Constitutia celor trei Comunitati

Constitutia celor trei Comunitati

Intentia fondatorilor Comunitatilor de stabilire a unei cooperari strânse între statele membre, precum si realizarea unei comunicari permanente, a fost determinata de necesitatea crearii unei baze solide pentru o pace durabila între statele Europei si crearea prosperitatii necesare pentru popoarele din tarile Europei Occidentale.

Impulsul initial pentru prima dintre comunitati a fost furnizat de doua persoane, cetateni francezi. Jean Monnet, comisar general al planului de reconstructie în Franta, a fost cel care a avut initiativa si a furnizat expertiza tehnica si administrativa, iar Robert Schuman, ministrul francez de externe, a fost promotorul politic al ideii. La data de 9 mai 1950, acesta avea sa-si asume, într-o conferinta de presa, responsabilitatea politica asupra declaratiei "Schuman", precizând ca proiectul propus reprezinta primu 11311g620l l pas în realizarea unei Europe unite, având în centru reconcilierea franco - germana.

Prin aceasta declaratie, Franta oferea Germaniei si tuturor celorlalte state din Europa occidentala posibilitatea de a-si unifica economiile, prin crearea unei piete comune în câteva domenii, pentru a le permite reconstructia si sa faca fata concurentei dintre blocurile ideologice.

Declaratia cuprindea 3 puncte esentiale:

Obiectiv imediat: reconcilierea franco-germana.

Guvernul francez propunea mentinerea productiei de carbune si otel a celor doua state sub conducerea unei Înalte Autoritati. Deschiderea reciproca si integrarea pietelor celor doua tari în aceste sectoare economice, la acea epoca esentiale, ar fi facut imposibil un nou razboi.

Obiectiv pe termen lung: construirea unei Europe federale.

Se urmarea realizarea în etape a unei uniuni politice, care ar fi facut imposibila confruntarea armata între natiunile europene.

O metoda: dezvoltarea graduala.

Fara a anunta un ambitios proiect institutional, se punea accent pe gradualism si pragmatism, aceste doua idei vizându-i pe cei care se temeau de ideea unei organizatii supranationale, caracterizata de cedarea imediata de suveranitate din partea statelor membre. [1]

Pe baza acestui plan, dupa aproape un an de negocieri, Franta si Germania, împreuna cu Olanda, Belgia, Luxemburg si Italia au semnat la Paris, la 27.03.1951, Tratatul de instituire a Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului.

Procesul constructiei europene a fost structurat, în faza incipienta, în concordanta cu proiectul functional al promotorilor sai: s-a apreciat ca o cooperare între state este posibila numai prin actiuni întreprinse în cadrul anumitor domenii si care sa aduca în discutie, în special, interesele comune.

De aceea, abordarea sectoriala initiata de Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO), în care o parte din suveranitatea statelor membre în domeniul celor doua industrii a fost delegata unei Înalte Autoritati (la 18 aprilie 1951) pentru o perioada de 50 de ani, a condus la urmatorul pas logic: adoptarea altor tratate si crearea altor organizatii sectoriale între cele 6 state membre fondatoare.

Razboiul din Coreea, care a început în iunie 1950, a impus statelor membre o actiune comuna într-un domeniu care nu a fost prevazut, cel al apararii. Tratatul Comunitatii Europene a Apararii a fost semnat la Paris la 27 mai 1952 si ratificat de 5 state membre, cu exceptia Frantei. La 30 august 1954 Parlamentul francez a refuzat sa-l ratifice. Proiectul, ce prevedea un important transfer de suveranitate într-un domeniu foarte sensibil, a fost abandonat, antrenând odata cu aceasta, renuntarea la proiectul unei Comunitati Politice, necesara pentru a pune sub controlul politic al unor institutii comune viitoarea armata europeana. În anii urmatori, tot ceea ce viza o actiune comuna în domeniul apararii a fost privit cu suspiciune.

Ulterior, cele 6 state membre s-au reunit la Messina pentru a desemna un succesor al lui J.Monnet, presedintele Înaltei Autoritati, ce demisionase ca urmare a esecului în domeniul apararii. Cu aceasta ocazie, tarile Benelux au propus o piata comuna incluzând si energia si transporturile, având în vedere fragilitatea situatiei energetice a Europei occidentale demonstrata de conflictul privind canalul Suez din 1956. În consecinta, între iulie 1956 si martie 1957, doua proiecte de tratate au fost elaborate: unul privind piata comuna generalizata si altul privind o comunitate a energiei atomice. La 14 ianuarie 1958, acestea au intrat în vigoare.

