se întemeiaza pe o prezumtie de culpa în modul în care si-au îndeplinit anumite îndatoriri care le reveneau. Aceasta afirmatie nu este în totalitate exacta.
În realitate, dupa ce victima prejudiciului face dovada existentei prejudiciului, a faptei ilicite a minorului si a legaturii de cauzalitate dintre aceasta fapta si prejudiciu, o tripla prezumtie se declanseaza:
prezumtia ca în exercitarea îndatoririlor ce le reveneau fata de copilul minor au existat abateri care, prin rezultatul lor final - prejudiciul - s-au definit ca fiind adevarate actiuni ori omisiuni ilicite, de natura se le angajeze raspunderea pentru fapta minorului;
prezumtia de cauzalitate între neîndeplinirea îndatoririlor ce le reveneau si comiterea de catre minori a faptei ilicite, cauzatoare de prejudicii;
prezumtia vinei (culpei) parintilor, de obicei în forma neglijentei în îndeplinirea necorespunzatoare a obligatiilor pe care le aveau.
a) O prima opinie porneste de la premisa ca raspunderea se întemeiaza pe nerespectarea de catre parinti a obligatiei ce le revine, de a exercita supravegherea asupra copiilor lor minori. Aceasta opinie se regaseste atât în literatura de specialitate , cât si în numeroasele decizii ale instantelor judecatoresti.
b) Potrivit celei de a doua conceptii, raspunderea parintilor trebuie sa fie întemeiata nu numai pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzatoare a obligatiei de supraveghere, dar totodata, si a obligatiei de a asigura educarea copilului minor.
Întemeiata
pe o conceptie mai exigenta fata de îndatoririle ce revin parintilor privind pe
copiii lor minori si totodata, pe o atitudine de mai atenta
ocrotire a victimei prejudiciilor, aceasta conceptie, admisa de
multi autori de specialitate , a început sa-si gaseasca ecou si în unele
decizii judecatoresti, inclusiv în unele decizii ale fostului
Tribunal Suprem, decizii care marcheaza tendinta unei noi
orientari a practicii judiciare. Astfel de exemplu, într-o decizie din anul
Desigur, parintii minorului ar putea fi exonerati de raspundere numai daca ar dovedi în mod convingator ca, în concret, în raport cu obligatiile ce le reveneau ca parinti (...), s-au preocupat de educarea fiului lor si ca, deci, nu s-au dezinteresat de copil si nu au neglijat educarea lui . Aceeasi conceptie a fost retinuta si într-o decizie ulterioara a fostului Tribunal Suprem, pronuntata în completul de sapte judecatori, când, de asemenea, s-a mentionat ca fapta ilicita a copilului minor "demonstreaza în mod categoric ineficienta educatiei date (...), educatie care a ramas deficitara si datorita activitatii necorespunzatoare în acest sens a celor doi parinti"
Aceasta
fundamentare a raspunderii parintilor a capatat o
aplicatie
c) Potrivit acestei a treia conceptii, raspunderea parintilor trebuie sa fie întemeiata, atât pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzatoare a îndatoririi de supraveghere, cât si a "obligatiei de crestere" a copilului minor, astfel cum aceasta obligatie este definita de Codul familiei . Este de retinut ca "obligatia de crestere" are un continut mai larg decât "obligatia de educare". Într-adevar, în conformitate cu art. 101 alin. (2) C. fam. parintii "sunt obligati sa creasca copilul, îngrijind de sanatatea si dezvoltarea lui fizica, de educarea, învatatura si pregatirea profesionala a acestuia (...)". Acesta fiind continutul "obligatiei de crestere a copilului", înseamna ca exigentele fata de parinti fiind sporite, în aceeasi masura sporeste si raspunderea acestora pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii savârsite de copiii lor minori, diminuându-se în mod corespunzator posibilitatea lor de a înlatura prezumtiile prevazute de lege privind aceasta raspundere.
Jurisprudenta a retinut însa si fundamentarea raspunderii parintilor având drept premisa îndatorirea ce le revine cu privire la cresterea copiilor
Astfel, relativ recent, o Curte de Apel a retinut ca, "având în vedere necesitatea ocrotirii intereselor victimei faptei prejudiciabile, Codul civil pre-zuma culpa partilor în neîndeplinirea obligatiei de a creste copilul, care cuprinde îndatoririle de educare, de asigurare a învataturii, de supraveghere, de îngrijire a sanatatii si dezvoltarii lui, de paza exercitata asupra activitatii sale".
Dincolo de rezervele care exista fata de utilizarii notiunii de "paza" în aceasta materie, evidentiem ca desi conceptia aceleiasi instante "prezumtia de culpa a parintilor poate fi rasturnata numai prin dovada imposibilitatii materiale de a exercita supravegherea copilului minor si nu din simpla dificultate cum ar fi împrejurarea ca fapta prejudiciabila a fost comisa atunci când parintii erau plecati la serviciu", ea a decis ca "lipsa unei educatii corespunzatoare poate fi dedusa din chiar savârsirea faptei ilicite de catre minor"
Fara a intra în detalii este de mentionat ca, potrivit art 1000 alin. (2) si (5) C. civ. prezumtiile care stau la baza raspunderii - si aceasta indiferent de conceptia pe care o adoptam - sunt prezumtii legale cu caracter relativ, care pot fi deci înlaturate prin proba contrarie. Prin aceasta proba parintii trebuie sa dovedeasca împrejurarea "ca n-au putut împiedica faptul prejudiciabil" [art. 1000 alin. (5) C. civ.]. Este însa evident ca, în functie de conceptia adoptata, obiectul probei contrarii va diferi - dupa cum avem în vedere simpla obligatie a parintilor de supraveghere ori dubla obligatie, de supraveghere si educatie, ori supraveghere si crestere.
Între criticile pe care adeptii conceptiei potrivit careia raspunderea parintilor trebuie întemeiata pe "culpa în supraveghere" le aduc conceptiilor potrivit carora raspunderea trebuie sa fie întemeiata pe îndatorirea de "supraveghere si educatie" ori de "supraveghere si crestere a copilului", a fost si aceea ca prin extinderea, în acest fel, a obligatiilor parintilor, se creeaza o dificultate reala în posibilitatea administrarii probei contrarii cerute pentru rasturnarea prezumtiilor instituite de lege. Pe drept cuvânt însa, în literatura de specialitate s-a aratat ca aceasta critica este, în realitate, un argument în sprijinul adoptarii unor conceptii de raspundere sporita a parintilor, deoarece, "cu cât parintele va fi mai expus a se vedea obligat la repararea civila a prejudiciilor copilului sau, cu atât diligenta pe care o va pune în îndeplinirea celor doua îndatoriri la care ne referim va fi mai mare"
Adaugam la acest argument si pe acela ca exonerarea de raspundere civila a parintilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, fara o verificare minutioasa a modului în care acestia si-au îndeplinit îndatoririle care le reveneau, ar crea o profunda inechitate în dauna victimei prejudiciului, pe seama careia ar fi pusa sarcina integrala a suportarii prejudiciului cauzat prin fapta ilicita, de copilul minor al altei persoane
§ 3. Domeniul de aplicare a art. 1000 alin. (2) C civ.
Prezumtiile privind raspunderea prevazuta în art 1000 alin. (2) C. civ. se aplica parintilor, indiferent daca filiatia este din casatorie, ori din afara casatoriei. Ele se aplica, de asemenea, celui care a adoptat copilul minor, de îndata ce, de la data ramânerii irevocabile a hotarârii judecatoresti prin care a fost încuviintata adoptia, "adoptatorul are fata de copilul adoptat drepturile si îndatoririle parintelui firesc fata de copilul sau" [art 50 alin. (1), respectiv art 51 alin. (1) din Legea nr. 273 din 21 iunie 2006 privind regimul juridic al adoptiei]
În literatura
de specialitate a fost exprimata si opinia potrivit careia art
1000 alin. (2) C. civ. ar fi aplicabil si altor persoane decât
parintilor si adopta-torilor, si anume persoanelor care,
potrivit legii, au fost învestite cu drepturile si îndatoririle
parintesti . În aceasta situatie ar fi, de exemplu, tutorii ( art
Persoanele mentionate, altele decât
parintii si înfietorii, ar putea fi facute
raspunzatoare din punct de vedere civil pentru faptele
ilicite ale copilului minor, însa
nu pe temeiul prezumtiilor prevazute de art. 1000 alin. (2) C. civ.,
ci în conditiile raspunderii - inclusiv cele
privind proba - prevazute de art. 998-
§ 4. Conditiile generale ale raspunderii parintilor pentru fapta copiilor minori.
Angajarea raspunderii civile delictuale, în general, presupune întrunirea anumitor conditii, si anume: prejudiciul, fapta ilicita, raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, vinovatia.
Ca principiu, aceste conditii generale trebuie sa fie prezente si în cazul angajarii raspunderii parintilor pentru fapta ilicita a copilului lor minor.
A. Victima prejudiciului trebuie sa faca dovada cu privire la: a) existenta prejudiciului; b) existenta faptei ilicite a minorului; c) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita a minorului si prejudiciu.
O precizare se
impune cât priveste întrunirea conditiilor generale ale
raspunderii civile delictuale în persoana minorului: pentru angajarea
raspunderii parintilor nu se cere conditia ca minorul sa fi actionat cu
discernamânt, deci cu vinovatie. Într-adevar, daca s-ar
cere ca minorul sa fi actionat cu discernamânt, practic s-ar
înlatura raspunderea parintilor tocmai în acele cazuri în
care prezenta lor în îndrumarea imediata a copilului ar fi fost mai
necesara, adica în ipoteza
minorilor nevârstinici. În literatura
de specialitate exista unanimitate
în acest sens, iar practica judecatoreasca
este
B. De îndata ce victima a facut dovada existentei conditiilor mentionate în persoana minorului, urmatoarele conditii ale raspunderii, care se refera la parinti, sunt prezumate de lege
a) existenta faptei ilicite a acestora constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzatoare a îndatoririlor care le reveneau privind supravegherea si educatia sau cresterea minorului;
b) existenta raportului de cauzalitate dintre aceasta fapta ilicita a parintilor si comiterea de catre minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Rezulta ca raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita a parintilor si prejudiciu este un raport mediat de fapta ilicita a copilului minor
c) existenta vinei parintilor pentru neîndeplinirea ori îndeplinirea necores-punzatoare a îndatoririlor care le reveneau potrivit legii.
§ 5. Conditiile speciale ale raspunderii parintilor pentru fapta copiilor minori.
Pe lânga conditiile generale ale raspunderii, si cumulativ cu acestea, pentru angajarea raspunderii parintilor în conditiile art. 1000 alin. (2), doua conditii speciale trebuie îndeplinite:
A. Copilul sa fie minor. Este de observat ca prevederile art. 1000 alin. (2) C. civ. au în vedere pe copiii care, la data savârsirii faptei, erau minori. Este indiferent daca acestia erau total lipsiti de capacitatea de exercitiu. Întrucât nu împlinisera vârsta de 14 ani, ori aveau o capacitate de exercitiu restrânsa - între vârsta de 14 -18 ani.
Prevederea privind raspunderea parintilor nu se aplica daca, potrivit legii, copilul a devenit major înainte de împlinirea vârstei de 18 ani, prin efectul casatoriei [art. 8 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954].
De asemenea, ea nu se aplica nici în cazul persoanelor majore lipsite de discernamânt ca efect al alienatiei ori debilitatii mintale, chiar daca se afla puse sub interdictie judecatoreasca iar sarcina ocrotirii lor este exercitata de catre parinti
B. Copilul sa aiba locuinta la parintii sai. În ceea ce priveste cea de-a doua conditie, privind comunitatea de locuinta a minorului cu cea a parintilor, ea decurge din prevederea expresa a art. 1000 alin. (2), conform careia parintii raspund pentru copiii minori "ce locuiesc cu dânsii" .
În literatura de specialitate s-a atras atentia ca ceea ce intereseaza este locuinta minorului, care în covârsitoarea majoritate a cazurilor coincide cu domiciliul lui legal; împrejurarea ca, de regula, exista aceasta coincidenta între domiciliu si locuinta rezulta, printre altele, din prevederea art. 100 alin. (1) C. fam. potrivit caruia "copilul minor locuieste la parintii sai", corelata cu prevederea art. 14 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954, conform careia "domiciliul minorului este la parintii sai sau la acela dintre parinti la care el locuieste statornic".
În unele situatii exceptionale, este posibil totusi ca minorul sa nu aiba locuinta la parintii sai, desi domiciliul sau legal se afla la acestia. O asemenea ipoteza este cea prevazuta de art. 14 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954, conform caruia "domiciliul copilului încredintat de instanta judecatoreasca unei a treia persoane ramâne la parintii sai (...)".
Ca regula, în acele situatii exceptionale în care nu exista coincidenta între domiciliu si locuinta, pentru determinarea raspunderii parintilor în temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ. se va lua în considerare locuinta si nu domiciliul
Ca principiu, cu unele precizari, în aprecierea îndeplinirii ori neîndeplinirii conditiei prevazute de lege referitoare la comunitatea de locuinta dintre parinti si copilul minor, trebuie pornit de la premisa ca ceea ce intereseaza este locuinta pe care legea o stabileste pentru minor, chiar daca în fapt minorul nu ar avea acea locuinta. Intereseaza deci locuinta pe care acesta trebuia sa o aiba, nu cea pe care o are în fapt
Ori de câte ori, desi potrivit legii minorul trebuia sa locuiasca cu parintii sai, totusi din vina acestora ori mai exact si din vina acestora, minorul nu se afla la locuinta stabilita potrivit legii, având în fapt o alta locuinta, raspunderea parintilor întemeiata pe prevederile art 1000 alin. (2) C civ. nu poate fi înlaturata, deoarece nimeni nu poate sa invoce propria sa vina spre a se exonera de raspundere. În conceptia unor autori, aceasta vina a parintelui trebuie luata în considerare nu ca simpla vina în supraveghere, ci ca o vina cu un continut mai larg, cuprinzând atât insuficientele manifestate în supravegherea minorului, cât si pe cele în cresterea sau numai în educarea minorului, insuficiente care au stat la baza parasirii de catre minor a locuintei stabilite conform legii.
În legatura cu conditia comunitatii de locuinta a minorului cu parintii sai, în practica judecatoreasca au fost deosebite mai multe situatii în care locuinta de fapt a minorului se afla în alta parte decât la locuinta parintilor sai, unde ar fi trebuit sa se afle, potrivit legii.
a) O prima situatie este aceea în care minorul a parasit locuinta parintilor fara voia acestora, si în timp ce era fugit din casa parinteasca a savârsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Desi au existat unele hotarâri judecatoresti în care s-a apreciat ca parintii nu pot fi facuti raspunzatori pentru fapta minorului, datorita simplei împrejurari ca acesta nu mai locuia la ei, totusi este de observat ca orientarea generala a instantelor este în sensul ca raspunderea parintilor nu poate fi înlaturata în cazul mentionat, fara o cercetare atenta a conditiilor care au determinat parasirea locuintei de catre minor.
