I. NATURA DEVIANTEI
Devianta desemneaza orice act, conduita sau manifestare care violeaza normele scrise sau nescrise ale societatii sau ale unui grup social particular. Devianta cuprinde nu numai incalcarile legii (infractiunile si delictele) ci orice abatere de la regulile de convietuire si imperativele de ordine ale unei forme de viata colectiva (societate, grup, organizatie, etc.).
In acest sens, devianta include o gama extrem de larga de acte sau conduite, de la cele excentrice sau bizare (de exemplu adoptarea unei tinute indecente, a unui limbaj sau gest neconformist, incompatibile cu conduitele culturale ale grupului sau societatii) la cele asa-zis imorale (indecenta, obscenitatea, actele care sfideaza bunele moravuri care nu sunt intotdeauna sanctionate de lege) si pana la cele cu caracter antisocial (actele infractionale sanctionate de legea penala) sau asocial ( bolile psihice).
Data fiind marea diversitate a conduitelor individuale, la fel ca si varietatea extrema a normelor sau regulilor sociale se poate considera ca:
a). orice individ, intr-o anumita perioada a vietii sale (copilarie, maturitate, batranete) incalca anumite reguli si norme de conduita, devenind ca urmare deviant;
b). nu orice act sau conduita care se abate de la reguli trebuie considerat deviant (inovatorii sau inventatorii care pot utiliza mijloace neconventionale sau uneori chiar ilicite, dar mult mai eficace decat cele obisnuite);
c). devianta reprezinta o notiune relativa, echivoca, in masura in care ceea ce este considerat deviant intr-o anumita societate sau perioada istorica, in alta societate sau perioada istorica este considerat normal.
Exista, in sociologie, mai multe clasificari ale comportamentelor deviante. Ne vom referi la urmatoarea clasificare:
1). Infractiunile si delictele. Fenomenul infractionalitatii a fost analizat de sociologi inca din secolul al XIX-lea. Mai tarziu, pe baza datelor statistice obtinute, ei au realizat o serie de lucrari referitoare la omucidere, furt, hoti profesionisti, crime celebre, bande de tineri delicventi.
2). Sinuciderea. Dupa aparitia studiului lui Durkheim asupra fenomenului, sinuciderea - ca fenomen social - a devenit o tema importanta a sociologiei deviantei.
3). Consumul de droguri. Acest fenomen ii intereseaza pe sociologi, acestia studiind o serie de aspecte sociale ale consumului de marijuana, cocaina, alcool, etc.
4). Transgresiunile sexuale. Prostitutia, homosexualitatea si pornografia au facut obiectul a numeroase lucrari. Unii sociologi (mai ales cei americani), includ adulterul in cadrul deviantei sexuale.
5). Deviantele religioase. Sociologii, alaturi de istorici, isi manifesta interesul pentru vrajitorii, erezii si secte.
6). Bolile mentale. Si ele au fost analizate din punct de vedere social. Accentul a fost pus pe raspandirea tulburarilor mentale si lumea sociala a azilurilor.
7). Handicapurile fizice. Unii sociologi au studiat relatiile tensionate cepot fi observate in momentul interactiunii persoanelor „normale” cu cele surde, nevazatoare, obeze, handicapate, etc.
In functie de aceasta clasificare a comportamentelor deviante, in universul deviantei exista o gradatie de la perfect voluntar la involuntar Se disting, astfel, patru mari categorii de devianti, de la cei mai mult la cei mai putin voluntari.
1). Deviantii subculturali. R. Merton ii numeste nonconformisti, iar S. Moscovici, minoritati active. Acesti indivizi pun deschis in discutie legitimitatea normelor pe care le violeaza. Ei se straduiesc sa promoveze anumite norme si valori proprii si militeaza in acest sens. Din aceasta categorie fac parte teroristii, disidentii si membrii sectelor religioase care isi asuma acest comportament deviant si ii revendica legitimitatea.
