DREPT COMUNITAR

Istoricul aparitiei Uniunii Europene

La baza actului de nastere a Comunitatilor Europene sta Declaratia din 9 mai 1950 a ministrului francez de externe Robert Schuman, care prezenta astfel un plan pus la punct impreuna cu Jean Monnet, pe atunci comisar al planului de modernizare a Frantei de dupa razboi.

Contextul istoric. La 24 aprilie 1947 esecul Conferintei de la Moscova privind viitorul Germaniei avea sa convinga Occidentul ca Uniunea Sovietica, partener in lupta impotriva fascismului, devenise o sursa de pericol pentru democratiile vest-europene. Blocada Berlinului de catre URSS, survenita in primavara anului 1949, a facut sa creasca si mai mult tensiunea astfel incat, la 4 aprilie 1949 principalele tari ale Europei de Vest impreuna cu Statele Unite ale Americii au pus bazele securitatii lor colective prin semnarea, la Washington, a Tratatului Atlanticului de Nord (NATO).

A urmat, in septembrie 1949, explozia primei bombe atomice sovietice, fapt care, corelat cu amenintarile proferate de liderii de la Kremlin, au contribuit la instaurarea unui climat de teama: incepea perioada 'razboiului rece'.

Statutul Germaniei Federale care, odata cu adoptarea constitutiei sale din 8 mai 1949, isi concepea singura politcia interna, a devenit un subiect de rivalitate intre Est si Vest. Statele unite doreau o accelerare a relansarii economice a acestei tari plasata in inima diviziunii continentului, iar la Washington se auzeau voci care cereau reinarmarea Germaniei pentru a face fata pericolului sovietic.

La randul sau, diplomatia franceza se gasea intr-o dilema seioasa: ori ceda presiunii americane si accepta renasterea puterii germane in ciuda opozitiei opiniei publice franceze, ori isi mentinea o pozitie rigida fata de acest subiect, ceea ce ar fi adus in impas relatiile sale cu Bonnul. In acest moment complicat din primavara anului 1950, Robert Schuman a primit din partea omologilor sai american si britanic o misiune imperativa, aceea de a avansa o propunere de integrare a Germaniei federale in concertul occidental. O reuniune la nivel guvernamental intre cele trei puteri invingatoare la nivel guvernamental intre cele trei puteri invingatoare - Franta, Marea Britanie si Statele Unite - era programata pentru 10 mai 1950, iar Parisul nu putea ocoli responsabilitatea ce-i revenea.

Acestor dificultati politice li s-au alatura o serie de blocaje de natura economica. O criza de supraproductie in industria otelului parea iminenta datorita potentialului siderurgic al tarilor europene. Cererea se diminua, preturile scadeau si aparuse teama ca producatorii vor constitui un cartel pentru a limita concurenta pe piata. Aflate in plina faza de reconstructie, economiile vest-europene nu-si puteau insa permite sa lase un sector de baza al industriei in voia speculei sau a penuriei organizate.

Acesta era deci contextul in care ministrul francez de externe Robert Schuman a recurs la geniul inventiv al lui Jean Monnet, inca necunoscut marelui public, dar care acumulase o experienta exceptionala in decursul unei indelungate cariere internationale. Numit comisar al Planului in 1945 de catre generalul Charles de Gaulle pentru a asigura redresarea economica a tarii, Jean Monnet era una dintre cele mai influente persoane in lumea occidentala. Inca din timpul razboiului mondial, el organizase structurile de aprovizionare in comun a fortelor aliate. Devenit apoi secretar general-adjunct al Societatii Natiunilor, a fost unul dintre cei mai buni consilieri ai presedintelui american Franklin Delano Roosevelt si artizanul 'Victory Program' care a asigurat superioritatea militara a Statelor Unite asupra fortelor Axei in cel de-al doilea razboi mondial. Fara a avea un mandat politic, el detinea reputatia de a fi un pragmatic preocupat de gasirea celor mai eficiente solutii.

Jean Monet ajunsese la concluzia ca era iluzoriu sa se incerce crearea dintr-o data a unui edificiu institutional complet fara a intampina o rezistenta atat de puternica din partea statelor asfel incat orice astfel de initiativa sa se transforme de la inceput in esec. In opinia sa, pentru a reusi trebuia ca obiectivele sa fie limitate la domenii precise, dar cu mare impact psihologic si sa instituie un mecanism de decizie care sa primeasca apoi gradual noi componente.

Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului (CECO).'Planul Schuman' a fost practic rodul unui complot. Jean Monnet si colaboratorii sai au redactat in ultimele zile ale lunii aprilie 1950, intr-o discretie totala pentru a pastra avantajul surprizei, o nota de cateva pagini care continea expunerea de motive si dispozitivul unei propuneri ce avea sa bulverseze toate schemele diplomatiei clasice.

Robert Schuman si-a insusit propunerea, initiativa intrand astfel in campul responsabilitatii politice. In momentul in care ministrul francez de externe o sustinea in fata colegilor sai din guvern, un emisar secret o inmana personal cancelarului Konrad Adenauer la Bonn. Reactia acestuia a fost imediata si entuziasta, el raspunzand ca aproba fara rezerve propunerea franceza de plasare a intregii productii de carbune si otel a celor doua tari sub responsabilitatea unei autoritati comune, in cadrul unei organizatii deschise participarii si altor state europene. 'Planul Schuman' a devenit realitate la 18 aprilie 1951 prin semnarea, la Paris, de catre sase tari fondatoare (Franta, R.F. Germania, Italia, Belgia, Olanda si Luxemburg) a 'Tratatului instituind Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului' (CECO), care a intrat in vigoare la 23 iulie 1952.

Primele succese ale CECO precum si avantajele pe care le-ar fi presupus continuarea operei de unificare europeana au determinat ministrii de externe ai celor sase tari fondatoare sa opteze pentru continuarea procesului in domeniul economic, unde pasiunile nationale erau mai putin intense si deci sansele de gasire a unui teren de interese comune erau mai mari. Conferinta de la Messina, din 1955, a incredintat unei comisii prezidate de ministrul belgian de externe Paul Henry Spaak sarcina studierii posibilitatii unei integrari progresive in acest domeniu. Raportul prezentat de acesta in 1956  a servit drept baza de negociere a Tratatului Comunitatii Europene a Energiei Atomice (CEEA) si Tratatului Comunitatii economice Europene (CEE). Semnate in martie 1956 de catre cele sase state membre ale CECO, aceste tratate au intrat in viitoare la 1 ianuarie 1958.

Obiectivele Comunitatile Europene.Impresionat de primele succese ale celor trei Comunitati Europene, guvernul britanic devenise constient ca nu-si va putea mentine influenta politica externa doar prin exercitarea unui rol preponderent in cadrul Commonwealth-ului. In acelasi timp Asociatia Europeana a Liberului Schimb (AELS), creata in 1959 si ale carei obiective erau doar de natura economica - spre deosebire de Comunitatile Europene care isi propuneau si obiective politice - nu putea oferi Londrei un sprijin substantial pentru cresterea influentei sale politice, astfel incat neparticiparea sa la CECO, CEEA si CEE risca sa o izoleze in plan politic.

La randul lor, tarile scandinave isi manifestau interesul pentru apartenenta la Comunitatile Europene plecand de la ideea ca aveau mai mult de castigat decat de pierdut prin practicarea liberului schimb in interiorul acestei structuri.

Cererea de aderare a Danemarcei a fost esential motivata de interesul acestei tari de a avea acces liber la piata comuna a CEE. Cu o productie alimentara suficienta pentru a hrani 15 milioane de persoane, adica triplul populatiei sale, Danemarca avea nevoie imperativa sa-si exporte produsele sale agricole in spatiul comunitar, cu atat mai mult cu cat principalul sau beneficiar, Marea Britanie, solicitase sa adere la C.E.

Intr-o situatie asemanatoare se gasea si Irlanda, legata de continentul european prin traditii culturale, religioase si militare care spera ca imensul potential al productiei sale agricole va putea fi absorbit de piata europeana. Nu in ultimul rand, accesul la fondurile structurale comunitare constituiau o atractie pentru guvernul irlandez.

Cu toate acestea, prima cerere de aderare a celor trei tari la Comunitatile Europene a fost blocata in anul 1963 de opozitia generalului Charles de Gaulle, presedinte al Frantei in acea perioada, extrem de neincrezator fata de Marea Britanie. A doua cerere britanica de aderare facuta in 1967, la care s-au alaturat din nou Irlanda, Danemarca, dar si Norvegia, s-a lovit iarasi de reticenta Frantei. Problema a fost reluata dupa demisia generalului de Gaulle in aprilie 1969, cu prilejul Conferintei sefilor de stat sau de guverne din tarile membre ale CE, care a avut loc in acelasi an, la Haga. Dupa negocieri laborioase, tratatele de aderare au fost semnate la 22 ianuarie 1972, ele intrand efectiv in vigoare pentru Marea Britanie, Irlanda si Danemarca la 1 ianuarie 1973 in urma ratificarii de catre parlamentele nationale. Norvegia nu a putut deveni membra deoarece rezultatul referendumului national a fost negativ (53,49% din populatia norvegiana s-a pronuntat impotriva aderarii la C.E.).

Dupa restabilirea democratiei in Grecia, Portugalia si Spania, aceste tari au facut si ele cereri de aderare la CE - prima in 1975, celelalte doua in 1977. Grecia spera astfel intr-o stabilizare a structurilor sale democratice si o ameliorare a reputatiei in plan international, in timp ce in plan economic avea in vedere modernizarea sectoarelor agricol si industrial. La 1 ianuarie 1981, Grecia a devenit cel de-al zecelea membru al Comunitatilor Europene. Cat priveste Spania si Portugalia, apartenenta lor la structurile comunitare a devenit efectiva la 1 ianuarie 1986. Pentru Spania, acest act reprezenta implinirea unui deziderat vechi, acela de a iesi din izolarea fata de Europa impusa datorita regimului generalului Franco, la care se adaugau puternice interese de natura economica. Pentru Portugalia, care isi pierduse coloniile, dar surmontase cu bine dificultatile politice interne, apartenenta la Comunitatile Europene reprezenta intoarcerea la originea sa europeana avand astfel posibilitatea de a iesi definitiv din izolarea politica si de a-si asana economia cu ajutorul subventiilor comunitare.