Dupa cum
s-a aratat în decizia de îndrumare nr. 6 din 17 noiembrie
Rezulta ca în motivarea deciziei de îndrumare a fostului Tribunal Suprem, se porneste de la conceptia potrivit careia parasirea locuintei de catre minor se datoreaza culpei în supraveghere a parintilor. De aceea, în decizie se conchide faptul ca parintii vor fi exonerati de raspundere "daca, totusi, s-a exercitat o supraveghere corespunzatoare, iar, în caz de disparitie, s-au facut toate diligentele necesare pentru readucerea sa (a minorului) la domiciliu" ori "daca se va dovedi ca, desi si-au îndeplinit în mod corespunzator obligatia de supraveghere, totusi nu au putut împiedica savârsirea infractiunii''.
Fiind de acord cu orientarile esentiale cuprinse în decizia de îndrumare cuprinse în decizia mentionata, se apreciaza totusi ca, daca fundamentul raspunderii parintilor îl constituie nu numai lipsa de supraveghere, ci si lipsurile în educatia ori cresterea minorului, simpla dovada a "exercitarii unei supravegheri corespunzatoare" ori a îndeplinirii de catre parinti în mod corespunzator a obligatiei de supraveghere, nu este îndestulatoare pentru a-i exonera de raspunderea care le revine cât priveste parasirea de catre minor a locuintei si cât priveste savârsirea de catre acesta, dupa parasirea locuintei, a unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii.
Într-adevar, insuficientul interes sau chiar dezinteresul unor parinti fata de cresterea si educarea minorului, relele tratamente aplicate acestuia, unite cu lipsa de supraveghere, pot sa constituie tot atâtea cauze imputabile parintilor, care sa fi determinat parasirea casei parintesti.
b) O alta situatie evidentiata de practica judecatoreasca a fost aceea în care minorul, care a savârsit fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, se afla temporar - pe o perioada mai mult sau mai putin îndelungata - în vizita la rude sau la prieteni, în aceeasi ori în alta localitate, de exemplu în timpul vacantei.
Ca principiu, în aceste cazuri aplicarea art. 1000 alin. (2) C. civ. nu poate fi înlaturata. Locuinta temporara la care minorul se afla cu voia parintilor sai nu poate sa duca la concluzia ca a fost înlaturata conditia locuintei comune, la care se refera prevederea mentionata a Codului civil. Simpla vointa a parintilor privind locuinta temporara a minorului nu ar putea constitui un temei pentru a face inaplicabila aceasta prevedere, cu atât mai mult cu cât parintii erau datori sa se preocupe de asigurarea conditiilor corespunzatoare de îndrumare si supra-veghere a copiilor lor minori, chiar daca acestia se aflau temporar la altcineva.
c) O situatie speciala a fost considerata aceea în care în timpul savârsirii faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, minorul era internat în spital. Pornind de la premisa ca în aceasta situatie minorul nu locuia cu parintii sai si ca acestia nu au fost în masura sa exercite supravegherea, într-o hotarâre judecatoreasca s-a apreciat ca prevederile art. 1000 alin. (2) C. civ. nu sunt aplicabile
Exista anumite rezerve fata de aceasta solutie, pentru doua motive: mai întâi ca locuinta de fapt a copilului - la spital - pe perioada bolii, chiar daca este justificata, nu poate sa duca la concluzia ca a disparut comunitatea de locuinta a parintilor cu copilul minor; în al doilea rând, temeiul raspunderii parintilor îl constituie nu simpla lipsa de supraveghere, ci totodata, lipsurile în educatia ori cresterea copilului minor, imputabile parintilor.
d) Solutii contradictorii au fost date în cazul în care minorul internat într-o scoala de munca si reeducare a fugit din scoala si în timp ce vagabonda, a savârsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii. Au fost pronuntate decizii în sensul inaplicabilitatii prevederilor art. 1000 alin. (2) C. civ., pe motiv ca minorul locuia la parintii sai si deci, acestia nu au avut posibilitatea sa exercite supravegherea asupra lui
În ultimii ani au fost însa pronuntate si decizii în sensul aplicarii prevederilor art. 1000 alin. (2) C. civ., referitor la raspunderea parintilor pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicita, de un minor, dupa ce acesta a fugit din scoala de munca si reeducare, scoala în care fusese internat pentru comiterea unor fapte cu caracter infractional.
Într-adevar, la baza schimbarii locuintei minorului fata de cea a parintilor - mai întâi prin internarea lui în scoala de munca si reeducare si apoi, dupa fuga din scoala, la o locuinta de fapt - au stat anumite carente de ordin educativ, tinând de însasi cresterea minorului. Asa fiind, neaflarea minorului la locuinta lor, în cazul analizat, nu poate fi invocata de ei spre a înlatura raspunderea prevazuta de art. 1000 alin. (2) C. civ.
e) O situatie aparte este si aceea în care, la data savârsirii faptei ilicite de catre minor, parintii sai se aflau în executarea unei pedepse privative de libertate ori erau arestati preventiv.
De obicei se considera ca, în acest caz, nu se poate face aplicarea prevederilor art. 1000 alin. (2) C. civ., invocându-se lipsa comunitatii de locuinta si imposibilitatea în care parintii se aflau, de a exercita supravegherea asupra minorului . Desigur ca argumentele în sprijinul solutiei mentionate sunt puternice.
f) Problema raspunderii parintilor în cazul în care acestia nu au locuinta comuna. Este ipoteza care poate sa apara cel mai adesea în cazul sotilor despartiti în fapt, al sotilor aflati în cursul procedurii de divort, al sotilor divortati ori al parintilor minorului din afara casatoriei.
Principiul este
ca pentru fapta minorului va
raspunde parintele caruia acesta i-a fost încredintat, fie prin hotarâre
judecatoreasca, fie, dupa caz, prin simpla învoiala a
parintilor ori prin aceasta învoiala încuviintata
de instanta judecatoreasca. Aceasta concluzie are la
baza regula conform careia parintele caruia i s-a încredintat
copilul exercita cu privire la acesta drepturile parintesti
(art. 43 si
În practica judecatoreasca, s-a pus întrebarea care dintre parinti va fi raspunzator si pe ce temei juridic, daca minorul care a comis fapta ilicita cauzatoare de prejudicii se afla, în fapt, la locuinta parintelui caruia nu-i fusese încredintat potrivit legii.
În literatura juridica a fost exprimata opinia potrivit careia în ipoteza mentionata, raspunderea potrivit art. 1000 alin. (2) C. civ. trebuie sa revina nu parintelui la care copilul locuia în fapt, ci parintelui caruia copilul i-a fost încredintat.
S-a
aratat, ca parintele la care copilul se afla în fapt "ar putea fi raspunzator pentru
fapta copilului", în conditiile art. 998-
O alta opinie a fost exprimata în practica judiciara. Potrivit acestei opinii, în ipoteza în care parintii sunt divortati si minorul a fost încredintat unuia dintre ei, dar a fost luat pentru crestere si îngrijire de celalalt parinte, parintele caruia i-a fost incredintat minorul nu raspunde de daunele cauzate de acesta în timp ce se afla la celalalt sot. În aceasta ipoteza, s-a aratat, va raspunde parintele cu care copilul se afla în fapt, temeiul raspunderii fiind art. 1000 alin. (2) C. civ. . S-a înclinat spre solutia adoptata în practica judecatoreasca, solutie pe care o consideram aplicabila ori de câte ori exercitarea în fapt a drepturilor parintesti de catre parintele caruia nu i-a fost încredintat copilul, si locuinta minorului la acesta au un caracter de durata si nu se rezuma la o simpla vizita în cadrul relatiilor personale dintre acest parinte si copil, relatii la care se refera Codul familiei în art. 43 alin.(3)
Opinia exprimata în literatura, potrivit careia, invariabil, raspunderea trebuie sa revina parintelui caruia i-a fost încredintat copilul pare excesiva. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în practica, de multe ori, neexercitarea drepturilor parintesti de catre parintele caruia copilul i-a fost încredintat se datoreaza nu atât neglijentei acestui parinte, cât opunerii celuilalt, care continua a exercita în fapt aceste drepturi.
S-a considerat totodata, ca în cazul în care copilul se
afla numai într-o simpla vizita la parintele caruia nu
i-a fost încredintat si, în acest timp, a comis o fapta
ilicita cauzatoare de prejudicii, raspunderea acestui parinte ar
putea fi angajata pe temeiul art. 998-
§ 6. Înlaturarea prezumtiilor privind raspunderea parintilor.
Art. 1000 alin. (2) C. civ. întemeiaza raspunderea parintilor pe o tripla prezumtie, privind neîndeplinirea îndatoririlor parintesti, existenta raportului de cauzalitate între aceasta neîndeplinire si savârsirea de catre minor a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, vinovatia, ca latura subiectiva a neîndeplinirii îndatoririlor parintesti.
Am retinut, de asemenea, ca declansarea acestor prezumtii decurge din dovedirea directa de catre victima faptei ilicite savârsite de minor si a raportului de cauzalitate dintre aceasta fapta ilicita si prejudiciu.
Totodata, potrivit art. 1000 alin, (5) C. civ., parintii sunt aparati de raspundere "daca probeaza ca n-au putut împiedica faptul prejudiciabil".
Rezulta, asadar, ca prezumtiile instituite prin art. 1000 alin. (2) C. civ. sunt prezumtii legale relative, susceptibile deci de proba contrarie.
Obiectul esential al acestei probe contrarii trebuie sa îl constituie faptul ca parintii si-au îndeplinit în mod ireprosabil îndatoririle care le reveneau, ca deci nu se poate retine un raport de cauzalitate între fapta lor - ca parinti ce nu si-au facut datoria fata de copil - si fapta ilicita cauzatoare de prejudicii comisa de catre minor.
Daca se porneste de la premisa ca fapta parintilor a constat în exer-citarea necorespunzatoare a supravegherii minorului, atunci dovada pozitiva a împrejurarii ca au exercitat aceasta supraveghere, însa nu au putut împiedica fapta ilicita a minorului, va fi suficienta spre a duce la exonerarea de raspundere a parintilor. În numeroase hotarâri judecatoresti se regaseste aceasta conceptie, cu remarcarea tendintei de a se aprecia cu din ce în ce mai mare exigenta îndatorirea de supraveghere ce revine parintilor.
Astfel, de exemplu, într-o decizie s-a retinut ca simpla dificultate în exercitarea supravegherii sau exercitarea ei în mod insuficient nu înlatura raspunderea parintilor. Dupa cum s-a spus, în aceasta ordine de idei, daca s-ar proceda altfel "ar însemna ca faptele prejudiciabile comise de copiii minori în timp ce parintii sunt ocupati si nu îi au efectiv în supraveghere, sa nu duca la nici o consecinta sub raportul raspunderii parintilor, ceea ce este contrar textului, care cere conditia ca acestia sa probeze ca nu au putut împiedica fapta prejudiciabila"
Daca se porneste de la premisa, ca fapta parintilor a constat nu numai în nerespectarea îndatoririlor de supraveghere dar si acelora de educare ori crestere a minorului, dovada contrara prezumtiei legale va fi mai complexa si deci mai dificila, întrucât trebuie sa se refere la un dublu obiect: supravegherea si educarea ori cresterea minorului
Daca nu au reusit sa rastoarne prezumtia privind insuficienta îndeplinire a îndatoririlor ce le reveneau, pentru a înlatura totusi prezumtia de cauzalitate dintre fapta lor si fapta copilului minor, parintii vor trebui sa faca dovada ca un fapt exterior copilului, pentru care ei nu sunt tinuti a raspunde, a determinat cauzal savârsirea de catre acesta a faptei - de exemplu, un caz fortuit, de forta majora etc.
Pentru a înlatura prezumtia de vinovatie în modul în care si-au îndeplinit îndatoririle, pe lânga faptele exterioare copilului mentionate mai sus, care pot fi exoneratoare si de vinovatie, parintii ar mai putea invoca, de exemplu, lipsa lor de discernamânt, lipsa cu un anumit caracter de durata, de natura a înlatura vinovatia pentru neîndeplinirea îndatoririlor parintesti.
7. Efectele raspunderii parintilor.
Daca toate conditiile prevazute în art. 1000 alin. (2) sunt îndeplinite, parintii sunt tinuti sa raspunda integral fata de victima prejudiciului cauzat de minor.
În ipoteza în care minorul era lipsit de discernamânt, numai parintii vor raspunde. Daca minorul a avut discernamânt la momentul savârsirii faptei ilicite, victima are latitudinea de a trage la raspundere fie pe minor - singur - fie pe parinti - singuri -, fie deopotriva pe minor si pe parinti. În acest din urma caz, atât parintii, cât si minorul vor raspunde pentru întregul prejudiciu, raspunderea lor fiind o raspundere solidara sau, dupa unii autori, in solidum
Desigur ca temeiurile raspunderii vor fi diferite: minorul va
raspunde pentru fapta proprie, potrivit art. 998 sau
În masura în care parintii au platit integral despagubirile datorate pentru fapta savârsita de minorul cu discernamânt, ei au posibilitatea ca, pe calea unei actiuni în regres îndreptata împotriva acestuia, sa recupereze de la acesta ceea ce au platit pentru el.
§ 8. Corelatia dintre raspunderea parintilor si raspunderea profesori-lor ori mestesugarilor.
Potrivit art. 1000 alin. (4) C. civ., profesorii si mestesugarii "raspund de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor în tot timpul ce se gasesc sub a lor priveghere". Ca si raspunderea parintilor, si aceasta raspundere poate fi înlaturata daca profesorii ori mestesugarii "probeaza ca nu au putut împiedica faptul prejudiciabil" [art. 1000 alin. (5) C. civ.].
Corelatia dintre raspunderea parintilor si raspunderea profesorului ori mestesugarului atunci când elevul sau, dupa caz, ucenicul este minor a iscat numeroase controverse. Problema apare numai pentru ipoteza în care elevul ori ucenicul comite fapta ilicita cauzatoare de prejudicii în timp ce se afla ori trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului ori mestesugarului, întrucât, dincolo de limita acestei perioade, va functiona raspunderea parintilor, fara a se pune în discutie si existenta raspunderii altor persoane.
Întrebarea este aceea de a se sti daca raspunderea parintilor, pe temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ., va putea fi în vreun fel angajata pentru fapta ilicita pe care copilul minor a savârsit-o în timp ce se afla, în calitate de elev ori de ucenic, sub supravegherea profesorului ori a mestesugarului.
În literatura de specialitate si în practica se admite ca cele doua raspunderi - cea instituita prin art. 1000 alin. (2) pentru parinti si cea instituita prin art. 1000 alin. (4) C. civ. pentru profesori si mestesugari - nu se pot aplica concomitent, ca deci ele se exclud. Se afirma, astfel, ca daca sunt întrunite conditiile prevazute de art. 1000 alin. (4) pentru raspunderea profesorului ori mestesugarului, în sensul ca minorul se afla ori trebuia sa se afle sub supravegherea acestuia, nu mai este posibila implicarea raspunderii parintilor întemeiata pe prevederile art. 1000 alin. (2) C. civ.