2). Transgresorii. Sunt deviantii care violeaza deliberat o norma a carei validitate o recunosc. Ei nu actioneaza din principiu, ci din interes. Majoritatea delicventilor din aceasta categorie sunt simpli transgresori, ei violeaza norme carora nu le neaga cu adevarat legitimitatea.
3). Indivizii cu tulburari de comportament. In aceasta categorie putem include alcoolicii si toxicomanii, care actioneaza, cel putin in prima faza a evolutiei lor, in mod voluntar, dar, daca se instaleaza starea de dependenta, ei inceteaza de a mai fi complet liberi.
4). Handicapatii. Cand discutam despre surzi, orbi, cocosati, debili sau bolnavi mentali, ale caror tulburari rezulta dintr-o leziune organica, parasim domeniul actiunii voluntare. Unii sociologi au fost preocupati de modul in care se desfasoara interactiunea dintre handicapatii fizici si persoanele care se afla in anturajul lor.
Din cele mentionate pana acum putem da o definitie deviantei.
Devianta este ansamblul conduitelor si starilor pe care membrii unui grup le judeca drept neconforme cu asteptarile, normele sau valorile lor si care, in consecinta risca sa trezeasca din partea lor reprobare si sanctiuni.
Din aceasta definitie se poate afirma ca sociologia considera ca deviante actiunile si felurile de a fi care sunt rau vazute si sanctionate de majoritatea membrilor unui grup social.
Devianta apare de la bun inceput ca o activitate care dezamageste o asteptare, ce violeaza o norma sociala sau neaga o valoare. Notiunea in sine presupune existenta unui univers normativ. Nu se poate vorbi despre un criminal, nebun sau pervers, daca nu ar exista un set de norme si idei destul de clare despre ceea ce este drept si nedrept, adevarat si fals, normal si anormal, bine si rau. Un act deviant este mai intai un act blamat si el nu ar fi astfel daca nu ar avea de la inceput o conceptie despre ceea ce este sau nu blamabil. Cu toate acestea, universul normativ al unui grup social este rareori un ansamblu omogen si usor de identificat. Daca anumite norme sunt acceptate, altele sunt acceptate de unii si recuzate de altii.
In acest sens Durkheim spunea despre infractiune: „ Nu o condamnam pentru ca este o infractiune, dar este o infractiune pentru ca o condamnam”
Acest lucru este valabil si pentru devianta: sociologul considera ca un act este deviant pentru ca este dezaprobat. Devianta este in mod esential produsul judecarii unei conduite sau a unui fel de a fi. Ea nu este ca atare o proprietate inerenta unor comportamente, ci o calitate atribuita de anturaj. Criteriul major al deviantei este deci reactia pe care o provoaca: mustrare aspra, sarcasm, condamnare, denuntare, izolare, tratament obligatoriu, privare de libertate. Cand un act judecat altadata ca deviant nu mai provoaca reactii, inseamna ca a incetat sa mai fie deviant.
II. CONSTRUCTIA SOCIALA A DEVIANTEI
Grupurile sociale creeaza devianta prin stabilirea unor reguli a caror incalcare constituie o devianta si prin alocarea acestor reguli unor indivizi etichetati ca „outsideri”.
Acest lucru permite doua interpretari:
a). existenta deviantei presupune reguli si judecati aplicate celor care le incalca;
b). devianta este o creatie artificiala pentru ca este produsul unui proces de definire arbitrar.
Conform acestor reguli nici un comportament nu este intrinsec deviant, el devine astfel numai daca ne hotaram sa-i aplicam aceasta eticheta. Un individ nu devine deviant decat daca comportamentul sau a facut obiectul unei anumite interpretari, al unui grup social in pozitie de forta, care interpreteaza comportamentul individului drept condamnabil.
Ca atare, puterea este deopotriva conditia si miza crearii deviantei. Cu alte cuvinte trebuie sa ocupi o pozitie dominanta pentru a reusi sa iti impui o conceptie despre bine si rau, normal si patologic. In timpul luptelor pentru putere, etichetarea poate servi la discreditarea si marginalizarea adversarului. Spre exemplu, un candidat la functia primar este pierdut daca reuseste sa i se aplice eticheta de desfranat.
