Cooperarea judiciara în materie civila în Uniunea Europeana

Legislatie primara

Art. 61 (c) TCE

Art. 65 TCE

Art. 68 TCE

Legislatie secundara

Regulamentul Consiliului nr. 44/2001 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala[1] (Regulamentul 44/2001 sau Regulamentul Bruxelles I) a fost elaborat pe baza Conventiei de la Bruxelles privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala , semnata la 27 septembrie 1968.

Regulamentul 1347/2000[3] privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie matrimoniala si în materia responsabilitatii parintesti pentru copiii ambilor soti. Acest regulament a fost înlocuit cu regulamentul 2201/2003 privind competenta, recunoasterea si executarea hotarârilor în materie matrimoniala si în materia responsabilitatii parintesti.

Regulamentul Consiliului CE nr. 1348/2000 privind comunicarea în statele membre actelor judiciare si extrajudiciare în materie civila sau comerciala[5]

Regulamentul Consiliului CE nr. 1206/2001 privind cooperarea între instantele din statele membre în obtinerea probelor în materie civila si comerciala[6]

Regulamentul Consiliului CE nr. 743/2002 stabilind cadrul comunitar general al activitatilor pentru facilitarea implementarii cooperarii judiciare în materie civila[7]

Decizia CE nr. 470/2001 stabilind o Retea Judiciara Europeana în materie civila si comerciala[8]

Spre o codificare europeana a dreptului privat?

Armonizarea sistemelor de drept în cadrul Uniunii Europene este un subiect care a dat nastere si provoaca în continu 21521p1510v are sentimente puternice în rândul specialistilor din statele membre si candidate.

Aceasta disputa ignora faptul ca, la nivelul dreptului, o Europa polifonica, caracterizata de voci ale diversitatii, este congruenta cu angajamentele fata de comunitate. Acest lucru este recunoscut în preambulul Tratatului U.E., care confirma dorinta initiatorior sai de "a adânci solidaritatea între cetateni în timp ce se respecta istoria, cultura si traditia acestora", iar Tratatul de la Amsterdam face o referire speciala cu privire la cultura juridica, solicitând sa fie respectate "organizarea si functionarea sistemelor de drept ale statelor membre."

În ceea ce priveste armonizarea legislativa în domeniul dreptului civil, Parlamentul European este citat ca fiind cel mai ardent promotor al unui cod european, datorita rezolutiilor sale din 1989[9] si 1994 , dar în prezent a devenit mai rabdator .

Încercarile de a a ajunge la o codificare a legii civile europene si a procedurii civile au avut, pâna în prezent, rezultate negative. Comisia Storme, organismul semioficial instituit de Parlamentul european pentru armonizarea procedurii civile si elaborarea unui Cod judiciar european a ajuns la concluzia ca diferentele între sistemele de drept ale statelor membre "sunt asa de înradacinate în cultura lor juridica, încât fac armonizarea o solutie practic nefezabila" . Dincolo de tipurile de instrumente juridice comunitare ce ar fi fost de adoptat, au fost ridicate întrebari legate de valorile si atitudinile ce reprezinta liantul unui sistem judiciar si care determina si locul pe care îl are sistemul de drept în cadrul societatii. Ce fel de pregatire este asigurata magistratilor si avocatilor? Ce cred cetatenii despre lege? Doresc justitiabilii sa îsi solutioneze litigiile în fata instantelor? Care este motivatia care îi determina sa apeleze la avocati si care este motivatia care îi determina sa apeleze la autoritati?

Totusi, grupuri internationale de juristi din Uniunea Europeana, conduse de profesori si academicieni continua activitatea de identificare si promovare a unor principii comune pentru legislatia civila europeana: la Hamburg, grupul Basedow se concentreaza asupra dreptului ce guverneaza contractele de asigurari, iar grupul Drobnig asupra dreptului valorilor mobiliare, la Osnabruck, grupul von Bar urmareste problematicile îmbogatirii fara justa cauza, negotiorum gestio si delictele, la Tilburg, grupul Barendrecht - dreptul contractelor de servicii, la Utrecht grupul Hondius - contractele de vânzare-cumparare a bunurilor, iar grupul mediteranean - alte contracte, dreptul proprietatii si jus personarum.

Alte dezvoltari ale dreptului comunitar au influentat, în mod neasteptat, dreptul civil national din statele membre. Desi, initial, Comunitatea Europeana a construit Piata Interna printr-o serie de strategii ale "integrarii negative" (abrogarea prevederilor legale ce constituie bariere în calea comertului liber), institutiile comunitare, si în special Comisia Europeana, au reusit sa alcatuiasca un acquis consistent, în special în domeniul protectiei consumatorilor, ajungându-se în acest moment la peste 200 de instrumente juridice specifice legislatiei comunitare secundare în aceasta materie. De asemenea, în ultima vreme, Comisia s-a dovedit a fi mai atenta în fata problemelor armonizarii într-o uniune largita si divergenta si a cautat sa obtina acordul statelor membre în domenii limitate, cum ar actiunile si caile de atac din directivele privind achizitiile publice, comertul la distanta, comertul electronic etc.

