CONTINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL

1.DREPTUL SUBIECTIV CIVIL

1.1 NOŢIUNE

Asa cum am precizat, prin continutul raportului juridic civil se întelege totalitatea drepturilor subiective si a obligatiilor civile pe care le au partile.

Drepturile subiective constituie latura activa a continutului raportului juridic civil, iar oblgatiile constituie latura pasiva a acestuia.

Oricarui drept subiectiv civil îi corespunde o obligatie civila corelativa.

În literatura de specialitate s-au formulat, de-a lungul timpului o serie de definitii ale dreptului subiectiv civil. În formularea acestora s-a plecat de la împrejurarea ca nu exista o definitie legala a acestuia, iar pe de alta parte exista unele definitii pentru anumite drepturi subiective civile. Oricum, definitiile formulate în doctrina difera mai mult ca formulare nu ca esenta.

Matei Cantacuzino definea dreptul subiectiv ca fiind " puterea ce o are fiecare individ de a pretinde ca facultatile, aptitudinile si puterile sale care nu sunt îngradite, sau, mai exact în limita în care ele nu sunt îngradite prin lege, sa fie nu numai respectate, adica nesuparate de altii sau de societate prin organele sale, ci sa fie, atunci când ele s-au tradus în acte de vointa creatoare de raporturi cu altii, sprijinite de societate prin organele sale spre a fi aduse la îndeplinire efectele raporturilor create "11.

Într-o alta formulare dreptul subiectiv este "puterea sau prerogativa recunoscuta de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau persoanelor juridice (denumite titulare ale dreptului), în calitatea lor de subiecte active ale raportului juridic, de a pretinde subiectelor pasive sa dea ori sa faca sau sa nu faca ceva (sa savârseasca sau sa se abtina de la savârsirea unei actiuni), folosind la nevoie, aparatul de constrângere al statului " 12.

Academicianul Paul Mircea Cosmovici defineste dreptul subiectiv civil ca fiind "prerogativa pe care o acorda unei persoane dreptul obiectiv, prerogativa garantata prin mijloace juridice, de a avea un anumit comportament sau de a pretinde o anumita conduita subiectului pasiv".

Ion Deleanu formuleaza: "dreptul subiectiv ar putea fi definit ca prerogativa conferita de lege în temeiul careia titularul dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita ori sa ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate dreptului sau, sub sanctiunea recunoscuta de lege, în scopul valorificarii unui interes personal, direct, nascut si actual, legitim si juridic protejat, în acord cu interesul obstesc si cu normele de convietuire sociala" 14.

Într-o alta formulare, stefan Rauschi defineste dreptul subiectiv civil ca fiind "puterea (posibilitatea) sau prerogativa recunoscuta de dreptul obiectiv persoanelor fizice sau juridice de a savârsi anumite actiuni, precum si puterea de a pretinde subiectelor pasive sa savârseasca sau sa se abtina de la savârsirea unei actiuni, apelând, la nevoie, la forta de constrângere a statului" 15

Într-o definitie exhaustiva si lapidara în acelasi timp, definitie pe care o retinem, dreptul subiectiv civil este "posibilitatea recunoscuta de lege civila subiectului activ - persoana fizica ori persoana juridica - în virtutea careia aceasta poate, în limitele dreptului si moralei, sa aiba o anumita conduita, sa pretinda o conduita corespunzatoare - sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva - de la subiectul pasiv si sa ceara concursul fortei coercitive, statului, în caz de nevoie " .

În literatura juridica sunt si autori care au negat existenta drepturilor subiective. Astfel, Leon Duguit sustinea ca notiunea de drept subiectiv trebuie eliminata, întrucât nu poate fi vorba decât, fie de situatii juridice obiective care decurg din aplicarea normelor de drept într-un caz sau altul, fie din situatii subiective modelate - de anumite persoane pentru folosinta lor, în mod temporar, cum sunt cele care rezulta, de pilda dintr-un contract si care sunt garantate de dreptul obiectiv. În ceea ce ne priveste admitem existenta drepturilor subiective civile ca expresie a personalitatii umane si a dreptului nostru la viata în societatea în care traim . În cuprinsul definitiei retinute de noi identificam elementele definitorii ale dreptului subiectiv civil

- dreptul subiectiv civil este o posibilitate (putere, prerogativa sau facultate) recunoscuta de legea civila subiectului activ, persoana fizica ori persoana juridica.  - în temeiul acestei posibilitati (putere, prerogativa sau facultate), subiectul activ: a) poate avea, el însusi, o anumita conduita (cum este cazul dreptului absolut real ori nepatrimonial). b) poate pretinde o conduita corespunzatoare subiectului pasiv (sa dea, sa faca, sa nu faca ceva - cum este cazul dreptului de creanta - ca drept relativ).

c) poate apela la concursul fortei de constrângere a statului, în caz de nevoie (în situatia nerespectarii, nesocotirii sau încalcarii dreptului subiectiv civil).

1.2. CLASIFICARE

Multitudinea de drepturi subiective civile ar prilejui o sumedenie de clasificari folosind diferite criterii. Vom retine, însa, doar câteva criterii mai importante cu consecinte teoretice si practice evidente. Astfel vom deosebi

- în functie de opozabilitatea lor - drepturi absolute / drepturi relative ;

- în functie de natura continutului lor - drepturi patrimoniale / drepturi nepatrimoniale ;

- în functie de corelatia dintre ele - drepturi principale / drepturi accesorii; 

- în functie de intensitatea lor sau de gradul de certitudine acordat titularilor drepturi pure si simple / drepturi afectate de modalitati ;

Sunt autori ce considera inutila clasificarea drepturilor subiective civile unor criterii care sunt analizate mai bine în cadrul unor anumite institutii sau în contextul altor criterii. Spre exemplu în situatia primei clasificari precizate mai sus, se considera mai corect analizata opozabilitatea lor când distingem drepturile reale de cele de creanta. Totusi, cu aceasta din urma precizare se impune retinerea unui numar minim de criterii ce nasc câteva clasificari reluate pe larg în cadrul unor institutii de drept civil.  Vom analiza în continuare clasificarea propusa mai sus

Dreptul absolut este acel drept subiectiv civil care produce efecte fata de toate persoanele fizice si juridice (erga omnes), presupunând un raport juridic civil stabilit între una sau mai multe persoane determinate, ca subiect activ, si toti ceilalti participanti la relatiile sociale reglementate de lege, ca subiecti pasivi neindividualizati, în momentul nasterii raportului juridic, carora le revine obligatia negativa si universala de a se abtine de la savârsirea oricaror acte sau fapte de natura sa aduca vreo atingere prerogativelor pe care dreptul respectiv le confera titularului sau. În momentul încalcarii dreptului absolut, subiectul pasiv se individualizeaza în persoana autorului atingerii aduse, care va fi obligat sa faca tot ceea ce este necesar pentru repunerea dreptului în starea anterioara încalcarii. Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale - dreptul la viata, la integritate corporala, la sanatate, dreptul la nume, la onoare, la reputatie, dreptul de autor, dreptul la viata intima si privata - si unele drepturi patrimoniale - dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale.

Dreptul subiectiv civil relativ este acela în virtutea caruia titularul poate pretinde subiectului pasiv o conduita determinata, fara de care dreptul nu se poate realiza.

Caracteristicile dreptului relativ sunt:

are cunoscut titularul sau, fiind cunoscut si subiectul pasiv.

îi corespunde o obligatie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi putut face în lipsa obligatiei) pe care o are un subiect pasiv determinat - este opozabil numai subiectului pasiv determinat.

Pentru comparatie, reluam în aceeasi structura caracteristicile dreptului subiectiv civil absolut:

- are cunoscut numai titularul sau, titularul obligatiei corelative este nedeterminat, fiind format din totalitatea tuturor celorlalte subiecte de drept civil, cu exceptia a însusi titularului dreptului subiectiv civil;

- îi corespunde obligatia generala si negativa de a nu i se aduce atingere; - este opozabil tuturor - erga omnes - în sensul ca tuturor subiectelor de drept civil le revine obligatia de a nu-l încalca;

Dreptul patrimonial este dreptul subiectiv civil care are un continut economic, evaluabil în bani. Aceste drepturi sunt de regula, transmisibile în individualitatea lor de la un subiect la altul si se pot pierde prin scurgerea timpului (sunt prescriptibile), daca titularul dreptului nu si-l exercita într-o anumita perioada de timp expres prevazuta de lege.

În raport cu clasificarea anterioara dreptul patrimonial poate fi absolut (dreptul de proprietate si celelalte drepturi reale) sau relativ (dreptul de creanta).

Dreptul personal nepatrimonial este dreptul subiectiv care nu are un continut economic, evaluabil în bani, fiind intim legat de personalitatea umana. 

În ceea ce priveste clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale si drepturi de creanta, retinem:

Dreptul real - jus in re - este acel drept patrimonial în virtutea caruia titularul sau îsi poate exercita prerogativele asupra unui bun fara concursul altcuiva. Dreptul de creanta - jus ad personam - este acel drept patrimonial în temeiul caruia subiectul activ, numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv, numit debitor, sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva.