Din afirmarea acestei teze de principiu decurge consecinta de ordin practic ca, asa fiind, parintii nu vor putea fi chemati sa raspunda pe temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ., pentru prejudiciul pe care copilul minor l-a cauzat, de exemplu, însusi profesorului în supravegherea caruia se afla , pentru prejudiciul cauzat, în genere, în timpul în care se afla la scoala , ori pentru prejudiciul cauzat dupa ce a fugit din scoala de munca si reeducare unde fusese internat si unde ar fi trebuit sa se afle
Temeiul solutiilor mentionate îl constituie conceptia despre raportul în care se afla raspunderea parintilor cu celelalte raspunderi pentru fapta altuia, în general, si cu raspunderea profesorului ori mestesugarului, în special. Se admite, astfel, ca fata de celelalte feluri de raspundere pentru fapta altuia, raspunderea parintilor este o raspundere cu caracter general. În consecinta, comparativ cu raspunderea parintilor, cea prevazuta pentru profesor ori mestesugar - fiind marginita, în timp, numai la perioada în care elevul sau ucenicul se afla sub supravegherea lui - apare ca fiind o raspundere speciala.
În linii esentiale, tezele de principiu mentionate mai sus sunt juste, desi ele sunt susceptibile de unele rezerve, ce decurg din absolutizarea concluziei desprinse din aceste teze, concluzie potrivit careia, în toate cazurile, raspunderea institutorului ori a mestesugarului exclude raspunderea parintilor întemeiata pe art. 1000 alin. (2) C. civ. Aceasta absolutizare îsi are explicatia în faptul ca în literatura si în practica nu s-a acordat suficienta atentie compararii temeiurilor aflate la baza raspunderii parintilor, cu cele ale raspunderii profesorului ori mestesugarului.
Concluzia absolutei înlaturari a raspunderii prevazute în art. 1000 alin. (2) C. civ. pentru parinti nu mai este conforma cu opinia potrivit careia, câta vreme raspunderea profesorului ori mestesugarului se întemeiaza pe lipsurile în supravegherea elevului ori ucenicului, raspunderea parintilor se întemeiaza pe neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzatoare nu numai a îndatoririi de supraveghere, dar si a aceleia privind educarea ori cresterea copilului minor.
Daca temeiurile raspunderii sunt diferite, în cazul în care coincidenta acestor temeiuri este numai partiala, si anume în punctul privind supravegherea, înseamna ca nu în toate cazurile faptul ca minorul se afla ori trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului ori a mestesugarului va înlatura ipso facto aplicabilitatea prevederilor art. 1000 alin. (2) C. civ. privind raspunderea parintilor.
Doua solutii pot decurge din lipsa de coincidenta a temeiurilor raspunderii:
a) Solutia aplicarii concurente a celor doua raspunderi, în masura în care la producerea faptei ilicite au contribuit atât lipsa de supraveghere din partea profesorului ori mestesugarului, cât si lipsurile imputabile parintilor în educarea ori cresterea minorului. Este o solutie ale carei ecouri se regasesc într-o decizie a fostului Tribunal Suprem, prin care parintii au fost obligati sa raspunda împreuna cu profesorul pentru prejudiciile cauzate de elevul minor în incinta scolii, dupa ce acesta se sustrasese supravegherii profesorului, plecând de la orele de clasa, sustragere facilitata ori determinata de împrejurarea ca însusi profesorul venise cu întarziere la clasa unde trebuia sa tina lectia
b) O alta solutie, este aceea de a se considera ca în corelatie cu raspunderea profesorului ori mestesugarului, raspunderea parintilor apare ca fiind o raspundere subsidiara, în sensul ca se va aplica ori de câte ori profesorul ori mestesugarul va face dovada ca, desi a exercitat cum se cuvine supravegherea, nu a putut totusi sa împiedice savârsirea faptului prejudiciabil [art. 1000 alin. (5) C. civ.]
Conform acestei solutii, în acele cazuri în care profesorul ori mestesugarul va reusi, potrivit art. 1000 alin. (5) C. civ., sa înlature prezumtiile stabilite prin art. 1000 alin. (4) C. civ. în privinta raspunderii sale, în mod automat se va reactiva raspunderea parintilor, pe temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ., deoarece acestia raspund nu numai pentru lipsa de supraveghere, dar si pentru carentele în educatia sau în cresterea minorului. Facându-se, asadar, dovada ca nu lipsa supravegherii a fost cauza comiterii faptei ilicite, deci ca supravegherea, cu toata exigenta manifestata, nu a putut împiedica savârsirea faptei, urmeaza sa fie luate în considerare celelalte temeiuri - educatia ori cresterea - pentru care raspunderea revine parintilor
Aceasta solutie admite, dupa cum este evident, premisa conform careia raspunderea parintilor este, într-adevar, o raspundere cu caracter general fata de raspunderea cu caracter special a profesorului ori mestesugarului. Raspunderea speciala va putea înlatura raspunderea generala numai în masura în care raspunderea speciala functioneaza efectiv, în sensul ca prezumtiile bazate pe lipsa de supraveghere din partea profesorului ori mestesugarului nu au lost înlaturate. În principiu deci, cât timp se aplica efectiv raspunderea speciala a profesorului ori mestesugarului, nu va opera concomitent si raspunderea parintilor.
Aceasta din urma raspundere nu este însa înlaturata definitiv si irevocabil prin simplul fapt ca elevul sau ucenicul se afla temporar sub supravegherea profesorului ori mestesugarului. Virtual, si ca fond general, ea continua sa existe chiar pentru perioada de timp în care minorul se afla sub acea supraveghere. Se poate retine ca, pe aceasta perioada, în obligatia de supraveghere ce revine profesorului ori mestesugarului este absorbit, într-o anumita masura, si riscul insuficientelor din educatia ori cresterea minorului, în sensul ca o buna supraveghere poate sa împiedice comiterea unor fapte ilicite, chiar de catre un elev care prezinta unele carente ce tin de educatie ori de crestere.
De îndata însa ce profesorul ori mestesugarul va face dovada, admisa de lege [art. 1000 alin. (5) C. civ.] ca, cu toate ca si-a îndeplinit cu toata strictetea îndatorirea de supraveghere, totusi nu a putut împiedica faptul prejudiciabil", în mod automat raspunderea parintilor întemeiata nu numai pe lipsa de supraveghere, dar si pe carentele în educatie ori crestere, redevine activa si trece pe primul plan.
Pentru aceste considerente, se apreciaza ca fiind întemeiata acea decizie a fostului Tribunal Suprem, la care ne-am referit, prin care s-a hotarât ca parintii pot fi chemati sa raspunda pe temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ. pentru prejudiciile cauzate de un minor dupa ce a fugit dintr-o scoala de munca si reeducare
De asemenea, se considera ca ar fi întemeiate acele solutii prin care parintii ar fi îndatorati sa raspunda, pe temeiul art. 1000 alin. (2) C. civ., si în alte ipoteze în care s-ar face dovada ca supravegherea exercitata de profesor nu a putut împiedica producerea faptei cauzatoare de prejudicii, cum ar fi, de exemplu ipoteza în care, în timp ce profesorul explica si scria la tabla, un elev turbulent, profitând de aceasta situatie, loveste cu un corp ascutit, printr-un gest rapid si inprevizibil, pe un coleg al sau, caruia îi pro-voaca o vatamare a integritatii corporale ori ipoteza în care, în timpul recreatiei, în vreme ce se jucau în mod obisnuit, un elev loveste printr-un gest neasteptat, pe un coleg al sau, cauzându-i o vatamare . Nu a fost exclusa nici ipoteza raspunderii parintilor pentru fapta prin care prejudiciul a fost cauzat însusi profesorului ori mestesugarului, daca se va face dovada ca nu lipsa supravegherii a facut posibila savârsirea faptei ilicite.
În legatura cu problema pe care o discutam este de remarcat
ca sustinatorii tezei conform careia raspunderea
profesorului ori a mestesugarului înlatura raspunderea
parintilor, admit totusi, implicit ori explicit, ca
raspunderea parintilor ar purea fi angajata, în locul ori
chiar împreuna cu raspunderea profesorutlui ori
mestesugarului, însa nu pe temeiul prezumtiilor institute
de art. 1000 alin. (2) C. civ., ci pe temeiul raspunderii pentru fapta
proprie, adica pe temeiul art. 998-
§ 9. Corelatia dintre raspunderea parintilor si raspunderea comi-tentilor pentru fapta prepusilor.
Potrivit art. 1000 alin. (3) C. civ., comitentii raspund de prejudiciul cauzat de (...) prepusii lor în functiile ce li s-au încreditat. Spre deosebire de situatia parintilor, a profesorului ori a mestesugarului, în alin. (5) al articolului mentionat, pentru comitenti nu mai este prevazuta posibilitatea de a fi aparati de raspundere "daca probeaza ca nu au putut împiedica faptul prejudiciabil".
Corelatia dintre raspunderea parintilor si cea a comitentilor poate fi pusa în discutie numai în ipoteza în care prepusul este minor. De regula, desi nu exclusiv, raportul de prepusenie decurge dintr-un contract de munca, iar minorul, începând cu varsta de 16 ani, are deplina capacitate de exercitiu pentru a încheia, singur si fara încuviintarea parintilor, un astfel de contract [art. 13 alin. (1) din C. muncii]; la aceeasi vârsta, minorul poate dobândi calitatea de membru al unei organizatii [art. 10 alin. (1) din Decretul nr. 31/1954]
S-a pus problema raspunderii parintilor pentru copilului minor, daca acesta din urma, în functiile încredintate de comitent savârseste o fapta ilicita prin care cauzeaza prejudicii fie comitentului fie unei terte persoane.
Cu unica rezerva a situatiei în care parintele are si calitatea de comitent al prepusului-minor, când se recunoaste victimei prejudiciului dreptul de a opta între actiunea prevazuta de art. 1000 alin. (2) C. civ. privind raspunderea parintilor si cea prevazuta de art. 1000 alin. (3) C. civ. privind raspunderea comitentului, în toate celelalte situatii, solutia data în literatura de specialitate si în practica este aceea ca raspunderea comitentului înlatura definitiv raspunderea parintilor. Cu alte cuvinte, daca minorul a savârsit fapta ilicita cauzatoare de prejudicii în calitate de prepus, în functiile încredintate de comitent, cu mentionata rezerva de mai sus, o unica raspundere pentru fapta altuia este angajata, si anume raspunderea comitentului . În aceste cazuri, raspunderea parintilor nu va mai functiona nici macar ca o raspundere subsidiara fata de raspunderea comitentului. Situatia este identica, indiferent de conceptia adoptata cu privire la temeiurile raspunderii parintilor pentru copilului minor.
În practica judecatoreasca s-a decis, totodata, ca parintii nu raspund pentru minorul-prepus nici pentru prejudiciile pe care acesta le cauzeaza comitentului însusi
Concluziile de mai sus, se întemeiaza pe cel putin doua argumente:
a) Un prim argument decurge din temeiurile care fundamenteaza raspunderea comitentului, în comparatie cu cele ale raspunderii parintilor.
Într-adevar, fie ca raspunderea comitentului este întemeiata pe o prezumtie absoluta de culpa în alegerea, în supravegherea, conducerea si îndrumarea prepusului, fie ca aceasta raspundere este întemeiata pe ideea de garantie pe care comitentul o datoreaza pentru întreaga activitate a prepusului în functiile încredintate, premisa esentiala o constituie faptul ca, prin încredintarea functiei, comitentul îsi asuma o raspundere exclusiva si definitiva pentru tot ce decurge din aceasta încredintare întrucât el are întreaga initiativa a activitatii, dreptul exclusiv de a da instructiuni, de a controla, îndruma si, într-un anume sens, chiar de a educa pe prepus, în functiile pe care i le-a încredintat.
Comitentul nu se poate exonera de aceasta raspundere, asa cum pot sa o faca, de exemplu, profesorul si mestesugarul, art. 1000 alin. (5) C. civ. neprevazând o astfel de posibilitate.
b) Un al doilea argument decurge din însasi pozitia specifica pe care minorul-prepus o are în calitate de persoana încadrata în munca ori de membru al unei organizatii În adevar, pentru tot ceea ce tine de raporturile sale de munca ori raporturile decurgând din calitatea de membru al unei organizatii, deci inclusiv raspunderea sa patrimoniala, legea asimileaza pe minorul respectiv cu majorul, îi confera deplina capacitate de exercitiu . Este normal, asadar, ca raspunderea parintilor, care este angajata pentru copilul minor, sa nu fie angajata si pentru faptele savârsite în executarea unui contract de munca la a carui încheiere legea recunoaste minorului deplina capacitate de exercitiu. Pentru aceste fapte este instituita, de altfel, raspunderea comitentului.
§ 10. Propuneri privind viitoarea reglementare a raspunderii civile a parintilor pentru fapta ilicita a copilului minor
Reglementarea în vigoare privind raspunderea parintilor pentru fapta copilului minor a prilejuit si prilejuieste numeroase controverse, începând cu temeiurile raspunderii, continuând cu conditiile generale si cele speciale ale raspunderii, si sfârsind cu corelatiile în care se afla raspunderea parintilor cu celelalte feluri de raspundere pentru fapta altei persoane.
Exigentele privind îndatoririle parintilor fata de copiii lor minori si grija pentru ocrotirea victimei prejudiciate au determinat evolutia conceptiei referitoare la temeiurile raspunderii parintilor, de la conceptia conform careia raspunderea se întemeiaza pe neîndeplinirea de catre parinti a îndatoririi de supraveghere, pâna la conceptia potrivit careia la lipsa de supraveghere trebuie adaugate si lipsurile în educatia ori cresterea minorului imputabile parintilor. Sub presiunea faptelor de viata, practica noastra judecatoreasca a început sa admita, este adevarat înca destul de timid, aceasta din urma conceptie, fara a parasi definitiv vechea conceptie.
Considerente de echitate impun ca premisa de pornire a viitoarei reglementari sa o constituie necesitatea unei schimbari a opticii referitoare la raspunderea parintilor pentru faptele copiilor minori si la fundamentul acestei raspunderi, renuntându-se la actualele fundamentari - care se dovedesc a fi insuficiente si susceptibile de numeroase controverse - privind lipsurile imputabile parintilor în supravegherea si educarea ori cresterea copiilor.
Într-adevar, în practica apar numeroase situatii în care faptele ilicite cauzatoare de prejudicii ale copilului minor nu pot sau cu greu pot fi explicate prin insuficientele în supraveghere, educatie ori crestere.
Sunt astfel, cazuri de cauzare de prejudicii - cel mai adesea constând în vatamarea sanatatii ori integritatii corporale - ca urmare a unor gesturi spontane în cursul unor jocuri obisnuite de copii, desfasurate în timp ce acestia se afla la scoala, într-un parc ori acasa. Cu toate acestea, desi conditiile pentru angajarea raspunderii personale a minorului ar fi întrunite, victima prejudiciului nu va putea fi despagubita, deoarece minorul este lipsit de mijloace materiale.