Astfel, Directiva Consiliului 85/374/CEE din 25 iulie 1985 privind armonizarea dispozitiilor legale, de reglementare si a prevederilor administrative ale statelor membre privind raspunderea pentru produse defectuoase[13] a fost considerata un instrument juridic cu multe defecte, deoarece armoniza numai un mic segment al dreptului raspunderii pentru produse.

Din 1985 si pâna la sfârsitul mileniului s-a considerat ca prevederile directivei trebuie vazute ca standarde minime, ce nu împiedicau adoptarea unor masuri mai stringente de catre autoritatile din statele membre[14].

Curtea Europeana de Justitie (CEJ), în doua hotarâri din 25 aprilie 2002[15], a acordat o noua importanta dispozitiilor directivei, printr-o noua abordare doctrinara. În opinia CEJ, directiva elabora nu numai standarde minime, ci avea ca scop armonizarea completa a prevederilor privind compensarea consumatorilor. Armonizarea completa este un element al doctrinei suprematiei dreptului comunitar, cu consecinta ca acolo unde legiuitorul comunitar si-a afirmat preeminenta, statele membre nu mai pot adopta politici si legislatie care sa devieze de la acquis-ul comunitar.

În hotarârea Medicina Asturiana[16], reclamantul Maria Sanchez a solicitat o transfuzie de sânge de la unitatea medicala pârâta. Ca urmare a transfuziei a fost infectata cu virusul hepatitei C. Reclamanta si-a întemeiat actiunea pe legea adoptata dupa aderarea Spaniei la U.E., prin care acest stat transpunea directiva în legislatia nationala si pe legea ce constituia cadrul general privind protectia consumatorilor în Spania, din 19 iulie 1984, conform careia reclamantul trebuia sa dovedeasca prejudiciul produs si legatura de cauzalitate. Pe de alta parte, legea de transpunere a directivei cerea ca reclamantul sa dovedeasca faptul ca spitalul a produs sângele conservat, ceea ce nu a demonstrat, întrucât era produs de o alta unitate. De aceea, succesul actiunii depindea de relatia dintre temeiurile legale invocate. Conform articolului 13, directiva: "nu va afecta drepturile pe care o persoana prejudiciata le poate avea în conformitate cu dreptul raspunderii contractuale sau non-contractuale sau alt sistem al raspunderii speciale existent la momentul notificarii directivei".

Instanta spaniola a întrebat CEJ daca aceasta înseamna ca directiva poate fi interpretata ca "interzicând limitarea, urmare transpunerii directivei, drepturilor acordate consumatorilor de legislatia nationala?" Curtea a raspuns ca "articolul 13 al directivei nu poate fi interpretat în sensul ca acorda statelor membre posibilitate mentinerii unui alt sistem de raspundere civila decât cel conferit de directiva", iar articolul 13 "nu poate fi folosit pentru a justifica mentinerea în vigoare a unor prevederi nationale ce acorda o protectie mai mare decât cele din directiva". Mai mult, CEJ a statuat ca articolul 13 "trebuie interpretat în sensul ca drepturile conferite de legislatia statului membru unei victime a prejudiciului cauzat de un produs defectuos, în conformitate cu un sistem general al raspunderii civile ce are acelasi temei cu cel adoptat de directiva, pot fi limitate sau restrictionate, ca rezultat al transpunerii directivei în legislatia nationala".

În concluzie, chiar daca dreptul comunitar afecteaza dreptul civil national din statele membre, un eventual cod civil european nu va aspira la o acoperire comprehensiva, precum se spune despre cel german, Burgerliches Gesetzbuch, ca îl urmeaza pe om din leagan pâna în mormânt, nici macar pe termen lung.

Cooperarea judiciara în materie civila înainte de adoptarea Tratatului de la Amsterdam

Modul în care a evoluat integrarea europeana constituie o buna explicatie pentru caracteristicile cooperarii în domeniul civil în cadrul Uniunii. Daca, initial, a fost privita ca o problema numai de natura economica si instrumentele juridice au fost elaborate ca sa serveasca un scop economic, situatia s-a schimbat în prezent, integrarea având un efect profund asupra vietii cetatenilor UE, care se întreaba de ce întâlnesc probleme privind dreptul familiei, în timp ce în domeniul dreptului societatilor comerciale au fost înregistrate atât de multe progrese.

Cooperarea în domeniul dreptului civil a fost facuta posibila de catre Tratatul de la Maastricht, prin art. K3. Pâna la acel moment, cooperarea era limitata de art. 220 din Tratatul instituind Comunitatea Economica Europeana. Conform acestui articol, statele membre vor negocia unul cu altul pentru a asigura în beneficiul cetatenilor lor simplificarea formalitatilor ce guverneaza recunoasterea reciproca si executarea hotarârilor instantelor nationale.

