Comisia Europeana a Drepturilor Omului

Pentru început, trebuie subliniat ca, pâna la 10 mai 1994, când a fost adoptat Protocolul nr. 11 la Conventia Europeana a Drepturilor Omului, în fruntea mecanismului creat de Consiliul Europei pentru protectia drepturilor omului se afla Comisia Europeana a Drepturilor Omului.

Comisia, cu sediul la Strasbourg, era formata din reprezentanti ai statelor 11411c215l membre ale Consiliului Europei, care au ratificat Conventia europeana a Drepturilor omului din 1950[2].

Membrii Comisiei erau alesi de Comitetul Ministrilor cu majoritate absoluta de voturi, dintr-o lista de nume întocmita de Biroul Adunarii Parlamentare. Candidatii trebuiau sa se bucure de cea mai înalta reputatie morala si sa întruneasca conditiile cerute pentru numirea în înalte functii politice.

Membrii erau alesi pentru o perioada de 6 ani, putând fi realesi si desfasurau activitatea în cadrul Comisiei, cu titlu individual.

Comisia lucra în sedinte plenare, putând constitui în cadrul ei Camere, compuse fiecare din cel putin 7 membri.

De asemenea, Comisia putea constitui în cadrul ei, comitete compuse fiecare din cel putin 3 membri, în cadrul carora deciziile se luau în unanimitate[3].

Camerele aveau competenta sa examineze cererile introduse de particulari, care puteau fi solutionate pe baza unei jurisprudente consacrate sau care nu ridica probleme grave, relative la interpretarea Conventiei.

Comitetele aveau competenta de a adopta, în unanimitate, ca inadmisibila sau scoasa de pe rol, o cerere introdusa de un particular, atunci când o astfel de decizie putea fi luata fara o examinare mai ampla.

O camera sau un comitet putea, în orice stadiu al cauzei, sa se desesizeze în favoarea Comisiei, în plenul ei. De asemenea, Comisia în plen, putea examina orice cerere încredintata unei camere sau unui comitet.

Practic, Comisia în plen exercita urmatoarele competente: examinarea cererilor introduse de state, sesizarea Curtii, stabilirea regulamentului interior.

Comisia putea fi sesizata de orice stat, parte la Conventie, precum si printr-o cerere, de catre orice persoana fizica, orice organizatie neguvernamentala sau orice grup de particulari, care se pretindeau victime ale încalcarii, de catre una dintre partile contractante, a unui drept prevazut în conventie sau în protocoalele aditionale.

De asemenea, statele parti la Conventie, puteau sesiza Comisia de orice încalcare a dispozitiilor acesteia, pe care o socoteau imputabila altui stat parte.

Particularii, puteau sesiza Comisia, numai daca statul despre care pretindeau ca este autorul violarii, declara ca recunoaste competenta Comisiei în aceasta materie.

În cazul în care, sesizarea provenea de la un stat parte la Conventie, nu mai era necesara o astfel de declaratie, din partea statului în cauza.

Statele parti precum si particularii sesizau Comisia prin intermediul Secretarului General al Consiliului Europei.

Comisia se pronunta asupra inadmisibilitatii cererilor prezentate de particulari. Conventia din 1950, prevede ca, "vor fi admise numai cererile persoanelor care fac dovada ca, au epuizat toate caile de recurs, din tara acuzata, ca au fost depuse în termen de 6 luni, de la data deciziei interne, definitive. Cererea introdusa, nu trebuie sa fie anonima".

Nu se retinea nici o cerere, daca ea era în mod esential aceeasi cu o cerere examinata anterior de catre Comisie sau care era deja supusa unei alte instante internationale de ancheta sau de reglementare si daca ea nu continea fapte noi. Era declarata inadmisibila, orice cerere care era incompatibila cu dispozitiile Conventiei si în mod vadit nefondata sau abuziva.

Examinarea prealabila a cererii se finaliza în urmatoarele moduri[4]: 1. Comisia retinea cererea; 2. Comisia nu retinea cererea în cazul în care era anonima ; 3. Comisia declara cererea ca inadmisibila, daca era considerata ca incompatibila cu prevederile Conventiei, în mod vadit nefondata sau abuziva; 4. Comisia respingea cererea ca inadmisibila, pe motiv ca este prematura.

În cazul în care Comisia retinea cererea pentru a stabili faptele, proceda la un examen în contradictoriu, la o ancheta.

Solutiile ce puteau fi pronuntate de Comisie erau: rezolvarea cauzei prin buna întelegere; respingerea cererii ca inadmisibila; scoaterea cererii de pe rol; constata faptele si stabilea daca ele dovedesc o încalcare, de catre statul în cauza a obligatiilor ce-i reveneau, în temeiul dispozitiilor Conventiei.

Daca reusea sa obtina rezolvarea cauzei prin buna întelegere, Comisia întocmea un raport care era transmis statelor interesate, Comitetului Ministrilor si Secretarului General al Consiliului Europei, în vederea publicarii.

În situatia în care o cauza retinuta spre examinare nu se rezolva prin buna întelegere, nu era respinsa ca inadmisibila si nici nu era scoasa de pe rol, atunci Comisia redacta un raport în care constata faptele si formula un aviz pentru a stabili daca faptele constatate dovedeau, din partea statului pus în cauza, o încalcare a obligatiilor ce-i reveneau în temeiul dispozitii]or Conventiei.

Raportul era transmis Comitetului Ministrilor si comunicat statelor interesate, precum si solicitantului (daca cererea fusese introdusa de un particular). Comisia putea formula, transmitând raportul Comitetului Ministrilor, propunerile pe care Ie considera necesare.

În termen de 3 luni, de la trimiterea raportului Comisiei, Iitigiul putea fi deferit Curtii Europene a Drepturilor Omului, cu conditia ca statul vizat în cererea respectiva, sa fi acceptat jurisdictia obligatorie a acestei instante internationale.

În cazul în care, în termen de 3 luni de la transmiterea catre Comitetul Ministrilor a raportului de constatare al Comisiei, cauza nu era deferita Curtii, Comitetul Ministrilor, printr-un vot cu o majoritate de doua treimi din reprezentantii având dreptul de a face parte din Comitet, lua o decizie asupra constatarii încalcarii sau nu, a Conventiei.

În decursul timpului, Comisia Europeana a Drepturilor Omului a fost sesizata cu un numar impresionant de cereri.

De exemplu, între anii 1978-1996 Comisia a fost sesizata cu 104.700 de cereri. Numai în anul 1995, au fost trimise Comisiei 10.202 cereri concretizate în "dosare provizorii", din care au fost înregistrate ca "actiuni" 3.481, iar în 1996, un numar de 12.143, din care au fost înregistrate 4.758 .