Se impune o scurta comparatie între cele doua categorii de drepturi:

Asemanari - ambele sunt patrimoniale ; - ambele au cunoscute titularii lor ca subiecte active;

Deosebiri : - în cazul dreptului real nu este cunoscut subiectul pasiv, fiind nedeterminat, pe când, în cazul dreptului de creanta sunt determinati ambii subiecti - cel activ (creditorul) si cel pasiv (debitorul) ;

- sub aspectele obligatiei civile corelative, dreptului real îi corespunde o obligatie generala si negativa, de non-facere, pe când dreptului de creanta îi corespunde o obligatie al carui obiect poate fi a face (aut facere), a nu face (aut non facere) sau a da (aut dare), dar a nu face ceva înseamna în acest caz obligatia debitorului de a nu face ceva ce ar fi putut face daca nu s-ar fi obligat la abstentiune

- numai dreptul real este însotit de prerogativa urmaririi si de cea

a preferintei, iar nu si dreptul de creanta. Prerogativa urmaririi consta în posibilitatea titularului dreptului real de a urmari bunul în mâinile oricui s-ar gasi, iar prerogativa preferintei consta în posibilitatea titularului dreptului real de a-si realiza dreptul sau cu întâietate sau preferinta ;

- drepturile reale sunt limitate, pe când drepturile de creanta sunt nelimitate ;

Revenind la dreptul personal nepatrimonial, remarcam ca acesta este un drept absolut, opozabil erga-omnes, nefacând parte din patrimoniul persoanei, nefiind cesibil catre alte persoane prin acte juridice, netransmitându-se prin mostenire, exercitându-se numai personal (nu si prin reprezentare), dreptul la actiune privind valorificarea sa în justitie fiind imprescriptibil (cu exceptia cazurilor expres prevazute de lege).

Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte :

- drepturi care privesc integritatea fizica si morala si existenta persoanei:

dreptul la viata, dreptul la sanatate, dreptul la onoare, cinste ori reputatie, dreptul la demnitatea umana ; 

drepturi care privesc atributele de identificare ale persoanei, astfel : 

a)          persoana fizica: dreptul la nume, dreptul la pseudonim, dreptul la domiciliu si resedinta, dreptul la o stare civila. 

b)         persoana juridica: dreptul la denumire, dreptul la sediu, etc.

- drepturi care privesc latura personal-nepatrimoniala a drepturilor de creatie intelectuala ce izvorasc din opera literara, artistica ori stiintifica si din inventie. Un asemenea drept este cel de a fi recunoscut ca autor al operei ori inventiei (numit " dreptul la paternitatea operei sau inventiei "). Fiind legate de individualitatea persoanei, încalcarea drepturilor personale nepatrimoniale, nu da nastere, în principiu, unei obligatii de reparatie patrimoniala, deoarece ea nu atrage întodeauna o paguba materiala, ci, cel mai adesea numai un prejudiciu moral, pentru care se acorda reparatii social-morale (prin aplicarea unor sanctiuni disciplinare, administrative, penale).  Uneori drepturile personale nepatrimoniale pot fi legate si de drepturi patrimoniale. De exemplu - dreptul de autor da nastere unui drept de remuneratie, din dreptul de inventator decurge dreptul de recompensa. În aceste cazuri prerogativele patrimoniale urmeaza regimul drepturilor patrimoniale, fiind astfel transmisibile, titularul putând renunta la ele, fara ca dreptul nepatrimonial care le-a generat sa dispara. Drepturile reale, la rândul lor se clasifica în drepturi reale principale si drepturi reale accesorii. Principial, drepturile nepatrimoniale sunt drepturi principale.

Este principal acel drept subiectiv civil care are o existenta de sine statatoare, soarta sa nedepinzând de vreun alt drept. Este accesoriu acel drept subiectiv civil a carui soarta juridica depinde de existenta unui alt drept subiectiv civil, cu rol de drept principal.

Aceasta clasificare îsi are rezonanta în adagiul accesorium sequitur principale, în sensul ca soarta dreptului accesoriu este determinata de cea a dreptului principal.  Dreptul real principal este un drept subiectiv de sine statator, care da nastere în mod direct unui drept la actiune si în puterea caruia, titularul poate pretinde altui sau altor persoane o anumita conduita sau sa desfasoare el însusi o anumita conduita, sub protectia legii . Deci nasterea, valabilitatea si stingerea unui drept principal nu sunt conditionate de existenta valabila a unui alt drept. Dreptul real accesoriu este dreptul subiectiv care nu are o existenta de sine statatoare, în sensul ca el exista pe lânga un alt drept principal, astfel încât nasterea, existenta lui valabila, precum si stingerea depind de existenta valabila a dreptului principal . Drepturile reale principale sunt limitate ca numar si anume: - dreptul de proprietate publica ;

dreptul de proprietate privata ;

dreptul de uzufruct ;

dreptul de uz ;

dreptul de abitatie ;

dreptul de servitute ;

dreptul de superficie ;

Referitor la materia drepturilor reale principale, în fata instantelor s-au ridicat probleme interesante.

Astfel: 1) Nerespectarea de catre cumparatori a clauzei prin care s-a constituit în favoarea vânzatoarei un drept real imobiliar de abitatie chiar în cazul în care culpa acestora ar fi dovedita, nu justifica solutia de rezolutiune a contractului de vânzare-cumparare. În vederea valorificarii dreptului sau derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în forma autentica, vânzatoarea are la dispozitie, la alegere, pentru a reintra în spatiul locativ a carui folosinta si-a rezervat-o, fie o actiune reala (confesorie), care îndeplineste pentru titularul unui drept de abitatie acelasi rol pe care îl are actiunea în revendicare pentru proprietar, fie o actiune personala fundata pe actul juridic care constituie titlul abitatiei.

( Decizia Sectiei civile nr. 1767 din 29 septembrie 1992)

S.C.I. a chemat în judecata pe pârâtii M.S. si M.Gh. , solicitând ca prin sentinta ce se va pronunta sa se dispuna anularea contactului de vânzare- cumparare, încheiat în forma autentica la 10 martie 1984, cât si sa se restituie cotravaloarea folosintei imobilului si a bunurilor personale însusite de pârâti, fara consimtamântul reclamantei, cât si a fructelor rezultate de pe teren pe ultimii trei ani.  În motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca prin contractul de vânzare-cumparare încheiat cu pârâtii si-a rezervat dreptul de a locui în camera de la mijloc a casei, cu acces la bucatarie si camara însa, pârâtii s-au extins în tot imobilul interzicându-i folosirea spatiului de proprietate; de asemenea, a mai precizat ca pârâtii au interzis accesul persoanelor care o îngrijau sau o vizitau, fiind nevoita sa se mute la fiul sau din Târgoviste. Judecatoria Târgoviste, prin sentinta civila nr. 1552 din 17 septembrie 1991, a admis, în parte actiunea reclamantei si a anulat contractul de vânzare-cumparare intervenit între parti, reclamanta urmând sa restituie pârâtilor pretul de 100.000 lei platit la data cumpararii imobilului.

În motivarea solutiei s-a retinut ca, între reclamanta si pârâti s-a încheiat un contract de vânzare-cumparare, prin care vânzatoarea si-a rezervat dreptul de a locui pe tot restul vietii într-una din camere cât si de a folosi bucataria imobilului înstrainat, clauza care, asa dupa cum rezulta din probele administrate, nu a fost respectata de cumparatori, care au alungat-o din casa pe vânzatoare. Recursurile declarate de reclamanta S.C.I. si pârâtii M.D. si M.Gh. împotriva sentintei au fost respinse, de Tribunalul judetean Dîmbovita, prin decizia nr. 77 din 29 ianuarie 1992. Constatând ca prima instanta a dispus anularea contractului de vânzare-cumparare pentru cauze ulterioare si nu concomitente momentului încheierii conventiei, tribunalul judetean a mentinut solutia dar a substituit motivarea.

S-a aratat ca, solutia primei instante este justa întrucât din probele administrate rezulta ca pârâtii cumparatori nu au respectat clauza potrivit careia vânzatoarea are dreptul de a locui pe toata durata vietii într-una din camerele casei cu acces la bucatarie si camara, astfel ca, aceasta din urma este îndreptatita sa solicite rezolutiunea contractului de vânzare-cumparare încheiat în forma autentica la 10 martie 1984. 

S-a mai mentionat ca, problema prescriptiei nu se pune deoarece dreptul la actiune s-a nascut abia în iulie 1990, în momentul în care pârâtii au interzis accesul reclamantei la încaperea a carei folosinta si-a rezervat-o.

În conformitate cu prevederile art.19 din Legea nr. 60/1968 si ale art. 329 din Codul de procedura civila, împotriva hotarârilor pronuntate în cauza s-a declarat recurs extraordinar de procurorul general pe motiv ca sunt vadit netemeinice si esential nelegale. În motivarea recursului extraordinar s-a sustinut ca instantele au facut o incompleta analiza a probelor dosarului omitând sa analizeze declaratiile unor martori din care rezulta ca timp de mai multi ani pârâtii au fost în bune relatii cu reclamanta careia i-au asigurat normala folosinta a spatiului locativ pe care si l-a rezervat, dar ca din iulie 1990, sub influenta unor rude, vânzatoarea si-a parasit fara justificare locuinta si s-a mutat la fiul sau.

Recursul extraordinar este întemeiat, pentru motivele ce se vor arata în continuare. Prin actiune reclamanta a solicitat rezolutiunea contractului de vânzare-cumparare pe motiv ca pârâtii cumparatori nu si-au îndeplinit obligatiile pe care si le-au asumat.

Reclamanta nu a negat ca pârâtii au platit pretul convenit si ca au luat bunul cumparat în primire si ca deci si-au satisfacut obligatiile asumate în calitate de cumparatori, dar a pretins ca acestia o împiedica sa locuiasca în încaperea a carei folosinta si-a rezervat-o.