Sociologia deviantei considera ca nici o actiune sau conduita nu este, in mod inerent devianta prin ea insasi, ci este calificata ca atare de normele si valorile grupului de referinta, care impun standarde de apreciere si legitimitate pentru actele si comportamentele „socialmente” acceptabile sau indezirabile.
In acest sens, devianta nu este echivalenta cu absenta normelor de convietuire sociala (anomie sau dezorganizare sociala), ci cu adoptarea unor norme incompatibile cu standardele de moralitate, normalitate sau rationalitate ale societatii in ansamblul ei, cu modelul ei cultural – normativ dominant, dar compatibile cu cele valorizate pozitiv de un anumit grup social, definit prin caractere culturale distincte.
III. CONCEPTII SI TEORII CU PRIVIRE LA CAUZELE DEVIANTEI
In sociologia deviantei s-au conturat urmatoarele paradigme explicative referitoare la cauzele deviantei.
1). Modelul anomiei. Adeptii acestei conceptii sunt Durkheim si Merton. Conform acestui punct de vedere, devianta este un produs al perioadelor de schimbare sociala, care, perturband campul de norme sociale si punand in conflict sisteme valorice diferite, dezorienteaza conduita si actiunea indivizilor, obligandu-i sa adopte moduri deviante de adaptare la viata sociala.
Potentialul pentru devianta creste o data cu manifestarea conflictului intre scopurile sociale si mijloacele legitime, institutionale, in conditiile in care neavand acces la mijloace, indivizii adopta mijloace ilicite, dar mult mai eficace de realizare a scopurilor propuse.
2). Teoria transmisiunii culturale ( E. Shuterland). Devianta se transmite la fel ca si conformitatea, prin intermediul procesului de socializare care pune in contact individul cu valorile si normele grupurilor deviante, obligandu-l sa-si insuseasca codurile lor de conduita, normele si simbolurile lor culturale.
3). Conceptia functionalista (T. Parsons). Devianta este un esec al solidaritatii sociale care ii uneste si ii integreaza pe indivizi in cadrul societatii, facandu-i sa reactioneze ostil sau indiferent fata de normele si valorile ei.
4). Modelul patologiei sociale si dezorganizarii sociale (Scoala de la Chicago). Devianta este echivalenta cu abaterea de la norma de conduita presupusa a fi universal valabila, abatere cauzata de catre perturbarile „patologice” ale intregului organism social care se manifesta cu acuitate in cursul procesului de modernizare, industrializare si urbanizare.
5). Teoria „controlului social” (Hirschi, Reckless). Devianta este o conditie „naturala” a indivizilor, motiv pentru care nu trebuie explicata. Ea este absenta atunci cand indivizii au puternice legaturi cu societatea si cand controlul social informal este puternic si este prezenta atunci cand legaturile intre individ si societate sunt slabe sau absente si cand controlul social lipseste.
6). Teoria conflictului (Walton, Platt, Young).Devianta este o consecinta a competitiei si inegalitatii sociale care obliga grupurile sociale defavorizate sa adopte mijloace deviante de supravietuire si permit agentilor de control social sa organizeze discriminari intre clase in privinta inregistrarii si sanctionarii actelor deviante.
7). Teoria „etichetarii” Devianta este produsa chiar de catre organismele anume create pentru definirea si sanctionarea ei. In acest sens, devianta nu are realitate in sine, ci numai prin procesul sau de definire, prin denumirea semantica sau „eticheta”aplicata indivizilor carora li se refuza dreptul de a adopta identitatea dorita. Importanta nu este valoarea normei (in fond toata lumea este „devianta” intr-un mod sau altul), ci reactia societatii fata de aceasta violare, concretizata in stigmatizarea individului.O data ce a fost etichetat, individul ajunge sa creada in veracitatea etichetei de deviant, asimiland toate atributele identitatii stigmatizate si devenind cu adevarat deviant.