Dupa aceste largiri succesive, care nu au insemnat insa sfarsitul extinderii frontierelor CE, denumirea tot mai des folosita pentru aceasta structura a fost aceea de 'Comunitate Europeana', marcand astfel unicitatea centrelor de decizie care exista de facto din 1967 (pana atunci Comisia Europeana si Consiliul de Ministri erau diferite pentru cele trei Comunitati, in timp ce Parlamentul European si Curtea de Justitie au fost comune inca de la infiintarea C.E.E.A. si C.E.E.).

Evolutia sistemului comunitar. Extinderea spatiului comunitar. De la evocarea in preambulul Tratatului Comunitatii Economice Europene, in 1957, a obiectivului de creare 'a unei Uniuni fara incetare tot mai stranse intre statele membre', la Consiliul European care a fixat drept finalitate a Conferintei interguvernamentale asupra Uniunii Europene, deschisa in 1990, construirea unui cadru in care ansamblul relatiilor intre statele membre sa se poata transforma intr-o Uniune Europeana dotata cu mijloace de actiune necesare, atesta caracterul eminamente evolutiv al Comunitatilor Europene.

Aceeasi abordare isi gaseste confirmarea in preambului Tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, care consacra hotararea statelor membre ale U.E. 'de a continua procesul de creare a unei Uniuni fara incetare tot mai stranse intre popoarele Europei'.

In masura in care obiectivul este constituirea unei Uniuni Europene cu toate atributele sale stipulate prin Tratatul de la Amsterdam, juristul nu poate analiza o situatie de fapt, ci un proces care se dezvolta intr-o interactie constanta cu lumea exterioara. Leontin-Jean Constantinesco, profesor francez de origine romana, sesiza corect acest lucru atunci cand scria ca: 'Integrarea Europeana nu este un fapt, ci o devenire; ea nu este o situatie fixa, ci un proces; nu este un rezultat, ci actiunea menita sa duca la acest rezultat.'

Dinamismul comunitar se datoreaza mai intai conceptiei generale a parintilor fondatori ai Comunitatilor Europene care, constienti de imposibilitatea edificarii printr-o decizie unica a intregului ansamblu existent astazi, au ales calea unui demers progresiv, bazat pe o solidaritate partiala, dar care sa se poata dezvolta in timp, pe masura ce imprejurarile au permis-o.

Aceasta viziune se regaseste inca din preambul Tratatului Comunitatii Europene a Carbunelui si Otelului (CECO), cand creatorii acestuia se declarau ' constienti ca Europa nu se va construi decat prin realizari concrete care sa creeze mai intai o solidaritate de fapt si prin stabilirea de baze comune pentru dezvoltarea economica'. Regasim aceeasi abordare si in preambul Tratatului CEE, cinci ani mai tarziu (in 1958). In sfarsit, Actul Unic European din 1987 face referire clara la acelasi obiectiv atunci cand statele membre se declara 'animate de vointa de a continua opera inceputa prin Tratatele CE si de a transforma ansamblul relatiilor intre ele intr-o Uniune Europeana, in conformitate cu declaratia solemna de la Stuttgart, din 19 iunie 1983'. Remarcam aici trecerea de la formula de 'uniune a popoarelor' la cea de 'uniune a statelor'.

Este momentul sa precizam ca termenul de 'Uniune Europeana' isi datoreaza succesul initial remarcabilei sale ambiguita 111i89b ti. El permitea evitarea, pana la un punct, a dezbaterii intre conceptul de federatie si cel de confederatie astfel incat, in anii '80, vorbind despre Uniunea Europeana se avea in vedere mai putin un obiectiv determinat, cat mai degraba o miscare spre o Comunitate care sa se comporte de o maniera mai solidara in eforturile sale de depasire a obstacolelor inerente realizarii constructiei europene. De altfel, disputa federatie - confederatie se perpetueaza si astazi, cand cadrul normativ comunitar a evoluat substantial prin  aparitia Tratatului de la Amsterdam.

Cert este ca aceasta 'nedeterminare a finalitatilor' a permis evolutiile succesive ale edificiului comunitar, acestea putand fi prezentate mai degraba ca fructe ale necesitatii, decat ca etape spre un obiectiv predeterminat.

Se pot gasi diferite ilustrari ale dinamismului comunitar. Exista mai intai un dinamism organizat prin Tratatul originar al Comunitatii Economice Europene. Astfel, articolul 138 care prevede alegerea Parlamentului European prin sufragiu universal direct, articolul 201 privind resursele proprii ale Comunitatii si articolul 235 referitor la posibilitatea extinderii competentelor comunitare constituie tot atatea mijloace de a face sa evolueze constructia initiala.

Exista apoi un dinamism nascut din practica institutiilor, caci acestea au fost constranse sa  coopereze intre ele pentru a permite Comunitatii sa functioneze. De aici numarul mare de schimburi de scrisori, de declaratii comune si de solutii nascute din nevoia de a umple zonele gri din Tratat intr-o epoca in care functionarea ansamblului nu se putea realiza fara aceste ajustari 'din mers' deoarece Tratatul originar nu avusese cum sa prevada multitudinea de situatii ce trebuiau rezolvate pe parcurs. Frecvent revizuirile ulterioare ale Tratatelor vin sa codifice practicile existente, un exemplu fiind includerea in Tratatul de la Maastricht a dreptului cetatenilor UE de a depune petitie catre Parlamentul European, drept acceptat cutumiar inca inaintea intrarii in vigoare a actului normativ amintit.

Dar uneori dinamismul apare de maniera externa in raport cu Tratatul si utilizeaza calea interguvernamentala. Este cazul evolutiei Consiliului European, multa vreme cameleon institutional ce putea fi, atat Consiliu de Ministri in cadrul Comunitatilor Europene, cat si forum interguvernamental al statelor membre, si care nu era oficializat decat prin mentionarea sa in articolul 2 al Actului Unic European, ceea ce nu-l facea insa sa devina o institutie comunitara. Odata cu intrarea in vigoare, la 1 noiembrie 1993, a Tratatului de la Maastricht, Consiliul European a devenit oficial institutie a Uniunii Europene.

Cert este ca asistam la un fenomen de dinamism extern, de la interguvernamental spre integrat, care exista insa si in formele de cooperare intre statele membre, nu doar in structurile comunitare integrate. Insusi Tratatul CEE introduce cooperarea in campul comunitar si da  Comunitatii competenta de a se organiza. Ulterior, Actul Unic European face o mentiune expresa in articolul 102 A, prin care introduce notiunea de 'cooperare economica si monetara'. Aceasta obligatie de cooperare nu este fara consecinte juridice. Astfel, intre statele membre in domeniul social. In fata unui recurs al Consiliului UE privind procedura aleasa de Comisie pentru atingerea acestui obiectiv, Curtea de Justitie a Comunitatilor Europene a apreciat ca articolul 118 confera Comisiei competente implicite, ceea ce face ca procedura aleasa de aceasta sa ramana valabila.

Cat despre cooperarea in domenii care nu intrau in campul  Tratatului, s-a manifestat teama de a nu vedea acest tip de cooperare antrenand o alunecare de la integrat spre interguvernamental. Se dadea exemplu, in acest sens, crearea in 1974 a Consiliului European, care a jucat in primii ani un rol perturbator in mecanismul institutional, prin incercarea de a plasa integrarea Europeana sub o palarie interguvernamentala.

Dar, in ciuda opozitiilor conjuncturale, increderea reciproca si acordul ce s-a stabilit progresiv intre statele membre ale Uniunii Europene in privinta obiectivelor de urmat au contribuit la o evolutie in sens invers, de la cooperare spre integrare.

Cel mai bun exemplu este ilustrat de cooperarea politica europeana care a debutat in 1970 intr-o forma pur interguvernamentala si care a evoluat progresiv spre integrat, devenind astazi Politica Externa si de Securitate Comuna, al doilea pilon al Uniunii Europene care pastreaza, cert, in substanta sa un caracter predominat interguvernamental dar in care elementele de competenta comunitara se regasesc din ce in ce mai mult datorita implicarii Comisiei Europene in procesul de decizie in materie de politica externa.

Tinand cont de caracteristicile enumerate, pare dificil de descris Uniunea Europeana de o maniera pur statica. Aceasta organizatie internationala, fondata pe un set de trei Tratate, s-a detasat rapid de constrangerile dreptului international public pentru a-si afirma propria sa specificitate si a evolua spre o structura de tip nou care nu s-a atins inca forma definitiva.

Fenomenul in cauza poate fi calificat ca fiind unul de 'constitutionalizare' in cadrul caruia relatiile intre institutiile UE s-au transformat profund. Dar pentru intelegerea acestui fenomen este necesara mai intai clarificarea naturii juridice a Uniunii Europene.

Asa cum am aratat anterior, admiterea de noi membri (extinderea) Comunitatii/Uniunii a constituit intotdeauna un subiect de discutie:

q       Prima faza a extinderii: Franta s-a opus aderarii Marii Britanii la Comunitate in anii '60, unul dintre motive fiind temerea Frantei ca Marea Britanie ar fi modificat modul de dezvoltare a Comunitatii. Franta a renuntat la opozitia sa in anii '70, ceea ce a deschis calea Marii Britani, Irlandei si Danemarcei.

q       A doua faza a extinderii: Discutia referitoare la aderarea Greciei, Portugaliei si Spaniei in anii '80 nu s-a concentrat asupra structurii interne a Comunitatii, ci asupra urmatoarelor probleme;

1. Era democratia stabilita intr-adevar in acele trei tari?

2. Ar putea Comunitatea sa sprijine noii membri din punct de vedere economic si sa  suporte povara financiara a acestei faze de extindere?

q       A treia faza a extinderii: Multi au fost reticenti cu privire la extinderea Comunitatii la inceputul anilor '90, cand un numar de tari membre ale AELS au solicitat aderarea. Erau atat de multe probleme interne de rezolvat. Oare n-ar trebui Comunitatea sa-si intareasca structura interna mai intai? Care ar fi consecintele extinderii numarului de membri la 16? Aprofundarea a obtinut majoritatea voturilor. Tarile candidate puteau sa adere numai dupa finalizarea Tratatului pentru Uniunea Europeana, in 1993. (Intrucat noile state membre aveau sa contribuie net la bugetul Comunitatii, nu au existat discutii in Comunitatea Europeana asupra impactului financiar). Austria, Suedia si Finlanda au aderat in 1995.

q       A patra faza a extinderii: (candidati admisi in 2004: Polonia, Ungaria, Cipru, Cehia, Slovacia, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania, Malta). A patra faza a fost poate una dintre cele mai dificile: ca in faza a treia, UE are un numar de probleme interne pe care trebuie sa le rezolve inainte de admiterea a noi membri: discutii cu privire la Uniunea Economica si Monetara, proceduri de vot si numarul de voturi pe fiecare stat membru in Consiliul de Ministri, numarul de membri in Comisie din partea fiecarui stat membru, domenii politice etc. Acestea se discuta in prezent in cadrul Conferintei Interguvernamentale. Dupa terminarea acesteia vor incepe negocierile pentru noi admiteri.(Adrian Severin, Institutii si politici comunitare, Institutul Social Democrat "Ovidiu Sincai", Bucuresti, 2004, p.1-5)

q       A cincia faza a extinderii: Bulgaria si Romania - la 1.01.2007

II Sistemul institutional

I.          