Din examinarea contractului de vânzare-cumparare, se constata ca acesta cuprinde în fond, doua acte juridice distincte, încorporate în acelasi înscris si anume, pe de o parte, contractul de vânzare-cumparare, act translativ, având ca obiect proprietatea asupra casei si celorlalte constructii si pretul, iar, pe de alta parte, conventia prin care partile au constituit un drept de abitatie viagera asupra unei camere care este "titlul abitatiei" prin "vointa omului" ca act constitutiv.

Nerespectarea de catre pârâti a celui de-al doilea act juridic cuprins în contractul încheiat prin care s-a constituit în favoarea reclamantei un drept real imobiliar de abitatie, chiar în cazul în care culpa cumparatorilor ar fi dovedita, nu justifica solutia instantelor care au dispus rezolutionarea contractului de vânzare-cumparare. În vederea valorificarii dreptului sau derivând din actul juridic cu caracter constitutiv, încorporat în contractul încheiat în forma autentica, reclamanta are la dispozitie, la alegere pentru a reintra în spatiul locativ a carui folosinta si-a rezervat-o, fie o actiune reala (confesorie), care îndeplineste pentru titularul unui drept de abitatie acelasi rol pe care îl are actiunea în revendicare pentru proprietar, fie o actiune personala fundata pe actul juridic care constituie titlul abitatiei. Rezulta, deci, ca reclamanta nu avea posibilitatea sa solicite rezolutiunea actului translativ de proprietate deoarece pârâtii cumparatori si-au executat obligatiile asumate prin contractul de vânzare-cumparare. Cum instantele nu au clarificat obiectul cererii reclamantei si au solutionat pricina în afara cadrului legal aratat, curtea urmeaza sa admita recursul extraordinar, sa caseze hotarârile atacate si sa trimita pricina pentru rejudecare la Judecatoria Gaesti.

2) Prin loc înfundat, al carui proprietar poate reclama o trecere pe locul vecinului, se întelege acel loc care nu are nici o iesire la calea publica - prin aceasta avându-se în vedere nu numai imposibilitatea absoluta de a iesi la calea publica - ci si cazurile în care iesirea ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasa.

Dimpotriva, ori de câte ori are iesire la calea publica pe un drum care în anumite împrejurari este impracticabil dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, textul mentionat nu-si gaseste aplicarea. Incovenientele sau greutatile pe care le-ar prezenta trecerea la calea publica ramân la aprecierea instantei, care trebuie sa se întemeieze pe o cunoastere temeinica a situatiei de fapt.

( Decizia Sectiei civile nr.2275 din 23 octombrie 1991)

C. Gh. si C.F. au chemat în judecata pe A.D., A.M., A.V., si Statul Român prin Primaria Judetului Vâlcea pentru ca pârâtii persoane fizice sa fie obligati sa le permita trecerea pe terenul ce constituie cale publica, în portiunea de la curtea reclamantilor la drumul national, sa desfiinteze gardul si sa defriseze pomii fructiferi plantati pe acest traseu.

În motivarea actiunii reclamantii au aratat ca au folosit drept cale de acces de la proprietatea lor la o ulita paralela cu soseaua, pe care pârâtii au ocupat-o abuziv, au împrejmuit-o cu gard, în primavara anului 1990. Prin sentinta civila nr.4576 din 8 octombrie 1990, Judecatoria Râmnicu Vâlcea, a fost respinsa actiunea ca nefondata. Recursul declarat de reclamanti împotriva acestei hotarâri a fost admis, prin decizia civila nr. 43 din 14 ianuarie 1991, a Tribunalului Judetean Vâlcea, prin care a fost casata sentinta, cu retinerea cauzei spre rejudecare.

Rejudecând cauza, acelasi tribunal, prin decizia civila nr. 437 din 25 martie 1991, a admis actiunea si a stabilit servitutea de trecere în favoarea reclamantilor în varianta a II a raportului de expertiza tehnica.

Considerând vadit netemeinice si esential nelegale toate hotarârile pronuntate în cauza, prin recursul extraordinar de fata, procurorul general a solicitat casarea lor si trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiasi instante de fond, pentru a se administra probe noi spre a se stabili fara dubiu daca proprietatea reclamantilor are sau nu iesire la calea publica. Recursul extraordinar fiind întemeiat, va fi admis în sensul celor ce urmeaza: Potrivit art. 616 si urmatoarele din Codul Civil prin loc înfundat se întelege acel loc care nu are nici o iesire la calea publica. Se are în vedere imposibilitatea absoluta de a iesi la calea publica, precum si cazurile în care iesirea la calea publica ar prezenta inconveniente grave sau ar fi periculoasa. Dimpotriva, ori de câte ori locul are iesire la calea publica pe drum un care în anumite împrejurari este impracticabil, dar care poate deveni practicabil cu oarecare cheltuieli, textul mentionat nu-si gaseste aplicarea. Inconvenientele sau greutatile pe care le-ar prezenta trecerea la calea publica ramân la aprecierea instantei, care trebuie sa se întemeieze pe o cunoastere temeinica a situatiei de fapt.

În speta, rezulta din raportul de expertiza facut de ing. I.V. si schita anexa ca reclamantii au acces de la terenul lor spre calea publica, printr-o poarta secundara, dar ca acest acces este greoi, cu diferenta de nivel de 15⁰, deci peste normativul tehnic normal ce prevede o panta de 8⁰.

S-a constatat, deci, ca reclamantii au iesire la calea publica, numai ca se remarca lipsa de vizibilitate la drumul public, ce este specifica si celorlalte curti limitrofe.

Expertul a indicat aceasta înclinatie a pantei de acces de 15⁰, fara a întocmi schita acesteia si a indica eventuale posibilitati de reducere a înclinatiei si costul unor atari amenajari. Cum si alti proprietari de terenuri folosesc aceasta cale de acces este de examinat temeinicia actiunii si în raport de aceasta situatie se va aprecia comparativ dezavantajele ce ar fi create celeilalte parti prin recunoasterea servitutii de trecere.

Din modificarea actiunii si raspunsul pârâtilor la interogatoriu rezulta ca pe terenul pârâtilor sunt plantati pomi fructiferi. Aceasta impune a se constata si evalua eventuala paguba produsa proprietarilor terenului aservit prin defrisarea terenului în cazul confirmarii punctului de vedere al reclamantilor.

Fata de cele aratate, recursul extraordinar de fata urmeaza a fi admis, a se casa hotarârile atacate si a se trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante de fond. Drepturile reale accesorii constituite prin lege sau contract sunt urmatoarele: - dreptul de gaj : care consta în dreptul recunoscut de debitor creditorului asupra unui lucru mobil, în virtutea caruia creditorul poate, fie sa retina lucrul cu aprobarea justitiei, fie sa se despagubeasca din pretul obtinut pe el, cu preferinta fata de alti creditori, în cazul în care debitorul nu si-a executat de buna voie obligatia.

- dreptul de ipoteca : care consta în garantia oferita creditorului(ipoteca) ce se va despagubi din valoarea unui imobil, cu preferinta si indiferent în mâna cui s-ar afla acest bun în momentul executarii. Ipoteca poate fi legala sau conventionala. Cazuri de ipoteca legala gasim în: Legea 22/1969 - privind constituirea de garantii de catre gestionari, Ordonanta Guvernului nr.11/1996 - privind executarea creantelor bugetare.

privilegiile : sunt cauze legale de preferinta în virtutea carora, data fiind

calitatea creantei, creditorii pot obtine plata datoriei, cu preferinta, chiar înaintea creditorilor ipotecari.

dreptul de retentie : este dreptul creditorului de a refuza sa restituie un bun al debitorului aflat în detentia sa, pâna ce debitorul nu îi plateste tot ceea ce îi datoreaza în legatura cu acel bun (ex: are drept de retentie depozitorul asupra lucrului depozitat, pâna când deponentul îsi va plati cheltuielile facute cu pastrarea, conservarea acestuia).

Spre deosebire de celelalte garantii reale, dreptul de retentie este o garantie reala pur pasiva, o aplicatie a exceptiei de neexecutare a contractului, deoarece nu confera si dreptul de a urmari bunul, ci poate fi exercitat atâta timp cât bunul nu a fost predat.

Conform ultimului criteriu de clasificare, folosit de noi deosebim drepturi subiective civile pure si simple si drepturi subiective civile afectate de modalitati. În ceea ce priveste drepturile reale accesorii dorim sa expunem o speta interesanta ridicata în fata instantei la Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti. Astfel, orice persoana, care detine un bun mobil sau imobil al altcuiva poate sa retina acel bun si, deci, sa refuze restituirea pâna ce i se plateste datoria legata de bunul respectiv.

Dreptul de retentie, reglementat expres de dispozitiile Codului Civil pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai larga, fiind recunoscut oricarui detinator al

unui bun, ca un drept real de garantie atunci când exista o datorie în legatura cu bunul a carui restituire se cere.

Referitor la raporturile locative, art.1444 din Codul Civil precizeaza locatarii nu pot fi dati afara mai înainte de a fi dezdaunatiti de catre locator. Dreptul de retentie poate fi invocat pe cale de exceptie de catre detinatorul bunului. Mai mult, constituind un mijloc de aparare al celui chemat în judecata pentru restituirea unui bun, instanta are datoria, în temeiul art.130, alin. 2 din Codul de procedura civila, sa puna în discutia partilor, în mod expres, toate aspectele legate de restituirea bunului, pentru ca detinatorul sa fie pus în situatia de a-si face toate apararile inclusiv de a cere acordarea dreptului de retentie.