Într-o nota transmisa statelor membre la 22 octombrie 1959 prin care le invita sa înceapa negocierile, Comisia Europeana preciza: "o adevarata piata comuna între cele 6 state membre va fi realizata numai daca va fi asigurata o protectie legala adecvata. Viata economica a Comunitatii ar putea fi supusa unor dificultati si dezechilibre, daca nu va fi posibil, acolo unde este necesar, prin mijloace judiciare, sa se asigure recunoasterea si executarea diferitelor drepturi rezultând din multitudinea relatiilor juridice. Cum competenta în materie civila si comerciala deriva din suveranitatea statelor membre si cum efectele actelor judiciare sunt determinate de teritoriul national, protectia legala si, pe cale de consecinta, certitudinea juridica în piata comuna sunt dependente de adoptarea de catre statele membre a unei solutii satisfacatoare a problemei recunoasterii hotarârilor."[17]

Diferite conventii au fost încheiate în temeiul art. 220 TCEE, dar rezultatul major îl reprezinta adoptarea Conventiei de la Bruxelles din 27 seotembrie 1968 privind competenta si executarea deciziilor în materie civila si comerciala.

Din cadrul conventiei de la Bruxelles, au fost excluse anumite domenii. Raportul Jenard (raportul explicativ al versiunii originale al Conventiei) justifica excluderea materiilor referitoare la persoanele fizice: "Chiar presupunând ca am reusi sa unificam regulile de competenta în acest domeniu, oricare ar fi natura regulilor selectate, datorita diferentelor în aceste domenii între diferitele sisteme juridice, în special în ceea ce priveste regulile privind conflictul de legi, aceasta ar fi determinat reexaminarea regulilor de competenta la nivelul executarii. În consecinta, aceasta ar fi însemnat schimbarea naturii Conventiei, facând-o mai putin eficienta. Daca la nivelul Comitetului am fi cazut de acord sa retragem instantelor competenta executarii, instantele ar fi fost încurajate sa abuzeze de notiunea de politici publice, folosind-o pentru a refuza recunoasterea hotararilor straine. Comitetul a ales cel mai mic rau, pentru a pastra unitatea si eficienta proiectului, în timp ce i-a restrâns scopul. Cea mai serioasa dificultate este aceea a divortului, o problema care este complicata de diferentele extreme dintre sistemele de drept."

Conventia din 1968 este de aceea o conventie generala cu privire la recunoastere si executare si nu a exclus per se materia matrimoniala. Aceasta a fost exclusa datorita complexitatii si faptului ca nu afecteaza direct integrarea economica.

Trebuie subliniat ca daca raportul Jenard se refera la diferentele extreme în perioada când erau doar 6 state membre, dar aceste divergente au crescut în perioada în care existau doar 15 state membre si vor creste în Europa celor 27. Unele din aceste diferente au implicatii constitutionale pentru unele din ele, în altele afecteaza recunoasterea sau nerecunoasterea statutului civil (de exemplu, separatia de fapt si anularea casatoriei nu erau cunoscute legislatiei nationale din Finlanda si Suedia, înainte de aderarea la Uniunea Europeana).

O discutie cu privire la necesitatea unei conventii privind recunoasterea si executarea hotarârilor în materie matrimoniala a început în cadrul Uniunii. Anumite state membre, care erau parti la Conventia de la Haga privind recunoasterea divortului si a separariii legale (1 iunie 1970) si-au exprimat satisfactia în legatura cu aplicarea ei, în timp ce altele au declarat ca nu sunt pregatite pentru aplicarea ei. Cu toate acestea, trei argumente fundamentale au prevalat în favoarea elaborarii unei noi conventii:

a) dorinta de a introduce standarde uniforme pentru competenta în materie matrimoniala;

b) necesitatea introducerii unor proceduri uniforme pentru executarea hotarârilor privind divortul si separarea legala;

c) evitarea unor proceduri paralele în materie matrimoniala, stabilind reguli în ceea ce priveste litispendenta au determinat Consiliul sa initieze negocieri pentru încheierea unei conventii în acest domeniu.

În 1992, pe baza unui chestionar transmis de presedintia britanica, a avut loc un schimb de opinii între statele membre. În cadrul presedintiei belgiene din 1993, înainte ca Tratatul de la Maastricht sa intre în vigoare, profesorul Marc Fallon a fost invitat la discutii cu statele membre în calitatea sa de secretar al Grupului European al Dreptului International Privat, unde a prezentat raportul asupra proiectului Heidelberg (aprobat la Heidelberg, la 2 octombrie 1993). Grupul European, ca grup de specialisti al caror obiectiv era de a face propuneri în domeniile în care dreptul comunitar si dreptul international privat se intersecteaza, a aprobat propunerea pentru elaborarea unei conventii în domeniu.

Dupa aproape 30 ani de discutii, în 1998 a fost elaborat conventia, care a fost semnata, dar nu ratificata, de toate statele membre.

Conventia de la Bruxelles privind competenta jurisdictionala si recunoasterea hotarârilor judecatoresti în materie civila si comerciala, adoptata în temeiul art. 220 din Tratatul CEE, are ca scop simplificarea formalitatilor la care sunt supuse în statele membre hotarârile judecatoresti pronuntate într-un alt stat membru.

Adoptarea unor dispozitii legale uniforme în materia competentei jurisdictionale si a executarii hotarârilor judecatoresti asigura o mai eficienta protectie juridica a drepturilor persoanelor care îsi au domiciliul în spatiul comunitar, percum si un circuit civil mai suplu, mai coerent.