Cele doua noi comunitati, care se alaturau CECO, apartineau unei noi generatii. Înalta Autoritate a fost înlocuita cu o "Comisie", iar puterea de decizie a fost atribuita în mod clar a Consiliului de ministri, organism interministerial.

Prin crearea Comunitatii Europene a Energiei Atomice (Euratom sau CEEA) în 1957 s-a introdus o structura similara CECO în sectorul energiei nucleare.

Tratatul de la Roma la 25 martie 1957 ce instituie Comunitatea Economica Europeana (CEE) prevestea, în acelasi timp, trecerea la o abordare globala, care sa cuprinda majoritatea sectoarelor economice si crearea unui uniuni politice si monetare.

Ulterior celor trei tratate, în istoria integrarii europene pot fi observate doua directii de dezvoltare: o adâncire a obiectivelor Comunitatii prin modificari ale tratatelor si o crestere a numarului statelor membre, prin aderarea mai multor tari la Comunitati si, ulterior, la Uniunea Europeana.

a. Tratatele

Tratatul CECO[2] a instituit o piata comuna pentru carbune si otel prin interzicerea taxelor de import si export si a masurilor cu efect echivalent, precum si a restrictiilor cantitative asupra circulatiei acestor produse, împreuna cu interzicerea discriminarii între producatori si consumatori. Practicile restrictive sau ajutorul de stat erau, de asemenea, interzise.

Conform prevederilor Tratatului CECO au fost create patru institutii:

Înalta Autoritate, compusa din 9 persoane independente numite de cele 6 state membre fondatoare, reprezenta principala institutie cu puteri decizionale atât pentru statele membre, cât si pentru persoanele juridice din cele doua industrii si avea responsabilitatea de a implementa obiectivele Tratatului; Înalta Autoritate adopta decizii obligatorii cu majoritate de voturi, ceea ce o transforma într-o autoritate supranationala;

Adunarea parlamentara alcatuita din delegati ai Parlamentelor nationale cu competente de supraveghere;

Consiliul alcatuit din câte un reprezentant al fiecarui guvern, cu rol consultativ si anumite puteri de decizie, în acelasi timp, în realizarea obiectivului de a armoniza activitatea statelor cu cea a Înaltei Autoritati;

Curtea de Justitie alcatuita din 9 judecatori cu sarcina de a aplica si interpreta dispozitiile Tratatului.

Tratatul CEEA are ca obiectiv crearea conditiilor necesare pentru dezvoltarea industriei nucleare. În acest sens au fost instituite politici comune pentru cercetare, standarde de siguranta, investitii, furnizarea de materiale nucleare si alte actiuni pentru crearea unei piete comune în acest domeniu.

Tratatul CEE[3] a instituit o piata comuna, ce se baza pe libertatea de circulatie a marfurilor, persoanelor, serviciilor si capitalurilor. Activitatile acestei Comunitati includ armonizarea legislatiei statelor membre pentru buna functionare a Pietei Comune si stabilirea unui tarif vamal comun, a unor politici comerciale comune, politici comune în domeniul agriculturii si transportului, precum si reguli destinate asigurarii liberei concurente.

Tratatul de fuziune, de la Bruxelles (8 aprilie 1965) a determinat crearea unei legaturi functionale dintre diferitele tratate, rezultatul acestui demers fiind institutii comunitare unice pentru cele trei comunitati.

Prin Tratatul privind Uniunea Europeana, de la Maastricht, Partile Contractante au instituit Uniunea Europeana, cu structura pe trei piloni. În cadrul primului pilon sunt unificate institutiile celor trei comunitati (Comunitatea Economica Europeana devine Comunitatea Europeana), însotite de politici si forme de cooperare în domeniile politicii externe si de securitate comuna (PESC - al doilea pilon) si ale justitiei si al afacerilor interne (JAI - al treilea pilon). Uniunea are la baza principii comune statelor membre, respectiv libertatea, democratia si respectarea drepturilor omului.

Conform Tratatului, Uniunea îsi propune urmatoarele obiective:

promovarea unui progres economic si social echilibrat si durabil, în special prin crearea unui spatiu fara frontiere interne, prin întarirea coeziunii economice si sociale si prin stabilirea unei uniuni economice si monetare incluzând, în perspectiva, o moneda unica

afirmarea identitatii sale pe scena internationala, în special prin punerea în aplicare a unei politici externe si de securitate comune, inclusiv prin stabilirea, în perspectiva, a unei politici de aparare comune, care ar putea conduce, la momentul potrivit, la o aparare comuna

întarirea protectiei drepturilor si intereselor resortisantilor statelor membre;

dezvoltarea unei cooperari strânse în domeniul justitiei si afacerilor interne;

mentinerea integrala a acquis-ului comunitar si dezvoltarea acestuia.