(Decizia Sectiei civile nr. 2018 din 2 noiembrie 1992)

M.M. a chemat în judecata pe S.N. si pe S.C. pentru a se dispune evacuarea lor din apartamentul nr.116 în str.Turda, nr.127, bl.2, sc.C, et.5, Sectorul 1, Bucuresti, sustinând ca pârâtii în prezent nu au nici un titlu legal pentru detinerea acestui apartament, întrucât ordonanta de adjudecare în baza careia au ocupat locuinta a fost desfiintata de Curtea Suprema de Justitie

Prin sentinta civila nr.897 din 12 martie 1991, Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis actiunea si a dispus evacuarea pârâtilor pentru lipsa titlului locativ, obligându-i la plata cheltuielilor de judecata. Recursul declarat de pârîti a fost respins de Tribunalul Municipiului Bucuresti - Sectia a III civila, prin decizia nr.1595 din 22 octombrie 1991. Considerând ca hotarârile enuntate sunt vadit netemeinice si esential nelegale, procurorul general a declarat recurs extraordinar si a cerut modificarea acestora în sensul respingerii actiunii de evacuare, întrucât cauza în care s-a dat ordonanta de adjudecare în favoarea pârâtilor nu este definitiv solutionata, si a fost trimisa de catre Curtea Suprema de Justitie,spre rejudecare. Examinând cauza în raport de actele dosarului ce constata urmatoarele:

Apartamentul din litigiu a fost atribuit reclamantei M.M.cu ocazia împartirii bunurilor comune dobândite împreuna cu Gh.D. Pentru realizarea creantelor stabilite în favoarea sa prin hotarârea de partaj, Gh.D.a solicitat vânzarea la licitatie publica a apartamentului. Urmare a procedurii executorii silite, apartamentul a fost adjudecat de sotii S.N.si S.C. la pretul de 134.000.lei, prin sentinta civila nr. 4196 din 28 august 1989 a Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti confirmata prin respingerea recursului debitoarei, de catre Tribunalul Municipiului Bucuresti-Sectia a-IV-a civila (decizia nr.2907 din 13 noiembrie 1989).

În baza acestor hotarâri, S.N. si S.C. au ocupat apartamentul adjudecat. Hotarârile mentionate au fost însa casate de Curtea Suprema de Justitie - Sectia civila - prin decizia nr. 2135 din 7 noiembrie 1990, cauza fiind trimisa pentru rejudecare cu îndrumarea de a fi respectate cerintele legale referitoare la vânzarea prin licitatie publica.

Împrejurarea ca dosarul având ca obiect executarea silita prin vânzare la licitatie publica a apartamentului în litigiu se afla în rejudecare nu justifica, prin ea însasi, respingerea cererii de evacuare formulata de M.M. proprietar al apartamentului deoarece titlul legal al pârâtilor pentru detinerea acestui apartament a fost desfiintat, iar dobândirea proprietatii printr-o noua ordonanta de adjudecare este incerta. În aceste conditii, propunerea din recursul extraordinar în sensul de a fi modificate hotarârile si respinsa actiunea în evacuare nu poate fi primita.

Dar, hotarârile sunt gresite cu privire la un alt aspect.

Orice persoana care detine un bun mobil sau imobil al altcuiva poate sa retina acel bun si, sa refuze restituirea, pâna ce i se plateste datoria legata de bunul respectiv. Dreptul de retentie, reglementat expres de dispozitiile Codului Civil pentru unele raporturi juridice, are o aplicare mai larga, fiind recunoscut oricarui detinator al unui bun, ca un drept real de garantie, atunci când exista o datorie în legatura cu bunul a carui restituire se cere21.

Referitor la raporturile locative, art.1444 din Codul Civil precizeaza " locatarii nu pot fi dati afara mai înainte de a fi dezdaunati de catre locator. Dreptul de retentie poate fi invocat pe cale de exceptie de catre detinatorul bunului. Mai mult, constituind un mijloc de aparare al celui chemat în judecata pentru restituirea unui bun, instanta are datoria, în temeiul art. 130 alin. 2 din Codul de procedura civila, sa puna în discutia partilor, în mod expres, toate aspectele legate de restituirea bunului, pentru ca detinatorul sa fie pus în situatia de a-si face toate apararile, inclusiv de a cere acordarea dreptului de retentie. În speta pârâtii au platit la adjudecarea imobilului pretul apartamentului fiind, deci, de necontestat existenta unei datorii în legatura cu apartamentul din care li s-a cerut evacuarea.

Totodata au precizat ca au adus îmbunatatiri apartamentului, dar instanta, ignorând obligatia stabilita de art.130 din Codul de procedura civila, nu i-a îndrumat asupra drepturilor pe care le pot invoca.

Declarând recurs împotriva sentintei, pârâtii s-au referit expres la acordarea dreptului de retentie, aparare pe care instanta de recurs a înlaturat-o mentionând posibilitatea unui litigiu distinct pentru recuperarea, de catre pârâti, a sumelor platite de ei pentru si în legatura cu apartamentul în discutie. O asemenea concluzie este eronata, fiind necesar ca apararile pârâtilor referitoare la detinerea apartamentului sa fie analizate în litigiul având ca obiect evacuarea lor. În aceste conditii, hotarârile instantelor sunt gresite, impunându-se casarea lor si rejudecarea cauzei pentru examinarea tuturor apararilor pârâtilor, sens în care urmeaza sa fie admis recursul extraordinar, în temeiul art.312, pct.2, lit.b din Codul de procedura civila.

Dreptul pur si simplu - este acela care confera titularului o completa putere si siguranta, el producându-si efectele din momentul nasterii, în mod definitiv si irevocabil, deoarece nu este afectat de vreo modalitate. Aceste drepturi constituie regula. Un asemenea drept poate fi exercitat de îndata dupa nasterea lui, neconditionat. Este un asemenea drept, spre exemplu, dreptul de proprietate dobândit de donator, printr-un "dar manual".

Este afectat de modalitati acel drept subiectiv civil a carui existenta ori exercitare depinde de o împrejurare viitoare, certa ori incerta.

Modalitatile actului juridic civil sunt: termenul, conditia si sarcina si, în consecinta este afectat de modalitate acel drept subiectiv civil care este însotit de o împrejurare viitoare care se subsumeaza acestor modalitati.

Vom analiza pe scurt cele trei modalitati.  Termenul este acel eveniment viitor si sigur ca realizare, pâna la care este amânata începerea ori stingerea exercitiului drepturilor subiective civile si a obligatiilor corelative.

Termenul poate fi suspensiv, atunci când amâna începutul exercitiului dreptului subiectiv civil si executarii obligatiei corelative.

Termenul poate fi extinctiv, atunci când amâna stingerea exercitiului dreptului subiectiv civil si executarii obligatiei civile corelative. Termenul poate fi stabilit în favoarea debitorului, în favoarea creditorului sau în favoarea amândurora.

Termenul poate fi voluntar - când este stabilit prin act civil unilateral sau bilateral, legal - când este stabilit prin lege si judiciar - când este acordat de instanta.

Termenul poate fi si cert - când împlinirea sa este cunoscuta (ca data) si incert - când împlinirea sa nu este cunoscuta ca data calendaristica, desi împlinirea lui este sigura.

În ceea ce priveste efectele termenului, este de remarcat ca acesta afecteaza doar executarea actului, iar nu si existenta sa.

Prin conditie se întelege acel eveniment viitor si nesigur ca realizare de care depinde existenta dreptului subiectiv civil si a obligatiei corelative.

Conditia poate fi suspensiva - atunci când de ea depinde nasterea drepturilor subiective civile si a obligatiilor corelative si rezolutorie - atunci când de realizarea ei depinde desfiintarea drepturilor subiective civile si a obligatiilor corelative.

Conditia poate fi cauzala - atunci când realizarea ei depinde în exclusivitate de hazard, mixta - atunci când realizarea ei depinde de vointa uneia din parti si de aceea a unei alte persoane determinate, potestativa - atunci când realizarea conditiei depinde exclusiv de vointa uneia din parti (conditie pur potestativa) sau când realizarea ei depinde de vointa uneia din parti si de un fapt exterior ori de vointa unei persoane nedeterminate (conditie potestativa simpla).

În ceea ce priveste efectele conditiei, retinem ca aceasta afecteaza însasi existenta drepturilor subiective civile si a obligatiilor civile corelative, fiind retroactiva.

Sarcina ca modalitate este acea obligatie de a da, a face sau a nu face ceva impusa de dispunator gratificatului în actele cu titlu patrit-liberalitati.

Sarcina nu afecteaza valabilitatea actului juridic civil în caz de neexecutare, ci doar eficacitatea acestuia, mai exact ineficacitatea lui, respectiv revocarea actului ca sanctiune tipica în aceasta materie . Ceea ce, o parte a literaturii juridice desemneaza cu sintagmele "drept eventual" ori "drept viitor" reprezinta, nu drepturi subiective

civile concrete, ci simple elemente ale capacitatii de folosinta, conform unor alte opinii la care achiesam.

1.3. RECUNOAsTEREA, OCROTIREA sI EXERCITAREA DREPTURILOR SUBIECTIVE CIVILE. ABUZUL DE DREPT

Privitor la recunoasterea drepturilor subiective civile retinem ca exista o recunoastere globala, generala a acestora si o recunoastere speciala. Decretul nr.31/1954 realizeaza recunoasterea drepturilor subiective civile în general, pentru persoanele fizice în art.1, iar pentru persoanele juridice în art.2 al aceluiasi act normativ.

