CRIMINOLOGIE

Obiective

Cursul de criminologie ofera cunostinte aprofundate privind cauzele criminalitatii si strategia de prevenire a acesteia, în timp ce cursul de penologie ofera, pe lânga notiuni generale despre scopul si functiile sanctiunilor penale, cunostinte privind regimul general si special de executare a unor asemenea sanctiuni.

CRIMINOLOGIE

I. NOŢIUNI GENERALE

Criminologia si domeniul sau de cercetare: privire istorica, originea criminologiei, evolutie

Originea criminologiei

stiinta criminologiei are origini tot atât de îndepartate ca si celelalte stiinte sociale. Criminologia, ca stiinta, a aparut în secolul al XIX-lea, o data cu publicarea monografiei medicului italian Cesare Lombroso, Omul delincvent. Acesta este considerat a fi "parintele criminologiei moderne", însa unele opinii mai recente considera ca stiinta criminologiei a aparut cu un secol mai devreme, sub influenta iluminismului. Astfel, un rol important îl au lucrarile reprezentantilor scolii clasice de drept penal Cesare Bonesana Beccaria si Jeremy Bentham, care sunt considerati a fi si înte-meietorii criminologiei clasice, datorita noii viziuni asupra criminologiei.

Criminologia clasica are urmatoarele trasaturi:

- centrarea studiului criminologic asupra faptei comise;

- considerarea liberului arbitru ca fundament al oricarei actiuni umane;

- proportionalizarea pedepsei în raport cu gravitatea faptei.

Ulterior, cercetarile privind crima, criminalul si criminalitatea capata un caracter constant ca urmare a influentei curentului pozitivist, a studiilor statistice ale fenomenului, a aparitiei clinicilor de psihiatrie, a studiilor din penitenciare asupra detinutilor.

Astfel, apare criminologia pozitivista, care se caracterizeaza prin urmatoarele trasaturi:

- centrarea studiului criminologic asupra faptuitorului;

- determinismul ca fundament al actiunii umane;

- proportionalizarea pedepsei functie de periculozitatea faptuitorului.

Reprezentanti: Cesare Lombroso, Enrico Ferri, Raffaele Garofalo, Adolphe Quetelet, Andre-Michel Guerry etc.

Evolutia criminologiei

La sfârsitul secolului al XIX-lea si începutul secolului al XX-lea, criminologia a aparut sub forma unor capitole în cadrul altor discipline cum ar fi: antropologia criminala, psihologia criminala, sociologia criminala, fara a fi o disciplina autonoma. Pe plan international, un rol important în dezvoltarea criminologiei l-au avut anumite organisme care au fost create pentru cercetari în acest domeniu. Dintre acestea amintim Societatea Internationala de Criminologie, precum si o serie de organisme din cadrul Organizatiei Natiunilor Unite si Consiliului Europei (Comisia interguvernamentala pentru prevenirea criminalitatii si justitiei penale, UNICRI, UNAFRI, CICC, CDPC etc.). În România a fost înfiintata Societatea Româna de Criminologie si Criminalistica, afiliata la Societatea Internationala de Criminologie.

Formarea criminologiei ca stiinta criminologiile specializate, criminologia generala

Criminologiile specializate

Studiile aprofundate efectuate în domeniu între cele doua razboaie mondiale au determinat acumularea unor cunostinte privind fenomenul criminalitatii, precum si un început de specializare pe plan profesional. Aceasta a determinat o desprindere a capitolelor care se ocupau de studiul criminalitatii din cadrul diferitelor discipline si formarea unor criminologii specializate: criminologie sociologica, psihologica etc.

Criminologia generala

Ulterior, se produce o unificare a criminologiilor specializate într-o criminologie generala, care nu este un inventar al criminologiilor specializate si nici o "superstiinta". Este o abordare a problematicii criminalitatii din perspectiva integratoare biopsihosociolegala.

Pentru a demonstra faptul ca criminologia este o stiinta de sine statatoare trebuie sa aratam ca ea are un obiect propriu de studiu, scop, functii si metode de cercetare proprii.

II. OBIECTUL CRIMINOLOGIEI

Particularitati în formarea criminologiei ca stiinta

Particularitatile istorice si epistemologice privind procesul de formare a criminologiei au determinat, pe planul obiectului de studiu, o fragmentare a acestuia. Astfel, diferitele opinii privind obiectul criminologiei au fost clasificate în doua grupuri: conceptii sectoriale si conceptii unificatoare.

Conceptiile sectoriale

Au fost clasificate astfel:

a) conceptii potrivit carora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie fapta penala. Reunim aici criminologia clasica, precum si unele conceptii din criminologia pozitivista. Se încearca o delimitare de ordin conceptual de dreptul penal si se propun numeroase definitii criminologice ale infractiunii care îi confera o acceptiune foarte larga, ce depaseste sfera normativului juridic;

b) conceptii potrivit carora obiectul de studiu al criminologiei îl constituie infractorul, concept diferit de cel al dreptului penal, cu o sfera mai larga;

c) conceptii potrivit carora obiectul de studiu al criminologiei îl reprezinta criminalitatea ca fenomen global.

Conceptiile eclectice, de unificare

Se încearca o sinteza a conceptiilor sectoriale prezentate care sa unifice, pe planul obiectului de studiu, problemele privind crima, criminalul si criminalitatea.

Tendinte actuale

În deceniile 6, 7, controversele cu privire la obiectul de studiu al criminologiei revin în actualitate; se încearca o redefinire a principalelor concepte (crima, criminal, criminalitate) si se considera ca cercetarea criminologica trebuie sa se deplaseze catre descifrarea mecanismelor sociale prin care anumite comportamente sunt etichetate drept "criminale" si examinarea formelor de reactie sociala.

Obiectul generic al criminologiei îl reprezinta criminalitatea ca fenomen social global.

Fenomenul criminalitatii trebuie analizat dintr-o perspectiva sistemica, fiind un ansamblu de elemente care se comporta ca un întreg cu proprietati si functii proprii, distincte calitativ de proprietatile elementelor componente.

Astfel, se considera ca obiectul criminologiei îl reprezinta criminalitatea reala, infractiunea, infractorul, dar si victima infractiunii, precum si reactia sociala fata de criminalitate.

III. SCOPUL sI FUNCŢIILE CRIMINOLOGIEI

Scopul criminologiei

Criminologia are un scop general scop urmarit de ansamblul stiintelor penale - de a fundamenta o politica penala eficienta în lupta împotriva criminalitatii care sa apere valorile fundamentale ale societatii, sa previna criminalitatea si sa traga la raspundere pe cei vinovati - si un scop particular imediat) - verificarea ipotezelor privind cauzele criminalitatii si reactia sociala fata de acestea, urmarind în plan practic prevenirea crimina-litatii, umanizarea formelor de reactie sociala si tratamentul delincventilor.