Dat fiind esecul acestor paradigme, cu privire le cauzele deviantei, astazi sociologia deviantei adopta din ce in ce mai mult o perspectiva teoretica cu caracter fenomenologic, care-si propune sa arate ca orice actiune sau conduita, implicit cea devianta are un sens, care trebuie descifrat si interpretat.
IV. RELATIVITATEA SI UNIVERSALITATEA FENOMENULUI DEVIANT
Reprezentand o prioritate a grupului, dar si un punct de referinta pentru diferitele situatii sociale, normele sociale si juridice indica ceea ce este drept sau nedrept, moral sau imoral, licit sau ilicit, legal sau ilegal, stabilind zona de permisivitate a actiunii si comportamentul indivizilor. Insa aceasta zona nu este precis delimitata sau circumscrisa in interiorul ei putand aparea “puncte de toleranta” sau de permisivitate, unde comportamentul individului poate varia sensibil, depasind limitele normative si institutionale acceptate.
Aceasta variatie de comportament se datoreaza si faptului ca, fiind elaborat intr-o maniera generala si impersonala, normele juridice si sociale nu stipuleaza in detaliu nici modalitatile nici mijloacele concrete prin care indivizii pot sa indeplineasca sau nu rolurile prescrise in functie de statusul lor social.
Pentru acest motiv, in orice societate pot aparea diferite tipuri de comportament a caror gama include atat pe cele conformiste “legaliste” si “legitimiste” cat si pe cele inovatoare, nonconformiste, evazioniste sau deviante.
Varietatea si diversitatea acestor comportamente sunt influentate in mare masura atat de caracteristicile diversilor actori sociali si de conditiile concrete in care se desfasoara actiunile lor, cat si perceperea si receptarea diferita a “mesajelor” si “conduitelor” incluse in forme concretizate, fie in acceptarea si suportarea acestora, fie in respingerea si transgresarea lor.
In consecinta, orice societate se confrunta, intr-o mai mica sau mai mare masura, cu manifestari de transgresiune a normelor care in functie de anumite criterii pot lua forme de devianta sau de criminalitate (delincventa).
Notiunea de devianta sociala - una dintre cele mai des folosite in vocabularul sociologiei – desemneaza in intelesul sau cel mai general nonconformitatea, abaterea sau incalcarea normelor si regulilor sociale. Ea include ansamblul comportamentelor si conduitelor care violeaza asteptarile institutionalizate, adica acele asteptari care sunt impartasite sau recunoscute ca legitime in cadrul unei societati.
Un comportament deviant este deci un comportament “atipic” care se indeparteaza sensibil de la pozitia standard si transgreseaza normele si valorile acceptate si recunoscute in cadrul unui sistem social.
Dupa parerea multor autori fenomenul de devianta sociala are un caracter universal, intrucat, dupa cum afirma E. Durkheim in „Regulile metodei sociologice”: “nu poate exista o societate in care indivizii sa nu se abata mai mult sau mai putin de la tipul colectiv; este inevitabil ca printre abateri sa nu fie unele care prezinta caracter criminal”. Fiind intim legata “de conditiile fundamentale ale oricarei vieti sociale” devianta reprezinta un fenomen normal in cadrul evolutiei societatii, a moralei si a dreptului, iar individul deviant nu trebuie considerat neaparat “o fiinta nesociabila, ca un element parazitar, neasimilabil, introdus in corpul societatii, ci el este un agent regulator al vietii sociale”
Desi exista unele diferente intre punctele de vedere ale autorilor si specialistilor care s-au preocupat de explicarea acestei notiuni, majoritatea sunt de acord ca devianta sociala include ansamblul comportamentelor care violeaza normele si valorile recunoscute ca legitime intr-o societate, ceea ce determina o reactie sociala din partea institutiilor si agentilor de control social, impunand adoptarea unor sanctiuni sociale fata de indivizii devianti.