Art.1. prevede: "Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a satisface interesele personale, materiale si culturale, în acord cu interesul obstesc, potrivit legii si regulilor de convietuire.".

Art.2 prevede: "Drepturile civile pe care le au ca persoane juridice, organizatiile., precum si organele de stat si celelalte institutii de stat, întreprinderile si organizatiile economice de stat sau cooperatiste, orice organizatii obstesti, ca si societatile de colaborare economica sunt recunoscute în scopul de a asigura cresterea neîncetata a bunastarii materiale si a nivelului cultural al oamenilor muncii, prin dezvoltarea puterii economice a tarii".

Dincolo de formularea tehnico-juridica inadecvata, în acest ultim caz, se pastreaza ideea, de ocrotire si recunoastere a drepturilor civile unei persoane juridice. În ceea ce priveste recunoasterea speciala a drepturilor subiective civile, vom identifica o serie de izvoare de drept civil, prin prisma unor categorii sau specii de asemenea drepturi.

Mentionam, astfel:

- Codul Civil recunoaste majoritatea drepturilor patrimoniale (reale si de creanta), prin chiar reglementarea lor (nastere continut încetare). Astfel, în Cartea a-II-a "Despre bunuri si despre deosebitele modificari ale proprietatii" sunt reglementate drepturi reale principale (proprietate, uz, uzufruct, superficie, servitute abitatie), iar în Cartea a-III-a "Despre diferitele moduri prin care se dobândeste proprietatea" , sunt reglementate drepturile de creanta (inclusiv garantarea acestora) prin stabilirea regulilor în materia succesiunilor (legala si testamentara) si cea a contractelor civile (vinderea, schimbul, locatiunea, societatea, mandatul, comodatul, împrumutul, depozitul, jocul si prinsoarea, renta viagera).

- Decretul nr.31/1954 reglementeaza: atributele de identificare - nume si domiciliu, pentru persoana fizica; denumire si sediu, pentru persoana juridica; drepturile personale nepatrimoniale: la onoare, reputatie, de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator; starea civila.

- Pactul international privind drepturile civile si politice ale omului si Conventia Internationala privind Drepturile Copilului, recunosc de asemenea, multe drepturi subiective civile pentru persoana fizica.

- Constitutia consacra, de asemenea, anumite drepturi fundamentale ale cetateanului român care, însa, sunt drepturi subiective civile. Astfel, potrivit art.3, alin.1 din Decretul nr. 31/1954: "Drepturile sunt ocrotite de lege".

Iar, potrivit art. 26 din acelasi act normativ: "Toate persoanele sunt egale în fata legii si au, fara discriminare, dreptul la ocrotire egala din partea legii. În aceasta privinta, legea trebuie sa interzica orice discriminare si sa garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egala si eficace contra oricarei discriminari, în special de rasa, culoare, sex, limba, religie, opinie politica sau orice alta opinie, origine nationala sau sociala, avere, nastere sau întemeiata pe orice alta împrejurare". Mentionam ca Decretul nr. 31/1954 contine un întreg capitol - Capitolul -III - "Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale".

În cazul încalcarii unui drept subiectiv civil, titularul sau poate chema în judecata civila persoana raspunzatoare de stirbirea dreptului. Instanta competenta, legal investita cu solutionarea pricinii civile va da o hotarâre judecatoreasca care, dupa ce va ramâne definitiva, având putere de lucru judecat, va putea fi pusa în executare silita ajungându-se astfel, la restabilirea ordinii de drept, în general si a dreptului subiectiv civil încalcat, în special. Deci, în mod obisnuit, mijlocul juridic de ocrotire a drepturilor subiective civile îl constituie procesul civil, reglementat, în principal, de catre Codul de procedura civila. Trebuie sa punctam doua aspecte:

1. Cadrul legal special stabilit de Decretul nr. 31/1954 în Capitolul III -"Ocrotirea drepturilor personale nepatrimoniale".

Astfel, potrivit art. 54: " Persoana care a suferit o atingere în dreptul sau la nume ori la pseudonim, la denumire, la onoare, la reputatie, în dreptul personal nepatrimonial de autor al unei opere stiintifice, artistice ori literare, de inventator sau în orice alt drept personal nepatrimonial va putea cere instantei judecatoresti încetare savârsirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus aratate. Totodata, cel care a suferit o atingere a unor asemenea drepturi va putea cere instantei sa oblige pe autorul faptei savârsite fara drept sa îndeplineasca orice masuri socotite necesare de catre instanta, spre a ajunge la restabilirea dreptului atins".

De asemenea, potrivit art. 55: "Daca autorul faptei savârsite fara drept nu îndeplineste, în termenul stabilit prin hotarâre, faptele destinate sa restabileasca dreptul atins, instanta judecatoreasca va putea sa-l oblige la plata în folosul statului, a unei amenzi pe fiecare zi de întârziere, socotita de la data expirarii termenului de mai sus. Aceasta amenda poate fi pronuntata si prin hotarâre data asupra cererii facuta potrivit art. 54". În fine, art.56 dispune: "Drepturile personale nepatrimoniale sunt ocrotite si dupa moarte, în masura stabilita de lege sau de regulile de convietuire. ".

2. Cadrul legal special instituit prin Legea nr. 29/1990 privind contenciosul administrativ. Astfel, potrivit art.1, ali.1 din lege: " Orice persoana fizica sau juridica, daca se considera vatamata în drepturile sale, recunoscute de lege, printr-un act administrativ sau prin refuzul nejustificat al unei autoritati administrative de a-i rezolva cererea referitoare la un drept recunoscut de lege, se poate adresa instantei competente, pentru anularea actului, recunoasterea dreptului pretins si repararea pagubei ce i-a fost cauzata".

Desigur, în ceea ce priveste ocrotirea drepturilor subiective civile trebuie sa avem în vedere si alte acte normative, care ar consacra un anumit drept subiectiv civil si ar prevedea si particularitatile protectiei sale juridice.

În ceea ce priveste exercitarea drepturilor subiective civile este firesc ca aceasta sa se faca conform unor principii care sa asigure o ordine de drept reala, evitând ceea ce se numeste abuz de drept. În acest sens, precum am vazut, dreptul subiectiv civil, care este o posibilitate juridica, nu trebuie confundat cu exercitarea lui, care este posibilitatea materializata.23

În dreptul civil, principiul este acela ca exercitarea dreptului subiectiv civil nu este obligatorie, fiind lasata la latitudinea titularului. În dreptul procesual civil, acest principiu, din dreptul material, substantial se cheama "principiul disponibilitatii". Dreptul subiectiv civil înseamna, dupa cum am aratat, cu ocazia definirii lui, nu numai posibilitatea unei conduite ci si masura acelei conduite. Tocmai aceasta "masura" cere sa precizam principiile care trebuie observate de catre titularul unui drept subiectiv cu ocazia exercitarii dreptului sau.

Aceste principii sunt

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat numai potrivit cu scopul lui economic si social - principiu instituit expres de art. 3, alin.2 din Decretul nr. 31/1954. - dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii si moralei, este principiul ce rezulta din mai multe norme de drept civil, cum este cea a art.5 Cod Civil: " Nu se poate deroga prin conventii sau dispozitii particulare, la legile care intereseaza ordinea publica si bunele moravuri

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna-credita. Desi art. 970, alin.1 din Codul Civil prevede Conventiile trebuie executate cu buna credinta , deci cu referire expresa la executarea conventiilor , trebuie admis ca suntem în prezenta unei dispozitii legale cu valoare de principiu, astfel ca se aplica si exercitarii drepturilor subiective civile, în general; acest principiu a fost ridicat la rangul de principiu constitutional (art.54), buna-credinta fiind dintotdeauna o piatra de temelie a sistemului nostru de drept.

- dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale materiale sau juridice; spre exemplu, proprietarul unui teren trebuie sa respecte hotarul, linia vecinatatii, iar împrumutatorul nu poate cere de la împrumutat decât ceea ce datoreaza.

Concluzionând, putem afirma ca, daca un drept subiectiv civil este exercitat cu respectarea acestor patru principii, îsi va dovedi exactitatea adagiul "cine îsi exercita dreptul sau, nu vatama pe altcineva".

ABUZUL DE DREPT

Drepturile subiective civile, în principiu, nu sunt absolute, ci relative. Ele sunt susceptibile de abuz si în acest caz, titularul este chemat sa raspunda.

Cu privire la abuzul de drept s-au conturat doua conceptii

Conceptia subiectiva, mai restrictiva (consacrata de Codul civil german) considera ca este abuziv exercitiul unui drept daca este realizat cu intentia de a pagubi pe altul sau actul de exercitiu contrar moralei. 

O conceptie mai larga, teleologica, cu privire la abuzul de drept este consacrata de art. 1-3 din Decretul nr.31/1954. Exercitarea unui drept subiectiv civil este abuziva daca se face: - cu încalcarea scopului economic si social pentru care a fost cerut;

cu încalcarea legii si a moralei;

cu rea credinta;

- cu depasirea limitelor sale, externe si interne. Daca dreptul este exercitat cu respectarea limitelor externe, dar cu încalcarea celor interne, exercitiul este abuziv (de exemplu, daca proprietarul ridica pe terenul sau o constructie, respectând limitele externe, dar ea este ridicata cu scopul de a pricinui un prejudiciu vecinului).