Actuala fundamentare a raspunderii parintilor indiferent de conceptia adoptata ar putea duce, în aceste cazuri, fie la exonerarea de raspundere a acestora, fie la o fortare a interpretarii comportamentului copilului, numai spre a se ajunge la concluzia neconforma realitatii, ca acest comportament s-a datorat lipsurilor în supraveghere, educatie ori crestere. Ambele solutii sunt criticabile.
Exonerarea parintilor ar fi profund inechitabila lasând victima complet nedespagubita, desi parintii, ca persoanele cele mai apropiate de minor ar trebui sa fie primii garanti ai comportamentului în societate al acestuia.
Obligarea parintilor la despagubiri prin exagerarea interpretarii modului de îndeplinire a îndatoririlor de supraveghere si educatie ori crestere, ar fi, de asemenea inechitabila, deoarece s-ar putea întemeia pe o învinuire nejustificata adusa parintilor, chiar în ipoteza în care acestora nu li s-ar putea, în realitate, imputa vreo culpa în îndeplinirea îndatoririlor mentionate.
Fata de aceste premise, unii autori opineaza ca viitoarea reglementare sa consacre urmatoarele principii privind raspunderea parintilor pentru fapta ilicita cauzatoare de prejudicii savârsita de copilul minor:
a) Raspunderea parintilor pentru fapta copilului minor decurge din însasi calitatea de parinte. Ca fundament s-ar putea avea în vedere, eventual, ideea unei adevarate garantii generale fata de terti, implicând solidaritatea dintre parinti si copilul minor, pe care legea o instituie pentru toate obligatiile nascute în persoana minorului, ca urmare a faptelor cauzatoare de prejudicii savârsite de acesta. În aceasta conceptie, actuala fundamentare a raspunderii, pe ideea lipsei de supraveghere ori a lipsei de supraveghere unita cu lipsurile în educatie ori crestere, devine inutila.
b) Pentru ca raspunderea parintilor sa fie angajata este necesar ca în persoana minorului sa fie întrunite conditiile privind raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie. O singura rezerva exista cât priveste situatia minorului nevârstnic, lipsit de discernamânt, în privinta caruia s-a opinat în sensul angajarii raspunderii parintilor, desi lipseste conditia capacitatii delictuale a minorului, deci a vinovatiei, în sensul definitiei date acestei conditii a raspunderii civile delictuale.
c) Cu singura rezerva facuta în privinta minorului nevârstnic, toate cazurile de exonerare de raspundere pentru fapta proprie, examinate în persoana minorului, vor constitui cauze de exonerare de raspundere si pentru parinti.
d) În cazul în care minorul se afla temporar în supravegherea altor persoane - în scoala, într-o institutie de ocrotire etc. - în limitete raspunderii institute de lege pentru aceste alte persoane, raspunderea parintilor, fara a disparea definitiv, este suspendata. În cazul în care persoanele în supravegherea carora se afla minorul vor face dovada unor cauze care le exonereaza de raspundere pentru faptele minorului, raspunderea parintilor redevine activa. Cu alte cuvinte, în concurs cu raspunderea altor persoane pentru fapta ilicita a minorului, raspunderea parintilor apare ca o raspundere generala si subsidiara.
e) Eventual, sporirea exigentelor fata de raspunderea parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori ar putea fi însotita de instituirea unui sistem de asigurari de raspundere civila pentru prejudiciile astfel cauzate.
Raspunderea institutorilor pentru faptele elevilor si, a mestesugarilor pentru faptele ucenicilor
§ 1. Prevederile legale privind raspunderea institutorului si a mestesugarului.
În conformitate cu art. 1000 alin. (4) C. civ., institutorii si artizanii (sunt responsabili) de prejudiciul cauzat de elevii si ucenicii lor, în tot timpul ce se gasesc sub a lor priveghere". Ei se pot apara de raspundere "daca probeaza ca n-au putut împiedica faptul prejudiciabil" [art. 1000 alin. (5) C. civ.].
2. Domeniul de aplicare a prevederilor legale
Stabilirea domeniului de aplicare a prevederilor art. 1000 alin. (4) C. civ. presupune, mai întâi, stabilirea întelesului unor termeni utilizati în redactarea textului, si anume al acelora de institutor", ,,artizan", ,,elev", si "ucenic". În al doilea rând, este necesara o precizare privind persoana care poate beneficia de prevederile acestui text.
Prin institutor" în terminologia Codului civil, s-a înteles învatatorul de la clasele primare. În aplicarea prevederii legale mentionate, termenul respectiv a capatat însa un înteles mai cuprinzator, retinându-se raspunderea nu numai a învatatorului, dar si a educatorului din învatamântul prescolar si aceea a profesorului din învatamântul gimnazial, liceal ori profesional, la care s-a adaugat, de asemenea, raspunderea pedagogilor din internatele de elevi si a celor care supravegheaza elevii în taberele si coloniile de vacanta.
În literatura de specialitate a fost criticata încercarea de a extinde aplicarea art. 1000 alin. (4) si asupra celor care conduc si îndruma activitatea caminelor studentesti.
Pentru a folosi un termen unitar, care sa cuprinda toate situatiile de mai sus, se poate utiliza termenul de profesor", folosind desigur acest termen într-un sens larg, aplicabil corpului didactic, în general.
În orice caz, legea instituie o raspundere pentru profesor, privit ca persoana fizica, si nu institutia scolara - scoala, scoala speciala de munca si reeducare, alta institutie de învatamânt - ca persoana juridica. De asemenea, aceasta raspundere nu este instituita nici pentru Inspectoratele Judetene de învatamânt si nici pentru Ministerul, organ central de specialitate ori pentru alte organe având competente în domeniul organizarii si îndrumarii învatamântului.
De aceea, au fost criticate hotarârile pronuntate de unele instante, prin care s-a decis instituirea raspunderii unor institutii de învatamânt, alaturi ori în locul profesorului, pentru fapte ilicite cauzatoare de prejudicii savârsite de elevi
Prin "artizan" în terminologia Codului civil se întelege mestesugarul care primeste spre pregatire ucenici. Ucenicii pot fi pregatiti atât de catre mestesugari individuali, cât si în cadrul unor forme de ucenicie la locul de munca, organizate de regiile autonome sau de societati comerciale.
În toate cazurile, se considera ca raspunderea prevazuta de art. 1000 alin. (4) C. civ. revine persoanei fizice care are îndatorirea de a se preocupa de
pregatirea si supravegherea, în procesul pregatirii, a ucenicului
Cât priveste calitatea de elev", aceasta apartine acelora care fac parte dintr-o unitate scolara dintre cele mentionate mai înainte.
O problema comuna, atât pentru elevi, cât si pentru ucenici, a fost aceea daca prevederile art. 1000 alin. (4) C. civ. se refera deopotriva la elevii ori ucenicii minori si majori sau numai la cei minori. Ambele opinii au fost sustinute.
Astfel, unii autori, pornind de la constatarea ca, spre deosebire de art. 1000 alin. (2) C. civ., care, referindu-se la raspunderea parintilor, mentioneaza expres ca este vorba de o raspundere pentru copiii minori, în alin. (4) al aceluiasi articol se vorbeste, în general, despre elevi si ucenici, fara nici o alta precizare; asa fiind, "art. 1000 alin. (4) C. civ. trebuie sa fie aplicat, indiferent de vârsta autorului, desi este greu de admis o raspundere mai larga pentru persoane straine, decât pentru parinti"
Alti autori, opineaza în sensul ca raspunderea
profesorilor si meste-sugarilor pe temeiul art. 1000 alin. (4)
C. civ. este instituita numai pentru elevii si ucenicii minori, nu
si pentru cei care au împlinit vârsta de 18 ani . Pentru cazul majorilor, raspunderea profesorului ori
mestesugarului ar putea fi angajata numai în conditiile
art. 998-
Practica judiciara sustine acest din urma sens
Argumentul principal în sprijinul opiniei ca raspunderea instituita prin art. 1000 alin. (4) C. civ. se refera numai la minori îl constitute însusi textul legal mentionat. Precizând ca este vorba de raspunderea "institutoritor" legea a avut în vedere pe învatatori, care, la data adoptarii codului, functionau ca si astazi, la scoala primara (clasele I-IV) unde elevii sunt numai minori. Practica judecatoreasca, extinzând raspunderea si asupra altor cadre didactice decât învatatorul, cadre didactice care au sarcina de a supraveghea activitatea celor pe care îi pregatesc, nu putea si nu poate sa extinda si limitele categoriilor de persoane pentru care legea a instituit raspunderea, adica limitele categoriei de vârsta a elevilor.
Precizând, totodata, ca este vorba de ucenici, legea a avut, de asemenea, în vedere faptul ca ucenicii erau persoane minore, care deci nu atinsesera vârsta majoratului - vârsta care, la data adoptarii codului, era de 21 de ani.
Fata de cele aratate, o specificare în chiar textul legii a faptului ca elevii ori ucenicii trebuie sa fie minori era absolut de prisos, deoarece ar fi dat textului un caracter pleonastic.
Referitor la persoana prejudiciata, în practica
judecatoreasca s-a precizat ca textul art. 1000 alin. (4) C.
civ. are în vedere prejudiciile pe care elevul ori ucenicul le cauzeaza
altei persoane, si nu prejudiciile pe care însusi elevul sau ucenicul
le sufera în timp ce se afla sub supravegherea profesorului sau mestesugarului,
de exemplu, ca urmare a unei autoaccidentari. Pentru aceste din urma
prejudicii, s-ar putea totusi pune problema raspunderii, care
însa nu va opera pe baza prezumtiilor instituite de lege, ci pe
temeiul art. 998-
§ 3. Fundamentarea raspunderii institutorului si mestesugarului.
Fundamentul raspunderii prevazute de art. 1000 alin. (4) C. civ. decurge din însasi redactarea textului, care se refera la elevii si ucenicii aflati sub a lor priveghere"; asadar, neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespunzatoare a îndatoririi de supraveghere este factorul de fundamentare a raspunderii.
Ca si alin. (2) al art. 1000, si alin. (4) stabileste o tripla prezumtie, dedusa din fapta ilicita cauzatoare de prejudicii comisa de catre elev sau ucenic:
a) prezumtia ca îndatorirea de supraveghere nu a fost îndeplinita în mod corespunzator;
b) prezumtia de cauzalitate, dintre neîndeplinirea acestei îndatoriri si savârsirea de catre elev sau ucenic a faptei ilicite cauzatoare de prejudicii;
c) prezumtia vinei (culpei) profesorului ori mestesugarului, în îndeplinirea necorespunzatoare a îndatoririi ce îi revenea.
§ 4. Conditiile generale ale raspunderii institutorului si mestesugarului.
Angajarea raspunderii în ipoteza prevazuta de art. 1000 alin. (4) C. civ. face necesara întrunirea nu numai a unor conditii speciale, dar si a conditiilor generale ale raspunderii.
A Victima prejudiciului va trebui sa faca dovada cu privire la:
a) existenta prejudiciului;
b) existenta faptei ilicite a elevului ori ucenicului;
c) existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu;
d) în principiu existenta vinei elevului ori a ucenicului.
Se considera ca aceasta din urma conditie nu este atât de riguroasa si, angajarea raspunderii profesorului chiar si în ipoteza în care nu se va face dovada capacitatii delictuale a elevului - de exemplu, în cazul unui prescolar ori al unui elev deficient psihic -, daca fapta a fost savârsita în timp ce se afla sub supravegherea lui si daca bineînteles, celelalte conditii generale si speciale sunt întrunite.
B. De îndata ce victima a facut dovada privind aceste conditii, celelalte conditii - fapta ilicita constând în lipsa ori insuficienta supraveghere, raportul de cauzalitate între aceasta fapta si cauzarea prejudiciului, vinovatia profesorului ori a mestesugarului - sunt prezumate de lege.
Ne aflam în fata unor prezumtii relative. Principala proba contrara trebuie sa ateste ca desi supravegherea a fost exercitata în conditiile de exigenta cerute, totusi faptul prejudiciabil nu a putut fi împiedicat [art. 1000 alin. (5) C. civ.]. În cazul în care profesorul ori mestesugarul a reusit sa rastoarne prezumtiile instituite de lege, se va putea reactiva raspunderea parintilor pentru fapta copilului minor.
§ 5. Conditiile speciale ale raspunderii institutorului si mestesugarului.
Pentru angajarea raspunderii profesorului ori mestesugarului, doua conditii speciale trebuie sa fie întrunite:
a) cel care a cauzat prejudiciul sa aiba calitatea de elev ori ucenic si sa fie minor;
b) fapta ilicita cauzatoare de prejudicii sa fi fost savârsita în timp ce elevul ori ucenicul se afla sau trebuia sa se afle sub supravegherea profesorului ori mestesugarului.
Desigur ca, în ipoteza în care elevul sau ucenicul trebuia sa se afle sub supravegherea profesoului ori mestesugarului, însa în fapt nu se afla sub aceasta supraveghere, este necesar sa se cerceteze cauza care a determinat aceasta stare de fapt.
Raspunderea pe temeiul art. 1000 alin. (4) C. civ. va trebui sa fie angajata chiar daca în fapt elevul ori ucenicul nu era sub supravegherea sa, ori de câte ori profesorul ori mestesugarul a fost acela care, prin fapte omisive ori comisive contrare îndatoririlor legale ce le reveneau, au facut posibila sustragerea de sub supraveghere. Astfel ar fi, de exemplu, situatia în care profesorul lipseste ori întarzie de la clasa, creând astfel posibilitatea comiterii unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii
Profesorul ori mestesugarul nu ar putea fi însa tras la raspundere, daca sustragerea de sub supraveghere a elevului sau ucenicului nu îi este imputabila, cum ar fi, de exemplu, în cazul în care elevul nu se prezinta la scoala ori fuge de la scoala în timpul orelor de curs, fara a se putea imputa profesorului vreo vina în supraveghere.
În masura în care deci o actiune întemeiata pe art. 1000 alin. (4) C. civ. a fost pornita totusi împotriva profesorului, el se va putea exonera de raspundere facând dovada ca nu a putut împiedica producerea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii, deoarece, independent de orice fapta a sa, elevul nu se afla ori nu se mai afla în propria-i supraveghere.
§ 6. Efectele raspunderii institutorilor ori mestesugarilor.
Daca sunt întrunite conditiile generale si cele speciale ale raspunderii, profesorul ori mestesugarul este tinut raspunzator fata de victima pentru întregul prejudiciu.
Desigur ca nimic nu împiedica victima sa cheme la raspundere numai pe elev ori ucenic sau sa cheme, deopotriva, si pe elev ori ucenic, si pe profesor ori mestesugar. Fata de victima, profesorul ori mestesugarul raspunde solidar cu elevul sau ucenicul.
