Comisia Europeana a Drepturilor Omului

Pentru īnceput, trebuie subliniat ca, pāna la 10 mai 1994, cānd a fost adoptat Protocolul nr. 11 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, īn fruntea mecanismului creat de Consiliul Europei pentru protectia drepturilor omului se afla Comisia Europeana a Drepturilor Omului.

Comisia, cu sediul la Strasbourg, era formata din reprezentanti ai statelor 11411c215l membre ale Consiliului Europei, care au ratificat Conventia europeana a Drepturilor omului din 1950[2].

Membrii Comisiei erau alesi de Comitetul Ministrilor cu majoritate absoluta de voturi, dintr-o lista de nume īntocmita de Biroul Adunarii Parlamentare. Candidatii trebuiau sa se bucure de cea mai īnalta reputatie morala si sa īntruneasca conditiile cerute pentru numirea īn īnalte functii politice.

Membrii erau alesi pentru o perioada de 6 ani, putānd fi realesi si desfasurau activitatea īn cadrul Comisiei, cu titlu individual.

Comisia lucra īn sedinte plenare, putānd constitui īn cadrul ei Camere, compuse fiecare din cel putin 7 membri.

De asemenea, Comisia putea constitui īn cadrul ei, comitete compuse fiecare din cel putin 3 membri, īn cadrul carora deciziile se luau īn unanimitate[3].

Camerele aveau competenta sa examineze cererile introduse de particulari, care puteau fi solutionate pe baza unei jurisprudente consacrate sau care nu ridica probleme grave, relative la interpretarea Conventiei.

Comitetele aveau competenta de a adopta, īn unanimitate, ca inadmisibila sau scoasa de pe rol, o cerere introdusa de un particular, atunci cānd o astfel de decizie putea fi luata fara o examinare mai ampla.

O camera sau un comitet putea, īn orice stadiu al cauzei, sa se desesizeze īn favoarea Comisiei, īn plenul ei. De asemenea, Comisia īn plen, putea examina orice cerere īncredintata unei camere sau unui comitet.

Practic, Comisia īn plen exercita urmatoarele competente: examinarea cererilor introduse de state, sesizarea Curtii, stabilirea regulamentului interior.

Comisia putea fi sesizata de orice stat, parte la Conventie, precum si printr-o cerere, de catre orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau orice grup de particulari, care se pretindeau victime ale īncalcarii, de catre una dintre partile contractante, a unui drept prevazut īn conventie sau īn protocoalele aditionale.

De asemenea, statele parti la Conventie, puteau sesiza Comisia de orice īncalcare a dispozitiilor acesteia, pe care o socoteau imputabila altui stat parte.

Particularii, puteau sesiza Comisia, numai daca statul despre care pretindeau ca este autorul violarii, declara ca recunoaste competenta Comisiei īn aceasta materie.

Īn cazul īn care, sesizarea provenea de la un stat parte la Conventie, nu mai era necesara o astfel de declaratie, din partea statului īn cauza.

Statele parti precum si particularii sesizau Comisia prin intermediul Secretarului General al Consiliului Europei.

Comisia se pronunta asupra inadmisibilitatii cererilor prezentate de particulari. Conventia din 1950, prevede ca, "vor fi admise numai cererile persoanelor care fac dovada ca, au epuizat toate caile de recurs, din tara acuzata, ca au fost depuse īn termen de 6 luni, de la data deciziei interne, definitive. Cererea introdusa, nu trebuie sa fie anonima".

Nu se retinea nici o cerere, daca ea era īn mod esential aceeasi cu o cerere examinata anterior de catre Comisie sau care era deja supusa unei alte instante internationale de ancheta sau de reglementare si daca ea nu continea fapte noi. Era declarata inadmisibila, orice cerere care era incompatibila cu dispozitiile Conventiei si īn mod vadit nefondata sau abuziva.

Examinarea prealabila a cererii se finaliza īn urmatoarele moduri[4]: 1. Comisia retinea cererea; 2. Comisia nu retinea cererea īn cazul īn care era anonima ; 3. Comisia declara cererea ca inadmisibila, daca era considerata ca incompatibila cu prevederile Conventiei, īn mod vadit nefondata sau abuziva; 4. Comisia respingea cererea ca inadmisibila, pe motiv ca este prematura.

Īn cazul īn care Comisia retinea cererea pentru a stabili faptele, proceda la un examen īn contradictoriu, la o ancheta.

Solutiile ce puteau fi pronuntate de Comisie erau: rezolvarea cauzei prin buna īntelegere; respingerea cererii ca inadmisibila; scoaterea cererii de pe rol; constata faptele si stabilea daca ele dovedesc o īncalcare, de catre statul īn cauza a obligatiilor ce-i reveneau, īn temeiul dispozitiilor Conventiei.

Daca reusea sa obtina rezolvarea cauzei prin buna īntelegere, Comisia īntocmea un raport care era transmis statelor interesate, Comitetului Ministrilor si Secretarului General al Consiliului Europei, īn vederea publicarii.

Īn situatia īn care o cauza retinuta spre examinare nu se rezolva prin buna īntelegere, nu era respinsa ca inadmisibila si nici nu era scoasa de pe rol, atunci Comisia redacta un raport īn care constata faptele si formula un aviz pentru a stabili daca faptele constatate dovedeau, din partea statului pus īn cauza, o īncalcare a obligatiilor ce-i reveneau īn temeiul dispozitii]or Conventiei.

Raportul era transmis Comitetului Ministrilor si comunicat statelor interesate, precum si solicitantului (daca cererea fusese introdusa de un particular). Comisia putea formula, transmitānd raportul Comitetului Ministrilor, propunerile pe care Ie considera necesare.

Īn termen de 3 luni, de la trimiterea raportului Comisiei, Iitigiul putea fi deferit Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu conditia ca statul vizat īn cererea respectiva, sa fi acceptat jurisdictia obligatorie a acestei instante internationale.

Īn cazul īn care, īn termen de 3 luni de la transmiterea catre Comitetul Ministrilor a raportului de constatare al Comisiei, cauza nu era deferita Curtii, Comitetul Ministrilor, printr-un vot cu o majoritate de doua treimi din reprezentantii avānd dreptul de a face parte din Comitet, lua o decizie asupra constatarii īncalcarii sau nu, a Conventiei.

Īn decursul timpului, Comisia Europeana a Drepturilor Omului a fost sesizata cu un numar impresionant de cereri.

De exemplu, īntre anii 1978-1996 Comisia a fost sesizata cu 104.700 de cereri. Numai īn anul 1995, au fost trimise Comisiei 10.202 cereri concretizate īn "dosare provizorii", din care au fost īnregistrate ca "actiuni" 3.481, iar īn 1996, un numar de 12.143, din care au fost īnregistrate 4.758 .