Regulile Conventiei Bruxelles au fost extinse si la statele apartinând EFTA, prin Conventia privind competenta jurisdictionala, recunoasterea si executarea hotarârilor judecatoresti în materie civila si comerciala, Lugano, 16 septembrie 1988.

Conventia de la Lugano, conventia paralela a Conventiei de la Bruxelles, are ca scop extinderea efectelor pozitive ale uniformizarii normelor în aceasta materie, la state care nu sunt membre ale Uniunii Europene, dar ale caror sisteme legislative si judiciare permit punerea pe aceleasi baze a recunoasterii si executarii hotarârilor judecatoresti straine.

Sfera de aplicare a a celor doua conventii se limiteaza la competenta jurisdictionala de solutionare a litigiilor civile si comerciale si la hotarârile judecatoresti pronuntate în aceasta materie.

Conform art.1 al. 2 din Conventii nu sunt supuse reglementarii lor:

a) starea si capacitatea persoanelor fizice, regimurile matrimoniale, mostenirea legala si testamentara;

b) falimentele, întelegerile cu creditorii si alte proceduri analoge;

c) securitatea sociala;

c) arbitrajul.

Conventiile de la Bruxelles si Lugano cuprind norme care stabilesc principiile de determinare a competentei jurisdictionale în solutionarea litigiilor cu element de extraneitate. Se realizeaza astfel un cadru legislativ unitar care elimina posibilitatea existentei unor hotarâri judecatoresti contradictorii pronuntate în state diferite.

Criteriul pentru stabilirea competentei instantelor unui stat este domiciliul si nu cetatenia. Conventiile largesc sfera notiunii de domiciliu, fiind competenta sa solutioneze un litigiu cu element de extraneitate si instanta de la resedinta pârâtului.

În privinta recunoasterii hotarârilor judecatoresti straine, Conventiile instituie principiul recunoasterii de plin drept a acestora, motivele de refuz al recunoasterii fiind limitativ prevazute.

Executarea hotarârilor judecatoresti straine face obiectul procedurii de exequatur, procedura caracterizata prin simplitate si rapiditate.

O alta conventie, ce face parte din acquis-ul comunitar în materia cooperarii civile este Conventia privind legea aplicabila obligatiilor contractuale, deschisa spre semnatura la Roma, la 19 iunie 1980 (80/934/CEE).

Adoptarea Conventiei de la Roma privind legea aplicabila obligatiilor contractuale a avut ca scop continuarea unificarii legislatiei statelor membre în domeniul dreptului international privat, proces de unificare început prin elaborarea conventiilor în aceasta materie în cadrul Conferintei de Drept International Privat de la Haga.

Conventia de la Roma fixeaza un nou sistem de norme conflictuale, menit a înlocui pe cel instituit de legislatia nationala a statelor membre. Atunci când aplicarea unei dispozitii a Conventiei presupune trimiterea la un sistem legislativ national, acesta nu cuprinde si normele conflictuale, ci numai normele materiale.

Conventia de la Roma nu aduce atingere aplicarii altor conventii internationale la care statul contractant este parte.

Conventia nu acopera întreaga sfera a obligatiilor contractuale, ea negasindu-si aplicare în urmatoarele domenii:

starea si capacitatea persoanelor fizice (cu exceptia dispozitiilor art. 11 privitoare la incapacitate: o persoana capabila de încheia contractul conform legii domiciliului sau nu se poate prevala de incapacitatea sa conform altei legi cu care contractul are legatura);

obligatii contractuale rezultând din testamente si succesiuni; regimuri matrimoniale; drepturi si obligatii decurgând din relatii de familie, rudenie, casatorie sau alianta, inclusiv obligatii de întretinere a unui copil nelegitim;

conventii de arbitraj si de alegere a forului;

dreptul societatilor comerciale;

trusturi;

reprezentare;

proba contractului si probleme de procedura.

Conventia de la Roma instituie principiul libertatii de alegere de catre parti a legii aplicabile contractului (lex voluntatis) si precizeaza derogarile de la acesta, derogari care au ca scop asigurarea protectiei partii mai slabe în anumite contracte (contractele încheiate de consumatori, contractele de munca), precum si respectarea normelor de ordine publica ale forului. Conventia fixeaza de asemenea normele conflictuale în materia încheierii contractelor (conditii de fond si forma), a interpretarii acestora, a executarii obligatiilor ce decurg din contractele valabil încheiate, a modurilor de stingere a obligatiilor, a cesiunii de creanta si a subrogatiei.

Curtea Europeana de Justitie are competenta de a statua, conform Protocolului privind interpretarea Conventiei asupra Legii aplicabile obligatiilor contractuale, deschisa spre semnatura la Roma la 19 iunie 1980, asupra interpretarii dispozitiilor Conventiei de la Roma, a Conventiilor relative la aderarea altor sate la Conventie, a protocolului de interpretare.

Care este situatia, în acest moment, în Uniunea Europeana?