Functiile criminologiei

a) Functia descriptiva: Studiul descriptiv al fenomenului criminalitatii în ansamblu, o etapa importanta în cunoasterea obiectului de cercetare al criminologiei, a fost promovat de scoala cartografica (studiul statistic al starii si dinamicii criminalitatii). Conceptele operationale de ordin descriptiv utilizate de criminologie sunt: mediu, teren, personalitate, act.

b) Functia explicativa: Explicarea naturii, a cauzelor care determina criminalitatea, a conditiilor care o favorizeaza reprezinta scopul imediat al cercetarii criminologice. Conceptele de ordin explicativ cu care opereaza criminologia sunt: cauza, conditie, efect, factor.

c) Functia predictiva: Criminologia încearca sa anticipeze evolutia fenomenului criminalitatii, fenomen cu o determinare complexa. Conceptele de ordin predictiv cu care opereaza criminologia sunt: prezent, viitor, similitudine, hazard, probabilitate.

d) Functia profilactica: Curentul clinic a adus în atentia cercetarilor problema studierii mijloacelor de tratament menite sa contribuie la prevenirea criminalitatii. Dupa o perioada în care functia profilactica a criminologiei a fost limitata la remedii de suprafata, în ultimul deceniu ideea de prevenire ocupa un loc important. Conceptele de ordin profilactic utilizate de criminologie sunt: reactie sociala, control social, tratament, reintegrare.

IV. METODE sI TEHNICI DE CERCETARE ÎN CRIMINOLOGIE

Probleme generale ale metodologiei cercetarii criminologice

Pentru o buna întelegere a problemelor examinate, este nevoie sa se cunoasca sensul conceptelor de metodologie, metoda si tehnica, precum si raporturile existente între aceste notiuni.

Metodologia, rezultat al reflectiilor filosofice legate de explicatia cauzala oferita de determinism si de rolul pe care îl ocupa cauzalitatea în procesul de cunoastere, este stiinta care se ocupa cu studiul metodelor stiintifice.

Metoda este "acea ordine care se pune în studierea si învatarea unei stiinte". Este un produs ideatic, o creatie a mintii, ce se diversifica în activitatea de cercetare stiintifica într-o pluralitate de metode particulare.

Tehnica sau procedeul poate fi definit ca felul practic în care se utilizeaza o metoda sau alta.

Dualism si sinteza în criminologie

Criminologia împrumuta unele metode de cercetare din alte stiinte, ceea ce îi confera un anume dualism, însa, pe masura afirmarii sale ca disciplina autonoma, îsi dezvolta propriile metode si tehnici de cercetare. Acest dualism nu este un inventar de metode si tehnici împrumutate, ci are o finalitate integratoare.

Metode particulare

Clasificare

a) metode de maxima generalitate (metoda observatiei, metoda experimentala);

b) metode cu grad mai redus de generalitate (metoda clinica etc.).

Unele metode particulare utilizate în domeniul criminologiei

a) Metoda observatiei

Observatia este de doua feluri:

empirica - la îndemâna oricui, are caracter spontan, subiectiv, nu ofera o imagine completa a

fenomenului studiat etc. ;

stiintifica - o contemplare intentionata a realitatii, presupune existenta unor abstractii stiintifice

b) Metoda experimentala

Este o observatie provocata în conditii determinate sau alese de experimentator.

Tipuri de experiment:

- dupa locul de desfasurare: experiment de laborator si experiment de teren (fiecare prezinta avantaje si dezavantaje);

- dupa natura variabilei independente: experiment provocat si experiment invocat;

- dupa modalitatile concrete de manipulare a variabilelor: expe-riment "înainte" si "dupa", experiment

"dupa", experiment ex post facto

Procedee pentru alcatuirea grupurilor de control:

- controlul de precizie;

- controlul statistic;

- controlul la întâmplare.

c) Metoda clinica

Cerceteaza cazul individual pentru formularea unuidiagnostic si prescrierea unei terapeutici. Foloseste studii de follow-up, studii descriptive ale unor cariere criminale si studii de caz propriu-zis.

d) Metoda tipologica

Este folosita pentru a descrie un anumit tip de criminal în opozitie cu tipul noncriminal, pentru a descrie tipuri particulare de criminali (de ocazie, profesionist, pasional etc.), precum si pentru a stabili o tipologie criminologica a actului criminal. Întrebuinteaza notiunile de tip si tipologie

În criminologie, tipologiile se clasifica în: specifice (cea creata de Lombroso privind existenta unui tip unic de criminal înnascut etc.) si de împrumut (realizate de E. Kretschmer, W. Sheldon etc.). O alta clasificare are în vedere orientarile teoretice din criminologie: tipologii constitutionale, psihologice, sociologice.

e) Metoda comparativa

Metoda comparativa este întâlnita în toate fazele cercetarii criminologice, de la descrierea si explicarea pâna la prognozarea fenomenului infractional, la toate nivelurile de interpretare - fenomen, fapta penala, faptuitor, victima - atât în cercetarea de natura cantitativa, cât si în cea de natura calitativa. Criminologia foloseste, cel mai adesea, urmatoarele trei procedee: procedeul concordantei, procedeul diferentelor si procedeul variatiilor concomitente.

f) Metodele de predictie

Acestea au ca scop:

- formularea unor previziuni privind evolutia fenomenului crimina-litatii pe o anumita perioada de timp (de obicei 5 ani);

- evaluarea probabilitatilor de delincventa (care se poate realiza prin prevederea semnelor unei

delincvente viitoare la o vârsta foarte frageda sau prin prevederea comportamentului delincvent al persoanelor care au deja o conduita delincventa, cum ar fi, de exemplu, recidivistii).

Criminologia foloseste doua metode de predictie: metoda schemei de pronostic (scoala Germana) si metoda tabelelor de predictie (SUA)

Tehnici

Unele tehnici utilizate în domeniul criminologiei

a)Observatia

Tipuri de observatie:

- în raport cu fenomenul studiat: observatie directa si indirecta;

- functie de etapa cercetarii: globala si partiala;

- functie de scopurile urmarite: sistematizata (cercetari de diagnos-tic) si nesistematizata (cercetari cu scop explorativ);

- functie de pozitia observatorului fata de fenomenul studiat: externa si interna (participanta).

Participarea poate fi pasiva sau activa, partiala sau totala.

Tipuri de observatori:

- observator anonim si observator cunoscut;

- observator participant si participant observator.

b) Chestionarul

Definitie: o succesiune logica si psihologica de întrebari scrise sau imagini grafice, cu functie de stimuli în raport cu ipotezele cercetarii, care, prin administrarea de catre operatorii de ancheta sau prin autoadministrare, determina, din partea celui anchetat, un comportament verbal sau nonverbal ce urmeaza a fi înregistrat în scris.

Tipuri de chestionar:

- dupa natura informatiei cerute: chestionar de date factuale, de opinie;

- dupa întinderea informatiei cerute: chestionare speciale (cu o singura tema) si chestionare omnibus (cu mai multe teme);

- dupa momentul codificarii informatiei: chestionare precodificate, postcodificate, mixte;

- dupa modul de recoltare a informatiei: chestionare auto-administrate si chestionare administrate prin operatorii de ancheta.

Alcatuirea chestionarelor priveste urmatoarele probleme: forma de prezentare, dimensiunile, formularea întrebarilor si ordinea de prezentare a acestora.

c) Interviul

Tipuri de interviu:

- interviu formal si interviu neformal;

- interviu direct si indirect;

- interviu clinic;

- interviu sensibil, neutru, sever.

d) Tehnica documentara

Este proprie cercetarii pe documente si priveste modul în care datele cuprinse în diferite tipuri de documente por fi utilizate în scopuri stiintifice.

Tipuri de documente: orice document - în sens larg. În criminologie se folosesc adesea urmatoarele documente: statistici demografice, judiciare, economice etc. , dosarele privind cauzele penale, documentele persoanele, mass-media.

Tipuri de analiza a documentelor: analiza de continut si analiza statistica.

e) Tehnicile secundare

Acestea îsi propun analiza trasaturilor psihologice ale infractorului, a comportamentului individual si de grup, intensitatii factorilor de inadaptare si a rolului lor în etiologia criminalitatii.