În acelasi timp, Tratatul de la Maastricht propune o noua dimensiune, extra-economica, a Uniunii:

Cetatenia europeana - Uniunea recunoaste cetatenii statelor membre ca fiind cetateni ai Uniunii Europene;

Introduce pentru prima data problematica mediului;

Dezvoltarea politicilor sociale (de exemplu, prin evidentierea unor actiuni concrete ce trebuie dezvoltate în acest domeniu).

Acquis-ul Schengen

Înca din anii '80, în cadrul Uniunii Europene s-a deschis o dezbatere privind continutul principiului "libertatii de circulatie a persoanelor", dincolo de principiul consacrat în Tratatul CEE.

Deoarece, initial, nu s-a ajuns la o întelegere între toate statele membre cu privire la acesta notiune (unele state membre doreau sa se aplice numai cetatenilor statelor membre, iar altele nu doreau sa se faca distinctie între cetatenii U.E. sau non U.E.), Franta, Germania, Belgia, Luxemburg si Olanda au decis ca în 1985 sa creeze un teritoriu fara frontiere interne, care a devenit cunoscut ca "spatiul Schengen". Denumirea provine de la orasul din Luxemburg unde a fost semnat primul Acord în acest domeniu.

Cooperarea interguvernamentala stabilita prin acest Acord s-a extins, în anul 1997, anul semnarii Tratatului de la Amsterdam, incluzând 13 state.

Acordul initial, între 5 state, a fost semnat la 14 iunie 1985. Conventia de aplicare a Acordului a fost semnata la 19 ianuarie 1990 si a intrat în vigoare în 1995. Conventia a abolit frontierele interne apartinând statelor semnatare si a creat o frontiera externa unica, unde verificarile privind intrarile în spatiul Schengen sunt efectuate în conformitate cu un singur set de reguli.

Au fost adoptate reguli comune pentru toate statele membre ale Spatiului Schengen privind vizele, dreptul de azil si verificarile la frontiera externa, care sa permita libertatea de circulatie a persoanelor între statele semnatare, fara a fi afectata ordinea publica.

Pentru a concilia problemele generate de posibilul conflict între libertate si asigurarea sigurantei cetatenilor, libertatea de circulatie a fost însotita de asa-numitele "masuri de acompaniament". Acestea includ o cooperare îmbunatatita între lucratorii de politie, vamali si organele judiciare ale statelor, precum si adoptarea de masuri necesare pentru combaterea terorismului si criminalitatii organizate. Pentru a face toate acestea posibile, un sistem complex de informatii cunoscut sub denumirea de S.I.S. (Schengen Information System) a fost creat pentru a face schimb de date privind identitatea persoanelor si descrieri ale obiectelor (de ex.: autovehicule care au fost sustrase).

În prezent, spatiul Schengen include aproape toate statele membre ale U.E. care au aderat pâna în 1995, cu exceptia Marii Britanii si Irlandei.

Un aspect interesant al spatiului Schengen este reprezentat de prezenta Norvegiei si Islandei, care nu sunt state membre ale UE. Împreuna cu aceste tari, Suedia, Finlanda si Danemarca alcatuiau, înainte de aderarea la Uniunea Europeana, asa numita "Uniune Nordica a pasapoartelor", în interiorul careia erau abolite verificarile la frontierele statelor. Urmare dobândirii calitatii de membru al U.E. si al spatiului Schengen de catre Suedia si Finlanda, Norvegia si Islanda au solicitat sa fie asociate în eforturile de implementare si dezvoltare a Conventiei Schengen, înca de la 19 decembrie 1996. Desi nu au dreptul sa voteze, au posibilitatea sa-si exprime opiniile si sa formuleze propuneri. Acordul care consfinteste aceasta asociere a fost semnat la 18 mai 1999.

Tratatul de la Amsterdam a mentinut structura Uniunii Europene, creata prin Tratatul de la Maastricht, dar a restructurat PESC si a modificat pilonul Justitie si Afaceri Interne. Acesta va acoperi numai cooperarea politieneasca si judiciara în materie penala, în contextul mai larg al asigurarii pentru cetateni al unui înalt nivel de siguranta în cadrul unui spatiu de libertate, securitate si justitie. Curtea Europeana de Justitie are competente, în anumite conditii, de a emite hotarâri preliminare privind legalitatea si interpretarea actelor institutiilor în legatura cu cooperarea judiciara si politieneasca.