2.1. Principii referitoare la structura institutionala

Inainte de a trece la prezentarea propriu-zisa a acestor institutii, o precizare este necesara: in momentul de fata, in mod esential, 'scheletul' institutional al Uniunii Europene este reprezentat de structurile Comunitatii Europene, asa cum au evoluat ele din 1952, respectiv 1958, si pana astazi.

Inca de la inceput, sarcina realizarii scopurilor pentru care au fost create cele trei Comunitati (CECO, CEEA, CEE) a fost incredintata unui numar de patru institutii: Comisia, Consiliul, Parlamentul European si Curtea de Justitie. La acestea s-a adaugat ulterior Curtea de Conturi, care exista din 1977, dar a fost formal mentionata ca institutie fundamentala abia in Tratatul de la Maastricht. Prin acest Tratat au fost infiintate si o serie de alte institutii: Comisia, Consiliul, Parlamentul European si Curtea de Justitie. La acestea s-a adaugat ulterior Curtea de Conturi, care exista din 1977, dar a fost formal mentionata ca institutie fundamentala abia in Tratatul de la Maastricht. Prin acest Tratat au fost infiintate si o serie de alte institutii noi, importante pentru functionarea ansamblului comunitar, dar fara sa joace un rol esential.

Cat priveste sediile principalelor institutii comunitare, acestea au ramas neschimbate:

Comisia Europeana si Consiliul UE la Bruxelles

Curtea de Justitie si Curtea de Conturi la Luxemburg

Parlamentul European la Strabourg (in timpul sesiunilor ordinare), Luxemburg (o parte din Secretariatul General) si Bruxelles (comisii parlamentare, grupuri politice, sesiuni extraordinare, o alta parte din Secretariat).

Nu putem incheia aceasta trecere in revista fara a mentiona

q       Banca Europeana de Investitii, cu sediul la Luxemburg, 'arma financiara' a Uniunii Europene, a carei sarcina este de a contribui prin imprumuturi si prin utilizarea propriilor resurse la dezvoltarea echilibrata a tarilor membre ale UE. Prioritatile sale de ultima ora includ dezvoltarea retelelor transeuropene de transport si sprijinirea capitalului de risc cu ajutorul caruia se spera intr-o dezvoltare sustinuta a intreprinderilor mici si mijlocii care sa duca, prin crearea de noi locuri de munca, la reducerea somajului - devenit un fenomen ingrijorator la nivelul UE.

Revenind la prezentarea propriu-zisa a institutiilor UE, trebuie spus ca, pana in iulie 1967 cele trei Comunitati au avut Consilii si Comisii separate (pentru CECO, Comisia se numea 'Inalta Autoritate'), in timp ce Parlamentul European si Curtea de Justitie sunt comune, din 1958, pentru cele trei Comunitati.

Din 1967 exista un singur Consiliu si o singura Comisie, aceasta fuziune a institutiilor initiale fiind considerata un prim pas spre o Comunitate Europeana unica, generata de un singur Tratat (este ceea ce s- realizat prin Tratatul de la Maastricht din Olanda, semnat la 7 februarie 1992 i intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993).

O scurta prezentare a principalelor cinci institutii comunitare ne va permite cunoasterea interrelationarii pentru cele care alcatuiesc asa-numitul 'triunghi institutional':

Comisia Europeana este compusa in prezent din 27 de membri (comisari), aprobati prin acordul guvernelor statelor membre ale UE si al Parlamentului European (pana la intrarea in vigoare a Tratatului de la Maastricht fiecare stat isi propunea comisarul - sau comisarii sai - iar ceilalti membri il confirmau prin acordul lor, procedura fiind practic interguvernamentala). In timpul mandatului, care dureaza cinci ani, comisarii sunt independenti, atat fata de guvernele tarilor de unde provin, cat si fata de Consiliul UE, acestea neputand demite un membru al Comisiei. Cu toate acestea, Parlamentul European poate cere printr-o motiune de cenzura demisia in bloc a Comisiei, caz in care ea continua sa gestioneze problemele curente pana in momentul inlocuirii sale efective.

In termeni generali, rolul Comisiei Europene cuprinde functiile de gardian al Tratatului UE, organ executiv al Uniunii, detine monopolul cvasi-total al initiative in procesul legislativ si este aparator al intereselor Uniunii Europene in fata Consiliului, acesta din urma fiind, prin definitie, reprezentant al intereselor statelor membre. In plus, Comisia mai are o functie de reprezentare interna si externa

Numarul comisarilor nu este o constanta, la origini Comisia numarand doar noua membri (intr-o Comunitate cu sase state).

Consiliul Uniunii Europene este compus din reprezentanti ai guvernelor statelor membre. La reuniunile sale participa, de regula, ministrii responsabili cu sectorul aflat in discutie (fiecare guvern isi trimite ministrul sau), insa exista si un secretariat permanent (Secretariatul General al Consiliului UE), precum si reuniuni la nivelul ambasadorilor statelor comunitare si al adjunctilor acestora, in ceea ce se numeste 'Comitetul Reprezentantilor Permanenti' (COREPER 2 - pentru ambasadori, COREPER 1 - pentru adjunctii lor).

Desi ministrii de externe sunt considerati principalii reprezentanti in Consiliu (ei se reunesc in Consiliul Afacerilor Generale ce asigura coordonarea orizontala si politica externa), titularii portofoliilor de la finante, agricultura, transporturi, economie, protectie sociala, industrie, protectia mediului etc. se intalnesc frecvent, singuri sau cu ministrii de externe. Odata cu aparitia Uniunii Economice si Monetare si a monedei unice EURO, rolul ministrilor de finante a crescut considerabil, ei ajungand sa-i concureze ca importanta pe ministrii de externe.

La 'summit-ul' din decembrie 1974, sefii de stat (pentru Franta) sau de guverne (pentru celelalte tari membre) au stabilit sa se intalneasca in mod regulat in ceea ce se numeste de atunci 'Consiliul European'. La reuniunile acestuia participa, in mod obligatoriu, presedintele Comisiei Europene, unul dintre comisari (de obicei cel responsabil cu politica externa) precum si  ministrii de externe din cele 27 tari membre ale UE. Pana in 1985, numarul intrunirilor Consiliului European era de trei in fiecare an. Din 1986, ele s-au redus la doua, cate una in perioada fiecarei presedintii bianuale a UE.

Presedintia Consiliului UE este detinuta prin rotatie, cate sase luni, de fiecare stat membru. Daca initial ordinea alfabetica (cu numele fiecarei tari scris in limba sa oficiala) astazi, pentru a se evita instituirea unei reguli justificabile doar din punct de vedere alfabetic precum si riscul unor eventuale  sicane pe care presedintii consecutivi si le-ar putea face unul altuia, ordinea a fost oare cum schimbata astfel incat, de exemplu, in 1997, 1998, si 1999 ordinea presedintilor se prezinta astfel: Olanda, Luxemburg, Marea Britanie, Austria, Germania si Finlanda.

Asa cum am mentionat deja, Consiliul UE este asistat de un numar  de grupuri de lucru, precum si de COREPER, acesta din urma avand rolul de a filtra dosarele si de a pregati problemele de pe ordinea de zi a Consiliului de Ministri.

In ceea ce priveste Parlamentul European (P.E.), acesta numara 785 membri (desigur ca numarul a crescut permanent din 1958, odata cu fiecare nou membru primit in Comunitatea Europeana). In formula unei Uniuni Europene cu 27 membri, Parlamentul European numara euro deputati, desemnati prin sufragiu universal si direct in statele din care provin.

De mentionat ca procedura electorala nu este uniforma, desi au existat o serie de proiecte in acest sens (recent, dezbaterea pe aceasta tema a fost redeschisa), chestiunea tinand de resortul initiative parlamentare. Opozitia unor state cum ar fi Marea Britanie, care tin la procedurile lor traditionale, nu a permis insa adoptarea unor norme electorale unice pentru alegerea membrilor Parlamentului European.

Repartizarea celor  785 de locuri in institutia parlamentara a UE este urmatoarea: - Germania: 99 de locuri; - Franta, Italia, Marea Britanie: cate 87 locuri fiecare; - Spania: 64 de locuri; Olanda: 31 locuri; - Belgia, Grecia, Portugalia: cate 25 locuri fiecare; - Suedia: 22 locuri; - Austria: 21 locuri; - Danemarca si Finlanda: cate 16 locuri fiecare; - Irlanda: 15 locuri;  - Luxemburg: 6 locuri, Cipru: 6 locuri, Estonia: 6 locuri, Letonia: 9 locuri, Lituania 13 locuri, Malta 5 locuri, Polonia: 54 locuri, Republica Ceha:24 locuri, Slovacia: 14 locuri, Slovenia 7 locuri, Ungaria: 24 locuri, Bulgaria: 18 locuri, Romania 35 locuri.

Primele alegeri directe pentru Parlamentul European au avut loc la 10 iunie 1979, iar cele mai recente la 10-13 iunie 1999. Principala competenta a Parlamentului European au avut loc la 10 iunie 1979, iar cele mai recente la 10-13 iunie 1999. Principala competenta a Parlamentului European se manifesta in domeniul bugetar, acesta avand posibilitatea de a respinge in intregime adoptarea bugetului comunitar. A facut acest lucru pentru prima data in decembrie 1979 cand a respins proiectul de buget pentru anul 1980, a doua oara in 1985, iar cel mai recent caz il constituie refuzul PE, in decembrie 1998, de a acorda descarcarea bugetara pentru anul 1996, ceea ce a dus la votarea unei motiuni de cenzura la adresa Comisiei Europene la 14 ianuarie 1999 (aceasta nu a intrunit insa majoritatea ceruta pentru adoptare - doua treimi din numarul total de voturi, reprezentand in acelasi timp jumatate plus unu din totalul membrilor Parlamentului -  astfel incat a fost respinsa).