Principalele tehnici secundare folosite de criminologie sunt:

Testele - de reusita (testul de inteligenta Binet-Simon);

- de personalitate (de tip chestionar, proiective, obiective);

Scala de atitudini - pentru cunoasterea intensitatii atitudinii unui infractor în raport cu un noninfractor, a atitudinii comunitatii fata de faptele antisociale etc.

V. ETAPELE CERCETĂRII

Consideratii prealabile: Tipuri de cercetare. Alegerea temei

Tipuri de cercetare

În criminologie ramâne valabila diviziunea în cercetare fundamen-tala si cercetare aplicativa În cadrul acestei clasice diviziuni exista, în criminologie, o diversitate de tipuri de cercetare:

a) cercetarea etiologica (are ca scop descoperirea cauzelor care determina si a conditiilor care favorizeaza savârsirea de infractiuni);

b) cercetarea de evaluare (evalueaza rezultatele, masoara eficacitatea sistemului judiciar);

c) cercetarea activa (reprezinta stiintele sociale);

d) cercetarea operationala (reprezinta stiintele exacte).

Alegerea temei

Privitor la alegerea unei teme, urmatoarele aspecte sunt esentiale:

a) factorii de natura individuala (pregatirea teoretica a cercetatorului, experienta sa practica);

b) ordinea de prioritate în cercetarea criminologica sub aspectul originalitatii, actualitatii si utilitatii temei;

c) posibilitatile concrete de realizare a cercetarii (întinderea temei, timpul afectat temei, bugetul necesar, componenta echipei de cercetare, accesul la sursele de documentare).

Cadrul cercetarii: problematica cercetarii sau cadrul teoretic - cadrul de referinta, cadrul conceptual, elaborarea ipotezelor. Cadrul concret

Problematica cercetarii sau cadrul teoretic presupune trei faze succesive:

a) Cadrul de referinta - în cuprinsul lui se prezinta pe larg tema, se expun scopurile, obiectivele urmarite, aria de referinta. Un rol important în stabilirea cadrului de referinta revine documentarii.

b) Cadrul conceptual:

- se definesc nominal conceptele;

- dezmembrarea conceptelor în elementele componente, numite dimensiuni;

- despicarea dimensiunilor în indicatori ("realitati" usor masu-rabile); un indicator masurabil si

cuantificabil devine o variabila;

- sintetizarea datelor obtinute anterior prin formarea indicilor (un indice exprima combinarea mai

multor indicatori).

c) Elaborarea ipotezelor: ipoteza este cea care directioneaza cercetarea, introducând o ordine logica si fiind o

"propunere de raspuns la o întrebare pusa". În criminologie, cercetarile au la baza ipoteze prealabil formulate care confirma sau infirma o anumita teorie criminologica (privind cauzele fenomenului criminalitatii, cresterea acestuia în anumite perioade etc.).

Cadrul concret

Constituie etapa alegerii si definitivarii metodelor si tehnicilor de cercetare.

Analiza si interpretarea

Datele culese în cadrul cercetarii sunt prelucrate matematic (operatii de înseriere, clasificare, ordonare a informatiilor). Ulterior, sunt grupate în categorii si notate cu cifre de cod. Dupa codificare, informatiile sunt prezentate sub forma de tabele. Valorificarea datelor se va face de catre cercetatorii criminologi, ajutati de factorii de decizie, de organismele cu atributii în domeniul prevenirii si combaterii criminalitatii.

VI. CRIMINOLOGIA ÎN SISTEMUL sTIINŢELOR

Autonomia criminologiei

Caracterul autonom al criminologiei

Prin obiectul si scopul specific, prin adecvarea metodei la obiectul cercetat, criminologia este o stiinta autonoma. Desi are legaturi strânse cu alte stiinte, criminologia nu are un caracter auxiliar în raport cu dreptul penal sau cu alte stiintele sociale.

Caracterul unitar al criminologiei

Dupa ce nume ilustre în criminologie precum Sellin si de Greff i-au contestat caracterul unitar, realizarea sintezelor criminologice din anii ′60, care combina dreptul, psihologia, psihiatria si biologia într-o stiinta autonoma, contribuie la afirmarea caracterului unitar al criminologiei.

Caracterul interdisciplinar al criminologiei

Prin obiectul sau de studiu, criminologia este o stiinta sociala cu caracter interdisciplinar în cadrul careia criminalitatea este studiata prin apelarea la domenii conexe cunoasterii umane. Abordarile interdisciplinare, în plan teoretic si metodologic, realizeaza într-o finalitate proprie "sinteza criminologica".

Caracterul complex al criminologiei

Datorita obiectului, scopului, functiilor sale, criminologia este o stiinta cu caracter atât teoretic, cât si practic. Ea face parte din categoria stiintelor complexe, deoarece opereaza cu concepte care implica judecati de valoare, dar care nu au semnificatie decât în cadrul unei aplicari în practica.

Dependenta criminologiei

Criminologia si stiintele penale

a) Criminologia si dreptul penal

- Deosebiri. Dupa criteriul obiectului, dreptul penal are un obiect generic - criminalitatea si un obiect specific - triada infractiune, raspundere penala, sanctiune. Criminologia urmareste, în planul scopului imediat, prevenirea criminalitatii, umanizarea formelor de reactie sociala, tratamentul delincventilor. Dreptul penal are ca scop imediat apararea valorilor sociale fundamentale împotriva criminalitatii. Cele doua se deosebesc si în ceea ce priveste functiile

si metodele folosite.

- Dependenta. Criminologia este dependenta de dreptul penal mai ales prin împrumutul de concepte; în procesul de creare a legii penale, de individualizare a pedepsei etc. , criminologia influenteaza dreptul penal.

b) Criminologia si dreptul procesual penal

Legislatiile procesuale moderne au suferit modificari si datorita influentei criminologiei. Studiul reactiei sociale se concentreaza asupra mecanismelor prin care se ajunge la dobândirea statutului de delincvent, mai ales în conditiile în care garantiile procesuale nu sunt respectate sau sunt minime.

c) Criminologia si stiinta penitenciara - penologia

stiinta penitenciara a avut ca obiect de studiu initial pedepsele în mediu închis, fiind asimilata la începuturile ei

criminologiei. Datorita amplificarii si diversificarii sistemului sanctionator, denumirea a devenit improprie, fiind înlocuita cu cea de penologie. Multi autori opteaza pentru denumirea de drept executional penal, care ar acoperi ambele domenii. În conceptia nord-americana, penologia a fost si este inclusa în criminologie.

d) Criminologia si politica penala

Prin finalitatea sa, criminologia îsi aduce o contributie esentiala la cunoasterea criminalitatii, la particularizarea principiilor de politica penala. Politica penala alaturi de dreptul penal definesc "axul" în jurul caruia criminologia îsi desfasoara cercetarile.

e) Criminologia si criminalistica

Criminalistica raspunde la întrebarea "cine", criminologia la întrebarea "de ce". Criminologia ofera criminalisticii date privitoare la personalitatea infractorilor, a victimelor, la mecanismele trecerii la act ; criminalistica ofera date cu privire la relatia victima-infractor, date privind modurile de executare a diferitelor tipuri de infractiuni.

f) Criminologia si sociologia penala

Sociologia penala studiaza interactiunile dintre normele dreptului penal si diferiti factori ai vietii sociale. Ca scop, sociologia penala urmareste cunoasterea influentei factorilor sociali asupra normelor penale. Ca metode, ea foloseste numai metodele sociologice, în timp ce criminologia face apel la un evantai mult mai larg de metode.

g) Criminologia si alte stiinte

Criminologia este o stiinta generala despre criminalitate în timp ce stiintele de care este dependenta, datorita caracterului ei interdisciplinar - sociologia, psihologia, psihiatria, biologia sau mai exact unele capitole sau subramuri ale acestora abordeaza numai anumite aspecte ale fenomenului criminalitatii.