În acelasi timp cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam la 1 mai 1999, dezvoltarea politicilor UE în materie de Justitie si Afaceri Interne a fost transformata într-un obiectiv fundamental al Uniunii. Acest obiectiv a fost întarit de introducerea unor noi obiective si politici, prin "comunitarizarea" azilului, migratiei, a cooperarii judiciare în materie civila si a altor domenii si încorporarea acquis-ului Schengen în cel al UE. Nu exista un alt exemplu similar, în istoria procesului integrarii europene, privind un domeniu în care cooperarea interguvernamentala a fost transformata într-un obiectiv prioritar al agendei politice legislative a Uniunii.

Conform concluziilor Consiliului de la Tampere, din decembrie 1998, au fost stabilite ca prioritati în domeniul cooperarii judiciare în materie civila: principiul recunoasterii în materie civila si comerciala ca fundament al cooperarii civile europene, norme minime la nivelul procedurii de transmitere si notificare a actelor judiciare, armonizarea dreptului aplicabil obligatiilor necontractuale, un mai bun acces al cetatenilor la justitie, în ceea ce priveste asistenta judiciara si modalitati alternative de solutionare a litigiilor.

Este demn de semnalat faptul ca acolo unde existau conventii adoptate sau ale caror proiecte erau deja elaborate în temeiul art.220 TCE la momentul adoptarii Tratatului de la Amsterdam au fost adoptate instrumentele juridice specifice metodei comunitare, pe baza acumularilor de 30 ani în domeniul respectiv, cu toate implicatiile care decurg aici - suprematia dreptului comunitar, efectul direct etc.

Consiliul este institutia comunitara competenta sa adopte masurile în domeniul cooperarii judiciare în materie civila având implicatii transfrontaliere (art. 61(c) si 65 din Tratatul instituind Comunitatea Europeana), competenta introdusa de Tratatul de la Amsterdam. Desi dreptul privat se afla în sfera de competenta a statelor membre, Consiliul a adoptat masuri care restrâng optiunile nationale sau exclud exercitarea competentelor, în paralel, de catre statele membre[19]. De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Nisa, Consiliul ia aceste masuri conform procedurii co-deciziei, cu exceptia aspectelor privind dreptul familiei .

Competenta Curtii, în ceea ce priveste Titlul IV al TCE, este limitata de art. 68 (1), ce reprezinta o circumstantiere a art. 234, în ceea ce priveste hotarârile preliminare, numai pentru întrebarile instantelor nationale ale caror decizii nu mai pot fi atacate, conform legislatiei nationale.

Conventia Bruxelles are înca relevanta pentru practicieni, deoarece mai exista litigii ce privesc raporturi juridice ce s-au nascut înainte de intrarea în vigoare a Regulamentului Bruxelles I (1 martie 2002). În plus, Conventia Bruxelles se aplica în continuare în domeniile reglementate în raport cu Danemarca si teritoriile de peste mari ale unor state membre.

Trei state membre complica regulile de procedura civila în cadrul Uniunii Europene. Conform unor protocoale anexate Tratatului de la Amsterdam, Marea Britanie, Irlanda si Danemarca sunt exceptate de la aplicrea Titlului IV al TCE. Instrumentele juridice adoptate în domeniul cooperarii judiciare, conform art. 61 si art. 65 TCE, nu includ în mod automat aceste state. Totusi, Marea Britanie si Irlanda au oportunitatea de a "opta pentru" si sa participe la cooperarea specifica unor acte comunitare. Danemarca nu are aceasta oportunitate. Danemarca poate doar sa aleaga sa participe la toate instrumentele adoptate în cadrul Titlului IV sau sa nu participe. Pâna în prezent Danemarca s-a abtinut. Instrumentele comunitare din acest titlu nu sunt aplicabile si nu obliga Danemarca.

Regulamentul 44/2001 se aplica în materie civila si comerciala indiferent de natura instantei.

Nu se aplica, în special, în materie fiscala, vamala sau administrativa. De asemenea, nu se aplica în cazul:

(a) starii si capacitatii persoanelor fizice, regimurilor matrimoniale, testamentelor si

succesiunilor;

(b) falimentului, concordatelor sau procedurilor analoage;

(c) securitatii sociale;

(d) arbitrajului.

Regulamentul creaza un set uniform si predictibil de reguli pentru determinarea competentei în materie civila si comerciala în cadrul UE. Realizeaza acest obiectiv prin limitarea numarului posibil de foruri competente în acest tip de proceduri si prin reguli stricte cu privire la lis pendens.

În cazul în care cereri având acelasi obiect si aceeasi cauza sunt introduse între aceleasi parti înaintea unor instante din state membre diferite, instanta sesizata ulterior suspenda din oficiu actiunea pâna în momentul în care se stabileste competenta primei instante sesizate.

Daca se stabileste competenta primei instante sesizate, instanta sesizata ulterior îsi declina competenta în favoarea acesteia.

În cazul în care actiuni conexe sunt pendinte înaintea unor instante din state membre diferite, instanta sesizata ulterior poate suspenda judecata.

Daca aceste actiuni sunt pendinte în prima instanta, instanta sesizata ulterior poate, la cererea uneia dintre parti, sa-si decline competenta daca prima instanta sesizata are competenta în actiunea în cauza si daca legislatia nationala permite conexarea acestor actiuni.