Parlamentul European, are , in acelasi timp, ultimul cuvant in ceea ce priveste cheltuielile comunitare neobligatorii (cheltuieli administrative, fondul social european - FSE, fondul de dezvoltare regionala - FEDER, fondurile alocate cercetarii, domeniului energetic, politicii industriale etc. - in total 27,5% din bugetul total al Uniunii Europene).

Intreaga existenta a Parlamentului European este marcata de o lupta permanenta pentru sporirea competentelor. In domeniul legislativ, puterea sa originara era relativ restransa, constand in principal in emiterea unor avize consultative. Tratatele originare mentionau insa si sectoare in care era necesar avizul conform al institutiei parlamentare (de exemplu, in cazul incheierii acordurilor de asociere cu terte tari sau al ratificarii acordurilor de aderare la UE). Din anul 1987, odata cu intrarea in vigoare a Actului Unic European (prima modificare majora adusa Tratatelor de constituire a Comunitatilor Europene) s-a introdus o procedura de cooperare intre Consiliul UE, Comisia Europeana si Parlamentul European, aplicabila deciziilor ce se iau cu majoritate calificata in domeniile ce tin de piata interna, politica sociala, coeziunea economica si sociala, cercetarea stiintifica.

Tratatul de la Maastricht (semnat in 1992, intrat in vigoare la 1 noiembrie 1993) a introdus o noua procedura numita 'procedura de codecizie' care ancoreaza si mai mult Parlamentul European in procesul de decizie legislativa, iar Tratatul de la Amsterdam (semnat in 1997, intrat in vigoare la 1.05.1999) a simplificat si extins codecizia astfel incat sa devina operationala intr-un numar sporit de domenii.

Curtea de Justitie este compusa din 27 judecatori (cate unul pentru fiecare stat membru) numiti prin acordul guvernelor tarilor UE pentru o perioada de 6 ani, ea avand rolul de a asigura implementarea prevederilor Tratatului. Cei 27 judecatori sunt asistati de  avocati generali. Exista si un Tribunal de Prima Instanta insarcinat cu solutionarea cauzelor de mai mica importanta, pentru a nu se aglomera foarte mult activitatea Curtii de Justitie.

Ultima institutie (care exista inainte de ratificarea Tratatului de la Maastricht) este Curtea de Conturi. Infiintata in anul 1977, dar fara a fi din punct de vedere strict juridic o institutie comunitara pana la intrarea in vigoare a Tratatului de Uniune Europeana (1 noiembrie 1993), ea este compusa din 27 membri aprobati prin decizia unanima a Consiliului UE, dupa consultarea Parlamentului European.

Rolul Curtii de Conturi este acela de a controla daca veniturile si cheltuielile din bugetul comunitar au fost legal obtinute si utilizate si daca managementul financiar al Uniunii Europene a corespuns programului stabilit la inceputul anului pentru care se efectueaza controlul. Rezultatul acestui control se concretizeaza intr-un raport anual pe baza caruia Parlamentul European acorda Comisiei Europene descarcarea bugetara.

Asa cum am mentionat, urmare deciziilor adoptate la Maastricht, in 1992, au fost infiintate o serie de noi institutii comunitare:

- Comitetul Economic si Social (ECOSOC) cu rol esentialmente consultativ si sediul la Bruxelles. El exista inainte de adoptarea Tratatului de la Maastricht, insa nu era legalizat ca instituie comunitara. Institutul Monetar European, cu sediul la Frankfurt. Deschis la 1 ianuarie 1994, el a avut rol de precursor al Bancii Centrale Europene, infiintata la 1 ianuarie 1999 odata cu aparitia monedei unice EURO;

- Agentia Europeana pentru Protectia mediului, cu sediul in Danemarca;

- EUROPOL, cu sediul in Olanda, se vrea a fi precurorul unei viitoare politii comune europene;

- Observatorul pentru Droguri, cu sediul in Portugalia;

- Oficiul pentru Medicamente (in Marea Britanie);

- Fundatia Educatiei Permanente (in Italia);

- Oficiul de Formare pentru tarile din Est (in Grecia);

- Oficiul pentru Sanatate si Protectia Muncii (in Spania);

- Oficiul de Inspectie Veterinara (in Irlanda);

- Comitetul Regiunilor, cu sediul la Bruxelles (in Belgia).

 Prin Tratatul de la Maastricht semnat la 07.02.1992 doisprezece sefi de state europene "au decis sa instituie o Uniune Europeana.. Bazata pe Comunitatile Europene cu MISIUNEA de a organiza intr-un mod coerent si solidar relatiile dintre statele membre si dintre popoarelor lor". Atunci, Uniunea si-a reales ca obiective, urmatoarele :

l sa promoveze un progres economic si social echilibrat si durabil prin crearea unui spatiu fara frontiere interioare, avand o moneda unica ;

l sa-si afirme identitatea pe scena internationala prin punerea in practica a unei politici externe si de securitate ;

l sa intareasca protectia drepturilor si a intereselor reortisantilor statelor membre prin instaurarea unei cetatenii a Uniunii;

l sa dezvolte Uniunea ca spatiu al libertatii, securitatii si justitiei asigurandu-se libera circulatie a persoanelor;

l sa mentina integral si sa dezvolte acquis-ul comunitar.

Pentru a-si realiza misiunea si obiectivele, Uniunea dispune de un cadru institutional unic, care asigura coerenta de ansamblu si continuarea actiunilor intreprinse privind progresele actuale si viitoare.

Sistemul institutional al Uniunii este un sistem unic in lume avand un "triunghi institutional" format din Parlamentul European, Consiliul de Ministri si Comisia Europeana carora li se adauga inca doua institutii importante, Curtea Europeana de Justitie si Curtea Europeana de Conturi, precum si alte institutii consultative, bancare, monetare etc.

2.2. Consiliul European

 Consiliul Europei este cea mai veche organizatie interguvernamentala si interparlamentara europeana, a carei sarcina principala o constituie intarirea democratiei, drepturilor omului si a statului de drept.

"Dupa catastrofa celui de-al doilea razboi mondial s-a urmarit crearea unui cat mai cuprinzator spatiu european de pace si oprirea renasterii sistemelor totalitare. De aici accentul asupra drepturilor omului si democratiei ca sarcina esentiala a Organizatiei si contributia sa cea mai importanta pentru unitatea Europei".

Ratiunea de a fi a Consiliului Europei este exprimata clar in Tratatul de la Londra (care constituie Statutul Consiliului Europei), semnat la 5 mai 1949, la Palatul St. James, de: Belgia, Danemarca, Franta, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Norvegia, Olanda si Suedia_ "Scopul esential al Consiliului Europei este acela de a realiza o uniune mai stransa intre membrii sai, pentru a apara si promova idealurile si principiile care constituie patrimoniul lor comun si pentru a favoriza progresul lor economic si social".

Nascut din dorinta de a construi o Europa a pacii, Consiliul Europei a atras, succesiv, in primii 40 de ani de existenta, toate statele libere de pe continent, incepand cu 10 state-membre in 1949, in mai 1989 organizatia numara 23 de membri.

Consiliul Europei a fost prima structura politica, in 1989, care a acceptat cooperarea europeana cu tarile Europei Centrale si de Est, confirmandu-si astfel statutul de unica organizatia capabila sa cuprinda toate democratiile de pe continent. In 10 ani, numarul membrilor sai a crescut de la , considerandu-se "ca integrarea este preferabila excluderii. Organizatia nu poate influenta dezvoltarea democratica a unei tari care doreste sa se alature familiei statelor democrate, tinandu-le la distanta. A le oferi sprijin, prin intermediul unui vast program de cooperare este, neindoielnic, mult mai util".

Activitatea Consiliului Europei vizeaza armonizarea politicilor statelor membre si adoptarea de practici si norme comune, care sa permita: apararea drepturilor omului si a democratiei pluraliste; favorizarea constientizarii si valorizarii identitatii culturale europene; cautarea de solutii viabile europene pentru problemele societatii (minoritati, xenofobie, protectia mediului inconjurator, bioetica, consumul de droguri etc.); sprijinirea tarilor din estul si centrul Europei, prin initierea de programe de cooperare complexe, in cadrul reformelor politice, legislative si constitutionale.

Compozitia Consiliului Europei

 Calitatea de membru al organizatiei poate fi obtinuta numai de statele europene care respecta conditiile stabilite prin Statutul Consiliului Europei si care adera la prevederile Conventiei europene a drepturilor omului. CEDO nu mai este demult o conventie obisnuita. Ea este de facto obligatorie pentru toate statele membre, fiind calificata drept conventie cu rang statutar si parte din dreptul constitutional al Organizatiei.

Angajamentele asumate de statele membre

Principala obligatie a statelor membre este aceea de a respecta principiile statutare ale organizatiei. Fiecare membru al Consiliului "Trebuie sa accepte principiile statului de drept si principiul in virtutea caruia fiecare persoana aflata sub jurisdictia sa trebuie sa se bucure de drepturile si libertatile fundamentale ale omului" (art. 3 din Statut).

A doua obligatie importanta consta in angajamentul fiecarui membru de a colabora la realizarea scopului Consiliului Europei.

In afara acestor categorii de angajamente, mai exista alte 2 categorii de angajamente care revin statelor membre: unele decurg din Conventiile Consiliului Europei acceptate de statele membre; celelalte sunt asa-numitele "angajamente individualizate", asumate de statele nou admise in Consiliu in timpul negocierilor de aderare, categorie ce a inregistrat o extensiune notabila dupa 1989, in procesul complex de admire in Organizatie a tinerelor democratii din Europa Centrala si de Est (de ex. angajamentele referitoare la efectuarea unor reforme, adoptarea sau modificarea de legi, in vederea armonizarii legislatiei lor cu standardele Consiliului Europei).

Monitorizarea indeplinirii angajamentelor

Consiliul Europei dispune de un sistem complex de monitorizare a modului in care statele membre isi respecta angajamentele asumate, care cuprinde atat proceduri judiciare cat si nejudiciare.

Procedura judiciara a fost stabilita de Conventia europeana a drepturilor omului.

Conventia sociala europeana, Conventia europeana pentru prevenirea torturii si Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale contin prevederi referitoare la monitorizarea indeplinirii angajamentelor asumate de catre partile contractante.