Criminologia în învatamântul universitar

Modelul european

Italia. Predata initial în facultatile de drept si medicina, în ultimele decenii se înregistreaza o sporire a numarului de catedre de criminologie în alte facultati (sociologie, psihologie etc.), existând organizat si un doctorat în criminologie. scolile de specializare în criminologie clinica, cu o durata de trei ani, de pe lânga facultatile de medicina (Milano, Genova, Bari) se adreseaza licentiatilor în medicina, drept, sociologie, psihologie etc.

Franta. Criminologia se preda cu precadere în cadrul facultatilor de drept, existând si "filiere specializate" în cadrul programelor de diploma pentru studii aprofundate, de studii superioare specializate, unele universitati organizând si seminarii speciale de doctorat.

Belgia. scolile de criminologie din cadrul facultatilor de drept erau considerate centre de specializare a juristilor si ofereau o licenta speciala în criminologie alaturi de cea de baza. Din anul universitar 1968-1969, Universitatea din Louvain a introdus un program academic complet în criminologie cu o durata de 4 ani, finalizat cu o diploma de licenta în criminologie.

Modelul nord-american. În toate centrele universitare, colegiile din SUA, se mentine împartirea domeniului criminologiei în doua domenii: criminologia ca disciplina stiintifica si acela al justitiei penale si educatiei specializate (ca profesie). Criminologia se preda în departamentele de sociologie, iar programele universitare destinate formarii specialistilor în justitia penala cuprindeau cursuri de drept, administratie si criminologie. În prezent, se manifesta o

anumita detasare a criminologiei si justitiei penale de sociologie, ca si o revenire în atentia programelor universitare a ideii de tratament si resocializare.

Modelul canadian. Criminologia ca disciplina universitara si ca profesie ocupa în Canada un loc deosebit. Debutul a fost în anul 1960, când în cadrul departamentului de sociologie al Universitatii din Montreal s-a înfiintat o sectie de învatamânt criminologic, transformat într-un departament autonom, apoi în "scoala de Criminologie". scoala de criminologie de la Montreal organizeaza un ciclu complet de învatamânt, devenind principala furnizoare de specialisti pentru o serie de structuri (servicii sociale, comisii de liberare conditionata, clinici pentru sprijinul copiilor delincventi).

Definitia criminologiei

stiinta despre criminal. Potrivit lui de Greff, "criminologia reprezinta ansamblul stiintelor criminale, dar reprezinta de asemenea omul criminal".

stiinta despre crima. Sutherland si Cressey înglobeaza în sfera criminologiei procesele de elaborare a legilor, încalcarile acestor legi, reactia sociala fata de aceste încalcari. Ei includ în sfera criminologiei penologia si sociologia penala.

stiinta despre fenomenul criminalitatii. Reprezentantii orientarii sociologice care au îmbratisat varianta dezorganizarii sociale sau patologiei sociale includ fenomenul criminalitatii în sfera mai larga a deviantei sau a fenomenelor de marginalizare.

stiinta despre dinamica actului criminal. Dupa anul 1950, criminologia etiologica este criticata, conturându-se o noua orientare, promovata de E. de Greff, care elaboreaza o teorie bazata pe mecanismele "trecerii la act".

stiinta despre reactia sociala. Potrivit reprezentantilor "noii criminologii", delictul, delincventul si crima sunt rezultatul mecanismelor de reactie sociala (de etichetare).

Definitia criminologiei Criminologia este stiinta care studiaza factorii si dinamica actului criminal precum si reactia sociala fata de acesta, în scopul prevenirii criminalitatii, umanizarii sistemului de represiune si reintegrarii sociale a delincventilor.

VII. CONFRUNTĂRI DE IDEI ÎN CRIMINOLOGIE

Privire generala asupra principalelor orientari

Teoriile criminologice

În criminologie, teoriile servesc pentru a explica anumite fenomene sau comportamente, fie pentru a contribui la o mai buna întelegere a unor procese sau fenomene, fie pentru elaborarea unor programe de tratament. Componentele de baza ale unei teorii sunt: conceptele, variabilele, postulatele, forma. În marea lor majoritate, teoriile criminologice fac parte din categoria teoriilor probabiliste sau statistice. Ele explica anumite fenomene sau comportamente (criminalitatea, comportamentul delincvent), contribuie la o mai buna întelegere a unor procese si fenomene sau la elaborarea unor programe de prevenire si tratament. În prezentul curs, teoriile criminologice sunt prezentate functie de criteriul modelului etiologic. Astfel, ele au fost grupate în raport cu orientarea etiologica predominanta, si anume: biologica, psihiatrica-psihologica si sociologica, un loc aparte fiind rezervat teoriilor integrative. În caracterizarea fiecarei orientari, determinanta a fost prioritatea pe care diferiti autori au conferit-o unor categorii de cauze în geneza fenomenului studiat.

Cauzalitatea în criminologie

Consideratii generale. Criminologia, ca orice stiinta autonoma, nu se poate dispensa de analiza cauzelor fenomenului sau fenomenelor constituind sfera sa de preocupari. Este o exigenta impusa de însasi ratiunea de a fi a oricarei stiinte, care nu se poate multumi cu datul, care este chemata sa priveasca dincolo de aparente, sa sesizeze, sa explice esenta fenomenului. Forta stiintei consta nu în capacitatea de a explica un fenomen produs, de a-l explica postfactum, ci, mai ales, în posibilitatea pe care o are ca, utilizând datele astfel obtinute, sa poata prevedea aparitia unor fenomene similare pentru ca aceste fenomene sa fie prevenite daca sunt negative sau favorizate daca sunt pozitive.

Concepte operationale (sistem, structura, functie, cauza, conditie, efect, factor, posibilitate, realitate)

Sistemul este un ansamblu superior organizat de elemente, din care fiecare constituie un sistem, aflate în relatie între ele si cu întregul caruia se subsumeaza.

Orice sistem se caracterizeaza printr-o structura (o anumita forma de organizare, care prezinta doua dimensiuni: datul-dimensiunea sincro-nica, starea în care se gaseste sistemul în momentul descrierii sale si dimensiunea diacronica, care reflecta evolutia în timp).

Orice sistem are o functie, definita ca un complex de proprietati care se exercita în raport cu alte sisteme.

Cauza este fenomenul care precede si determina un alt fenomen - efect.

Conditiile sunt acele împrejurari care, fiind lipsite de eficienta cauzala propriu-zisa, influenteaza prin prezenta lor evolutia fenomenului-cauza.

Factorul este orice element care concura la producerea unui rezultat. Este un concept mult mai larg decât cele de cauza si conditii.

Particularitatile raportului de cauzalitate în criminologie

Datorita complexitatii fenomenului criminalitatii, problema rapor-tului de cauzalitate este foarte dificila. Pentru a formula o explicatie a fenomenului studiat, trebuie sa se identifice factorii care au contribuit la aparitia unui comportament delincvent si în ce masura contributia adusa are valoare de cauza sau conditie favorizanta. Criminologul se va confrunta nu numai cu dificultatile legate de complexitatea fenomenului studiat, dar si cu acelea datorate faptului ca trebuie sa reconstituie "realitatea" care a precedat actul criminal.