În conditiile la care ne-am referit, raspunderea parintilor pentru copilul minor nu poate fi angajata concomitent cu cea a profesorului ori mestesugarului ci numai subsidiar, în masura în care profesorul ori mestesugarul va reusi sa se exonereze de raspunderea ce îi revenea facând dovada ca desi a exercitat supravegherea cuvenita, nu a putut împiedica faptul prejudiciabil.
În masura în care profesorul ori mestesugarul a platit despagubirea, el are o actiune în regres împotriva elevului ori ucenicului pentru a carui fapta personala a raspuns. Dupa unii autori, el ar avea si o actiune în regres împotriva parintilor, pe temeiul art. 998-999, daca va face dovada ca "reaua educatie în familie a determinat pe elev sau pe ucenic la savârsirea faptei cauzatoare de prejudiciu"
CAPITOLUL III
DECLINUL CONSTANT AL CULPEI CA FUNDAMENT AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
Tema permanenta a constiintei juridice, raspunderea civila delictuala este departe de a eprezenta un raspuns, continuând a fi o perpetua întrebare la care raspunsurile avansate di doctrina, în aceasta materie, s-au dovedit a fi întotdeauna provizorii.
Conceptia potrivit careia poate fi cenzurata si sanctionata numai conduita culpabila a fost, în decursul timpului, si este si astazi dominanta în literatura juridica si în practica înfaptuirii justitiei. si totusi, ideea raspunderii obiective, în afara de culpa, este prezenta, evolutiv, înca de la începutul conturarii notiunii de raspundere în constiinta umana
În decursul timpului, de-a lungul diferitelor orânduiri sociale, ideea de culpa ca fundament al raspunderii civile delictuale este retinuta si atent reglementata.
Principiul raspunderii civile întemeiat pe greseala, gândit de Domat la 1804, ca o regula universala, de maxima generalitate si conciziune, ce aspira la eternitate, este animat de spiritul liberal al epocii care concepea întregul orizont social rezervat exclusiv conduitei omului, este rezultatul unei societati preponderent agrare si artizanale de la sfârsitul secolului al XVIII-lea si începutul secolului al XlX- lea, timp în care toate raporturile de drept privat se desfasurau între oameni priviti individual. Orice afectare a bunurilor sau persoanei nu putea fi atribuita decât faptei omului, o fapta imputabila, supusa cenzurii morale, culpa fiind atât o conditie, cât si fundament exclusiv al oricarei ipoteze de raspundere civila, într-o buna traditie canonica. Este conceptia raspunderii subiective, preluata întocmai de Codul nostru civil de la 1864.
Explozia revolutiei industriale, din a doua jumatate a secolului al XlX-lea, a facut sa apara tot mai multe accidente de munca si, apoi, cele de circulatie, punând victimele în imposibilitatea de a dovedi fapta cauzatoare de prejudicii.
Acestea sunt unele din motivele care au determinat aparitia unor noi orientari în doctrina, pe terenul fertil al controverselor, spre o alta fundamentare a raspunderii. Teoria subiectiva avea si are în vedere pozitia si situatia autorului faptei si a persoanei raspunzatoare. Daca dimporiva, problema se pune tinând cont de situatia si interesele victimei, ea necesita o alta abordare.
Pentru prima data în epoca moderna, conceptia raspunderii obiective a fost formulata si sustinta de catre, curios lucru un criminolog . Autorul porneste în sustinerea tezei de la distinctia neta care exista, între pedeapsa si obligatia de reparare a prejudiciului. De aceea, proclama cu fermitate ca la baza obligatiei de reparare a prejudiciului, obligatie ce se naste exclusiv în sfera dreptului privat, sta, în exclusivitate, fapta ilicita care l-a cauzat. Cu alte cuvinte, fundamentul raspunderii obiective consta în existenta raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu.
Aproximativ în aceeasi perioada, un autor italian printr-un rationament similar, cu intentia declarata de a elibera doctrina raspunderii civile de incertitudinea pe care a generat-o elementul psihic culpa, o explica tot pe terenul cauzalitatii, sustinând ca obligatia de reparare este o consecinta logica, urmarea necesara si indispensabila a faptei ilicite, spunând: cauza naturala a prejudiciului (fapta ilicita - s.n.) trebuie sa coincida cu efectul sau juridic (obligaitia de reparare - s.n.), numai în acest fel putând fi restabilita ordinea juridica încalcata"
Teoriile celor doi autori, în esenta identice, sunt susceptibile de amendamente serioase cu consecinta subminarii premiselor rationamentului pe baza caruia au fost construite. Astfel, notiunea de delict este prin circumscrierea ei doar în sfera dreptului public, nu numai prea restrânsa, ci si nestiintifica. Teza nu rezista, în opinia unui autor , nici macar în dreptul penal. Faptele ilicite prin care se încalca drepturile subiective ale indivizilor aduc atingere, cu toata diferenta de sanctionare din dreptul penal, în acelasi timp, si ordinii juridice stabilite de puterea statala, deci însusi dreptului de stat.
Cu toate neajunsurile lor, aceste teorii au constituit puncte de plecare pentru constructia de noi teze care promoveaza ideea raspunderii obiec-tive. De remarcat însa ca în concluziile cercetatorilor care le-au urmat, se considera ca raspunderea civila are, în principiu, ca fundament culpa. De aceea, fundamentarea ei pe temeiuri obiective a fost si este privita ca o exceptie de la raspunderea subiectiva.
Totusi, teoria de cea mai larga audienta, având numerosi sustinatori, a fost teoria riscului. În 1897, Louis Josserand, parintele abuzului de drept, scrie un studiu memorabil în care vorbeste despre prejudicii anonime" constatând ca "responsabilitatea pentru fapta lucrului are ca sursa primara nu o notiune de drept, ci considerente de echitate", constatând ca "teza subiectiva a raspunderii devine insuficienta, trebuind sa lase loc unei conceptii mai largi, mai bine adaptate noii societati, în care raspunderea se separa de culpa"
Receptiv, dreptul pozitiv francez indemnizeaza salariatii, victime ale accidentelor de munca, prin legea din 9 aprilie 1898, devansând chiar jurisprudenta si determinând o noua pozitionare a doctrinei . Concomitent, asigurarile de raspundere civila, generalizate în tarile industrializate la începutul secolului al XX-lea, stimuleaza dezvoltarea raspunderii civile, fiind mai bine conturat principiul repararii integrale a prejudiciului . În acelasi timp, ele erodeaza principiul raspunderii subiective pentru ca devin tot mai indiferente fata de culpa, marcând declinul raspunderii individuale si determinând doctrina sa priveasca imperativul reparatiei tot mai detasat de culpa în fundamentarea raspunderii civile, în ipotezele de raspundere pentru prejudiciile cauzate de altii.
Teoria riscului îsi face tot mai mult loc în doctrina, ca o expresie a principiului Ubi emolumentum est ibi onus debet esse" potrivit caruia cel care a avut un folos de pe urma unei activitati trebuie sa-si asume si consecintele produse de acea activitate. Aceasta fundamentare a fost curând criticata, reprosându-i-se ca nu toate consecintele prejudiciabile pot fi explicate de riscurile pe care le presupun activitatile economice. Adeptii raspunderii civile ca cenzura morala a conduitei, desi accepta ideea de risc, nu renunta la culpa: omul trebuie sa actioneze; actiunea comporta riscuri pentru sine si pentru altii. Când omul actioneaza rau, trebuie sa-si faca mea culpa, reparând raul pe care l-a facut" Cu toate acestea, riscul este tot mai acceptat, alaturi de culpa, în fundamentarea raspunderii civile
Cu toate justificarile invocate în sustinerea ei, teoria riscului, fiind receptata si de doctrina si jurisprudenta româneasca , teoria a ramas doar în planul reflectiilor, nu a fost consacrata legislativ si nu a dus la înlaturarea conceptiei raspunderii subiective, întemeiata pe culpa. De altfel, ea a fost criticata, avându-se în vedere considerente, în primul rând, de ordin moral, relevându-se consecintele psihologice, precum si implicatiile sale de ordin social economic.
În primul rând, s-a aratat ca în conceptia redactorilor Codului civil francez, culpa constitute fundamentul întregii raspunderi civile, sub ambele ei forme. Prin urmare, culpa trebuie sa fie pastrata. Dimpotriva, a adopta teoria riscului, suprimând culpa, înseamna a ne lansa într-un necunoscut si sa înmultim la infinit procesele. Culpa este o notiune esentiala umana, întemeiata pe întelepciune si bun simt, adaptabila tuturor transformarilor sociale. si daca s-ar putea admite derogari în unele cazuri expres prevazute sau stabilite de practica judiciara, nu poate fi vorba în nici un caz de o înlaturare a fundamentului culpei
Controversa a fost reluata în doctrina franceza. Astfel, constatându-se ca pagubele produse prin accidente ocupa primul loc, fiind inevitabile, si ca ele sunt rezultatul hazardului si nu a unei greseli, comportând libertatea alegerii, s-a propus ca, în domeniul raspunderii delictuale, sa se distinga între ce trebuie sa ramâna supus greselii (comportamentele deliberate) si ce trebuie acoperit printr-un drept al accidentelor (erori care rezulta din slabiciunea umana
Un autor, întrebându-se de ce trebuie sa raspundem pentru prejudiciul cauzat altuia, constata ca "pâna acum, raspunsurile au fost cautate de partea autorului; pentru ca el a comis o fapta culpabila, spun unii; pentru ca au profitat de o activitate si deci trebuie sa-si asume riscurile, declara altii, evitându-se a se raporta la victima care cere indemnizare".
El propunea teoria garantiei tocmai pentru a raspunde acestei finalitati, considerând ca problema raspunderii tine de conflictul între dreptul de a actiona al autorului prejudiciului si dreptul la securitate al victimei. Pentru a o rezolva, trebuie sa se tina seama de interesele aflate în joc. Când este vorba de o atingere a integritatii corporale sau a integritatii materiale a bunurilor care-i apartin, acesta este dreptul care conteaza, autorul fiind responsabil fara a i se proba greseala.
Noua înfatisare a societatii postindustriale, confruntata cu riscuri potentiate de accidente în continua crestere, începând cu cele de circulatie pâna la catastrofele nucleare sau genetice, a creat un potential enorm de riscuri, prejudiciile devenind tot mai anonime, iar cauzele tot mai difuze si tot mai putin localizate într-o fapta a omului, ilicita si culpabila.
Este o realitate de care orice sistem de raspundere civila trebuie sa ia act, demersul urmând a pleca nu de la realitatea faptei care cere sanctiune, ci de la realitatea pagubei care cere indemnizare . Textele clasice au fost departe de o realitate în continua miscare, ceea ce a si facut sa se vorbeasca de o criza a raspunderii delictuale" sau de "impasul delictual"
Paradoxal este ca, desi raspunderea civila, institutie fundamentala a dreptului, a devenit în ultimul veac teren de confruntare a celor mai seducatoare teorii privind fundamentul si configuratia acestuia, desi subiectul a preocupat cele mai luminate minti ale doctrinei de drept civil care au lasat posteritatii opere monumentale, prestigiul si autoritatea de care s-a bucurat si se bucura Codul Napoleon a facut ca ele sa ramâna intacte, doar art. 1386 din Codul civil francez fiind completat cu raspunderea pentru produse defectuoase.
Acolo unde culpa devenea tot mai greu de dovedit, ea a fost prezumata, pentru a usura situatia injusta a victimei care se vedea împovarata cu o proba tot mai imposibila, apelându-se chiar la prezumtii absolute de culpa sau de raspundere, constructii cel putin discutabile în substanta lor, iar ceea ce ar fi trebuit obtinut prin reformularea textelor raspunderii s-a obtinut prin instituirea tot mai multor exceptii, cazuri de raspundere obiectiva, raspunderea pentru fapta proprie ramânând tot mai solitara.
În acest context, sumar jalonat, s-a avansat urmatoarea întrebare: ce este mai important, astazi, pentru ordinea de drept, din perspectiva dreptului civil - sanctionarea autorului vinovat sau protectia victimei inocente, cautarea vinovatului sau reparatiunea prejudiciului injust?
Pentru dreptul românesc, confruntat cu perspectiva unui nou Cod civil, adoptat deja de Senat la data 13 septembrie 2004 si trimis Camerei Deputatilor, o dezbatere privind aceste coordonate ale raspunderii delictuale capata o stringenta actualitate.
În ceea ce priveste conceptia clasica a doctrinei românesti privind definitia si finalitatea raspunderii civile delictuale premisa invariabila a doctrinei noastre de drept civil, fidela literei Codului civil, este fapta omului, care, de vreme ce a cauzat altuia un prejudiciu, nu poate fi decât ilicita si culpabila si deci, trebuie sanctionata.
De la aceeasi premisa pleaca mai toti autorii nostri de drept civil, constatând ca "atât practica judiciara, cât si literatura juridica sunt unanime în a considera ca numai o fapta ilicita poate sa atraga dupa sine raspunderea civila delictuala" , si ca raspunderea civila, sub ambele forme ale sale, exprima condamnarea sociala a conduitei ilicite" purtând întotdeauna amprenta dezaprobarii sociale , pentru ca ea actioneaza ori de câte ori, printr-o fapta ilicita a unei persoane, se cauzeaza un prejudiciu altei persoane.
Raspunsul aproape invariabil al doctrinei clasice române la întrebarea mai sus formulata este ca raspunderea civila are ca finalitate primordiala sanctionarea unei fapte, care trebuie sa fie, în egala masura, ilicita si culpabila, responsabilitatea însemnând asumarea raspunderii fata de rezultatul actiunii sociale a omului.
Definitia raspunderii civile delictuale presupune, ab initio, o anumita optiune în privinta premiselor, functiilor si fundamentului acesteia. De aceea, s-a si spus ca daca exista un subiect care sa tenteze în a-l aborda, fara a-l defini, este tocmai al raspunderii civile"
Daca, de regula, defintiile raspunderii civile date de doctrina franceza pleaca de la realitatea daunei, afirmându-se ca o persoana este civilmente responsabila când ea este tinuta sa repare o dauna suferita de altul" doctrina româneasca majoritara pleaca de la realitatea faptei ilicite, afirmându-se ca atât practica judiciara cât si literatura juridica sunt unanime în a considera ca numai o fapta ilicita poate sa atraga dupa sine raspunderea civila delictuala" pe care o defineste o sanctiune specifica dreptului civil aplicata pentru savârsirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii"
Rareori raspunderea delictuala este definita prin obligatia celui care a cauzat altuia un prejudiciu, printr-o fapta ilicita extracontractuala care le este imputabila, de a repara astfel paguba pricinuita" De cele mai multe ori ea este subsumata conceptului larg de raspundere juridica, care, potrivit unei definitii frecvent citate, ar fi "un complex de drepturi si obligatii conexe, care, potrivit legii, se naste ca urmare a savârsirii unei fapte ilicite si care constituie cadrul de realizare a constrângerii de stat prin aplicarea sanctiunilor juridice în scopul asigurarii stabilitatii raporturilor sociale si al îndrumarii membrilor societatii în spiritul respectarii ordinii de drept"
Toate formele raspunderii, indiferent de ramura de drept apartinatoare, au fost chemate la un efort comun de mobilizare, influentare etc., în vederea realizarii functiei educative a dreptului în general. Întregul edificiu al raspunderii civile este asezat pe fundamentul culpei: Nu exista la noi raspundere delictuala fara culpa. Nu exista si nu poate exista", aveau sa afirme autorii cei mai consacrati
Functiile raspunderii civile delictuale sunt subordonate de doctrina clasica conceptiei moralizatoare privind raspunderea în general.