Aplicatia ideii de abuz de drept o gasim si în art. 723 din Codul de procedura civila conform caruia "drepturile procedurale trebuie exercitate cu buna-credinta si potrivit scopului în vederea caruia au fost recunoscute de lege. Partea care foloseste aceste drepturi în chip abuziv raspunde pentru pagubele pricinuite". Intentarea unei actiuni neîntemeiate (numai pentru a-l sicana pe pârât) ori nerecunoasterea unui drept a carui existenta este vadita (pentru a prelungi procesul) constituie fapte ilicite pentru ca exercitiul drepturilor respective este abuziv. Exista unele drepturi care nu sunt susceptibile de abuz, deoarece exercitarea lor implica o apreciere personala. De exemplu dreptul de a revoca o dispozitie testamentara, dreptul de a dispune pentru cauza de moarte de cota - parte disponibila, dreptul partilor de a consimti la adoptarea copilului.

2. OBLIGAŢIA CIVILĂ

2.1.NOŢIUNE

Asa cum am aratat latura activa a continutului raportului juridic civil este formata din drepturi, iar cea pasiva din obligatii.

Nu exista o definitie cu caracter general a obligatiei civile, dar se stabileste, în numeroase cazuri " obligatiile debitorului". Doctrina a acoperit acest vid legislativ privitor la definirea conceptului de "obligatie civila", formulând mai multe definitii, care, în esenta cuprind aceleasi elemente. Retinem, astfel, ca, în sens larg, prin obligatia civila întelegem acel raport juridic în continutul caruia intra dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor - si caruia îi revine îndatorirea corespunzatoare - a da, a face sau a nu face ceva, sub sanctiunea constrângerii de stat în caz de neexercitare de bunavoie .

Sau, punând accentul pe latura pasiva, latura activa a obligatiei fiind implicita, obligatia poate fi definita ca acel raport juridic în virtutea caruia o persoana, denumita debitor, este tinuta fata de o alta persoana, denumita creditor, fie la o prestatie pozitiva (a da, a face), fie la o abstentiune (a nu face) .

Într-o alta formulare, obligatia civila este definita ca fiind îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil de a avea o anumita conduita, corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ, conduita care poate consta în a da, a face ori a nu face ceva si care, la nevoie, poate fi impusa prin forta coercitiva a statului .

Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligatie apare ca un drept de creanta; din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie (obligatie în sens restrâns).

Elementele definitorii ale raportului juridic de obligatie sunt a) subiectele raportului juridic de obligatie pot fi atât persoanele juridice cât si persoanele fizice. si statul poate aparea, în cazuri exceptionale, ca subiect într-un raport de obligatie. Subiectul activ poarta denumirea de creditor iar subiectul pasiv poarta denumirea de debitor. Complexitatea unor obligatii poate determina ca acelasi subiect sa întruneasca deodata calitatea de creditor si debitor. Spre exemplu într-un contract de vânzare-cumparare vânzatorul este si debitor si creditor este creditor al pretului, dar si debitor al obligatiei de a transfera dreptul de proprietate. b) Continutul raportului juridic de obligatie este format din dreptul de creanta apartinând creditorului si obligatia corespunzatoare acestui drept, care incumba debitorului.

c) Obiectul raportului juridic de obligatie, conceput ca actiune sau abstentiune concreta la care este îndatorat subiectul pasiv si îndreptatit subiectul activ poate consta fie într-o prestatie pozitiva - a da, a face ceva -, fie într-o abstentiune - a nu face ceva la care, în lipsa obligatiei asumate, subiectul pasiv ar fi fost îndreptatit.

Obligatia de a da nu se confunda cu obligatia de a preda a da înseamna a constitui sau a transmite un drept real oarecare, iar a preda este o obligatie de a face. Obligatia de a face este îndatorirea ce revine subiectului pasiv de a efectua o lucrare si, în general, orice prestatie pozitiva, în afara acelora care se încadreaza în notiunea de a da.

Obligatia de a nu face consta, dupa cum am mentionat si mai înainte, într-o abtinere la care este îndatorat subiectul pasiv, de la ceva ce ar fi putut sa faca în lipsa obligatiei asumate. Nu avem în vedere obligatia negativa generala, cum este aceea a subiectelor pasive de drept civil, nedeterminate, ale unui drept real, de a nu face nimic de natura a stânjeni existenta si exercitiul acestui drept. Este vorba aici, de o obligatie concreta, individualizata, de a nu face ceva, o abstentiune bine definita.

Din punct de vedere terminologic expresia "obligatia civila" ori termenul "obligatie" se foloseste cu trei sensuri27

Obligatie civila - îndatorirea subiectului pasiv de a da, a face sau a nu face ceva;

2. Obligatie civila - raport obligational, adica raport civil, în care subiectul activ (creditorul) poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) sa dea, sa faca ori sa nu faca ceva;

3. Obligatie - înscris constatator al unei creante (cum este obligatiunea C.E.C.) În definitiile de mai sus am folosit sensurile aratate la punctele 1 si 2, iar elementele raportului juridic obligational le-am analizat evident prin prisma sensului de la punctul 2. De aceea, revenim si analizam elementele obligatiei, în sensul de la punctul 1.

Aceste elemente definitorii ale obligatiei sunt:  - obligatia civila înseamna, întotdeauna, o îndatorire a subiectului pasiv (iar nu o posibilitate) de a avea o conduita corespunzatoare dreptului subiectiv corelativ;

- îndatorirea poate consta, asa cum am aratat,în a da,a face sau nu face ceva;

- în caz de neconformare de buna-voie, îndatorirea poate fi impusa subiectului pasiv prin forta de constrângere a statului;

2.2. CLASIFICARE

Obligatiile pot fi clasificate în baza unor criterii diferite. Vom retine urmatoarele criterii, ca fiind mai importante: criteriul izvorului care a generat obligatia; criteriul obiectului obligatiei; criteriul opozabilitatii obligatiei.

Fiecare dintre criteriile precizate sunt aplicabile întregii sfere a obligatiilor, ele nu se exclud reciproc, ci reprezinta abordari diferite, prin prisma carora poate fi examinata una si aceeasi obligatie. Clasificarea obligatiilor nu este o operatie gratuita, ci se reflecta în regulile speciale aplicabile obligatiilor de diferite categorii. 

Clasificarea obligatiilor dupa izvoare.

Precizam ca din punct de vedere al faptului juridic generator de obligatii, acestea pot fi nascute din: contracte, acte juridice unilaterale, fapte ilicite cauzatoare de prejudiciu (delicte si quasidelicte),îmbogatirea fara just temei, gestiunea intereselor altuia, plata nedatoratului. Primele doua categorii mentionate sunt obligatii nascute de acte juridice, celelalte sunt obligatii nascute din fapte juridice - stricto sensu.

Natura izvoarelor generatoare de obligatii prezinta interes din punctul de vedere al regimului aplicabil. În ceea ce priveste clasificarea obligatiilor dupa izvoare (delicte si quasidelicte) dorim sa expunem o speta interesanta ridicata în fata instantei la Judecatoria Petrosani.

Astfel, chiar daca persoana care a suferit o diminuare a capacitatii de munca ar putea sa realizeze, dupa savârsirea faptei prejudiciabile, venituri la acelasi nivel cu cel obtinut anterior, ea este îndreptatita sa primeasca echivalentul efortului suplimentar depus în acest scop la care a fost obligat prin fapta culpabila a pârâtului (art.998 din Codul Civil).

(Decizia Sectiei civile nr.2545 din 22 noiembrie 1991)

A.V. a chemat în judecata Întreprinderea Miniera Livezeni, solicitând obligarea pârâtei la plata diferentei dintre salariul realizat ulterior datei de 9 aprilie 1985 si cel avut anterior producerii accidentului de munca, la 21 noiembrie 1984, si în continuare la o prestatie periodica, care sa acopere prejudiciul efectiv ce i s-a cauzat prin reducerea capacitatii de munca datorita traumatismului suferit, la cheltuielile de transport la diferite unitati spitalicesti suportate pentru el si însotitorul sau precum si la contravaloarea hranei suplimentare în perioada de spitalizare si de convalescenta.

În motivarea actiunii s-a aratat ca la 21 noiembrie 1984, reclamantul a fost victima unui accident de munca, produs din culpa prepusului pârâtei, C.T. în urma caruia a suferit un traumatism cranio cerebral care a determinat numeroase internari în spital si diminuarea capacitatii sale de munca cu consecinta realizarii unor venituri reduse.

În sedinta de judecata din 19 decembrie 1988 instanta a dispus introducerea în cauza, în calitate de pârât, a numitului C.T. care prin sentinta penala nr. 1039 din 25 decembrie 1985, pronuntata de Judecatoria Petrosani ramasa definitiva, a fost condamnat pentru vatamarea corporala a reclamantului, stabilindu-se culpa lui exclusiva în producerea accidentului.

Judecatoria Petrosani, prin sentinta civila nr.2408 din 1 septembrie 1988 a admis în parte actiunea formulata de A.V. împotriva pârâtei Întreprinderea Miniera Livezeni si cererea de chemare în garantie a lui C.T. si a obligat pârâta sa plateasca reclamantului suma de 66.830 lei cu titlul de despagubiri civile, reprezentând 85.930 lei echivalentul efortului suplimentar depus de reclamant în perioada aprilie 1985 - octombrie 1988 si 900 lei cheltuieli de transport. Chematul în garantie C.T.a fost obligat sa plateasca pârâtei suma de 66.830 lei, despagubiri civile. Celelalte capete de cerere au fost respinse, fiind apreciate ca nedovedite. Tribunalul Judetean Hunedoara, prin decizia civila nr. 1328 din 6 decembrie 1988, a admis recursurile declarate de parti si a casat sentinta retinând cauza spre rejudecare.