In consecinta, extensia, intensitatea si gravitatea deviantei sociale depind, in mare masura de normele, de valorile care sunt incalcate, precum si de reactia publica fata de diferitele abateri si incalcari.
De aceea, evaluarea deviantei sociale se face pornind de la procesul de elaborare a normelor si regulilor de conduita si terminand cu intensitatea reactiei sociale fata de violarea acestora.
1). Un act va fi condamnat daca este pus intr-o anumita situatie si imprejurari. Sa luam drept exemplu un barbat si o femeie care fac dragoste. Aceasta activitate va parea perfect normala daca se desfasoara intr-un dormitor si daca femeia consimte. Ea va fi judecata ca indecenta daca actul sexual are loc in plina zi, intr-un loc public. Daca femeia nu consimte, barbatul risca sa fie urmarit si judecat pentru viol.
2). Un act va fi sau nu deviant in functie de statutul sau rolul autorului sau. A omori este o crima grava, dar nu si pentru un soldat aflat in razboi.
3). Devianta depinde de contextul normativ in care apare. Ceea ce este condamnat intr-o anumita cultura sau epoca, este adesea tolerat in alte culturi sau in alte vremuri. Sa exemplificam.
Drogurile aflate astazi in afara legii, par sa fi fost foarte bine acceptate in alte epoci. Arabii au tolerat consumul de hasis, timp de secole. In secolul al XIX-lea si la inceputul secolului al XX-lea, morfina era folosita pentru efectele sale psihoactive. In S.U.A., se estimeaza ca la inceputul secolului al XX-lea, numarul morfinomanilor care isi intretineau dependenta cu medicamente vandute in farmacii era intre 200.000 si 500.000, printre ei aflandu-se si multi medici. Ca urmare a campaniei de denuntare a narcomaniei, in anul 1914 a aparut o lege care a interzis accesul legal la opiacee si care i-a impins pe narcomani in ilegalitate.
Si atitudinile sociale fata de tutun au cunoscut fluctuatii puternice. In secolul al XIX-lea mai multe tari, printre care si Rusia, promulgau legi foarte dure care vizau reprimarea tabagismului. A urmat apoi o perioada de toleranta. In ultimii ani se constata o revenire a intolerantei fata de fumat, mai ales in America de Nord.
In urma cu mai multe secole, biserica catolica refuza inmormantarea crestineasca a sinucigasilor, iar autoritatile civile le confiscau bunurile. Mai tarziu, odata cu cresterea duratei medii de viata, s-a instalat o anumita toleranta a autoritatilor civile fata de sinucidere.
Relativismul, adica pozitia conform careia norme si valori sunt variabile si depind de fiecare societate, este o atitudine necesara sociologului care vrea sa inteleaga un grup din care nu face parte. Relativismul este inclus in bagajul sau sociologic. Cercetatorul are nevoie de el pentru a evita judecarea diverselor culturi prin prisma propriului sau sistem cultural.
Daca acceptam ca toate fiintele umane apartin aceleiasi specii, nu putem sa excludem posibilitatea existentei a ceva universal in atitudinile membrilor speciei fata de devianta. Oamenii nefiind identici, este inevitabil ca unii sa incalce anumite reguli iar cei care sunt convinsi de necesitatea acestor reguli nu vor putea sa se abtina sa nu-si manifeste dezaprobarea. Sanctiunea impusa deviantului nu este altceva decat consecinta atasamentului fata de o norma sociala. De aici rezulta ca devianta este cealalta fata a normei.