Curtea interpreteaza foarte strict aceste reguli, considerând ca mecanisme precum forum non conveniens[21] sau ordonante presedintiale într-un stat membru împotriva unei actiuni introduse în alt stat membru nu îsi au locul în cadrul recunoasterii si executarii hotarârilor.

Precizam ca numai instantele ale caror hotarâri nu mai pot fi atacate pot solicita hotarâri preliminare CEJ pentru interpretarea Tratatului.[23]

Jurisprudenta Curtii în materia interpretarii Conventiei Bruxelles este relevanta si pentru interpretarea Regulamentului 44/2001, deoarece cea mai mare parte a prevederilor din regulament sunt identice cu cele ale Conventiei.

Jurisprudenta Curtii a stabilit principii generale pentru interpretarea Conventiei si a regulamentului si pentru interpretarea notiunilor specifice din cadrul celor doua acte comunitare.

Toate exceptiile de la regula ca pârâtul trebuie actionat în judecata în statul de domiciliu trebuie interpretate în sens strict si restrâns.[24] De exemplu, regula competentei speciale prevazuta de art. 5 al regulamentului sau competenta exclusiva prevazuta de art. 22 al regulamentului trebuie interpretate în sensul mentinerii dreptului general al pârâtului de a fi actionat în judecata în statul de domiciliu.

Prevederile regulamentului trebuie interpretate uniform. Principiul impune instantelor statelor membre sa ignore conceptele si interpretarea nationala atunci când aplica regulamentul.[25] Curtea a atribuit un "înteles autonom" conceptelor importante din regulament. Atunci când o instansa nationala determina ca are competenta conform articolului 5 , trebuie sa aplice definitia Curtii în ceea ce priveste "în materie contractuala", chiar daca la nivel national raspunderea contractuala este diferita.

si principiul certitudinii juridice este aplicat de catre Curte, care va favoriza interpretarea ce nu permite o mare flexibilitate de interpretare instantelor nationale.

Interpretarea teleologica va permite Curtii sa promoveze scopul general al regulamentului[26]. Deoarece acesta urmareste sa asigure executarea în mod automat a hotarârilor, regulamentul va fi interpretat în sensul eliminarii obstacolelor din calea acestui obiectiv. Nu va fi acceptata interpretarea care are ca rezultat proceduri paralele si cresterea riscului aparitiei unor hotarâri ireconciliabile .

Hotarâri ale CEJ care interpreteaza Conventia Bruxelles I si ramân în vigoare si în cazul Regulamentului 44/2001:

"O plângere intra în domeniul de aplicare al conventiei atunci când propriul sau continut se refera la una din problemele tratate de conventie, chiar daca este supusa unei proceduri care, din cauza obiectului sau, nu intra în sfera de aplicare a conventiei.

Conventia este aplicabila, pe de o parte, la executarea unei hotarâri interlocutorii data de o instanta franceza într-o procedura de divort prin care uneia din parti i se acorda o alocatie de întretinere lunara si, pe de alta parte, la plata unei despagubiri provizorii, platibila lunar, acordata uneia din parti printr-o hotarâre de divort franceza în conformitate cu art. 270 si urmatoarele din codul civil francez".[28]

"Litispendenta în sensul art. 21 al conventiei exista atunci când una din parti introduce o actiune într-un stat contractant pentru anularea sau rezolutiunea unui contract international de vânzare, în timp ce o alta actiune, de aceasta data pentru executarea acelui contract, este introdusa de cealalta parte, într-un alt stat contractant".[29]

"Materie civila în întelesul art.1 al Conventiei acopera o actiune civila pentru despagubiri introdusa în fata unei instante penale împotriva unui profesor de la o scoala de stat care, în timpul unei excursii organizate de aceasta scoala, a produs vatamari unui elev, ca rezultat al încalcarii obligatiilor sale de supraveghere, chiar si când exista o acoperire printr-un contract de asigurari sociale guvernat de dreptul public".[30]

"Într-o interpretare adecvata a expresiei "locul unde s-a produs evenimentul cauzator de prejudiciu" din art. 5 (3) al conventiei, victima unei calomnii produse într-un articol de ziar distribuit în câteva state contractante poate intenta actiune pentru despagubire contra editorului, atât în fata instantelor statului contractant pe teritoriul caruia domiciliaza editorul publicatiei calomnioase, instante având competenta pentru acordarea despagubirilor în cazurile de calomnie, cât si în fata instantelor oricarui stat contractant în care a fost distribuita publicatia si în care victima sustine ca a avut de suferit în privinta reputatiei, instante având competenta numai privinta acordarii daunelor provocate în statul respectiv.