Un Protocol anexat la Tratat prevede ca Marea Britanie si Irlanda nu participa la cooperarea în aceste domenii, dar pot, în anumite conditii, sa se alature celorlalte state membre, daca doresc. Un alt Protocol recunoaste, în mod explicit, dreptul celor doua state sa opereze controale asupra persoanelor la trecerea frontierelor.

Competentele referitoare la vize, azil, migratie si alte politici legate de libera circulatie a persoanelor au fost transferate în cadrul Comunitatii Europene.

Aderarea la UE este conditionata de respectarea libertatii, democratiei si drepturilor omului si a regulilor statului de drept.

Tratatul de la Nisa nu a modificat structura Uniunii, promovând doar masuri institutionale privind modul de votare în Consiliu si componenta Comisiei. Modificarile importante includ regulile de procedura ale Curtii si Tribunalului de Prima Instanta, ce vor judeca în complete, numai în mod exceptional Curtea va judeca în plen. A fost prevazuta posibilitatea de a crea complete specializate, ale caror hotarâri pot fi apelate la Tribunalul de Prima Instanta.

b. Cresterea numarului statelor membre

Pe parcursul timpului, s-au alaturat alatura Comunitatilor si, respectiv, Uniunii: Danemarca, Irlanda, Regatul Unit al Marii Britanii si Irlandei de Nord (1973), Grecia (1979), Spania si Portugalia (1986), Austria, Finlanda si Suedia (1995), cele 8 state din Europa centrala si de est, Malta si Cipru (2004).

Sosirea noilor veniti nu a fost lipsita de dezbateri si controverse în privinta obiectivelor Comunitatilor, precum si în privinta modului de functionare a institutiilor. Chiar în anul încheierii acordului de asociere al CE cu România (1993), presiuni din partea altor state parti la acorduri de asociere deja în vigoare, precum si imperativele situatiei în schimbare în Europa, consecutiv prabusirii Uniunii Sovietice, au condus la un important pas înainte.

Consiliul European de la Copenhaga (21 - 22 iunie 1993) a definit ceea ce astazi denumim criteriile pentru aderarea la Uniunea Europeana:

existenta unor institutii stabile care sa garanteze democratia, suprematia legii, drepturile omului, respectul pentru si protectia minoritatilor;

existenta unei economii de piata viabile si capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei libere în interiorul Uniunii;

preluarea acquis-ului comunitar dezvoltat de Uniunea Europeana de la fondarea sa.

Rolul Consiliului European de la Copenhaga poate fi considerat, retrospectiv, ca fiind unul crucial: de atunci si pâna în prezent, fiecare reuniune a Consiliului a inclus pe agenda sa probleme ridicate de extinderea Uniunii spre est.

Consiliul European de la Madrid din decembrie 1995 a luat noi decizii importante în pregatirea aderarii statelor candidate, prin adaugarea unui nou criteriu celor trei de la Copenhaga:

criteriul capacitatii administrative de aplicare a acquis-ului.

În litera celor decise de Consiliul European de la Madrid, în aprilie 1996 Comisia Europeana a transmis statelor candidate un chestionar de 160 de pagini, cuprinzând câteva mii de întrebari care acopereau 23 de sectoare de activitate, de la modul de functionare a institutiilor statului de drept la serviciile financiare, uniunea vamala sau piata fortei de munca. Raspunsul la acest chestionar a fost furnizat de catre statele candidate, inclusiv de catre România, în sase luni de la comunicare, si el a constituit sursa majora de informatii pe baza careia Comisia Europeana a putut da publicitatii, în octombrie 1997, avizele asupra fiecarei candidaturi în parte.

Aceste avize, privind fiecare candidat în parte, au cuprins evaluari ale gradului si modului de îndeplinire a fiecaruia dintre criteriile de la Copenhaga si Madrid, la sfârsitul carora Comisia Europeana a desprins concluzii generale privind masura în care fiecare stat este mai mult sau mai putin pregatit sa adere la Uniunea Europeana, un obiectiv care, oricum, din punctul de vedere al Uniunii, nu se punea cu acuitate. Avizele au avut în general, în 1997, rolul unui barometru credibil privind eforturile pe care statele candidate le facusera din momentul încheierii acordurilor de asociere.

Avizele au fost urmate, în fiecare an, de câte un raport întocmit tot de catre Comisia Europeana, în care sunt evaluate progresele pe care fiecare stat candidat le-a realizat anual în pregatirea pentru aderare, în lumina criteriilor de la Copenhaga si Madrid. Fiecare "pachet" anual de rapoarte de tara este însotit de un document de sinteza ("composite paper"), în care sunt prezentate, în afara concluziilor privind fiecare tara, evaluari ale eficientei instrumentelor de pre-aderare si, eventual, anuntate noile astfel de instrumente.