Universalitatea deviantei apare intr-un numar restrans de acte care, cu foarte rare exceptii, au fost intotdeauna si pretutindeni prohibite. Conduitele universal reprimate sunt in numar de patru: incestul dintre mama si fiu, tata si fiica, frate si sora; rapirea si violul unei femei casatorite; omorul, mai precis actul de a omori un membru al propriului grup; furtul. Egiptul antic ne aduce exceptia cea mai cunoscuta de la aceasta regula. In familia faraonica, casatoria dintre frate si sora era legitima, mai multi faraoni casatorindu-se oficial cu surorile lor. Totusi, casatoria faraonului cu mama sa sau cu fiica sa era prohibita)
V. UNITATEA SI DIVERSITATEA DEVIANTEI
O prima dificultate pe care o intalneste sociologul care investigheaza cauzele deviantei se refera la insusi obiectul explicatiei sale: pentru diversele acte deviante exista o cauzalitate comuna. Atunci se pune intrebare: Cum este posibil ca niste conduite atat de diferite unele fata de altele cum sunt furtul, prostitutia, agresiunea sau toxicomania, sa aiba aceleasi cauze ? Cu toate acestea, ipoteza nu poate fi complet exclusa cand vedem in ce masura diverse forme de devianta au tendinta de aglutinare.
Astfel, devianta scolara merge mana in mana cu delicventa juvenila, corelatia dintre ele fiind atat de puternica incat cu greu pot fi disociate. La scoala, tinerii delicventi sunt indisciplinati, agitati, triseaza, ei sunt adesea expulzati din clasa sau din scoala si chiulesc de la orele de curs. Delicventii recidivisti nu sunt decat rareori specialisti. Majoritatea trec fara tranzitie de la vandalism la violenta, de la viol la vanzare sau consum de droguri. Aceasta trasatura explica de ce criminologii nu au reusit sa se inteleaga asupra unei tipologii a delicventilor bazata pe natura delictului.
Legatura stransa dintre delicventa si toxicomanii ( chiar alcoolismul) este unul din elementele cele mai bine stabilite de criminologie. Spre exemplu, in S.U.A., doi detinuti din cinci recunosc ca au fost sub influenta unui drog ilegal sau a bauturilor alcoolice in momentul comiterii delictului.
Raporturile dintre toxicomanie si sinucidere sunt de asemenea stranse. Sinuciderile si tentativele de sinucidere sunt foarte frecvente la persoane care consuma substante psihotrope.
Nu trebuie inteles ca toate formele de devianta merg in paralel: exista unele forme de devianta care evolueaza independent de celelalte. Tendinta de aglutinare este valabila mai ales pentru furt, violenta, toxicomanie, alcoolism si sinucidere.
Aceasta atractie intre diverse comportamente deviante are mai multe explicatii:
1. Furtul merge mana in mana cu violenta pentru ca aceasta din urma este un
mijloc rapid de insusire a bunului altuia si pentru ca unele victime sunt gata sa recurga la forta pentru a-si apara proprietatile.
2. Alcoolul reduce inhibitiile, deci nu este surprinzator faptul ca betivii
folosesc un stil jignitor de adresare si ajung sa loveasca sau sa raneasca pe cei din jur.
3. Un toxicoman ajunge usor vanzator de droguri: daca este cuprins intr-o retea el poate fi antrenat intr-o succesiune de reglari de conturi.
Cele trei elemente mentionate, si anume:
a. - polivalenta delicventilor recidivisti;
b. - legaturile stranse dintre devianta scolara si delicventa juvenila;
c. - corelatiile dintre furt, agresiune, sinucidere si toxicomanie,
ne conduc la concluzia ca, la anumiti indivizi, exista o predispozitie pentru devianta, manifestata prin transgresiuni polimorfe.
Daca admitem ca indivizii cu o puternica inclinatie pentru infractiune au tendinta de a fi devianti in alt domeniu decat cel al delicventei propriu-zise, este legitim sa se vorbeasca despre inclinatia spre devianta a acestora. Una din sarcinile teoriei deviantei este de a explica aceasta inclinatie care se traduce prin transgresiuni polimorfe.
Pentru a da o asfel de explicatie ar trebui distinse doua niveluri de interpretare:
a. - la primul nivel va trebui sa se spuna de ce anumiti indivizi sunt mai inclinati decat altii sa incalce normele sociale;
b. - la al doilea nivel va trebui sa se explice faptul ca intr-o anumita imprejurare, aceasta inclinatie se fixeaza pe un anumit tip de transgresiune.