Criteriile folosite pentru a stabili daca evenimentul respectiv a provocat daune, precum probatoriul pentru existenta si întinderea prejudiciului sustinut de reclamant într-o actiune privitoare la prejudiciu nu sunt guvernate de conventie, ci sunt stabilite conform legislatiei privind solutionarea conflictului de legi proprie instantei sesizate în baza conventiei, cu conditia ca aceasta sa nu împieteze asupra eficientei conventiei".[31]

"Art. 47 (1) al conventiei trebuie interpretat în sensul ca, acolo unde regulile nationale de procedura permit, dovada transmiterii hotarârii poate fi facuta dupa ce cererea a fost introdusa, în special în cursul procedurilor în apel initiate de partea împotriva careia se doreste executarea, daca se face dovada ca acelei parti i s-a acordat o perioada de timp rezonabila pentru a executa hotarârea în mod voluntar si ca partea care doreste executarea suporta toate costurile nu sunt necesare ce pot aparea".[32]

"Art. 17 al conventiei va fi interpretat astfel:

Consimtamântul partilor contractante la clauza de competenta va fi prezumat ca exista atunci când comportamentul lor este conform cu uzantele comertului international cu care opereaza si de care erau sau trebuiau sa fie constienti.

Existenta uzantelor, ce trebuie sa fie determinata în raport cu ramura de comert în care partile opereaza, poate fi stabilita atunci când un anume comportament este urmat în mod general si regulat de comerciantii din acea ramura atunci când încheie contracte de un anume tip. Nu este necesar ca un asemena comportament sa existe în anumite tari sau în toate statele contractante. O anume forma de publicitate nu poate fi ceruta în toate cazurile. Faptul ca o anume uzanta este contestata în fata instantelor nu înseamna ca acel comportament nu constituie o uzanta.

Cerintele specifice ale expresiei "forma care acorda" trebuie evaluata numai în lumina uzantelor comerciale din ramura de comert international în cauza, fara a lua în considerare cerintele prevazute de legea nationala.

Cunoasterea uzantelor trebuie evaluata prin prisma acordului partilor la încheierea acordului privind competenta, nationalitatea fiind nerelevanta pentru caz.

Alegerea unei instante prin clauza de competenta poate fi evaluata numai prin lumina conditiilor prevazute de art. 17 al conventiei. Consideratiile privind legaturile dintre instanta desemnata si raporturile în litigiu, validitatea clauzei, regulile substantiale ale raspunderii aplicabile în cauza nu sunt în legatura cu acele conditii".[33]

"În acord cu prev. art. 5 punctul 1 al conventiei, instanta care este competenta conform acelui articol are si competenta de a dispune masuri provizorii sau de protectie, fara ca aceasta competenta sa fie conditionata de altceva.

Atunci când partile au exclus competenta instantelor într-un litigiu asupra unui contract si au decis sa apeleze la arbitraj, nu pot fi dispuse masuri provizorii conform art. 5 punctul 1 al conventiei.

Când subiectul unei cereri pentru masuri provizorii este în legatura cu o problema ce intra în competenta ratione materiae a conventiei, conventia se aplica iar art. 24 poate conferi competenta instantei careia i-a fost înaintata o cerere, chiar daca procedurile privind substanta cazului au fost sau pot fi începute în fata arbitrilor.

Dispunerea masurilor provizorii este conditionata de existenta unei legaturi între subiectul cererii si competenta teritoriala a instantei din statul parte contractant, ale carei masuri provizorii se solicita.

Plata provizorie a unei obligatii contractuale nu constituie masura provizorie în întelesul art. 24 al conventiei, daca plata catre pârât a sumei acordate nu este garantata în ipoteza ca reclamantul nu are succes în ceea ce priveste pretentiile si daca masura solicitata are în vedere numai proprietatile pârâtului localizate pe teritoriul unde are competenta instanta sesizata".

"Art. 27 punctul 1 trebuie interpretat dupa cum urmeaza:

Instanta din statul unde se solicta executarea nu poate, în ceea ce priveste pârâtul domiciliat în acel stat, sa ia în considerare, pentru scopul clauzei de ordine publica prevazuta de art. 27, faptul ca instanta din statul de origine si-a întemeiat competenta pe cetatenia victimei unei infractiuni.

Instanta din statul unde se solicita executarea poate, în ceea ce îl priveste pe pârâtul domiciliat în acel stat si urmarit pentru o infractiune intentionata, pentru scopul clauzei de ordine publica prevazuta de art. 27, sa ia în considerare faptul ca instanta din statul de origine a refuzat ca apararea sa fie formulata daca pârâtul nu apare în fata acelei instante".

"Regula prevazuta de art. 16 (1) ce confera competenta exclusiva în procedurile având ca obiect închirieri de proprietati imobiliare este aplicabila actiunilor pentru plata daunelor datorita neîngrijirii si pagubelor produse imobilului de catre peroana care l-a închiriat pentru o vacanta de câtreva saptamâni, chiar daca actiunea nu este introdusa direct de proprietar ci de operatorul turistic de la care a fost închiriat imobilul si care s-a subrogat în drepturile proprietarului. Clauzele de asigurare în caz de anulare si pentru a garanta plata pretului platit de client, ce sunt mentionate în termeni generali în contractul încheiat de operator si proprietar si care nu formeaza obiectul disputei nu afecteaza natura închirierii ca închiriere de imobil în sensul Conventiei".