O forma de monitorizare consta in examinarea periodica, de catre comisiile permanente ale Consiliului Europei, a aplicarii de catre partile contractante, a instrumentelor internationale elaborate sub auspiciile Consiliului.

In actiunea de monitorizare, sunt implicate direct urmatoarele organe ale Consiliului: Comitetul Ministrilor, Adunarea Parlamentara, Secretariatul Consiliului si Congresul Puterilor Locale si Regionale din Europa.

Daca initial acest gen de monitorizare se limita la statele membre din Europa Centrala si de Est, admise recent in Organizatie, ulterior el s-a extins la totalitatea statelor membre. "Declaratia de la Viena", adoptata la reuniunea la varf de la 9 octombrie 1993, a jucat un rol esential in aceasta privinta, sefii de stat si de guvern declarandu-se "hotarati sa asigure respectarea deplina a angajamentelor acceptate de toate statele membre ale Consiliului Europei".

Procedura admiterii de noi membri

In Statutul CE (art. 3, coroborat cu art. 4 si preambulul Statutului) se arata ca, spre a putea fi invitat sa devina membru, un stat trebuie sa fie european, democratic, sa respecte principiul suprematiei legii si sa garanteze respectarea omului "oricarei persoane aflate sub jurisdictia sa".

In scopul aplicarii art. 4 din Statut, Adunarea Parlamentara a definit termenul de "stat european" astfel: teritoriul unui stat situat pe continentul european; statele transcontinentale al caror teritoriu este doar in parte european din punct de vedere geografic; statele trans-caucaziene (Georgia, Armenia, Azerbaidjan), cu conditia ca ele sa-si manifeste ferm vointa de a fi considerate ca facand parte din Europa.

Statutul prevede (la art. 5) si posibilitatea invitarii unor state europene, "in circumstante speciale", sa devina membri asociati ai Consiliului. Un membru asociat are dreptul sa fie reprezentat numai in Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei.

Aprecierea privind capacitatea noilor candidati de a se conforma prevederilor statutare si vointa lor de a le aplica este o prerogativa care apartine atat Comitetului Ministrilor, cat si Adunarii Parlamentare.

Comitetul Ministrilor invita un stat sa devina membru plin, in functie de avizul adoptat de Adunarea Parlamentara. Conform Rezolutiei statutare din 1951, acest aviz nu are caracter obligatoriu. In realitate, insa, il are.

In problema admiterii de noi membri (si nu numai) Adunarea Parlamentara nu a adoptat niciodata o atitudine dogmatica, ci s-a ghidat dupa "etica responsabilitatii", care presupune o adanca preocupare pentru posibilele consecinte ale propriilor actiuni.

Astfel, Portugalia a fost admisa in CE in 1976, desi Constitutia portugheza nou adoptata continea prevederi care erau in contradictie cu standardele CE. Adunarea Parlamentara a considerat atunci ca tanara democratie portugheza avea nevoie de o incurajare. Rezultatul nu a intarziat sa apara, Constitutia Portugaliei fiind ulterior supusa unor revizuiri pentru realizarea concordantei cu standardele CE.

In cazul admiterii statului Lichtenstein, in 1978, discriminarea femeilor (care nu obtinusera inca dreptul la vot) a fost criticata de Adunarea Parlamentara. Ea a acordat totusi acestei tari beneficiul indoielii, exprimandu-si speranta ca acestei forme de discriminare i se va pune capat. Lucru care s-a si intamplat in 1985, cand femeile au obtinut dreptul de a vota.

Dupa obtinerea avizului Adunarii, Comitetul Ministrilor decide printr-o rezolutie admiterea statului in cauza ca membru al Organizatiei si autorizeaza Secretarul general sa adreseze guvernului acestuia invitatia de aderare.

Statutul de observator

Statutul de observator poate fi atribuit oricarui stat sau organizatii internationale interguvernamentale care accepta sa respecte principiile democratiei, suprematia dreptului, precum si drepturile si libertatile fundamentale ale omului si care doreste sa coopereze cu Consiliul Europei.

Statele si organizatiile internationale interguvernamentale care beneficiaza de acest statut pot trimite observatori la reuniunile comitetelor de experti interguvernamentali si la conferintele ministrilor specializati, dar nu si la reuniunile Comitetului Ministrilor sau ale Adunarii Parlamentare. Ele pot numi un observator permanent pe langa Consiliul Europei.
 

Statutul de invitat

 In scopul facilitarii procesului de aderare a tarilor Europei Centrale si de Est, Adunarea Parlamentara a instituit, in 1989, statutul de invitat special, aplicabil tuturor parlamentelor nationale ale statelor europene nemembre care au ratificat sau au aderat la Actul final de la Helsinki.

Statutul de invitat special ("inventat" in 1989 de catre parlamentarul liberal elvetian Peter Sager) acorda parlamentelor care beneficiaza de el, la cererea lor si in urma deciziei Biroului Adunarii Parlamentare, dreptul de a participa la lucrarile majoritatii comisiilor, cu drepturi depline, cu exceptia celui de a vota si de a depune propuneri de texte spre a fi adoptate de Adunare, sau amendamente la aceste texte.

Retragerea din Consiliul Europei
  Retragerea din Consiliul Europei este un drept suveran al fiecarui stat membru. Statul care doreste sa se retraga din Organizatie trebuie sa adreseze o notificare oficiala Secretarului general in legatura cu intentia sa (art. 7 din Statut).

Retragerea devine efectiva la sfarsitul anului financiar in care s-a facut notificarea, daca aceasta s-a produs in timpul primelor 9 luni ale anului financiar. Daca notificarea s-a facut in ultimele 3 luni ale anului financiar, ea devine efectiva la sfarsitul viitorului an financiar.

Suspendarea si retragerea calitatii de membru

Art. 8 din Statut prevede ca oricarui membru al Organizatiei, care a incalcat in mod grav cele 3 principii fundamentale, ii pot fi suspendate drepturile de reprezentare. Mai mult, Comitetul Ministrilor ii poate cere sa se retraga din consiliu, retragerea fiind in acest caz, o sanctiune.

Consiliul de ministri

Supranumit "Vocea guvernelor", Consiliul de ministri indeplineste un rol triplu: de prezentare, in conditii de egalitate, a abordarilor si pozitiilor nationale cu privire la problemele cu care se confrunta societatile Europei, de elaborare a raspunsurilor europene la aceste probleme si provocari si de aparare (impreuna cu Adunarea Parlamentara) a valorilor fundamentale ale Consiliului Europei.

 Componenta. Consiliul de ministri reuneste ministrii afacerilor externe din cele 41 de state membre.

Lucrarile curente ale Comitetului se realizeaza de Delegatii Ministrilor. Fiecare ministru desemneaza un delegat, care este cel mai adesea si reprezentantul permanent al statului membru. Reprezentantii permanenti sunt acreditati oficial pe langa Consiliu si beneficiaza de statut diplomatic.

Presedintia Consiliului de ministri se asigura prin rotatie, pe o durata de 6 luni, schimbandu-se cu ocazia fiecarei sesiuni, potrivit ordinii alfabetice engleze a statelor membre.

Presedintia reuniunilor Delegatilor este detinuta de reprezentantul permanent al statului care asigura presedintia Comitetului Ministrilor.

Sesiunile ministeriale au loc de 2 ori pe an (in aprilie/mai si octombrie/noiembrie). In general, reuniunile se desfasoara la Strasbourg, la sediul Consiliului Europei si dureaza o zi.

La cererea unuia dintre membrii sai sau a Secretariatului general stabileste o ordine de zi provizorie, pentru fiecare sesiune a Comitetului. Ea cuprinde, rezolutiile Adunarii Parlamentare mentionate in Statut; problemele a caror examinare a fost solicitata de un membru sau de Secretarul general si eventual propuneri de rezolutii; fixarea datei si locului urmatoarei reuniuni.

O sedinta este statutara daca la ea participa majoritatea membrilor Comitetului.

Sedintele Comitetului Ministrilor se tin cu usile inchise; discutiile sunt consemnate intr-un proces-verbal confidential si sintetizate intr-un comunicat comun, care se da publicitatii.

In practica, cu prilejul fiecarei sesiuni ministeriale, Presedintele si Secretarul general organizeaza cate o conferinta de presa.

Procedura de adoptare a deciziilor

Din punctul de vedere al majoritatii necesare pentru adoptarea deciziilor de catre Consiliu, se disting 4 categorii de decizii:

a) Decizii care se iau cu unanimitate de voturi (art. 20 din Statut);

l recomandarile catre guverne;

l problemele legate de rapoartele pe care Consiliul de ministri le prezinta Adunarii Parlamentare;

l deciziile legate de procedura secreta a reuniunilor ministrilor;

l deciziile privind tinerea sesiunilor Adunarilor Parlamentare in alta localitate decat Strasbourg;

l hotarari referitoare la amendarea unor prevederi ale Statutului Organizatiei;

l orice alta chestiune pe care, datorita importantei ei, Comitetul decide sa o supuna regulii unanimitatii.

b) Deciziile adoptarea cu majoritatea de doua treimi sunt cele referitoare la admiterea de noi membri.

c) Hotararile importante ale Comitetului (ca de exemplu, cea referitoare la stabilirea bugetului si a Programului de activitati internationale) se adopta cu o majoritate de doua treimi din voturile exprimate de majoritatea reprezentantilor care au dreptul sa faca parte din Comitet.

d) Deciziile adoptate cu majoritate simpla de voturi sunt cele referitoare la problemele care tin de Regulamentul interior sau de reglementarile financiare si administrative.

De regula, Comitetul evita sa adopte decizii cu vot majoritar si chiar sa recurga la vot, cautand realizarea consensului (exceptie fac unele probleme de procedura si atributiile exercitate in aplicarea Conventiei europene a drepturilor omului).

Competentele statutare ale Consiliului de Ministri

a) Dialogul politic, care vizeaza urmatoarele obiective: examinarea aspectelor politice ale cooperarii europene; realizarea unei armonizari a pozitiilor asupra problemelor internationale de interes comun; discutarea unor evenimente legate de promovarea sau violarea flagranta a principiilor Consiliului Europei si adoptarea unei atitudini comune; facilitarea adoptarii de masuri concrete pentru solutionarea unor probleme importante ale societatii europene; contribuirea, in masura posibilului si in acord cu partile in cauza, la rezolvarea problemelor existente intre statele membre.

b) Adoptarea si urmarirea aplicarii Programului interguvernamental de activitati. La sfarsitul fiecarui an, delegatii ministrilor adopta un program interguvernamental de activitati (corelat cu bugetul pentru anul urmator), in cele noua domenii de activitate ale Consiliului: democratie, libertati si drepturi fundamentale; mediu si comunicatie; probleme sociale si economice; educatie, cultura, patrimoniu, sport; tineret; sanatate; gestiunea spatiului si mediului natural; democratie locala; cooperarea juridica.