Rejudecând cauza în fond, acelasi tribunal prin decizia civila nr. 534 din 10 iulie 1990 a admis în parte actiunea formulata de A.V. si cererea de chemare în garantie si a obligat Întreprinderea Miniera Livezeni sa plateasca reclamantului suma de 10.548 lei despagubiri civile, o prestatie periodica de 421 lei lunar, începând cu data de 1 iulie 1990, atât timp cât reclamantul este încadrat în gradul III de invaliditate, precum si suma de 10.455 lei, cheltuieli de judecata în ambele instante.

Chematul în garantie C.T. a fost obligat sa plateasca pârâtei suma de 10.548 lei despagubiri civile, prestatie periodica de 421 lei lunar, precum si suma de 10.456 lei cheltuieli de judecata. Considerând vadit netemeinica si esential nelegala aceasta decizie, procurorul general prin recursul extraordinar de fata, solicita casarea ei si trimiterea cauzei spre rejudecare întrucât:

- gresit s-a retinut ca diminuarea veniturilor reclamantului, nu are nici o legatura cu accidentul de munca suferit si în consecinta nejustificat nu i s-au acordat despagubiri civile nici pentru perioada în care s-a aflat în concediu medical si nici pentru perioada aprilie 1985 - iulie 1988;

- eronat a fost calculata prestatia lunara cuvenita reclamantului pentru perioada anterioara punerii în aplicare a deciziei de pensionare pentru gradul III de invaliditate.

Recursul extraordinar este întemeiat, efectele acestuia urmând a fi extinse si asupra sentintei civile nr.2408 din 1 septembrie 1988 a Judecatoriei Petrosani, precum si asupra deciziei nr.1328 din 6 decembrie 1988 a Tribunalului Judetean Hunedoara, pentru considerente ce face necesara casarea tuturor hotarârilor pronuntate în cauza si reluarea judecatii în fata primei instante.

Potrivit art. 998-999 din Codul Civil repararea prejudiciului trebuie sa-i asigure celui vatamat acoperirea integrala a daunelor suferite, restabilindu-se astfel , situatia anterioara faptei prejudiciabile, urmeaza ca, în cazul în care cel vatamat trebuie sa depuna un efort suplimentar de munca, este necesar sa primeasca un echivalent al acestui efort suplimentar. Numai astfel se restabileste situatia existenta înainte de savârsirea faptei, fara a i se impune celui vatamat sa suporte indiferent sub ce forma, consecintele unei activitati ilicite a carei victima a fost.

Partea vatamata are dreptul la despagubiri corespunzatoare chiar si la situatia în care ulterior producerii accidentului realizeaza la locul de munca aceeasi retributie sau chiar una mai mare, daca se dovedeste ca, datorita invaliditatii a fost nevoita sa faca un efort în plus care, în final, a dus la cheltuieli suplimentare, pentru o alimentatie mai bogata si medicamentatie adecvata invaliditatii dobândite etc. În speta, se constata ca în urma accidentului de munca, produs la 21 iunie 1984, din culpa lui C.T., angajat al Întreprinderii Miniere Livezeni, victima acestuia A.V. angajat al aceleiasi unitati si-a pierdut partial capacitatea de munca, fiind încadrat în gradul III de invaliditate, astfel cum rezulta din expertizele medico-legale. Ulterior accidentului, reclamantul care a fost nevoit, datorita starii sanatatii sale, sa se interneze în repetate rânduri în diferite unitati spitalicesti a continuat sa presteze, în aceeasi unitate, o norma întreaga de munca, în perioada 1 aprilie 1985- 31 iulie 1988, realizând venituri inferioare celor obtinute anterior accidentului. De mentionat este ca pe tot parcursul procesului, reclamantul, constant a pretins ca pâna la 21 noiembrie 1984, a lucrat la Întreprinderea Miniera Livezeni fiind încadrat sef de brigada în subteran, iar ulterior producerii accidentului, conform recomandarilor medicale a solicitat schimbarea locului de munca în sectorul întretinere, în suprateran , fiind salariat în regie Pârâta si chematul în garantie au contestat aceasta sustinere. Într-o astfel de situatie era necesar ca instantele sa adânceasca cercetarea judecatoreasca, sa verifice prin administrarea de probe afirmatiile reclamantului si sa stabileasca fara echivoc daca în perioada aprilie 1985-iulie 1988, acesta în adevar a prestat munca în sectorul întretinere realizând venituri diminuate, precum si daca schimbarea locului de munca, în cadrul aceleiasi întreprinderi, din subteran la suprateran a fost urmarea traumatismului suferit prin accident.

În masura în care sustinerile reclamantului erau confirmate de probele administrate se impunea ca instantele sa stabileasca diferenta de venit si sa acorde despagubirile solicitate, prin raportarea la veniturile realizate de membrii echipei din subteran din care a facut parte si reclamantul, pâna la producerea accidentului, deoarece numai astfel se poate constata cu certitudine existenta sau nu a unei diferente de venit.

De altfel, este neîndoielnic ca efortul suplimentar depus de reclamant pentru a presta munca cu o norma întreaga, chiar daca nu ar fi condus la agravarea afectiunilor suferite ca urmare a accidentului, a necesitat aplicarea unor tratamente medicale prin spitalizare si în final, în iulie 1988, punerea în aplicare a deciziei de pensionare pentru gradul III de invaliditate.

Întemeiata este si critica privind neacordarea diferentei de venituri pentru perioada în care A.V. s-a aflat în concediu medical si a primit numai îndemnizatia de asigurari sociale, aceste perioade rezultând din adeverintele medicale si aceea de venituri. Fata de cele aratate rezulta ca nejustificat instantele nu au acordat reclamantului despagubirile civile reprezentând veniturile sale de care acesta a fost lipsit urmare accidentului. În consecinta recursul extraordinar urmeaza a se admite, a se casa toate hotarârile pronuntate în cauza aceleiasi judecatorii spre rejudecare, portivit art.312, pct.2, lit.b din Codul de procedura civila.

Cu ocazia rejudecarii procesului urmeaza sa fie examinate si pretentiile reclamantului privind cheltuielile determinate de hrana suplimentara, pentru refacerea capacitatii de munca si cele referitoare la cheltuielile de transport la unitatile spitalicesti, suportate pentru el si însotitor, daca a fost cazul.

Clasificarea obligatiilor dupa obiectul lor

Pornind de la natura prestatiei datorate de subiectul pasiv se pot retine mai multe clasificari:

A) O prima categorie retine trei feluri de obligatii, avându-se în vedere obiectul fiecaruia:

obligatiile de a da;

obligatiile de a face;

obligatiile de a nu face;

Clasificarea prezinta interes, deoarece fiecare fel de obligatie are reguli specifice.

B) O alta clasificare, ce reprezinta de fapt o varianta a celei anterioare este:

- obligatii pozitive - obligatiile de a da si a face;

obligatii negative - obligatiile de a nu face;

C) O alta clasificare, contestata uneori în literatura juridica, este urmatoarea:

obligatii determinate sau de rezultat;

obligatii de prudenta si diligenta sau de mijloace; 

Ceea ce este caracteristic pentru obligatia de rezultat este faptul ca obligatia este strict precizata sub aspectul obiectului si scopului urmarit, debitorul obligându-se ca, desfasurând aceasta activitate, sa atinga un rezultat bine stabilit. Astfel, de exemplu, într-un contract de transport, carausul se obliga sa transporte încarcatura într-un anumit loc; vânzatorul sa transfere dreptul de proprietate asupra unui anumit lucru, etc. Neatingerea rezultatului vizat face sa se presupuna ca debitorul nu a fost suficient de diligent, ca s-a aflat în culpa, si ca, deci, este raspunzator de urmarile neîndeplinirii obligatiei .

Caracteristic pentru obligatia de mijloace este faptul ca obligatia debitorului nu consta în îndatorirea precizata de la început de a atinge, un anumit rezultat determinat, ci în îndatorirea sa de a depune toata diligenta necesara pentru ca rezultatul dorit sa se realizeze.

Astfel, de exemplu, raportul juridic dintre pacient si medic, obiectul obligatiei ce îi revine medicului consta în îndatorirea de a actiona cu toata prudenta si diligenta cerute de stiinta si etica medicala, în vederea atingerii rezultatului dorit - însanatosirea pacientului. Neatingerea acesteia, face sa se presupuna, lipsa de diligenta din partea sa, deci neîndeplinirea obligatiei însusite. Revine pacientului sa faca dovada culpei de care ar fi dat dovada medicul în executarea obligatiei sale, culpa care, spre deosebire de neîndeplinirea obligatiei de rezultat, numai este prezumata.

Din cele aratate, rezulta ca unul din principalele aspecte ale distinctiei dintre obligatiile de rezultat si cele de mijloace se situeaza pe terenul probatoriu: în primul caz, neatingerea rezultatului dorit constituie o dovada a culpei debitorului - o prezumtie de culpa a acestuia; neatingerea rezultatului în cel de-al doilea caz nu mai este, prin ea însasi, o dovada a culpei, ci revine creditorului sarcina de a dovedi în mod direct împrejurarea ca debitorul nu a depus pentru atingerea rezultatului preconizat, prudenta si diligenta care erau obligatorii. Aceasta distinctie este, fara îndoiala, utila mai ales daca avem în vedere caracterul sau simplificator în examinarea unor raporturi de obligatii.