La primul nivel de interpretare metoda folosita consta in descoperirea caracteristicilor indivizilor care se disting printr-o activitate devianta frecventa.
La al doilea nivel va trebui sa se izoleze mai intai un tip omogen foarte specific de devianta; apoi se va analiza procesul care ii face pe indivizi inclinati spre devianta sa opteze pentru un anumit tip de transgresiune si nu pentru altul.
Teoria sociologica dovedita prin experimentare ca fiind cea mai clara pentru intelegerea inclinatiei pentru devianta este teoria controlului social. Bazele acesteia au fost puse de Durkheim in lucrarea „Despre sinucidere”.
VI. REACTIA SOCIALA
In modul cel mai natural, majoritatea sociologilor deviantei au fost pusi in situatia de a vedea reactia sociala cu ochii deviantilor pe care ii studiau. Goffman (1961) pentru a-si scrie cartea Asylums frecventeaza timp de un an un spital psihiatric. El fraternizeaza cu pacientii si incearca sa descopere modul in care acestia percep institutia.
H. Becker, in tinerete, a fost acompaniator de balet si, cand avea ocazia, fuma putina heroina cu colegii sai. Descrierea acelui mediu a dat nastere cartii Outsider .
Multe lucrari de sociologie a deviantei au la baza intrevederi realizate cu delicventi, homosexuali, prostituate etc. Si incearca sa prezinte viziunea acestora asupra realitatii. In aceste conditii, subiectii astfel studiati sunt prezentati fie in termeni simpatici, fie in termeni neutri.
Cand trebuie descrisa reactia sociala, judecatile de valoare abunda: ea ar fi gratuita, partiala, subiectiva, discriminatorie, represiva, intoleranta
Interesul sociologiei penale este limitat, daca aceasta se multumeste sa reia judecatile deviantilor asupra judecatilor creatoare de devianta. Astfel, in criminologie s-au inmultit cercetarile privind deciziile de a denunta o crima, deciziile politienesti, deciziile de incepere a urmaririi penale si de alegere a pedepsei.
Rezultatele acestor cercetari permit avansarea ideii ca, in general, deciziile penale sunt luate tinandu-se seama de trei factori:
a. - cu cat delictul este mai grav, cu atat este mai mare posibilitatea ca victima sa reclame la politie, ca politistul sa il aresteze pe suspect si ca judecatorul sa pronunte o pedeapsa severa.
b. - cu cat antecedentele penale ale unui delicvent sunt mai importante, cu atat probabilitatea arestarii si urmaririi lui va fi mai ridicata; in etapa sentintei, severitatea pedepsei este puternic influentata de delictele trecute.
c. - exista o mai mare tendinta spre toleranta si clementa cand delicventul este o ruda sau un prieten al victimei, decat atunci cand este un strain.
Delictele care trezesc cele mai vii reactii din partea cetatenilor, politistilor si magistratilor se deosebesc prin importanta prejudiciilor cauzate. Pe de alta parte, delicventii care au sansele cele mai mari de a fi etichetati si pedepsiti sunt aceia care nu se afla la prima fapta si au atacat necunoscuti. Reactia penala provine din dorinta de a face fata unor actiuni condamnabile care pun probleme serioase sau unor indivizi care incalca legile in mod repetat, intr-un context in care presiunile persoanelor apropiate nu se pot exercita.
In majoritatea cazurilor, judecatile care creeaza devianta sunt reactii la acte care il victimizeaza pe celalalt, care ii perturba serios pe cei apropiati deviantului sau care il afecteaza grav chiar pe deviant. Spre exemplu, sinuciderea nu este pur si simplu un act pe care suflete caritabile s-au hotarat sa il dezaprobe, ea este mai intai de toate un act autodistructiv. Violul nu este numai o infractiune prevazuta de Codul Penal , ci si un act cu urmari grave. Narcomania nu inseamna numai consumul ilicit de droguri ci si absorbtia unei otravi cu efecte devastatoare pentru organismul uman.
|