Principalele criterii si orientari in stabilirea prioritatilor activitatilor interguvernamentale sunt: contribuia la procesul de constructie europeana; interesul manifestat de catre un numar mare de state pentru o participare activa; ameliorarea relatiilor cu statele europene nemembre; cooperarea cu tarile din Europa Centrala si de Est; protectia minoritatilor nationale; lupta impotriva intolerantei; cooperarea culturala; cooperarea transfrontaliera; coeziunea sociala; mediul natural si urban; fluxurile de migratiune.

Potrivit Statului, Consiliul de ministri este abilitat sa creeze, in scopurile pe care le considera necesare, comitete sau comisii cu caracter consultativ sau tehnic. In structura Consiliului Europei, exista in prezent peste 30 comitete directoare (investite cu raspunderea activitatilor interguvernamentale intr-un anumit sector de activitate) si de comitete ad-hoc (create intr-un scop precis).

c) Adoptarea de recomandari catre statele membre. In cazul adoptarii de catre guverne a unei politici comune fata de anumite probleme concrete, Consiliul de ministri poate adresa recomandari guvernelor statelor membre. Ele sunt adoptate cu votul unanim al reprezentantilor prezenti la sedinta.

Expresie colectiva a opiniei guvernamentale a membrilor Consiliului Europei, recomandarile au o autoritate morala certa, chiar daca nu au forta juridica obligatorie a conventiilor.

d) Incheierea de conventii si acorduri. Din proprie initiativa sau la recomandarea Adunarii Parlamentare, Comitetul de ministri examineaza masurile ce se impun pentru infaptuirea telurilor Consiliului Europei. Concluziile lui pot avea forma unei conventii sau a unui acord.

Secretarul general va supune conventia sau acordul in cauza, ratificarii de catre statele membre, instrumentul juridic respectiv neangajand decat tarile care l-au ratificat.

In cei 50 de ani de existenta, Consiliul Europei a adoptat si a deschis spre semnare si ratificare 174 de conventii si acorduri in diverse domenii, cele mai importante fiind: Conventia europeana a drepturilor omului si cele 11 protocoale ale sale; Carta sociala europeana; Conventia asupra prevenirii torturii si a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante; Conventia culturala europeana; Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale.

e) Competente stabilite prin conventii internationale. Consiliului de ministri ii revin anumite raspunderi in aplicarea unor conventii ale Consiliului Europei.

In urma intrarii in vigoare, in noiembrie 1998, a Protocolului aditional nr. 11 la Conventia europeana a drepturilor omului (prin care s-a hotarat crearea Curtii europene unice a drepturilor omului), Comitetului ii revine un rol important in controlul aplicarii sentintelor Curtii europene a drepturilor omului.

Si alte instrumente ale Consiliului Europei - Carta sociala europeana, Codul european de securitate - confera Comitetul de ministri functii privind controlul aplicarii lor.

f) Admiterea de noi state membre. Dupa cum s-a prezentat la Capitolul 1, Sectiunea 1.2., aprecierea privind capacitatea noilor candidati de a se conforma prevederilor statutare si vointa lor de a le aplica este o prerogativa care apartine atat Comitetului de ministri, cat si Adunarii Parlamentare.

Comitetul de ministri invita un stat sa devina membru plin, in functie de avizul adoptat de Adunarea Parlamentara. Conform Rezolutiei statutare din 1951, acest aviz nu are caracter obligatoriu. In realitate, insa, il are.

g) Punerea in practica a programelor de cooperare si asistenta in favoarea tarilor din Europa Centrala si de Est. Programele au ca scop sprijinirea acestor state in procesul de instaurare a unui regim de democratie pluralista, de respectare a drepturilor omului si a principiilor statului de drept si integrarea lor treptata in Consiliul Europei si in alte structuri europene.

Ele sunt concepute pe trei planuri majore:

l promovarea informatiei, a dialogului politic si a unei bune cunoasteri reciproce;

l cooperare si asistenta pentru promovarea democratiei pluraliste, a drepturilor omului si a statului de drept;

l integrarea progresiva in programele, institutiile si structurile Consiliului Europei.

h) Competente in domeniul financiar-administrativ. Consiliul de ministri decide, cu efect obligatoriu, asupra oricarei probleme referitoare la organizarea si aranjamentele interioare ale Consiliului Europei, adoptand in acest scop, dispozitii financiare si administrative, care imbraca uneori forma unor rezolutii (decizii cu caracter definitiv).

In materie financiara. Proiectul de buget al Consiliului Europei se prezinta anual, de catre Secretarul general, spre examinare si aprobare, Comitetului de ministri. Acesta repartizeaza cheltuielile Secretariatului si alte cheltuieli comune, intre statele membre.

Comitetul de ministri aproba, periodic, statutul functionarilor Secretariatului, baremurile de remunerare a acestora si, ca parte integranta a bugetului anual, schema posturilor permanente si organizarea Secretariatului.

In materie administrativa. Numirea in posturile de Secretar general, Secretar general adjunct si Grefier al Adunarii Parlamentare face obiectul unor proceduri speciale.

Examinarea candidaturilor pentru aceste posturi se face de Comitetul de ministri, cu consultarea Adunarii Parlamentare, in cadrul Comitetului mixt. Comitetul de ministri supune apoi Adunarii Parlamentare o lista de candidati, continand cel putin doua nume pentru fiecare din cele trei posturi.

Alegerea se face de catre Adunarea Parlamentara.

Cei trei functionari superiori sunt numiti pentru o perioada de 5 ani si pot fi realesi.

Secretarul general asigura gestiunea administrativa a personalului; in cazul numirii functionarilor de rang superior el se consulta cu Delegatii ministrilor. Pentru numirea controlorului financiar si a  Secretarului Comitetului de ministri, este necesara adoptarea Comitetului de ministri.

Incetarea activitatii acestora in posturile respective se decide de Secretarul general, cu asentimentul Comitetului de ministri.

Relatiile Consiliului de ministri cu celelalte organe ale Consiliului Europei

Relatiile Comitetului de ministri cu Adunarea Parlamentara imbraca urmatoarele forme:

l prezentarea de catre Comitetul de ministri a rapoartelor prevazute de Statut: cu ocazia fiecarei sesiuni partiale a Adunarii Parlamentare, Comitetul de ministri publica un raport intitulat: "Comunicare privind activitatile Comitetului de ministri: raport statutar". El reprezinta o analiza a modului de aplicare a programului interguvernamental de la ultima sesiune partiala;

l cereri de avize adresate Adunarii Parlamentare;

l prezentarea de catre Adunarea Parlamentara a concluziilor asupra problemelor dezbatute, sub forma unei recomandari adresate Comitetului de ministri;

l atitudinea adoptata fata de recomandarile formulate de Adunarea Parlamentara; hotararile Adunarii Parlamentare - recomandari, rezolutii, avize, directive - sunt inscrise pe ordinea de zi a primei reuniuni a Delegatilor ministrilor, de dupa fiecare sesiune a Adunarii.

Comitetul de ministri publica raspunsurile adresate Adunarii Parlamentare intr-o culegere intitulata "Decizii adoptate"; corespunzator reuniunii la care a fost adoptat raspunsul. Mai tarziu, aceste raspunsuri apar separat in seria "Documente oficiale ale Adunarii Parlamentare".

Prin natura lui, un raspuns trebuie publicat. Conform art. 20 si 21 din Statut, orice text referitor la o reuniune a Comitetului de ministri trebuie sa fie votat in unanimitate pentru a fi publicat, ceea ce, uneori, a intarziat mult publicarea raspunsurilor catre Adunare.

Pentru remedierea acestei situatii, Delegatii Ministrilor au luat, in noiembrie 1994, urmatoarea decizie:

"Delegatii, constatand ca in Statut nu exista o dispozitie contrara, sunt dea cord ca de acum inainte, sa adopte raspunsurile catre Adunarea Parlamentara cu majoritatea prevazuta la art. 20 (d) din Statut (2/3 din reprezentanti), intelegandu-se faptul ca vor fi depuse toate eforturile pentru a se ajunge la un consens intr-un termen rezonabil".

Comitetul de ministri poate accepta sau refuza o recomandare a Adunarii, dar, in general, el adopta cel putin un raspuns cu privire la aceasta recomandare.

l raspunsuri la intrebari; intrebarile puse in vederea obtinerii unui raspuns scris pot fi adresate, in orice moment, de catre parlamentari, Comitetului de ministri, prin intermediul presedintelui Adunarii Parlamentare. Ele trebuie sa vizeze subiecte care figureaza sau au figurat pe ordinea de zi a Adunarii.

Presedintele decide asupra admisibilitatii intrebarii si o transmite Comitetului de ministri.

Intrebarile puse in vederea obtinerii unui raspuns oral - orice parlamentar poate depune pe perioada unei sesiuni partiale o singura intrebare, la care sa obtina un raspuns oral si care se adreseaza Presedintelui Comitetului de ministri.

Reprezentarea Consiliului de ministri la dezbaterile Adunarii Parlamentare. Comitetul de ministri poate imputernici un reprezentant sau orice ministru al unui stat membru sa prezinte Adunarii Parlamentare punctul sau de vedere asupra unei anumite probleme.

Orice membru al Comitetului se poate adresa Adunarii Parlamentare, in numele guvernului sau sau in nume personal, intr-o anumita problema aflata pe ordinea de zi a acesteia.

Orice reprezentant al Comitetului de ministri sau un delegat al sau poate asista la lucrarile Adunarii si al comisiilor sale si poate lua cuvantul atunci cand solicita acest lucru.

Comitetul mixt este principalul organ de coordonare a activitatilor Comitetului de ministri si Adunarii Parlamentare, avand ca atributii:

l examinarea problemelor de interes comun pentru cele 2 foruri:

l discutarea unor teme de insemnatate deosebita pentru Consiliul Europei (relatiile cu tarile din Europa Centrala si de Est, cererile de aderare, probleme legate de activitatile interguvernamentale, reformele institutionale sau resursele financiare ale organizatiei);

l formularea de propuneri pentru ordinea de zi a reuniunilor Comitetului de ministri si Adunarii Parlamentare;

l analiza unor masuri vizand aplicarea recomandarilor adoptate de Comitet sau de Adunare.