VIII. ORIENTAREA BIOLOGICĂ

Caracterizare generala

În cadrul acestei orientari sunt reunite teoriile reductioniste, care atribuie comportamentului delincvent un substrat organic, precum si conceptiile moderate, în cadrul carora investigatia cu privire la rolul factorilor biologici nu exclude alte influente. Caracteristice pentru ansamblul acestor teorii sunt limitarea obiectului criminologiei la studiul delincventului, încercarea de demonstra existenta unor trasaturi specifice de ordin bioantropologic ce diferentiaza

delincventul de nondelincvent.

Teoria atavismului evolutionist

Are ca reprezentant pe italianul Cesare Lombroso si lucrarea sa consacrata, denumita Omul delincvent. Formuleaza ipoteza atavismului evolutionist, potrivit careia caracterele omului primitiv si ale animalelor inferioare pot aparea la anumiti indivizi sub forma unor "stigmate anatomice" (malformatii ale cutiei craniene, ale scheletului, anomalii ale nasului etc.), ipoteza pe care o largeste ulterior incluzând si degenerescenta datorata epilepsiei. Aceste anomalii permit identificarea unor predispozitii pentru comiterea crimei. Studiile de psihiatrie îl conduc la concluzia unei similitudini dintre criminalul înnascut si nebunul moral.

Lombroso a încercat sa demonstreze ca între criminal si noncriminal ar exista o diferenta de natura. El realizeaza o tipologie a indivizilor, care cuprinde, alaturi de criminalul înnascut, tipurile pasional, epileptic, ocazional. Considera femeia criminal ca un tip aparte în cadrul clasificarii mentionate. În plan metodologic, principala eroare consta în faptul ca Lombroso nu a folosit grupuri de control care sa ofere suport stiintific afirmatiilor sale. Cercetarile ulterioare de antropologie au aratat ca procesele ce caracterizau gândirea omului primitiv nu difera radical de cele ale omului epocii actuale.

Teoriile ereditatii, biotipurile criminale

Ereditate si mediu

Reprezentant - Charles Goring

Critica teoria lui Lombroso. Foloseste grupuri de control în cercetarile sale si demonstreaza ca anumite inferioritati fizice ale criminalilor sunt ereditare, iar comportamentul social este un comportament mostenit.

Arborele genealogic

Studiile realizate în SUA au încercat sa demonstreze ca în familiile ai caror întemeietori au antecedente penale exista un numar mai mare de infractori. Cauza principala a criminalitatii ar fi ereditatea.

Gemenii

Au fost efectuate studii pe gemeni monozigotici si dizigotici. S-a încercat sa se demonstreze ca predispozitia ereditara în comiterea actului infractional constituie, în cazul gemenilor monozigotici, un factor foarte puternic.

Copiii adoptati

Studiile au fost realizate în special în SUA si Suedia. Ele au încercat sa stabileasca anumite corelatii în cazul copiilor adoptati, si anume sa stabileasca daca comportamentul delincvent al unora dintre acestia urmeaza linia de comportament a parintilor biologici sau a parintilor adoptivi. Cauzele au fost considerate a fi de ordin ereditar.

Biotipurile criminale

Curentul biotipologic a folosit doua tipologii cunoscute: tipologia lui E. Kretschmer si aceea a lui W. Sheldon. Pornind de la aceste tipologii, criminologii au încercat sa realizeze diferite asociatii cu criminalitatea.

Inteligenta si crima

Cercetarile au încercat sa stabileasca o corelatie semnificativa între anumite deficiente mentale si criminalitate. Reprezentant: Goddard.

Cromozomul Y

Cercetarile au pretins ca exista o corelatie între anomaliile cromozomice si criminalitate. Corelatii semnificative apar între surplusul de cromozomi si criminalitate. Studii efectuate de: Patricia Jacobs (Anglia), Herman Witkin si Sarnoff Mednik (Danemarca).

Teoriile bioconstitutionale

Teoria inadaptarii biologice

Reprezentant: criminologul suedez Olof Kinberg.

Considera ca este nevoie sa se studieze personalitatea individului pentru a se descoperi cauzele care-l determina sa comita infractiuni. Pentru a desemna personalitatea, foloseste conceptul structura biologica actuala. Teoria are doua variante:

a) varianta constitutionala - are la baza lucrarile psihiatrului suedez Sjobring. Considera ca factorii fundamentali ai constitutiei biopsihologice sunt: capacitatea, validitatea, stabilitatea si soliditatea. În raport de distribuirea acestora se realizeaza o clasificare a indivizilor (supercapabil, supervalid, superstabil, supersolid etc.).

De asemenea, un alt concept folosit de Kinberg este acela de functie morala.

b) varianta patologica - include bolile mentale, tulburarile de inteligenta etc. , care determina o deficienta a functiei morale. Acorda prioritate factorilor biologici în etiologia crimei.

Teoria constitutiei delincvente

Reprezentant: criminologul italian Benigno di Tullio.

Confera o semnificatie mai larga decât Kinberg conceptului de constitutie, care ar cuprinde, pe lânga elementele ereditare si congenitale, si pe cele dobândite, în special, în prima perioada a vietii. Introduce conceptul de prag (este folosit acest concept în cadrul conceptiei potrivit careia tendintele criminogene vor fi mai puternice la anumiti indivizi, determinându-i sa reactioneze la unii stimuli exteriori diferit fata de altii, având praguri de reactie diferite) si considera

crima ca fiind o manifestare a inadaptarii individului la mediu.

Noile tendinte

Premise Cercetarile din epoca moderna (studiul neuronului ca entitate anatomica, chirurgia creierului, studierea functionalitatii creierului animalelor) au permis o acumulare de informatii care au fost folosite la explicarea unor comportamente si procese psihice.

Reconsiderarea orientarii Evaluarea rolului factorilor biologici în geneza criminalitatii se face cu mai multa prudenta ca în trecut, afirmân- du-se ca nu exista nici un tip particular de comportament criminal, nici chiar în cazul violentei episodice, care sa fie determinat numai de factorii biologici.

Directii de cercetare S-au realizat cercetari care pun în evidenta relatia dintre factorii biologici si criminalitate. Astfel, s-a demonstrat existenta unor factori care au o legatura directa cu comportamentul antisocial (tumori, epilepsia) sau o legatura indirecta (complicatii prenatale). Alte cercetari au constatat o legatura între delincventa (comportament agresiv) si encefalite endemice sau subacute. O alta directie de cercetare studiaza influenta

factorilor biochimici asupra crimei, dar, cu exceptia nivelului testosteronului (au aparut anumite corelatii între nivelul acestuia si comportamentul agresiv), rezultatele sunt negative.

Evaluare critica

Limitele teoriilor prezentate Principala limita a acestor teorii consta în tendinta de biologizare a omului, de considerare a datului biologic drept componenta esentiala a personalitatii umane, de transformare a anomaliilor bioconstitutionale în criterii de clasificare a indivizilor în buni si rai.

Concluzie Dincolo de toate limitele teoretice si metodologice, aceasta orientare are anumite merite în edificarea criminologiei ca stiinta (studiul personalitatii infractorului, introducerea examenului multidis-ciplinar, a metodei pozitive, a metodei tipologice etc.).