Plecându-se invariabil de la existenta unei fapte culpabile si ilicite care trebuie sanctionata, prima si cea mai importanta functie a raspunderii civile în general nu putea fi decât cea preventiv - educativa, dupa care functia reparatorie, plecându-se de la cunoscuta ierarhie prerevolutionara a valorilor, potrivit careia interesele private sunt mai putin importante decât interesul general al preventiei, aceasta dorindu-se a fi noua viziune îmbogatita despre raspunderea delictuala".
Cu toate ca moda timpului obliga la o astfel de abordare, un autor de referinta, desi se raliaza acestei conceptii, avertizeaza: Nu trebuie însa uitat ca scopul imediat al raspunderii delictuale este repunerea patrimoniului celui pagubit în starea anterioara daunarii. Sub acest aspect, ea înfatiseaza o puternica asemanare cu institutii analoge, adica cu asigurarile (...). De data aceasta suntem departe de ideea de pedeapsa"
În aceeasi conceptie de globalizare a raspunderii, se înscriu si propunerile de unificare conceptuala a culpei care este numita latura subiectiva a faptei prejudiciabile , "vina" sau "vinovatie" si chiar de a introduce termenul de "vinovatie" si în alte institutii de drept civil , preluându-se definitiile Iegale date de Codul penal cauzelor care înlatura caracterul penal al faptei.
Cenzura morala a conduitei, conceptia traditionala a doctrinei de drept civil, a pierdut teren considerabil de-a lungul întregului veac XX, raspunderea delictuala devenind tot mai aplecata spre interesele victimei care aspira la reparatiune si tot mai putin preocupata de sanctionarea faptuitorului, evolutie pe care doctrina noastra o ignora, tratând raspunderea delictuala la fel orientata
Daca încorsetarile ideologice în tratarea acestei institutii fundamentale a dreptului civil pot fi întelese prin raportarea lor în epoca, mai toate lucrarile de drept civil postdecembriste, ocupându-se de raspunderea civila delictuala, pastreaza aceeasi conceptie supusa ierarhiei celor doua functii, evidentiind proeminenta functiei preventiv- educative, aceasta fiind, de regula, prima examinata, cu motivarea ca ea exercita o influenta asupra constiintei oamenilor, în timp ce functia reparatorie este doar relativa, deoarece se realizeaza în raporturile dintre subiectele între care se statorniceste îndatorirea de reparare . Cu alte cuvinte, este mai important efectul social al raspunderii delictuale, de formare a constiintelor, decât cel reparatoriu, pentru ca acesta din urma vizeaza doar victima, deci un interes mai putin demn de protectie.
Un autor , a încercat sa privesca raspunderea delictuala orientata, în principal, imperativului reparatiei, preocupata mai cu seama de interesele victimei care au suferit un prejudiciu, iar sanctiunea ca efect subsecvent al obligarii la reparatie. La fel si functia preventiva a raspunderii civile, care nu trebuie nici exagerata si nici idealizata. Ea este fata ascunsa a raspunderii civile care se realizeaza îndeosebi, prin intermediul sanctiunilor civile, orientate spre sanctionarea unei conduite.
În opinia acestui autor, prima realitate de care dreptul ia cunostinta, în ordinea fireasca a lucrurilor, este paguba si nu fapta. Înainte de a se pune întrebarea cine este autorul faptei cauzatoare de prejudicii sau cine este persoana ce trebuie desemnata sa suporte sarcina indemnitara, care reprezinta o chestiune de drept, avem paguba, care reprezinta chestiunea de fapt.
Afirmatia care se regaseste, de regula, în literatura noastra juridica, potrivit careia fapta ilicita cauzatoare de prejudicii declanseaza o raspundere civila delictuala, este inexacta pentru ca nu fapta ci prejudiciul declanseaza raspunderea. O actiune în daune-interese întemeiata exclusiv pe fapta ilicita si culpabila, fara a fi legata de existenta unui prejudiciu concret, ar esua de plano, ca fiind lipsita de interes.
Prin urmare, în optica propusa , paguba este singura premisa a raspunderii. Momentul fundamentului reparatiunii precede pe cel al examinarii faptei pentru ca echitatea este aceea care impune repararea pagubei injuste, chiar de la producerea ei, iar fapta este punctul terminus al nexului cauzal.
O
fapta concreta care cauzeaza altuia o paguba poate fi
identificata doar la raspunderea delictuala pentru fapta
proprie, iar nu si la celelalte ipoteze de raspundere prevazute
de art. 1000-
În sistemul avut în vedere, culpa ramâne o conditie doar a raspunderii individuale, celelalte raspunderi fiind obiective. Ea nu fundamenteaza raspun-derea ci procura doar o justificare suplimentara a obligarii la sarcina indemnitara sau a modularii ei. Proba culpei nu poate fi intrinseca si directa iar prezumtiile de culpa, si cu atât mai mult cele de vinovatie", nu pot fi contrapuse prezumtiei de nevinovatie sau a prezumtiei de buna-credinta.
Acelasi autor considera ca functia reparatorie este ratiunea de a fi a raspunderii civile în general si are drept obiectiv repunerea patrimoniului lezat în situatia anterioara. Daca persoana desemnata sa raspunda civilmente resimte ca pe o sanctiune obligatia ce i se impune de a repara prejudiciul suferit de victima, aceasta nu îi confera raspunderii civile o natura sanctionatorie propriu-zisa, ci reprezinta doar consecinta fireasca a exercitarii actiunii în raspundere. Altfel spus, sanctionarea conduitei vinovate este un efect subsecvent al obligatiei de indemnizare a prejudiciului. Spunem indemnizare" pentru ca, spre deosebire de raspunderea contractuala, unde debitorul poate fi obligat sa-si execute obligatiile, asa cum au fost asumate, la raspunderea delictuala, repararea integrala si în natura a prejudiciului" este de cele mai multe ori iluzoric, cum se întâmpla în cazul vatamarilor corporale cauzate de accidentele de circulatie, unde raspunderea civila delictuala se rezuma la indemnizarea victimei. În asemenea cazuri functia raspunderii este doar compensatorie si mai putin reparatorie.
Procesul de socializare a riscurilor de daune face ca imperativul repararii prejudiciilor sa nu mai priveasca doar raspunderea civila, devenind o preocupare sociala tot mai pronuntata. Raspunderea civila se vede tot mai mult integrata într-un concept mai larg de raspundere sociala preocupata sa gaseasca si alte mecanisme prin care sa se amelioreze situatia injusta a victimelor expuse unor riscuri în continua diversificare.
De aceea, o alta afirmatie care se face uneori, potrivit careia "a raspunde înseamna a repara prejudiciul cauzat altuia, iar a repara un prejudiciu înseamna, în sens juridic, a raspunde din punct de vedere civil" , nu mai poate fi actuala, pentru ca astazi a raspunde civil înseamna, într-adevar, a repara, în timp ce a repara nu mai înseamna doar a raspunde.
Lasând de o parte situatiile limitate în care, prin sanctiuni civile, se sanctioneaza simpla atitudine, intentionata ori culpabila, în celelalte situatii functia preventiva a raspunderii delictuale se realizeaza implicit: obligatia autorului la indemnizarea victimei poate fi un avertisment pentru cei tentati sa procedeze la fel ca faptuitorul, vatamând pe altii. Aceasta finalitate ramâne un simplu deziderat social, o eventualitate, realitatea obligându-ne sa constatam ca preventia pe care o realizeaza raspunderea civila este posibila dar nu obligatorie sau, dupa o alta formula, inspirata, functia penala a raspunderii civile este adesea oportuna dar niciodata esentiala"
Daca se convine ca rostul esential al raspunderii civile delictuale este repararea sau indemnizarea victimei care a suferit un prejudiciu injust, aceas-ta înseamna ca si fundamentul acesteia trebuie cautat, nu în zona faptei ilicite, ci în zona prejudiciului injust. La întrebarea care s-a pus si se va pune întotdeauna de ce trebuie neaparat un prejudiciu", raspunsul nu poate fi decât ca "orice prejudiciu injust reprezinta o inechitate", fiind ori o atingere a patrimoniului, ori o leziune a unor valori morale ale personalitatii omului.
Virtutile acestui fundament pot fi vazute în urmatoarele directii: din punctul de vedere al societatii, el procura constiintei sociale suportul rational si moral al obligarii la indemnizare, celui desemnat sa raspunda îi procura justificarea obligatiei de indemnizare impusa de cauzalitatea directa ori imediata, iar victimei îi furnizeaza confirmarea sentimentului ei de justitie si echitate, atenuându-i, acolo unde este cazul, instinctul vindicativ.
Din aceasta perspectiva, culpa nu poate fi, în acelasi timp, atât conditie, cât si fundament al raspunderii, pentru ca astfel, dreptul raspunderii s-ar autofundamenta, detasându-se de morala.
Opiniile si propunerile avansate în teza sustinuta anterior nu au fost sustinute si acceptate de marea majoritate a autorilor, cu toate acestea ele constituie un prilej de reflectii si, mai ales, o invitatie de a revedea textele normative ale acestei institutii, orientate nu atât spre un drept preponderent sanctionator al faptei ilicile si culpabile, ci spre un drept eminamerite indemnitar al victimei care sufera un prejudiciu injust.
CAPITOLUL IV
CONCLUZII PRIVIND FUNDAMENTUL SUBIECTIV AL RĂSPUNDERII CIVILE DELICTUALE
Pe parcursul elaborarii lucrarii am întâlnit diferite probleme în ceea ce priveste analiza evolutiei în timp a conceptiilor privind fundamentarea raspunderii civile delictuale. Dar cu toate acestea ne permitem sa constatam ca, în principiu, ea se întemeiaza si se explica pe ideea de culpa, greseala sau vinovatie.
Din aceasta scurta sinteza a teoriilor elaborate în cursul vremii, dintre care ne-am referit doar la acelea pe care le-am considerat principale, putem aprecia ca se desprinde constatarea potrivit careia culpa trebuie sa fie retinuta si analizata din punctul de vedere al continutului, rolului si locului sau posibil în toate conceptiile obiective, subiective si mixte, pentru a decela în ce masura are implicatii si cu privire la valorile etice si morale ce trebuie respectate si aparate.
Asa cum am aratat, în conceptia doctrinei juridice si practicii judiciare contemporane, culpa sau grseala este o conditie esentiala numai în anumite cazuri de raspundere civila delictuala. Domeniul ei de aplicare este, prin excelenta, raspunderea pentru fapta proprie, când conditia culpei trebuie sa fie dovedita de cel care pretinde reparatia pagubei ce i-a fost cauzata.
Principiul subiectiv al raspunderii civile delictuale este instituit prin art. 998 si 999 din Codul. Din analiza acestor dispozitii, rezulta ca în cuprinsul lor, raspunderea subiectiva, conturata înca din orânduirea feudala, a fost sintetizata legislativ într-un principiu general al raspunderii civile delictuale, considerata fara rezerve întemeiata pe culpa. Asadar raspunderea civila este integrala, indiferent de forma si gradul culpei.
Importanta moralei si strânsa sa legatura cu dreptul permit relevarea faptului de necontestat ca fundamentul subiectiv al raspunderii civile, culpa sau greseala având un continut psihologic si social-politic, privita si din perspectiva echivalarii ei cu atitudinea interna negativa a omului fata de actiunile sale, are un rol preventiv-educativ indiscutabil. Dar, pentru a ramâne în cadrul, limitele si cerintele echitatii, situatia si punctul de vedere ale victimei nu trebuie si este inadmisibil sa fie neglijate; ideea potrivit careia fiecare este obligat sa garanteze pe toti ceilalti, cel putin în anumite cazuri, împotriva urmarilor pagubitoare ale activitatii ce o desfasoara, chiar fara greseala, are, de asemenea, un rol preventiv-educativ.
Aceasta tinând cont ca toate teoriile si formele tehnice propuse în procesul dezvoltarii institutiei raspunderii civile s-au dovedit, de-a lungul timpului, a avea un numitor comun, pe tarâmul preventiei si educatiei membrilor societatii în asa fel încât fiecare sa se comporte de natura a nu provoca pagube celorlalti si, în acelasi timp, sa fie patruns si convins pe deplin de necesitatea respectarii întocmai a drepturilor si intereselor semenilor sai.
O alta chestiune importanta dar deosebit de contoversta este cea potrivit careia în conceptia autorului amintit anterior sensul istoric al raspunderii civile este altul, total opus, acela de a asigura repunerea patri-moniului lezat în starea lui anterioara, de a gasi tehnici noi care sa asigure indemnizarea rapida a victirnei fara a ne întreba, întotdeauna cine este vinovatul.
Consider ca având în vedere toate încercarile de înlaturare a culpei si de a gasi un nou fundament al raspunderii civile nu s-a ajuns la o solutie care sa se impuna teoretic si sa fie însusita, fara rezerve, de catre practica judiciara. De asemenea, criticile formulate cu privire la fundamentul clasic au determinat o reconsiderare a acestuia si întoarcerea la principiul culpei. Pe de alta parte, însa, realitatea a demonstrat si practica judiciara a confirmat ca acceptarea, în unele cazuri, a conceptiilor raspunderii obiective nu a dus la paralizarea activitatilor productive, mai mult, ca ea are si justificari morale, argumentate de pe pozitiile echitatii. Astfel, în cazul în care urmarile pagubitoare ale unor conduite nu pot fi prevazute si prevenite cu o diligenta obisnuita, trebuie sa se admita angajarea unei raspunderi independente de culpa.
În esenta, marile directii ale raspunderii delictuale sunt: un declin evident al raspunderii individuale, o socializare a faptei, prejudiciului si cauzalitatii, un proces de obiectivizare a raspunderii, tot mai multe ipoteze ale acesteia nemaiputând fi explicate de culpa, prezumtiile de culpabilitate devenind tot mai discutabile si mai contestate.
În concluzie, putem afirma ca privitor la fundamentul subiectiv al raspunderii civile delictuale, dupa discutii, controverse si numeroase încercari de a propune o solutie acceptata de întreaga literatura de specialitate si practica judiciara, planeaza înca multe incertitudini, însa cu toate acestea în opinia noastra, cel putin în cazul raspunderii pentru fapta proprie, nu poate exista raspundere civila fara culpa.
Reluând ideea de la început prin prezenta lucrare am încercat sa prezint cât mai clar toate aspectele în ceea ce priveste fundamentul subiectiv al raspunderii civile delictuale, culpa, iar rezultatul sper sa se ridice la înaltimea asteptarilor dumneavoastra.