Comitetul mixt este alcatuit din cate un reprezentant al guvernului fiecarui stat membru al Consiliului Europei si dintr-un numar egal de reprezentanti ai Adunarii, inclusiv presedintele acesteia, care asigura si presedintia reuniunilor Comitetului mixt. Secretarul general al Consiliului Europei participa cu titlu consultativ la reuniunile Comitetului mixt.

Comitetul mixt delibereaza cu usile inchise, nu adopta decizii (deci nu voteaza), iar concluziile discutiilor nu se consemneaza in procese verbale sau protocoale.

Comitetul mixt se intruneste, de regula, o data pe an, cu prilejul sesiunii ministeriale de toamna a Comitetului de ministri, in forma unui "Comitet mixt largit" sau a unui "colocviu", sau ori de cate ori situatia o cere.

Relatiile cu Congresul Puterilor Locale si Regionale din Europa.

Comitetul de ministri si Adunarea Parlamentara consulta Congresul asupra problemelor care sunt de natura sa puna in cauza competentele si interesele esentiale ale colectivitatilor locale si regionale.

Recomandarile si avizele Congresului Puterilor Locale si Regionale din Europa sunt adresate, dupa caz, Comitetului sau Adunarii, sau ambelor foruri.

Pentru recomandarile adresate Comitetului, Delegatii ministrilor pot adopta un raspuns catre Congres. Daca recomandarea este adresata simultan Comitetului si Adunarii, Comitetul de ministri formuleaza un raspuns catre CPLRE, dupa ce Adunarea s-a pronuntat asupra recomandarii in cauza.

Relatiile dintre Comitetul de ministri si conferintele ministeriale de specialitate.

Comitetul de ministri are un rol important in stabilirea unor raporturi speciale de lucru cu fiecare dintre conferintele ministeriale de specialitate, rol care vizeaza: pregatirea conferintelor; participarea unor state nemembre si a unor organizatii internationale in calitate de observator; ordinea de zi; aplicarea deciziilor respectivelor conferinte.

Principalele comisii permanente si ad-hoc ale Consiliului de ministri

Comisiile permanente sau ad-hoc au in responsabilitate portiuni insemnate din Programul interguvernamental de activitati, aflandu-se in subordinea directa a Comitetului de ministri.

Cele mai importante comisii sunt: Comisia permanenta pentru drepturile omului; Comisia permanenta pentru egalitatea dintre femei si barbati; Comitetul ad-hoc de experti pentru schimburi de pareri privind activitatile vizand stabilirea de norme ale Natiunilor Unite in domeniul drepturilor omului; Comitetul ad-hoc de experti privind problemele dimensiunii umane a OSCE; Comitetul ad-hoc de experti privind mecanismul de indeplinire a Conventiei-cadru pentru protectia minoritatilor; Comisia permanenta privind mass-media; Comisia securitatii sociale europene; Comisia permanenta privind politica sociala; Comisia permanenta pentru folosirea fortei de munca; Comisia permanenta privind infractiunea; Comisia populatiei europene; Consiliul cooperarii culturale; Comisia pentru dezvoltarea sportului; Comisia invatamantului superior si cercetarii; Comisia patrimoniului cultural; Comisia educatiei; Comisia culturala; Comisia permanenta europeana pentru cooperare interguvernamentala in domeniul tineretului; Comisia europeana a sanatatii; Consiliul pentru strategia pan-europeana a diversitatii biologice si a peisajului; Comisia pentru activitatile Consiliului Europei in domeniul diversitatii biologice si a peisajului; Comisia permanenta privind puterile locale si regionale; Comisia europeana privind cooperarea juridica; Comisia europeana privind problemele criminale; Comisia permanenta privind bioetica; Comitetul ad-hoc de experti privind aspectele legale ale azilului teritorial, refugiatilor si apatrizilor; Comisia consilierilor juridici privind dreptul international public.

2.4. Comisia Uniunii Europene

Constituita din 1-2 membri, cetateni ai fiecarui stat, numiti pe o durata de 5 ani prin consultarea guvernelor statelor membre. Are in frunte un presedinte al Comisiei, care la randul lui, a fost desemnat de comun acord cu Guvernele statelor membre si aprobat de Parlament.

Membrii Comisiei isi indeplinesc functiile in "deplina independenta". In realizarea indatoririlor lor, ei nu solicita si nu accepta instructiuni de la nici un guvern sau organism, intreaga Comisie indeplinindu-si misiunea cu respectarea orientarilor politice definite de presedintele sau.

In fapt, Comisia este motorul sistemului institutional comunitar rezultand si din functiunile sale esentiale care sunt urmatoarele:

a) detine dreptul initiativei legislative, ea propunand textele de lege care sunt supuse apoi adoptarii Parlamentului si Consiliului;

b) este instanta executiva ea asigurand executia legilor europene (directive, regulamente, decizii), bugetelor si programelor adoptate de catre Parlament si Consiliu;

c) vegheaza la respectarea dreptului comunitar impreuna cu Curtea de Justitie, altfel spus este "gardianul Tratatelor";

d) reprezinta Uniunea Europeana pe "scena" internationala negociind acorduri internationale, in mod deosebit cele de natura comerciala si de cooperare.

e) formuleaza recomandari sau avize asupra materiile care fac obiectul Tratatului Uniunii, daca acesta o prevede in mod explicit sau daca Comisia considera necesar.

Comisia publica un Raport anual asupra activitatii Uniunii cu cel putin o luna inainte de deschiderea sesiunii Parlamentului.

 2.5. Parlamentul Uniunii Europene

Este ales prin sufragiu universal direct, pentru 5 ani, din reprezentanti ai statelor membre, tinand cate o sesiune ordinara anuala si altele extraordinare. Are in componenta sa un Presedinte si un Birou desemnati de membri Parlamentului si bineinteles, un numar de Comisii parlamentare.

Reunind in sanul sau formatiuni politice paneuropene, prin reprezentantii statelor membre, Parlamentul are urmatoarele functiuni esentiale.

a)      impreuna cu Consiliul adopta legile europene, participarea sa contribuind la garantarea legitimitatii democratice a textelor adoptate;

b)      impreuna cu Consiliu adopta bugetul Uniunii in integritatea sa, avand competenta sa faca modificari in partajarea cheltuielilor comunitare;

c)      exercita un control democratic asupra Comisiei Europene: aproba desemnarea membrilor sai si dispune de puterea de a-i cenzura. Exercita, de asemenea, un control politic asupra ansamblului institutiilor Uniunii etc.

2.6. Curtea de Justitie

Curtea de Justitie Europeana asigura respectarea si interpretarea dreptului comunitar. Ea este competenta in litigiile care pot interveni intre statele membre, institutiile comunitare, intreprinderile sau particularii, cetateni ai comunitatii europene.

Formata din27 judecatori, care se reunesc in sedinte plenare sau camere compuse din 3-5-7 judecatori, Curtea este asistata de avocati generali, toti numiti de acord pentru 6 ani de Guvernele statelor membre. In anul 1989, Curtii i s-a alaturat un Tribunal de prima instanta.

2.7. Curtea de Conturi

Constituita din 27 membri, numiti pentru 6 ani de Consiliu, dupa consultarea Parlamentului dintre persoanele care apartin sau care a apartinut in tarile lor institutiilor de control existent sau care poseda o calificare deosebita pentru asemenea functii.

Curtea verifica legalitatea si regularitatea incasarilor si cheltuielilor Uniunii si se asigura de buna gestiune financiara a Bugetului Uniunii Europene, indiferent de locul provenientei veniturilor sau de destinatia cheltuielilor.

2.8. Alte organisme comunitare

In afara institutiilor comunitare mentionate functioneaza, si probabil se vor constitui si altele in viitor, diverse Comitete (Comitetul economic si social, Comitetul regiunilor, Comitetul special pentru agricultura etc.), Banci (Banca Centrala de Investitii, Banca de Investitii Europeana), Institutul Monetar European, Oficiul de Politie European etc. Toate acestea au menirea sa sprijine consolidarea si dezvoltarea comunitatii ca si pregatirea viitoarelor sate ce vor adera la Uniunea Europeana.

Principiile generale ale dreptului comunitar

Asa cum am mentionat, principiile generale de drept constituie unul dintre izvoarele dreptului comunitar. Primele trei tipuri de izvoare amintite pana acum (dreptul primar, dreptul secundar, acordurile internationale la care UE este parte) au o trasatura comuna, aceea ca toate produc drept scris.

La fel ca in toate sistemele de drept, si in cazul dreptului comunitar normele scrise nu pot acoperi toata gama de situatii juridice ce apar in practica, de aceea va exista intotdeauna si o zona gri pe care o va umple dreptul nescris. Izvorul dreptului comunitar nescris il constituie principiile generale de drept. Acestea sunt reguli ce reflecta conceptele elementare de drept si justitie care trebuie respectate de catre orice sistem de drept.

Deoarece dreptul comunitar scris reglementeaza esentialmente domeniile economic si social, principiile generale de drept constituie unul dintre cele mai importante izvoare ale dreptului comunitar in general. De mentionat ca Tratatul de la Amsterdam a facut unele progrese notabile pe linia transpunerii acestor principii generale in norme de drept consacrate in actul constitutiv al Uniunii Europene.

Utilizarea acestor principii permite umplerea golurilor inerente ce persista in sistemul dreptului scris, oferind si solutii la chestiuni legate de interpretarea normelor existente. Principalele puncte de referinta luate in consideratie atunci cand determinam care sunt principiile generale de drept aplicabile dreptului comunitar se refera la aceste trasaturi comune tuturor sistemelor de drept din statele membre ale Uniunii Europene.

Curtea de Justitie a CE a consacrat prin jurisprudenta sa urmatoarele principii generale, care au fost astfel recunoscute ca izvor nescris al dreptului comunitar.

- principiul privind obligatia Comunitatii de a oferi despagubiri pentru prejudicii produse ca urmare a actiunii institutiilor comunitare sau a personalului acestora; - principiul legalitatii in administratie; - principiul proportionalitatii (conform caruia actiunea trebuie sa fie proportionala cu scopul propus); - principiul certitudinii (sigurantei) juridice; - principiul protejarii intereselor legitime; - principiul nediscriminarii si principiul egalitatii de tratament;

- principiul dreptului la informare egala; - principiul respectarii drepturilor fundamentale ale omului.