IX. ORIENTAREA PSIHIATRICĂ-PSIHOLOGICĂ

Caracterizare generala

În aceasta orientare au fost grupate principalele teorii si conceptii a caror trasatura esentiala consta în centrarea explicatiei cauzale pe factorii psihologici. Sunt examinate teorii extreme, care reduc geneza crimei la psihicul individului, ca si variante nuantate, a caror linie de demarcatie între orientarea biologica si sociologica este mai greu de trasat.

Perspectiva psihiatrica-psihanalitica

Sigmund Freud

Considera ca personalitatea individului are trei instante: Eul (constiinta de sine), Supraeul (constiinta morala) si Sinele (instincte si tendinte refulate). Eul asigura echilibrul dintre instinctele si tendintele profunde ale individului si normele primite prin educatie. Existenta unor stari tensionale între aceste trei instante duce la conflict, care se poate rezolva prin sublimare si refulare. Diferenta dintre infractor si noninfractor se situeaza la nivelul Supraeului si se datoreaza incapacitatii individului de a depasi complexul oedipian.

Freud analizeaza si criminalul care comite infractiunea datorita complexului de vinovatie.

Influenta psihanalizei asupra criminologiei

Cercetarile criminologice ulterioare au fost influentate de psihanaliza lui Freud. Alexander si Staub au analizat diferite tipuri de criminali prin prisma celor trei instante ale personalitatii. Alte cercetari au analizat o personalitate de tip nevrotic în opozitie cu o personalitate în conflict cu societatea. Astfel, se ajunge la concluzia ca infractorul ar fi victima unor conflicte interioare între instinctele sale insuficient controlate de Supraeu si regulile de conduita din viata sociala.

Neofreudianismul. În ultimele decenii s-a produs o schimbare importanta în abordarea personalitatii. Un numar important de psihiatri resping ideea de om biologic si/sau acela de om psihologic, considerând ca individul îsi controleaza comportamentul si are responsabilitatea actiunilor lui (A. Adler, E. Fromm, Ray Jeffery).

Teoria psihomorala

Etienne de Greeff

Considera ca personalitatea infractorului se structureaza de-a lungul unui proces lent de degradare morala a individului, care, în final, îl conduce la comiterea actului criminal. Acest proces este denumit proces criminogen, în evolutia caruia se disting trei faze:

- faza asentimentului temperat (ia nastere ideea de crima);

- faza asentimentului formulat (accepta comiterea crimei);

- faza trecerii la act, când accepta eliminarea victimei si în care individul trece printr-o stare

periculoasa

Noel Mailloux

Transfera problematica personalitatii infractorului în sfera patologiei, asimilând infractorul cu debilul mental, nevrozatul. În dezvoltarea personalitatii exista doua momente: aparitia identitatii autentice si consecinta acesteia asupra motivatiilor individului. Când apare un esec de identificare, consecinta este un dezechilibru psihic ce se exprima prin delincventa din obisnuinta.

Teoria personalitatii criminale

Jean Pinatel

Respinge diferenta de natura dintre infractor si noninfractor, considerând ca între acestia este o diferenta de grad. De aceea, este necesar sa se evidentieze acele trasaturi psihologice care transforma asentimentul temperat în asentiment tolerat. Este de parere ca personalitatea criminala reprezinta o constelatie de trasaturi care apare ca o rezultanta, si nu ca un dat. Ulterior, Pinatel îsi revizuieste teoria si insista asupra caracterului dinamic al personalitatii criminale, care trebuie privita în miscare. De asemenea, considera criminalitatea ca o maladie morala a "societatii

criminogene", caracterizata printr-o deteriorare a valorilor fundamentale.

Evaluare critica

Limite

Eroarea acestei orientari consta în considerarea infractorului ca posesor al unei personalitati de un tip aparte, diferentiata ca natura sau grad de cea a noninfractorului. Pe plan etiologic, eroarea consta în reducerea problematicii personalitatii umane la factorii de ordin psihologic.

Concluzie. Multe din conceptele freudismului, ca instantele personalitatii, simbolistica visurilor etc. , au intrat definitiv în vocabularul criminologic. În plan etiologic, se retine ca valoroasa ideea situarii cauzelor directe ale infractiunii la nivelul individului si al personalitatii sale. Acestei orientari i se datoreaza acumularea unui bogat material factual, care a permis sondarea universului psihic al infractorului, dezvaluind aspecte interesante cu privire la motivatia

actului infractional, dinamica producerii acestuia etc.

X. ORIENTAREA SOCIOLOGICĂ

Caracterizare generala

În cadrul acestei orientari, de departe cea mai bogata în teorii si conceptii privind cauzele criminalitatii, am folosit clasificarea teoriilor prezentate dupa apartenenta teoriei fie la modelul consensual, fie la modelul conflictual de analiza sociala. Sunt prezentate teorii extreme care explica "socialul prin social", ca si acele variante care avanseaza teorii specifice cu privire la comportamentul delincvent, încercând o explicare a "individualului prin social".

scoala cartografica

Pune în centrul preocuparilor sale analiza statistica a criminalitatii, încercând sa surprinda anumite "regularitati" în dinamica acesteia. Reprezentanti: A. M. Guerry, A. J. Quetelet (care a formulat legea termica a criminalitatii), H.

Mayhew.

scoala sociologica

Considera ca în geneza criminalitatii un loc important îl au factorii sociali. Cei mai cunoscuti reprezentanti sunt Durkheim si Tarde din cadrul scolii mediului social.

Durkheim considera criminalitatea ca facând parte din orice societate normala. Crima este, în opinia sa, necesara si utila. Foloseste conceptul de anomie, pe care-l defineste ca fiind o stare obiectiva a mediului social caracterizata printr-o dereglare a normelor sociale datorita unor schimbari bruste (crize economice, razboaie).

Tarde este autorul teoriei imitatiei, pe care o considera principala cauza a criminalitatii. În opozitie cu Durkheim, nu considera crima un fenomen normal al vietii sociale. Pentru el, infractorul este un parazit în cadrul societatii.

E. Ferri si sociologia criminala

În conceptia lui Ferri, crima are o determinare multipla. Împarte factorii angrenati în producerea infractiunii în trei categorii, si anume: factori antropologici, factori fizici si factori sociali. Dintre acestia acorda prioritate factorilor sociali (organizarea economica, sistemul de educatie etc.).

. Teoriile criminologice inspirate din modelul consensual

Caracterizare

Teoriile din cadrul acestui model considera infractorul ca un inadaptat si propun drept remediu diferite metode de resocializare a acestuia. Esenta acestor teorii consta în recunoasterea unor norme ce ocrotesc valori sociale dominante. Contestarea acestora plaseaza individul în categoria infractorilor.

scoala de la Chicago

Modelul de analiza porneste de la recunoasterea unei analogii între ecologia umana si cea vegetala. Promotorii acestei scoli au încercat sa explice cauzele delincventei în marile concentratii urbane în care proportia imigrantilor era foarte ridicata.

Reprezentantii ei, C. R. Shaw si H. D. McKay, considera imigrantii ca pe noi specii de plante ce traiesc pe pamânt ostil si încearca sa supravietuiasca apelând la diferite forme de adaptare.

