Consideratii introductive cu privire la urmarirea penala

Consideratii introductive cu privire la urmarirea penala

§ 1. Urmarirea penala, faza a procesului penal

La realizarea scopului procesului penal, de aplicarea legii penale celor care au savarsit infractiuni, contribuie instantele judecatoresti, Ministerul Public, organele de cercetare penala, cu participarea activa a invinuitului sau inculpatului, a partii vatamate, a partii civile si partii responsabile civilmente, precum si a aparatorilor acestora[1].

Ministerul Public si organele de cercetare penala au sarcina de a descoperi infractiunile savarsite, de a identifica persoanele care le-au savarsit si sa le aducă 848c27i ; in fata instantei judecatoresti; instantele de judecata au sarcina de a judeca pe inculpati, de a constata prin probe vinovatia acestora si de a le aplica, in caz de vinovatie, sanctiunile prevazute de legea penala, de a-i obliga la repararea prejudiciului cauzat prin infractiune; in fine, sunt organe care pun in executare dispozitiile din hotararea definitiva a instantelor de judecata..

Faza urmaririi penale, in conformitate cu art. 200 C.pr.pen., are ca obiect strangerea probelor necesare cu privire la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea in judecata.

In consecinta, urmarirea penala are ca obiect „strangerea probelor necesare”, ceea ce presupune atat operatia de adunare a probelor, cat si pe cea de examinare si evaluare a lor, pentru a se constata daca sunt sau nu motive suficiente in vederea luarii hotararii privind trimiterea in judecata[2].

Expresia „existenta infractiunilor” are in vedere faptele penale indiferent de faza sau modalitatea lor de savarsire (tentativa, infractiune consumata, infractiune continuata etc.), iar prin expresia „identificarea faptuitorului”, se intelege aflarea datelor necesare cunoasterii faptuitorilor, atat ca persoane fizice cat si ca identitate[3].

§ 2. Sesizarea organelor de urmarire penala

Activitatea de urmarire penala se poate declansa numai daca organul de urmarire penala a fost incunostintat de comiterea unei infractiuni[4] prin actul de sesizare.

Reglementarea sesizarii organelor de urmarire penala nu este la fel de rigida ca in cazul sesizarii instantei[5], deoarece se doreste asigurarea unei interventii prompte si eficace in cazul savarsirii de infractiuni prin incurajarea mobilitatii de actiune a organelor de urmarire penala .

In toate cazurile, sesizarea constituie: o conditie indispensabila pentru efectuarea urmaririi penale[7]; este temeiul si punctul de plecare al desfasurarii procesului penal; este un act dinamizator care poate determina declansarea urmaririi penale; este temeiul legal al activitatilor procesuale si procedurale specifice organului judiciar.

Sub aspectul reglementarii, in art. 221 C.pr.pen. sunt prevazute principalele modalitati de sesizare: plangerea, denuntul si sesizarea din oficiu[8].

Cand legea instituie obligatia unor persoane de a sesiza organele judiciare despre savarsirea unei infractiuni[9], informarea pe care o fac persoanele respective nu are valoarea unui denunt, ci este socotita modalitate speciala de sesizare.

Potrivit art. 222 alin.1 C.pr.pen., plangerea este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau juridica ce a suferit o vatamare prin comiterea infractiunii. Plangerea nu se confunda cu plangerea prealabila, deosebindu-se de aceasta prin faptul ca, in timp ce plangerea poate fi suplinita printr-un denunt sau o sesizare din oficiu, plangerea prealabila nu poate fi inlocuita cu nicio alta modalitate de sesizare[10].

Denuntul, potrivit art. 223 C.pr.pen., este incunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau juridica despre savarsirea unei infractiuni. Ca si plangerea, este un act de sesizare facultativ, putand fi facut de catre orice persoana fizica sau orice unitate vatamata prin infractiune si fara ca acestea sa aiba vreo obligatie legala in acest sens. Denuntul se introduce de orice persoana care isi asuma rolul si raspunderea denuntatorului[11], cu alte cuvinte de orice persoana care a luat cunostinta de savarsirea unei fapte prevazute de legea penala. Cu toate acestea, el trebuie sa contina aceleasi date ca si plangerea .

Spre deosebire de plangerea prealabila, care poate fi retrasa, denuntul este irevocabil[13].

Sesizarea din oficiu este o alta categorie a modurilor generale de sesizare a organelor de urmarire penala. Este cea care da dreptul organelor de cercetare de a lua cunostinta despre savarsirea unei infractiuni si pe alta cale decat plangerea sau denuntul.

Modalitatile concrete in care se realizeaza sesizarea din oficiu sunt multiple[15].

§ 3. Desfasurarea urmaririi penale

In toate cazurile sesizarea constituie incunostintarea despre comiterea unei infractiuni, care este temeiul legal si punctul de plecare, ce abiliteaza organele de urmarire penala la efectuarea activitatilor prevazute de lege pentru realizarea obiectului urmaririi penale[16].

Inceperea urmaririi penale este un moment procesual cu semnificatii deosebite. Pe de o parte, marcheaza declansarea procesului penal, iar pe de alta parte, implica drepturi si obligatii specifice atat pentru organele de urmarire penala, cat si pentru ceilalti participanti la proces si intotdeauna presupune existenta unor date suficiente ca s-a savarsit o infractiune[17].

Intotdeauna, pentru inceperea urmaririi penale este necesara indeplinirea a doua conditii[18]:

- O conditie pozitiva, rezultata din prevederile art. 228 C.pr.pen., este cea care presupune existenta unui minim de date care permit organului de urmarire sa considere ca s-a savarsit in mod cert o infractiune. Organul de urmarire penala poate detine informatiile fie direct din sesizarea facuta, fie din actele premergatoare desfasurate ulterior sesizarii.

- O conditie negativa, rezultata tot din prevederile art. 228 alin. 1 C.pr.pen. consta in inexistenta cazurilor de impiedicare a punerii in miscare a actiunii penale prevazute in art. 10 C.pr.pen., cu exceptia celui prevazut la lit. b¹ C.pr.pen. Interventia oricarui caz dintre cele inscrise sub art. 10 C.pr.pen. poate determina ca in locul inceperii urmaririi penale sa functioneze institutia neinceperii urmaririi penale. In toate cazurile in care, din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergatoare, rezulta ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, organul de urmarire penala incepe urmarirea penala inaintand apoi dosarul procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmarire penala (art. 228  alin. 2 C.pr.pen.).

§ 4. Terminarea urmaririi penale

Urmarirea penala este cuprinsa intre doua momente, cel al inceperii urmaririi penale si momentul in care procurorul da o solutie prin trimiterea in judecata sau o solutie de neurmarire. Dupa ce au fost administrate toate probele si organul de cercetare penala a ajuns la concluzia ca este necesar sa propuna trimiterea in judecata a invinuitului sau inculpatului, cercetarea penala este terminata. Prin inaintarea cauzei procurorului, cu propunerea de a se dispune trimiterea in judecata, organul de cercetare penala se desesizeaza[19].

In legatura cu aceasta problema, in literatura de specialitate s-a apreciat ca terminologia folosita de legiuitor este improprie, deoarece ea nu semnifica finalizarea urmaririi penale ca faza procesuala distincta, ci doar terminarea cercetarilor penale (a activitatilor de urmarire penala desfasurate de catre organul de cercetare penala)[20].