Analizând mai atent, însa, se va putea observa ca între obligatiile de rezultat si obligatiile de mijloace nu exista deosebiri atât de transante cum se afirma chiar daca luam în considerare numai aspectul probatoriu.

Sa luam ipoteza unei obligatii de rezultat, de exemplu ipoteza obligatiei de a furniza un anumit produs. Daca produsul este livrat si este corespunzator celor convenite, nici o problema de culpa nu se poate pune; sub acest aspect, distinctia între obligatia de rezultat si cea de mijloace apare ca fiind indiferenta. Presupunând, însa, ca produsul a fost livrat cu lipsuri calitative, la prima vedere rezultatul fiind atins - livrarea produsului - nu va exista nici o prezumtie de culpa cât priveste executarea, deocamdata.

Creditorul care pretinde ca produsul prezinta lipsuri de ordin calitativ va trebui sa faca, el, dovada concreta a acestor lipsuri, numai astfel putând sa fie întrunite elementele pentru o prezumtie de culpa a debitorului. În realitate, ceea ce s-a dovedit în mod direct, aici au fost lipsurile calitative, prezumtia de culpa a fost subsecventa acestei dovezi.

Sa examinam acum o obligatie de mijloace, de exemplu obligatia ce si-o asuma un medic de a presta tratament unui pacient. Daca obiectul obligatiei sale îl constituie asa cum am aratat, prestarea tratamentului cu prudenta si diligenta necesare, potrivit cerintelor stiintei si eticii medicale, mecanismul executarii acestei obligatii se va desfasura astfel: prestând tratamentul medical, pâna la proba contrarie se presupune ca acest tratament a fost acordat în conformitate cu cerintele prudentei si diligentei. Ar fi o situatie asemanatoare obligatiei de rezultat mai sus mentionate, dusa pâna la faza în care obiectul obligatiei a fost livrat. 

Daca pacientul pretinde ca tratamentul a fost necorespunzator, el trebuie sa faca dovada necorespunderii; tot astfel a trebuit sa faca si beneficiarul obligatiei de rezultat dovada caracterului necorespunzator al executarii obligatiei de rezultat - în exemplul luat, al obligatiei de livrare a unui obiect. Dovada facuta de pacient ca tratamentul a fost necorespunzator face sa se presupuna lipsa de prudenta si diligenta din partea debitorului, deci face sa se declanseze o prezumtie de culpa pe seama debitorului.

Rezulta din cele aratate, ca o analiza foarte stricta - pornind de la premisa clasificarii, dupa care unele obligatii au ca obiect final atingerea rezultatului prevazut, în altele desfasurarea unei activitati cu prudenta si diligenta si necesare - nu poate duce la concluzia, chiar sub aspect probatoriu, ca între cele doua categorii de obligatii nu exista, în esenta deosebiri.

Daca mentionam totusi aceasta clasificare, considerând-o utila, o facem pentru faptul ca asa cum aratam, ea are meritul de a simplifica analiza, în mod conventional considerându-se ca nu este necesar sa patrundem în toate amanuntele mecanismului de desfasurare a obligatiilor pentru ca, daca patrundem în aceste amanunte si suntem consecventi cu premisele pe care le adoptam în definirea obiectului obligatiei - la unele rezultatul, la altele prudenta si diligenta - putem ajunge la concluzia ca între cele doua categorii nu exista deosebiri .

În concluzie deci, numai privind lucrurile în aspectele lor generale, se poate afirma ca unele obligatii sunt obligatii de rezultat si altele sunt obligatii de mijloace.

Clasificarea obligatiilor dupa sanctiunea juridica care le este proprie

Ca orice raport juridic, si raportul juridic de obligatie are ca element însotitor inerent o anumita sanctiune: neexecutarea de bunavoie a obligatiei de catre debitorul ei, îndreptateste pe titularul dreptului de creanta sa obtina executarea silita, pe calea constrângerii de stat.

Obligatiile, ele însele, sunt obligatii juridice numai în masura în care exista aceasta posibilitate de apelare la constrângerea de stat, în caz de neexecutare de bunavoie. Tocmai prin aceasta ele se deosebesc de obligatiile morale, acestea din urma fiind cerinte care nu se impun prin forta de constrângere a statului, ci în virtutea convingerii intime, proprii, a subiectelor, însotita de influenta pe care o exercita opinia publica - eventuala dezaprobare din partea acesteia, neînsotita însa de interventia fortei coercitive a statului.

Va trebui sa abreviem ca sanctiunea de ordin statal ce însoteste obligatiile juridice, nu se prezinta în toate situatiile la fel: unele obligatii se bucura integral de aceasta sanctiune, iar altele, din motive diferite, nu mai beneficiaza în întregime de ea. Din acest punct de vedere distingem între: a) obligatiile civile perfecte, întrucât se bucura integral de sanctiunea juridica, în sensul ca creditorul poate apela la forta coercitiva a statului pentru a obtine, prin constrângere, executarea, daca aceasta nu se realizeaza de buna-voie. Cvasitotalitatea obligatiilor intra în aceasta categorie.

b) obligatiile civile imperfecte (naturale), spre deosebire de primele, nu se mai bucura de integralitatea sanctiunii juridice; ele apar ca niste obligatii civile degradate, imperfecte. Ceea ce este caracteristic pentru aceste obligatii - care nu se confunda cu obligatiile morale, desi unii autori le denumesc astfel - este faptul ca în privinta lor nu se mai poate cere executarea silita, dar, de îndata ce au fost executate, debitorul nu mai are dreptul sa pretinda restituirea prestatiei. Ele sunt obligatii juridice, nu simple comandamente morale; dar, asa cum am spus, si-au pierdut ceva din forta juridica, prin care de regula, sunt caracterizate raporturile de obligatii.

Un exemplu de astfel de obligatie îl regasim în art. 20, alin.1 din Decretul nr.167/1958 privitor la prescriptia extinctiva în conformitate cu care "debitorul care a executat obligatia, dupa ce dreptul de actiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul sa ceara înapoierea prestatiei, chiar daca la data executarii nu stia ca termenul de prescriptie este împlinit". Vom completa definitia obligatiei naturale, daca vom alatura textului precizat si textul art. 1092, alin 2 din Codul Civil potrivit caruia "repetitiunea nu este admisa în privinta obligatiilor naturale, care au fost achitate de buna-voie".

Clasificarea obligatiilor dupa opozabilitatea lor

Dupa sfera persoanelor carora le sunt opozabile, obligatiile se pot clasifica în: - obligatii obisnuite care alcatuiesc regula si carora le sunt proprii, sub aspectul opozabilitatii, toate regulile care cârmuiesc drepturile

obligatii reale;

obligatii opozabile tertilor;

Aceste doua categorii din urma constituie o exceptie de la regula, în sensul ca, desi sunt raporturi de obligatii se caracterizeaza printr-o opozabilitate mai larga, care le situeaza la limita dintre drepturile de creanta si drepturile reale.

Obligatiile reale (propter in rem) apar ca un accesoriu al unui drept real, ca adevarate sarcini reale ce incumba titularului cele prevazute pentru detinatorii terenurilor agricole de a asigura cultivarea acestora si protectia solului (art. 53 din Legea nr. 18/1991).  

Obligatiile opozabile tertilor (scriptae in rem) se caracterizeaza prin aceea ca sunt atât de strâns legate de posesia lucrului, încât creditorul nu poate obtine satisfacerea dreptului sau decât daca posesorul actual al lucrului va fi obligat sa respecte acest drept, desi nu a participat direct si personal la formarea raportului de obligatie.

Este cazul, asa cum am mai aratat, al obligatiei ce revine unui locator de a asigura locatarului folosirea lucrului închiriat. În ipoteza în care, înainte de expirarea contractului de închiriere locatorul înstraineaza lucrul, noul proprietar, desi nu a fost parte în contract, va fi obligat totusi sa respecte dreptul locatarului conform prevederilor art. 1441 Cod Civil. Obligatia nascuta din acest contract este, asadar, opozabila fata de un tert strain de contract.

2.3. ROLUL sI IMPORTANŢA OBLIGAŢIILOR

Obligatiile joaca în viata juridica un rol covârsitor, cum foarte bine s-a spus în doctrina - alcatuiesc temeiul vietii juridice. Ele se afla la temelia oricarui raport de drept. Le întâlnim în toate materiile dreptului; pâna si în raporturile juridice extrapatrimoniale, derivând din casatorie, filiatie, etc, nu sunt decât obligatii: obligatii între rude, între soti, etc.  

În conditiile economiei de piata, a amplificarii diviziunii sociale a muncii, a schimbului de servicii sociale, importanta obligatiilor creste, deoarece ele constituie mijlocul juridic prin care se realizeaza toate acestea. Obligatiile se întâlnesc de asemenea în materia drepturilor reale. Modul cel mai important al crearii drepturilor reale este contractul, adica un act creator de obligatii; asa încât dobândirea drepturilor reale are la baza obligatia de a da30.

Pe de alta parte, obligatiile dau expresie într-o forma abstracta si generala principiilor ce alcatuiesc teoria reglementarii formelor în care se manifesta vointa omului si efectele pe care le poate produce aceasta vointa, reprezentând un fel de parte generala si fundamentala a dreptului, aplicabila în toate sectoarele lui, în dreptul civil, drept comercial si chiar în alte ramuri de drept.