Teorii de esenta "culturalista"

a) Teoria asociatiilor diferentiale

Reprezentant: E. Sutherland. Acesta propune o abordare multifactoriala a criminalitatii. Porneste de la ipoteza urmatoare: comportamentele delincvente se dobândesc prin asociere cu subiecti ce apreciaza favorabil aceste comportamente si prin izolarea de subiecti care le considera negative. Un individ ce se gaseste într-o situatie prielnica se angajeaza în conduite delincvente numai daca ponderea aprecierilor favorabile prevaleaza asupra aprecierilor defavorabile. Asociatiile diferentiale sunt diferite, functie de: frecventa, durata, prioritate, intensitate. Identifica anumite forme de criminalitate care scapa de sub incidenta legii penale. Studiaza criminalitatea gulerelor albe.

b) Teoria conflictelor de cultura

Reprezentant: Thorsten Sellin. Defineste conflictele de cultura ca fiind conflicte de sensuri, de semnificatii cu privire la norme, interese si valori sociale. Comportamentul delincvent apare pe fondul conflictelor de cultura, când individul e obligat sa interiorizeze un sistem ambivalent sau plurivalent de valori si norme.

c) Teoria subculturilor delincvente

Reprezentant: Albert Cohen. Examineaza diferenta de statut social, economic, cultural ce separa clasele si gruparile sociale. Acorda un rol important studiului pozitiei familiei americane în societate si retine doua atitudini opuse ce separa grupurile sociale: subcultura clasei mijlocii si subcultura populara. Apartenenta la o subcultura delincventa se realizeaza printr-un proces de interactiune dintre indivizi care au probleme similare de adaptare, ce duce la o solidaritate de grup, la constituirea de modele si norme.

Teoriile de esenta "functionalista

a) Teoria lui R. K. Merton

Explica delincventa prin starea de anomie, pe care o concepe pe un plan concret, spre deosebire de Durkheim. Considera ca mediul social are o structura sociala si una culturala. Anomia ar reprezenta o "ruptura" în structura culturala când apare o discrepanta între normele sociale, scopurile culturale si capacitatea membrilor grupului de a se conforma acestora. Merton plaseaza fenomenul criminalitatii si în afara crizelor economice sau a altor evenimente perturbante. Considera ca aceasta este rezultatul tensiunii dintre scopuri si mijloace. Criminalitatea este un raspuns la neconcordanta dintre mijloace si scopuri. Pentru a-si atinge scopurile, individul recurge la mijloace ilicite.

b) Teoria lui Cloward si Ohlin

Autorii leaga delincventa de anomie, însa considera ca aceasta modalitate specifica de reactie fata de inegalitatile sociale nu este un fenomen individual (vezi Merton), ci unul colectiv. Explica acest fenomen cu ajutorul "structurii de oportunitate", adica ansamblul mijloacelor legitime pe care grupul le are la îndemâna pentru a-si realize scopurile. Coreleaza structurile de oportunitate cu subculturile delincvente si identifica trei modele de subculture delincvente: modelul criminal, modelul violent si modelul izolat.

Teoriile controlului social

a) Teoria înfrânarii - Walter Reckless

Autorul acestei teorii încearca sa raspunda la întrebarea de ce, în aceleasi conditii, unii comit crime si altii nu. Considera ca infractiunea poate fi prevenita sau înfrânta prin doua procese esentiale: unul la nivelul organizarii sociale si celalalt la nivelul individului. Teoria se bazeaza pe o constructie ierarhica în raport cu capacitatea individului de a înfrâna conflictele sociale si psihologice cu care se confrunta.

b) Teoria controlului social -Travis Hirschi

Potrivit lui Hirschi, cea mai mare parte a oamenilor au tendinte antisociale. Acestea sunt actualizate când controlul social scade. De aceea, important nu este sa se cerceteze cauzele criminalitatii, ci cauzele conformismului. Hirschi propune întarirea controlului social, fiind adeptul modelului de control represiv, coercitiv, fapt ce i-a adus numeroase critici.

Teorii criminologice inspirate din modelul conflictual

Caracterizare

Modelul conflictual înlocuieste modelul consensual. Astfel, conflictele dintre indivizi si grupurile sociale n-ar putea fi rezolvate prin adaptarea indivizilor la diferite structuri ale societatii, ci numai printr-o transformare a acestora.

Curentul interactionist

Propune aflarea raspunsului la întrebarea "de ce o persoana este considerata delincvent"?

Reprezentanti: F. Tannembaum, E. Lemert, H. Becker, Matza, Jeffry etc.

Criminologia reactiei sociale

Considera ca problema fundamentala a criminologiei o reprezinta studierea ansamblului proceselor ce alcatuiesc reactia sociala fata de feno-menul criminalitatii, considerat a fi creatia directa a reactiei sociale. Cerce-tarile criminologice vizeaza clarificarea problemelor privind analiza socio-politica a normelor penale, procesele de legiferare si aplicare a legii penale etc.

Criminologia "critica"

Mai este denumita si criminologia radicala, de orientare neomarxista.

Principalii reprezentanti: Ian Taylor, Paul Walton, Jock Young. Propun un model formal explicativ al actului deviant, aratând ca acesta este rezultatul starilor conflictuale dintre indivizi si structurile politice, economice, specifice capitalismului. Se disting cinci etape cu valoare explicativa, si anume: originile îndepartate ale actului deviant, originile imediate ale acestuia, actul însusi, originile imediate ale reactiei sociale, originile îndepartate ale reactiei sociale.

5. Evaluare critica

Limitele teoriilor

Nici orientarea sociologica nu ofera o explicatie deplina asupra cauzelor fenomenului; studiind relatiile dintre individ si grupul social, aceste teorii nu depasesc universul restrâns al grupului, considerând influenta acestuia asupra individului ca singura sursa de determinare sociala. O alta eroare consta în tendinta de socializare a omului, de exagerare a importantei factorilor sociali si neglijare aproape totala a individului.

Concluzii

Desi criminologia reactiei sociale, "noua criminologie", a criticat întemeiat unele paradigme reductioniste care s-au grabit sa considere drept cauze ceea ce erau în realitate doar simple conditii, criminologia nu poate abandona cercetarile asupra personalitatii umane, a infractorului în special. Cresterea criminalitatii, exacerbarea violentei sunt realitati care trebuie privite cu maxima responsabilitate; reîntoarcerea la mijloacele represive traditionale nu va putea rezolva problemele criminalitatii. Eforturile de a se gasi remedii trebuie canalizate pe o cale realista, de abordare nuantata atât a individului în particular, cât si a fenomenului infractional global, de antrenare în activitatea de prevenire si control a acestuia a unor factori multipli, de diversificare a

formelor de raspuns social.

XI. TEORII CRIMINOLOGICE INTEGRATIVE

1. Caracterizare generala Încercarile de integrare au vizat urmatoarele directii:

- integrarea variatelor aspecte ale crimei si criminalului într-o singura teorie de natura

"multifactoriala";

- integrarea selectiva, bazata pe ideea ca toate orientarile contin anumite adevaruri, iar contradictiile

dintre ele reflecta natura complexa a problemei studiate.

Teoriile prezentate în continuare se înscriu în a doua directie.

2. Teoria integrativa a violentei

Reprezentanti: Wolfgang si Ferracuti

Considera ca o teorie integrativa trebuie sa coreleze opiniile privind unde, de ce, cum s-a comis o crima. În elaborarea teoriei, folosesc conceptul de subcultura al lui Sellin si teoria asociatiilor diferentiale a lui Sutherland.

3. Teoria "generala" a lui Hirschi si Gottfredson

Se inspira, pe plan conceptual, din scoala clasica de criminologie. Fenomenul criminalitatii (care e format dintrun numar impresionant de infractiuni marunte) trebuie privit ca un întreg în cadrul unei teorii integrative.