În acest moment, spatiul european al justitiei civile este caracterizat de urmatoarele:

a)      dreptul civil ramâne, în mod predominant, o problema nationala;

b)      câteva prevederi procedurale sunt armonizate ca urmare a prevederilor de drept substantial din dreptul comunitar;

c)      interpretarea uniforma a problemelor de drept comunitar este asigurata prin intermediul art. 234 TUE;

d)      eficienta aplicarii dreptului comunitar este asigurata si prin reforma administrarii sistemelor judiciare din statele membre;

e)      prin intermediul jurisprudentei Curtii Europene a Dreptulurilor Omului, parte a acquis-ului comunitar, trebuie asigurat un standard ridicat pentru existenta unui proces corect.

Impactul asupra sistemului judiciar din România

În ceea ce priveste transpunerea acquis - ului comunitar în materie, situatia este fericita, datorita initiativelor legislative adoptate, în special în ultimii ani - legile pentru aderarea la conventii din sistemul Conferintei de drept international privat de la Haga, din cadrul Consiliului Europei si legile nationale privind recunoasterea si executarea hotarârilor în materie civila si comerciala si privind cooperarea în aceleasi materii etc.

Problemele ce pot aparea sunt determinate de diferentele de natura organizationala si în capacitatea de implementare.

Diversitatea organizationala este o problema foarte serioasa în materia justitiei si afacerilor interne, întrucât implementarea principiilor comune, masurilor si standardelor de cooperare necesita un minim de compatibilitate si interoperabilitate între structurile si institutiile nationale. În timpul anilor 90, rapida integrare în cadrul JAI a condus la un numar important de adaptari organizationale în administratia si sistemele judiciare ale statelor membre. Statele candidate se afla unei duble provocari reprezentate de necesitatea completarii procesului de reforma al sistemelor judiciare si de a face ajustarile necesare de acquis-ul comunitar.

Diversitatea în implementare reprezinta cea mai mare provocare. Statul candidat sau în curs de aderare poate fi capabil sa îsi armonizeze toata legislatia cu acquis-ul pâna la aderare, dar aceasta nu este suficient pentru a asigura implementarea practica a acquis-ului, care cere pregatire intensa, standarde înalte si consistenta în aplicarea legilor si a procedurilor, o infrastructura tehnica adecvata si actiuni ferme împotriva unor pericole specifice precum coruptia.

De altfel, acquis-ul comunitar este mult mai putin precis în ceea ce priveste standardele practice de implementare, ceea ce lasa mult spatiu interpretarilor. Îngrijorarea statelor membre în acest sens a fost si motivul principal pentru care a fost stabilit de catre Consiliu, la 29 iunie 1998, un mecanism special pentru evaluarea adoptarii, aplicarii si efectiva implementare de catre statele candidate a acquis-ului în domeniul JAI.[37] Artileria grea în cadrul acestui mecanism este reprezentata de un grup de experti (Grupul de Evaluare Colectiva), care are ca sarcini - sub supravegherea COREPER si în cooperare cu Comitetul articolului 36 - elaborarea si actualizarea evaluarilor statelor candidate. Statele membre transmit grupului toate materialele alcatuite de autoritatile nationale, inclusiv cele privind experienta directa cu statele candidate, rapoarte ale ambasadelor, rapoarte ale Consiliului Europei etc.

Un exemplu pentru acest tip de problema pe care România trebuie o solutioneze îl reprezinta Decizia Consiliului din 28 mai 2001 înstituind Reteaua Judiciara Europeana în materie civila si comerciala. Reteaua este alcatuita din puncte de contact la nivelul instantelor nationale, autoritati centrale, magistrati de legatura si autoritati administrative cu responsabilitati în domeniu. Sarcinile membrilor retelei constau în facilitarea cooperarii între autoritatile statelor membre, transmiterea de informatii si elaborarea, implementarea si actualizarea unui sistem informational accesibil publicului. În cuprinsul documentului exista o dispozitie prin care se specifica faptul ca membrii retelei sunt obligati sa cunoasca o alta limba comunitara decât cea proprie.

Sistemul judiciar român a raspuns acestei provocari prin constituirea unei retele de corespondenti la nivel national. Membrii acestei retele trebuie sa fie buni cunoscatori ai dreptului comunitar si jurisprudentei Curtii de la Luxemburg, ai jurisprudentei CEDO, ai acquis-ului Consiliui Europei în materie civila, ai conventiilor din cadrul Conferintei de Drept International Privat de la Haga si ai conventiilor bilaterale încheiate de România cu statele membre ale UE. În plus, acestia trebuie sa fie computer savy, sa cunoasca bine o limba comunitara si sa aiba cunostinte extinse despre sistemele de drept din celelalte state membre - 26 la data aderarii României.

BIBLIOGRAFIE

Tallon, Pour un Code européen du contrat, Mélanges, Colomer, 1999.

Quigley, EC legislation - European community contract law , Kluwer, London, 1997

KOCH, Internationale Produkthaftung und Grenzen der Rechtsangleichung durch die EG-Richtlinie, 152 Zeitschnift fur das Gesamte Handels und Wirtschaftsrecht 537 (1988).

VON BAR, Study of the systems of private law in the EU with regard to discrimination and the creation of a European Civil Code, European Parliament, Working Paper, Legal AffairSeries, JURI 103 EN (June 1999), 137-150