Lista de abrevieri
B. J. 1999 - 2003 - Buletinul Jurisprudentei 1999-2003, Ed. All Beck
C. civ. - Codul civil
C. D. - Culegere de decizii ale Tribunalui Suprem
C. A. Cluj - Curtea de Apel Cluj, Buletinul Jurisprudentei.
B.J. 2000 Culegere de practica judiciara 2000, vol. I,
Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001
C. A. Cluj - Curtea de Apel Cluj, Buletinul Jurisprudentei.
B.J. 2004 Culegere de practica judiciara 2000, vol. I,
Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2001
C. A. Craiova - Curtea de Apel Craiova, Buletinul Jurispru-
B. J. 2000 dentei. Culegere de practica judiciara 2000,
Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003
C. A. Timisoara - Curtea de Apel Timisoara, Buletinul
Jurisprudentei. Culegere de practica judiciara
2005, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2006
C. A. - Curtea de apel
C. S. J. - Curtea Suprema de Justitie
J. N. - Justitia Noua
Jud. - Judecatoria
L. P. - Legalitatea Populara
R.R.D. - Revista Româna de Drept
S. C. J. - Studii si Cercetari Juridice
Trib. Jud. - Tribunalul Judetean
Trib. - Tibunalul
Bibliografie
Carti, studii si monografii
LIVIU POP, Drept civil român. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998.
LIVIU POP, Drept civil român. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000.
LIVIU POP, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
CONSTANTIN STĂTESCU, Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Edit. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984.
CONSTANTIN STĂTESCU, CORNELIU BÂRSAN, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008.
CONSTANTIN STĂTESCU, CORNELIU BÂRSAN, Teoria generala a obligatiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002.
MIRCEA ELIESCU, Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1972.
TRAIAN IONAsCU, Tratat de drept civil, vol. I, Partea Generala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1967.
TRAIAN IONAsCU, Teoria generala a contractelor si obligatiilor, Curs,
Bucuresti, 1942.
TRAIAN IONAsCU, Curs de drept civil. Obligatiuni, Litografia învatamântului, Bucuresti 1950.
ION M. ANGHEL, FR. DEAK, MARIN F. POPA, Raspunderea civila, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1970.
TUDOR R. POPESCU, P. ANCA, Teoria generala a obligatiilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1968.
NICOLAE D. GHMPA, Responsabilitatea civila, delictuala si contractuala, Bucuresti, 1946.
MATEI B. CANTACUZINO, Elementele dreptului civil, Bucuresti, Edit. Cartea Româneasca, 1921.
MIRCEA N. COSTIN, Raspunderea juridica în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1974.
FRANCISC DEAK, Teoria generala a obligatiilor. Curs., Bucuresti, 1960.
DIMITRIE ALEXANDRESCO, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil român în comparatiune cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, vol. V, Iasi, 1898.
PAUL MIRCEA COSMOVICI, Premise pentru elaborarea unei conceptii generale cu privire la fundamentul raspunderii de drept economic, în Probleme de drept economic, Ed. Academiei, Bucuresti, 1980.
MIRCEA MUREsAN, ANA BOAR, sERBAN DIACONESCU, Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 2001.
GHEORGHE BELEIU, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editura si Presa sansa SRL, Bucuresti, 1993.
TRAIAN IONAsCU, Modificarile aduse Codului civil de principiul consitutional al egalitatilor sexelor, în J.N. nr. 2, 1950.
C. NEDELSCHI, Curs de drept civil, Litografia învatamântului, Bucuresti, 1956.
EUGEN A. BARASCH, I NESTOR, SAVELLY ZILBERSTEIN, Ocrotire parinteasca, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1960.
ION DOGARU, POMPILIU DRĂGHICI, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Themis, Craiova, 2000.
IOAN DOREL ROMOsAN, Vinovatia în dreptul civil, Ed. All Beck, Bucuresti, 1999.
IOAN ALBU, VICTOR URSA, Raspunderea civila pentru daune morale, Ed.Dacia,
Cluj Napoca, 1979.
Studii si articole de specialitate
LIVIU POP, Încercare de sinteza a evolutei principalelor teorii cu privire la fundamentul raspunderii civile delictuale, în revista "Studia Jurisprudentia", nr.2/1986.
SACHE NECULAESCU, Reflectii privind fundamentul raspunderii civile delictuale, în revista "Dreptul", nr. 11/ 2006.
TRAIAN IONAsCU, EUGEN A. BARASCH, Raspunderea civila delictuala. Culpa ca element necesar al raspunderii, în revista "Studii si Cercetari Juridice", nr. 1/ 1970.
V. LONGHIN, Responsabilitatea civila a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori, în revista "Legalitatea Populara" nr. 6/1956.
T. POP, Evolutia doctrinara si jurisprudentiala în domeniul raspunderii civile a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în "Revista Româna de Drept" nr. 10/1987
R. PETRESCU, Examen al practicii judiciare privind continutul prezumtiei de culpa a parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, în "Revista Româna de Drept" nr.6/1981.
M. COSTIN, O încercare de definire a raspunderii juridice, în "Revista Româna de Drept", nr. 5 / 1970.
Literatura straina
RENE RODIERE, în Dalloz, Encycloedie juridique, Répertoire de droit civil, articolul Responsabilité, Paris, 1954, nr. 10.
LUIS JOSSERAND, La responsabilité des choses inanimées, 1897.
RENE SAVATIER, Métamorphoses économiques et sociales du droit civil d'aujurd'hui, 1952.
MARCEL PLANIOL, Études sur la responsabilité civile.
RENE SAVATIER, Traité de la responsabilité civile, ed. a -2 -a , vol.I.
LUIS JOSERAND, Cours de droit civil positif francais,
vol. II,
FRANCOIS GENY, Risque et responsabilité, Revista trimestriala de drept civil, 1902.
FRANCOIS TERRÉ, PHILIPPE Simler, YVES LEQUETTE, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1999.
GENEVIEVE VINEY, Traité de droit civil. Introduction ŕ la responsabilité, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1995.
GENEVIEVE Viney, Le déclin de la responsabilité individuelle, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1965.
RAIMOND SALEILLES, Les accidents du travail et de la responsabilité
civile,
GEORGES RIPERT, La rčgle morale dans les obligations civiles, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1925.
PAUL ESMEIN, La faute et sa place dans la responsabilité civile, în "Revue trimestrielle de droit civil", 1949.
M. ANDRÉ TUNC, La securité routičre. Esquise d'une loi sur les accidents de la circulation, 1966.
BORIS STARCK, Essai d'une théorie générale de la
responsabilité civile considérée en
sa double fonction de garantie et de peine privée, thčse,
JEAN BELISSENT, Contribution ŕ l'analyse de la distinction
des obligations de moyens et des
obligations de résultat, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence,
HENRI MAZEAUD, LEON MAZEAUD, ANDRE TUNC, Traité théoretique et practique de la responsabilité civile délituelle et contractuelle, editia a VI-a, Montchreistien, Paris, 1965.
H.ENRI MAZEAUD, LEON MAZEAUD, JEAN MAZEAUD, Leçons de droit civil, Les obligations, editia a IV-a, Montchreistien, Paris, 1969.
XAVIER PRADEL, Le préjudice dans le droit civil de la
responsabilité, Librarie Générale
de Droit et de Jurisprudence,
Este o definitie provizorie, care va fi amendata de îndata ce vom lua pozitie cu privire la fundamentele raspunderii civile delictuale.
A se vedea: R. Rodičre, în Dalloz, Encycloedie juridique, Répertoire de droit civil, art. Responsabilité, Paris, 1954, nr. 10 , p. 563; a se vedea de asemenea, La responsabilité civile, Paris, Ruseau & C-ie, 1952, p. 6.
A se vedea: A. Cazacu, Justitia feudala, în Viata feudala în Ţara Româneasca si Moldova (sec. XIV- XVII) , Bucuresti, Ed. stiintifica, p. 466.
A se vedea: Partea a IV-a, Pentru vini, Cap. X, în Legiunea Caragea, editie critica de Andrei Radulescu si colab., Ed. Academiei, Bucuresti, 1955, p. 150.
A se vedea: M. Planiol, citat de Ilie I. Stoenescu, Evolutia ideii de raspundere civila, Bucuresti, Ed. Curierul Judiciar, 1939, p.8.
A se vedea: R. Saleilles, Les accidents de traveil et de la responsabilité civile, 1897; L. Josserand, La responsabilité des choses inanimées, 1897.
A se vedea: R. Savatier, Métamorphoses économiques et sociales du droit civil d'aujurd'hui, 1952, p. 283 si urm.; J. Carbonnier, Droit civil, vol. II, Les biens et les obligations, ed. a 5-a, Paris, Presses Universitaires de France, 1967, p. 576.
A se vedea: Tr. Ionascu, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1967, p.14.
A se vedea: M. Eliescu , Raspunderea civila delictuala, Ed. Academiei, Bucuresti, 1972; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, Raspunderea civila, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1970; T.R. Popescu, P.Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1968; N.D. Ghimpa, Responsabilitatea civila, delictuala si contractuala, Bucuresti, 1946; L. Pop, Drept civil român. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998 precum si L. Pop, Tratat de drept civil. Obligatiile, vol. I, Regimul juridic general, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2007.
C. Statescu, Raspunderea civila delictuala pentru fapta altei persoane, Edit. stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1984, p.6.
În legislatia franceza si italiana, în principal, raspunderea se bazeaza pe culpa, victima fiind scutita sa faca dovada culpei, numai daca dauna a fost provocata de un lucru. În dreptul german si elvetian, nu se cunoaste raspunderea fara cupa, decât în cazul prejudicilor cauzate de industrii si instalatii limitativ enumerate prin legi speciale.
L. Pop, Teoria generala a obligatiior, Edit. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p.198; T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 88.
A se vedea: Tr. Ionascu, Eugen A. Barasch, Raspunderea civila delictuala. Culpa ca element necesar al raspunderii, în S.C.J., 1970, nr.1, p.27.
A se vedea: L. Josserand, Cours de droit civil positif francais, vol. II, Paris, Sirez, 1933, p. 426.
A se vedea: Matei B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Bucuresti, Edit. Cartea Româneasca, 1921, p. 427
A se vedea: H. si L. Mazeaud, A. Tunc, Traité théoretique et practique de a responsabilité civile délictuelle et contractuelle, Montchrestien, Paris, 1965, p. 495.
În conformitate cu art.
Conform cu art. 100 alin. (1) C. muncii, constituie abatere disciplinara: "încalcarea cu vinovatie de catre cel încadrat în munca (.) a obligatiilor sale".
A se vedea: M. Anghel, Fr. Deak, M. F. Popa, Raspunderea civila, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1970, p. 107 si urm.; T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 182 si urm.; T. Ionascu, E.A. Barasch, Raspunderea civila delictuala. Culpa ca element al raspunderii, în. S.C.J. nr. 1 din 1970.
Cel mai adesea, fapta ilicita savârsita cu intentie antreneaza, deopotriva, raspunderea penala si cea civila, fara a exclude raspunderea disciplinara.
A se vedea: T.R.Popescu, P. Anca, op. cit., p. 186; M.N.Costin, Raspunderea juridica în dreptul Republicii Socialiste România, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1974, p 156-157.
A se vedea: P. Cosmovici, op. cit., p.46; Fr. Deak, Teoria generala a bligatiilor, Curs, Bucuresti, 1960, p. 211-212.
A se vedea: O. S. Ioffe, Raspunderea în deptul civil sovietic, Bucuresti. Ed. stiintifica, 1956 p. 139.
Pentru analiza deliberarii si scara de valori sociale dupa care se ia deczia a se vedea: Al. Rosca, A. Chircev, M. Rosca, V. Mara, Psihologia. Manual pentru învatamântul superior, Bucuresti, Litografia si tipografia învatamântului, 1957, p. 166 si urm.
A se vedea: Tr. Ionascu, Teoria generala a contractelor si obligatiilor. Curs, Bucuresti, 1942, p.130; Fr. Deak, op. cit., p.211; P. Cosmovici, op. cit., p. 86 si urm.
A se vedea: D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil român în comparatiune cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, vol. V, Iasi, 1898, p. 390; Matei B. Cantacuzino, op. cit., p. 426, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrina si jurisprudenta, vol II, p.79.
A se vedea: Rosetti Balanescu, Al. Baicoianu, Drept civil român. Studiu de doctrina si jurisprudenta, vol. II, p.130.
A se vedea: N. D. Ghimpa, Responsabilitatea civila, delictuala si contractuala, Bucuresti, 1946, p. 120.
De obicei, fapta cauzatoare de prejudiciu, savârsita cu intentie, constituie, în acelasi timp, o infractiune, ale carei elemente consitutive, inclusiv vina, se determina mai usor prin mijloace specifice dreptului procesual penal.
A se vedea: D. Alexandresco, Explicatiunea teoretica si practica a dreptului civil român în comparatiune cu legile vechi si cu principalele legislatiuni straine, vol. V, Iasi, 1898, p. 396-397; I. Rosetti - Balanescu, Al. Baicoianu, Drept civil român, vol. II, Bucuresti, 1943, p. 77 si urm; P. Cosmovici, Premise pentru elaborarea unei conceptii generale cu privire la fundamentul raspunderii de drept economic, în Probleme de drept economic, Ed. Academiei, Bucuresti, 1980, p. 100-101; L. Pop, op. cit, p. 229.
A se vedea: C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 181.
A se vedea: M. Muresan, A. Boar, s, Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Ed. Cordial Lex, Cluj Napoca, 2001, p. 9.
A se vedea: Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editura si Presa sansa SRL, Bucuresti, 1993, p. 301.
A se vedea: L. Pop., Drept civil român. Teoria generala a obligatiilor, 1998, p. 232. Autorul exemplifica (dupa M. Eliescu, op. cit., p. 231) cu situatia când lipsa discernamântului este consecinta unei betii voluntare, faptuitorul fiind în culpa si va fi obligat sa repare paguba cauzata victimei.
Triunalul Suprem, Sectia civ., dec. nr. 1033 din 1987, în Revista Româna de Drept", nr. 3 din 1988, p. 68.
A se vedea: L. Pop, Drept civil român. Teoria genarala a obligatiei, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 1998, p. 234.
A se vedea: Tr. Ionascu, Modificarile aduse Codului civil de principiul consitutional al egalitatilor sexelor, în J.N. nr. 2, 1950, p. 213.
A se vedea: V. Longhin, Responsabilitatea civila a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori, în L.P. nr. 6/1956, p. 667; I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F.Popa, Raspunderea civila, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1970, p.147-148.
A se vedea T. Ionascu, Curs de drept civil. Obligatiuni, Litografia învatamântului, Bucuresti 1950, p. 195; C. Nedelschi, Curs de drept civil, Litografia învatamântului, Bucuresti, 1956, p. 47; M. Eliescu, op. cit., p. 256.
Trib. Suprem, în compunerea prevazuta de art. 39 alin. (2) si (3) din fosta Lege pentru organizare judecatoreasca nr. 58/1968, decizia nr. 4 din 17 ianuarie 1977, în C.D. 1977, p. 310-315.
Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 1828/1980, în R.R.D. nr. 9/1981, p. 66; Trib. Suprem, în compunerea prevazuta de art. 39 alin. (2) ti (3) din fosta lege de organizare judecatoreasca nr. 58/1968, decizia nr. 18/1982, In R.R.D. nr. 3/1983, p. 67; Trib. Suprem, Sectia civila, decizia nr. 2682/1987, în R.R.D. nr. 9/1988, p. 75; Trib. Suprem Sectia penala, decizia nr. 519/1988, în R.R.D. nr. 9/1988, p. 74; Trib. Suprem, Sectia civila, decizia nr. 693/1988, în R.R.D. nr. 1/1989, p. 71.
A se vedea T. Pop, Evolutia doctrinara si jurisprudentiala în domeniul raspunderii civile a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor minori, în R.R.D. nr. 10/1987, p. 13.
Conceptie formulata de E.A. Barasch, I. Nestor, S. Ziberstein, Ocrotire parinteasca, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1960, p.155-156. Aceeasi opinie este adoptata si de catre T.R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatiilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1968, p.203; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind continutul prezumtiei de culpa a parintilor pentru prejudiciul cauzat de copiii lor minori, în R.R.D. nr.6/1981, p.62.
C.A. Craiova, Sectia civila, decizia nr. 13243 din 6 octombrie 2000, în C.A. Craiova, B.J. 2000, p. 143-148.
A se vedea E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, Ocrotire parinteasca, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1960, p.156
A se vedea L. Pop, Drept civil român. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2000, p. 241 si urm.
Precizam ca numai atunci când se pune problema raspunderii parintilor nu este ceruta conditia vinovatiei minorului - în sensul de a fi actionat cu discernamânt; daca victima urmareste ca, împreuna cu parintii, sa raspunda si copilul minor - pentru fapta proprie - condtia vinovatiei minorului este ceruta.
Trib. Suprem, Colegiul civil, dec. nr. 296 din 27 martie 1962 (C.D. 1962, p. 147) în care s-a retinut raspunderea civila a parintilor pentru pagbele cauzate printr-un incendiu, de copilul lor în vârsta de 5 ani, pentru premisa potrivit careia existenta dscernamântului copilului minor nu este o conditie a raspunderii parintilor.
Dupa cum s-a aratat într-o decizie a fostului Tribunal Suprem Sectia civila, "potrivit principiului înscris în art. 1000 alin. (2) C. civ., odata dovedit de victima ca minorul a savârsit o fapta ilicita, victima nu mai are sa administreze nici o dovada spre a stabili ca parintii sunt în culpa ca nu l-au supraveheat, întrucât o atare culpa este prezumata" (decizia nr. 160 din 24 ianuarie 1973, în. C.D. 1973, p.173).
Bineînteles ca raspunderea parintilor - în
calitate de persoane însarcinate cu ocrotirea persoanei puse sub
interdictie - va putea fi angajata, nu însa pe temeiul art. 1000
alin (2), ci pe temeiul art 998-
A se vedea: V. Longhin, Responsabilitatea civila a parintilor pentru faptele ilicite ale copiilor minori, în L.P. nr. 6/1956, p. 674; E.A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit, p. 147; M. Eliescu, op. cit.,p.263.
A se vedea: E. A. Barasch, I. Nestor, S. Zilberstein, op. cit, p. 157, T. R. Popescu, P. Anca, op. cit. , p. 202; M. Eliescu, op. cit, p. 264.
Potrivit art. 43 alin. (3), "parintele divortat, caruia nu i s-a încredintat copilul, pastreaza dreptul de a avea legaturi personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea, educarea, învatatura si pregatirea lui profesionala". Recent în practica s-a decis ca raspunderea revine ambilor parinti; în cazul parintelui caruia nu i-a fost încredintat copilul, acesta ar decurge din "calitatea de parinte, în temeiul careia - atât înainte de divort, cât si dupa aceea - avea obligatia, pe care nu a îndeplinit-o, de a asigura fiului sau o educatie corespunzatoare". (Tribunalul Mun. Bucuresti, Sectia a II penala, decizia nr. 393/1991, în. C.P.J.P. 1991, p. 201).
Parintele la care copilul se afla în vizita va raspunde, asadar daca se va face dovada ca fapta ilicita a minorului a fost posibila întrucât parintele nu l-a supravegheat îndeajuns în timp ce se afla la el.
Reamintim ca notiunea de crestere este mai larga decât cea de educatie, incluzând-o pe aceasta din urma.
Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 1777 din 9 august 1976 (nepublcata); Decizia nr. 4 din 17 ianuarie 1977, pronuntata în compunerea prevazuta de art. 39 alin. (2) si (3) din Legea nr. 58/1968 de organizare judecatoreasca, în C.D. 1977, p. 310.
În
decizia de îndrumare nr. 6/1973 a Plenului fostului Tribunal Suprem se
arata, printre altele ca "trebuie
sa se tina seama ca, desi minorului îi incumba o
raspundere civila directa întemeiata pe dispozitiile
art. 998-
A se vedea: M. Eliescu, op. cit, p.309; T.R.Popescu, P. Anca, op. cit.,
p. 207; E.A. Barasch, I. Nestor, S.
Zilberstein, op. cit., p. 160-161.
Cu unele precizari suplimentare privind posibilitatea angajarii
raspunderii concomitente a parintilor, pe temeiul art. 998-
A se vedea: s. Beligradeanu, Raspunderea materiala a angajatilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1961, p.81.
Trib. Suprem, în compunerea prevazuta de art. 39 alin. (2) si (3) din fosta lege de organizare judecatoreasca nr. 58/1968, decizia nr. 4 din 17 ianuarie 1977, în C.D. 1977, p. 310. În motivarea acestei decizii se arata: este adevarat ca din moment ce minora se afla în scoala, culpa în supraveghere a profesoarei nu poate coexista cu culpa în supraveghere a parintilor, dar culpa în legatura cu educatia minorei este imputabila acestora, se înscrie ca o contributie concurenta la producerea pagubei, alaturi de culpa în supraveghere a profesoarei". În acelasi sens, a se vedea, explicit: Trib. Suprem, Sectia penala, decizia nr. 1828/1980, în R.R.D. nr. 9/1981, p. 66; Trib. Suprem, Sectia civila, decizia nr. 2692/1987, în R.R.D. nr. 9/1988.
Trib. Jud. Olt, decizia civila nr. 1104/1981, în R.R.D. nr. 6/1983, p. 46, care admite implicit caracterul subsidiar al raspunderii parintilor. De asemenea, a se vedea T. Pop, op. cit., p. 14.
În literatura de specialitate, sustinatorii conceptiei conform careia raspunderea parintilor se întemeiaza pe lipsa de supraveghere, au remarcat pe drept cuvânt, inconsecventa autorilor care întemeiaza aceasta raspundere si pe lipsurle în educarea ori cresterea minorului, atunci când acestia din urma autori admit totusi ca raspunderea profesorului ori a mestesugamlui exclude neconditionat pe aceea a parintilor. A se vedea pentru aceste observatii: I.M. Anghel, Fr. Deak, M.F. Popa, op. cit., p. 156.
Trib.
Suprem, Colegiul penal, în decizia nr. 188 din 12 februarie
Este adevarat ca, de lege lata, potrivit art. 10 alin (2) din Decretul nr. 31/1954, minorul între 14 si 16 ani poate încheia contractul de munca ori poate deveni membru al unei organizatii cooperatiste, cu încuviintarea prealabila a parintilor ori tutorelui si cu un aviz medical [art. 10 alin. (2) din Decretul nr. 31/1954]. Acest text trebuie corelat cu art. 49 alin. (4) din Constitutia României, astfel cum a fost revizuita în anul 2003, potrivit cu care "minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajati ca salariati". De asemenea, potrivit art. 13, alin (3) din C. muncii, încadrarea în munca a persoanelor sub vârsta de 15 ani poate fi interzisa; alineatul (2) al aceluiasi text dispune ca persoana fizica poate încheia un contract de munca în calitate de salariat si la împlinirea vârstei de 15 ani, cu acordul parintilor sau al reprezentantilor legali, pentru activitati potrivite cu dezvoltarea lor fizica, aptitudinile si cunostintele sale, daca astfel nu îi sunt periclitate sanatatea, dezvoltarea si pregatirea profesionala.
Trib. Judetean Brasov, decizia penala nr. 594/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, p.148; în speta, minorul angajat în calitate de cioban, cu contract de munca la stâna unei cooperative agricole de productie, a furat o cantitate de lâna de la stâna la care lucra. Nu credem însa ca motivarea privind excluderea raspunderii parintilor este cea retinuta de instanta, si anume faptul ca "minorul nu mai locuia cu parintii sai (.) deoarece era angajat (.) la o stâna". În realitate, calitatea de încadrat în munca si de prepus era suficienta spre a înlatura raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savârsite în aceasta calitate.
Potrivit art. 10 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954, minorul peste 14 ani încadrat în munca poate "exercita singur drepturile si executa astfel obligatiile izvorând din contractul de munca sau din calitatea de membru al cooperativei agricole de productie, ori a altei organizatii cooperatiste si dispune singur de sumele de bani ce a dobândit prin munca proprie". A se vedea: C. Statescu , Drept civil. Persoana fizica. Persoana juridica. Drepturile reale, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1970, p. 215.
A se vedea: C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor,Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2008 ,p. 238.
Dupa cum s-a aratat într-o decizie a fostului Tribunal Suprem, "este nelegala obligarea unei unitati de învatamânt, ca parte responsabila ciilmente, la plata, în solidar cu inculpatii minori, elevi internati în acea unitate, a despagubirilor pentru prejudiciile cauzate persoanelor vatamate (.) deoarece, potrivit art. 1000 alin. (3) si art. 35 din Decretul nr. 31 /1954, o uniate -persoana juridica - este tinuta sa raspunda patrimonial numai pentru pagubele pricinuite prin fapta prepusilor sai; pentru fapta elevilor vor raspunde membrii corpului didactic în a caror supraveghee se aflau elevii ce au comis faptele cauzatoare de prejudicii" (Tribunalul Suprem, Sectia penala, decizia nr. 183/1977, în R.R.D., nr. 9/1977, p.56).
A se vedea: C. Statescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2008, p. 240; M. Eliescu, op. cit., p. 278-279; I.M. Anghel, M.F.Popa, op. cit., p.71. Se considera ca aceeasi este si situatia maistrului de ucenicie, salariat al unui angajator, persoana atestata în , în conditiile Legii nr. 279 din 5 octombrie 2005, publicata în M. Of. nr. 907 di 11 octombrie 2005, privind ucenicia la locul de munca, sa coordoneze formarea profesionala a ucenicului [ art. 3 alin. (1) din lege].
Trib.
Suprem, Sectia civila, decizia nr. 1007 din 17 iunie 1978, în C.D.
1978, p.
Tribunalul Suprem, decizia nr.4 din 17 ianuarie 1977, pronuntata în compunerea prevazuta de art 39 alin. (2) si (3) din fosta Lege de organizare judecatoreasca nr. 58/1968, în C.D. 1977, p. 310-313.
A se vedea: G. Venezian, Dani e risarcimenti fuori dei contratti, în Opere giuridiche, vol. I, 1919, p. 41.
A se vedea: L. Pop, Încercare de sinteza a evolutei principalelor teorii cu privire la fundamentul raspunderii civile delictuale, în Studia Jurisprudentia, nr. 2 din 1986, p. 44-57.
A se vedea: L. Josserand, De la responsabilité du fait des choses inanimées, Paris, 1897, în S. Carval, "La construction de la responsabilité civile", Presses Universitaires de France, Paris, 2001 p. 30/50.
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations, Dalloz, Paris, 1999, p. 621.
A se vedea: G. Viney, Traité de droit civil. Introduction ŕ la responsabilité, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1995, p. 27.
A se vedea: G. Viney, Le déclin de la responsabilité individuelle, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1965.
A se vedea: V.R.Saleilles, Les accidents du travail et de la responsabilité civile, Paris, 1897, p. 57.
A se vedea: G. Ripert, La rčgle morale dans les obligations civiles, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 1925, p. 207.
A se vedea: P. Esmein, La faute et sa place dans la responsabilité civile, în "Revue trimestrielle de droit civil", 1949, p. 489.
A se vedea: M. Eliescu, op. cit.,p. 28; L. Pop, op. cit, 1998, p. 276 si urm; C. Statescu, C. Bârsan, Teoria generala a obligatiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucuresti, 2002, p. 266-267; I. Dogaru, P. Draghici, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, Ed. Themis, Craiova, 2000, p 318.
A se vedea: M.A.Tunc, La securité routičre. Esquise d'une loi sur les accidents de la circulation, 1966;
A se vedea: B. Starck, Essai d'une théorie générale de la responsabilité civile considérée en sa double fonction de garantie et de peine privée, thčse, Paris, 1947, p. 254.
A se vedea: Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, Droit civil. Les obligations. Dalloz, Paris, 1999, p. 624.
A se vedea J. Belissent, Contribution ŕ l'analyse de la distinction des obligations de moyens et des obligations de résultat, Librairie Générale de Droit et Jurisprudence, Paris, 2001, p. 227.
A se vedea: C. Statescu, Fapta ilicita cauzatoare de prejudicii, ca izvor de obligatii. (Raspunderea civila contractuala), în op. cit, p. 154.
A se vedea: T. R. Popescu, P. Anca, Teoria generala a obligatilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1968, p. 179; I. M. Anghel, Fr. Deak, M. Popa, Raspunderea civila, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1970, p.72.
A se vedea: H. Mazeaud, L. Mazeaud, A.Tunc, Traité théoretique et practique de la responsabilité civile délituelle et contractuelle, editia a VI-a, Montchreistien, Paris, 1965, p. 312.
A se vedea: H. Mazeau, L. Mazeaud, J. Mazeaud, Leçons de droit civil, Les obligations, editia a IV-a, Montchreistien, Paris, 1969, p. 324.
A se vedea: C. Statescu, op. cit., p.134.În acelasi sens, P. Anca, Faptele ilicite în Teoria generala a obligatiilor, Ed. stiintifica, Bucuresti, 1968, pag. 160 si urm.; N.D.Ghimpa, Responsabilitatea civila, delictuala si contractuala, Bucuresti, 1946, p.122.
A se vedea: M. Costin, O încercare de definire a raspunderii juridice, în R.R.D., nr. 5 din 1970, p. 83.
A se vedea: Tr. Ionascu, E. Barasch, Raspunderea civila delictuala- Culpa ca element necesar al raspunderii, în "Studii si cercetari juridice" nr. 1 din 1970, p. 24; P. Cosmovici, op. cit., p. 40 si urm.
A se vedea: Sache Neculaescu, Reflectii privind fundamentul raspunderii civile delictuale, în "Dreptul", nr. 11 din 2006, p. p. 32-50.
A se vedea X. Pradel, Le préjudice dans le droit civil de la responsabilité, Librarie Générale de Droit et de Jurisprudence, Paris, 2004, p. 4.
|