4. Teoria integrarii culturale diferentiale a lui Denis Szabo

Studiaza problematica integrarii culturale diferentiale din perspectiva antropologiei culturale. Considera ca personalitatea si cultura reprezinta elementele constitutive ale oricarei stiinte umaniste si le reuneste într-o conceptie cu valente integrative. Crima este caracterizata ca fiind o structura sociala: aceleasi forte care modeleaza omul în societate modeleaza la rândul lor si criminalitatea.

XII. CRIMINALITATEA sI TRANZIŢIA

Volumul si structura criminalitatii si principalele sale trasaturi dupa 1989

Criminalitatea este un fenomen social major prin efectele sale profunde, de durata, comparabil cu criza economica, generatoare de cauze ale criminalitatii, dar implicând si unele dintre efectele ei. În legatura cu dinamica criminalitatii, în perioada de tranzitie, ceea ce îngrijoreaza nu vizeaza dimensiunile fenomenului (de la o rata de 192, 5 infractiuni la 100. 000 locuitori, în 1988, s-a ajuns la 699, în 1999), ci ritmul de crestere, modificarile în structura criminalitatii, mai ales în directia "marii criminalitati", a violentei, dar mai cu seama perceptia la nivelul populatiei

(comparativ cu perioada anterioara anului 1989, se situeaza pe primele locuri ale motivelor de neliniste). Din analiza informatiilor statistice cu privire la criminalitatea în primii 3 ani ai perioadei de tranzitie se constata urmatoarele:

- Cresterea cu 265% a infractiunilor descoperite fata de perioada precedenta (1988, 1989), crescând cu 163% numarul celor învinuiti.

- Media anuala a celor patru grupe de infractiuni analizate (infractiuni contra avutului public, contra avutului privat, contra persoanei, contra unor relatii de convietuire sociala) a crescut de peste 3 ori si jumatate în primii 3 ani ai perioadei de tranzitie; cea mai importanta pondere o detin infractiunile contra proprietatii, care au generat un prejudiciu ce depaseste cu aproape 282% întreg prejudiciul cauzat în anii 1988-1989.

- Infractiunile contra persoanei au crescut în medie de 4 ori comparativ cu perioada anterioara. ,

infractiunile care aduc atingere unor relatii privind convietuirea sociala crescând de peste doua ori în raport cu perioada 1988-1989.

Evaluare critica a conceptiilor criminologice din perioada totalitara din perspectiva controlului social În perioada comunismului, rata scazuta a criminalitatii era un slogan menit sa ateste superioritatea sistemului, însa, paradoxal, în planul politicii penale exista un model de reactie sociala deosebit de represiv. Rata reala a criminalitatii nu poate fi apreciata cu exactitate datorita lipsei statisticilor, factorilor filtru care modificau dimensiunile reale ale fenomenului (actele de clementa), lipsa studiilor de victimizare, a celor de autoraportare, cenzura massmediei

etc. În ceea ce priveste cauzele criminalitatii, cu exceptia unor cercuri de specialisti, ele nu constituiau obiectul unor dezbateri deschise. În cadrul preocuparilor de identifica cauzele criminalitatii, precum si dimensiunile reale ale fenomenului, studiile realizate au surprins acei factori la nivel macrosocial (crize sociale - razboaie, calamitati -, dezechilibre sociale - migratia, urbanizarea), la nivel microsocial (esec, anturaj nociv, antecedente penale în familie, climat familial tensionat) si la nivelul individului (de natura bio si psihologica) care reprezentau risc pentru producerea criminalitatii. Pornind de la faptul ca rata scazuta a criminalitatii a fost o realitate incontestabila, explicatiile de pe pozitiile teoriilor criminologice inspirate din controlul social ofera repere interesante.

Notiunea de control social include grupuri mici, precum familie, scoala, anturaj si procesele prin care aceste grupuri socializeaza individul. Exista trei modele de control social (C. Ray Jeffery):

- controlul bazat pe acceptarea standardelor normative, obiceiuri, cutuma;

- controlul bazat pe schimbul de marfuri si servicii;

- controlul bazat pe folosirea fricii si coercitiunii.

Dintre teoriile controlului social, cea care intereseaza în special este teoria angajamentelor a lui Travis Hirschi. Acesta considera, cum am aratat, ca majoritatea indivizilor au tendinte antisociale si este important sa se cerceteze cauzele conformismului, nu cele ale criminalitatii. Probabilitatea ca individul sa devina deviant sau conformist depinde de intensitatea a patru factori:

a) atasamentul fata de scoala, grupul de prieteni;

b) angajarea într-o linie conventionala de conduita;

c) implicarea în activitati conventionale;

d) crezul în valori conventionale.

Hirschi propune întarirea controlului social prin: restaurarea unei discipline stricte în scoala, reducerea sau eliminarea ajutorului social, pentru a cultiva responsabilitatea individuala, si întarirea sistemului represiv, prin sporirea severitatii sanctiunilor penale.

Nici unul din factorii considerati esentiali în determinarea unui comportament conformist nu justifica rata mai redusa a criminalitatii în sistemul totalitar. Principalul factor în descurajarea conduitelor deviante l-a constituit frica, instrumentul principal pentru asigurarea ordinii publice si pentru transformarea totala a societatii. Controlul social circumscris celui de al treilea model prezentat avea ca atribute esentiale frica, violenta, teroarea manifesta si insidioasa.

. Interpretarea criminalitatii în perioada de tranzitie din perspectiva teoriilor dezorganizarii sociale, ale controlului social si personalitatii criminale

Unul dintre cele mai grave fenomene cu care se confrunta România dupa 1989 este cresterea criminalitatii. In contextul unor probleme complexe în plan economic, social, moral, generate de necompetitivitatea economiei, prabusirea sistemului de protectie sociala, scaderea nivelului de trai, cresterea somajului si inflatiei, lipsa sau confuzia unor norme sau valori, slabirea controlului social, creste deosebit de mult riscul aparitiei comportamentelor deviante, ca fenomen "normal" de adaptare la starea de anomie, asa cum îl descrie E. Durkheim sau ca un comportament

"inovativ" în viziunea lui Merton. Actuala crestere a criminalitatii se datoreaza unor modificari importante la nivelul controlului social. Astfel, legea nu are deplina autoritate, la nivelul politicii penale s-au produs modificari (abolirea pedepsei cu moartea, introducerea cautiunii etc.), la nivel microsocial s-a produs o scadere a prestigiului si autoritatii instantelor de control social; existenta comportamentului deviant "la vedere", care sfideaza direct normele sociale (încalcarea normelor de circulatie, comertul stradal ilicit, prostitutia), este semnificativa în acest sens. Acest tip de

comportament prezinta un pericol deosebit prin impactul sau asupra populatiei, care se simte abandonata, prin eroziunea imaginii institutiilor statului de drept si a ideii de justitie în general.

Teoriile controlului social, alaturi de teoria "asociatiilor diferentiale" a lui E. Sutherland si variantele teoriei "subculturilor delincvente" a lui Cohen, Cloward si Ohlin, pot fi verificate în practica în domeniul delincventei juvenile, fenomen deosebit de grav, generat, alaturi de alti factori de risc, de "saracia infantila". Un alt fenomen deosebit de grav în perioada de tranzitie este cresterea numarului de infractiuni savârsite cu violenta, mai ales în rândul minorilor si tinerilor, violenta de tip utilitar si cea asociata crimei organizate detinând o pondere însemnata. Cel mai grav aspect este constituirea, în perioada de tranzitie, a unui "nucleu dur" al criminalitatii,

format din infractori periculosi pentru care activitatea criminala este un stil de viata, impunându-se, ca o prioritate, adoptarea unor masuri de politica penala deosebit de drastica fata de acestia.