Acordurile intre statele membre

Ultimul izvor al dreptului comunitar il constituie acordurile (tratatele si conventiile) incheiate intre statele membre ale Uniunii Europene. Intereseaza aici acele acorduri incheiate in stransa conexiune cu solutionarea unor probleme ce ating si sfera activitatilor de competenta comunitara, fara insa ca Uniunea Europeana sa dispuna de puteri specifice in sectorul respectiv, competenta nefiind transferata de la nivelul national la cel comunitar. Domeniul in care altfel de situatii au aparut cel mai adesea este cel al dreptului international privat. Doua astfel de acorduri au fost incheiate in 1968, in privinta recunoasterii si aplicarii reciproce a hotararilor instantelor nationale in materie civila si comerciala, precum si in privinta recunoasterii mutuale a societatilor comerciale si persoanelor juridice nationale. Trebuie mentionat insa ca de atunci dreptul comunitar a evoluat considerabil, acoperind in buna masura lacunele perioadei de inceput a Comunitatilor Europene.

Raportul dintre dreptul comunitar si dreptul national

Studiul dreptului comunitar releva existenta unei oarecare dificultati in a stabili in mod corect locul acestuia in raport cu alte sisteme de drept si a-i delimita frontierele. Doua dintre abordarile posibile trebuie respinse de la inceput: dreptul comunitar nu poate fi conceput nici ca o colectie de acorduri internationale, nici ca un apendice al sistemelor juridice nationale. Din contra, prin aparitia Comunitatilor Europene, iar apoi a Uniunii Europene statele membre si-au limitat suveranitatea legislativa si au creat un sistem juridic aplicabil, atat lor, cat si subiectilor nationali de drept (persoane fizice si juridice).

Avand in vedere toate acestea, se pune intrebarea care este raportul dintre dreptul comunitar si dreptul national al statelor membre. Situatia este cu atat mai complexa cu cat drpetul comunitar si dreptul national se aplica acelorasi persoane. Pe de alta parte, dreptul comunitar poate deveni operational doar daca este incorporat ca parte a sistemului juridic national, asa cum stipuleaza Tratatele originare. Realitatea este ca ordinea juridica comunitara si cea nationala se intrepatrund si sunt reciproc dependente.

SISTEMUL JURIDIC COMUNITAR

Ordinea juridica comunitara - o noua ordine juridica

 Cele trei Tratate care stau la baza Comunitatilor Europene au evoluat de la statutul de act de drept international la cel de act constitutional. Tratatul de la Amsterdam, iar inaintea sa cel de la Maastricht, prin elementele sale de noutate - uniunea economica si monetara si moneda unica EURO, politica externa si de securitate comuna, cooperarea in domeniul justitiei si al afacerilor interne, introducerea cetateniei europene - ca si prin consolidarea unor prevederi ce existau deja in campul comunitar.

Aceasta Constitutie, in mod particular valorile fundamentale pe care le ocroteste, poate prinde viata si capata substanta numai prin intermediul dreptului comunitar, ceea ce face din Uniunea Europeana o realitate juridica in trei sensuri diferite: este creata prin lege, este izvor de lege si reprezinta o ordine de drept, ultima caracteristica derivand din primele doua.

Uniunea Europeana este creata prin lege

Uniunea Europeana isi atinge obiectivele nu prin forta si dominatie, ci prin intermediul legii. Doar o unitate creata prin decizia suverana a statelor care o compun s-a dovedit a fi viabila, iar fundamentul acesteia consta in existenta si protejarea prin lege a unor valori cum sunt libertatea si egalitatea, explicit stipulate atat in Tratatele originare, cat si in Tratatul de la Amsterdam.

Documente ale Uniunii Europene sun izvor de drpet

In sensul ratiunii ce a dus la crearea legii, izvorul dreptului comunitar il constituie solidaritatea internationala si dorinta de a prezerva pacea si a construi o Europa mai buna prin intermediul integrarii economice si politice. Acestea sunt motivele forta carora Uniunea Europeana le datoreaza existenta sa.

In sensul determinarii bazei formale care da nastere normei juridice comunitare, izvoarele dreptului comunitar pot fi structurate sub forma unei piramide la care varful constituie elementul cel mai important:

l Tratatele de consfintire a CE si UE (legislatia primara);

l Norme de reglementare (reglementari), Norme de implementare a reglementarilor (implementing Regulations), Directive, Decizii, Recomandari, Opinii (legislatia secundara);

l Acorduri internationale la care UE este parte;

l Principii generale de drept;

l Conventii intre statele membre care creeaza norme uniform aplicabile pe teritoriul UE.

Tratatele de constituire a Comunitatilor Europene si a Uniunii Europene

Prima sursa, izvorul primar al dreptului comunitar, o reprezinta cele trei tratate de constituire a Comunitatilor Europene (CECO - 1952, CEE si Euratom - 1958), cu modificarile, anexele si protocoalele aparute de-a lungul anilor. Ele au fost incluse in Tratatul de la Maastricht (1993) inlocuit la randul sau de Tratatul de la Amsterdam (1999). (Desi acestea din urma sunt compuse din tratatul CE (prescurtat TCE) cu modificarile de rigoare aduse la Maastricht si, respectiv, Amsterdam si din Tratatul de Uniune Europeana (prescurtat TUE), pentru usurinta exprimarii vom folosi termenul de "Tratat" pentru intre ansamblul, urmand ca distinctia sa fie facuta in functie de situatia concreta la care se face referire, iar acolo unde este cazul vom utiliza siglele TCE si/sau TUE).

Uniunea europeana este mai mult decat o organizatie internationala in care tarile coopereaza. Statele membre ale UE au renuntat in mod voluntar la dreptul lor la independenta completa intr-un numar de domenii ale politicii. Comisia Europeana este cea care negociaza acordurile comerciale internationale, nu statele membre, iar preturile din agricultura nu mai sunt stabilite de catre statele membre. Exista o politica agricola comuna, o politica comuna cu privire la concurenta, exista o politica comerciala comuna etc. Pentru toate acestea este nevoie de legislatie comuna, care este implementata si interpretata in mod uniform in toate statele membre.

 Caracteristicile legislatiei europene:

l Legislatia europeana nu este atat de cuprinzatoare ca o legislatie nationala. De exemplu, nu contine un cod penal sau al familiei.

l Legislatia europeana este mai puternica in probleme economice, chiar daca s-a dezvoltat semnificativ de-a lungul anilor, inclusiv tot mai multe domenii.

l Ea se situeaza alaturi de legislatia nationala, intrucat aproape ca nu exista domeniu in care sa aiba putere exclusiva.

l Prioritate: Legislatia europeana are prioritate asupra celei nationale: o instanta nationala nu poate hotari impotriva legislatiei europene.

 Cu ce se ocupa legislatia europeana?

l Defineste care domenii ale politicii intra in competentele UE si care nu;

l Defineste responsabilitatile fiecarei institutii europene;

l Defineste cum trebuie implementata legislatia europeana;

l Explica procedura de luare a deciziilor.

 Izvoarele legislatiei europene

l Tratatele formeaza "constitutia" UE, baza legislatiei europene. Acestea sunt:

l ESCS (Comunitatea Europeana a Carbunelui si Otelului);

l CEE (Comunitatea Economica Europeana);

l Euratom (Tratatul European pentru Energie Atomica);

l Tratatul pentru Uniunea Europeana (Tratatul de la Maastricht - 1992), care a amendat primele trei tratate;

l Definitia structurii institutionale (Consiliu, Comisie etc).

Curtea de Justitie, instanta suprema a UE. Are jurisdictie asupra tuturor celor patru tratate, cu unele exceptii, si anume:

l pilonul 2 al Tratatului pentru UE (Politica Comuna Externa si de Aparare)

l majoritatea partilor pilonului 3 (Justitie si Afaceri Interne)

Asa cum am mentionat anterior, acestea sun interguvernamentale, de exemplu cooperarea dintre statele membre fara implicarea institutiilor europene.

2. Legislatia secundara: Deciziile institutiilor europene

Acestea sunt legi adoptate de institutiile europene. Acesta este procesul de transpunere a principiilor generale din tratate in reguli specifice, practice, adoptate de Consiliu, Parlament si uneori de Comisie. Legislatia referitoare la Comisie acopera adesea aspecte tehnice si administrative. Legislatia referitoare la Consiliu si Parlament are adesea o perspectiva mai larga.

Tipuri de legislatie secundara:

 reglementare:

1. obligatorie in intregime

2. generala

3. aplicabila direct in toate statele membre

Cele mai multe reglementari sunt adoptate de Comisie si au caracter tehnic (se refera adesea la agricultura si pescuit).

(Nota: in ECSC reglementarea se numeste decizie).

 directiva:

1. obligatorie sub aspectul rezultatului scontat

2. este mai flexibila decat o reglementare

3. adesea mai generala decat o reglementare (in principiu)

4. aproape intotdeauna se adreseaza tuturor statelor membre

(Nota: in ECSC directiva se numeste recomandare)

 decizie:

1. obligatorie in intregime pentru cel caruia ii este adresata

2. poate fi adresata unui numar de state membre sau tuturora, unei companii sau grup de indivizi

3. adesea specifica si administrativa

Exemple: decizia de initiere a unui program de actiune, de scutire de la o anumita masura existenta, etc.

(Nota: in ECSC decizia se numeste decizie individuala)

 opinie si recomandare:

1. nu are caracter obligatoriu

2. (dar Curtea de Justitie se refera adesea la ea)

3. are mai mult o semnificatie politica

3. Deciziile Curtii

Curtea de Justitie joaca un rol central in interpretarea legislatiei europene. Deciziile sale constituie baza "precedentului judiciar": clarificarea continutului Tratatelor. Deciziile Curtii au implicatii cu efecte generale (vezi mai jos).

4. Rolul Curtii de Justitie

Curtea de Justitie nu poate actiona din proprie initiativa: ea trebuie sa astepte pana cand cazurile ii sunt deferite (de alte institutii europene sau de o Curte nationala). In ce cazuri actioneaza Curtea?

1. Neindeplinirea unei obligatii: Comisia sau statele membre pot cere Curtii sa actioneze daca un alt stat membru nu s-a conformat legislatiei europene (de ex., nu a implementat o directiva).

2. Impunerea unei penalitati: (a) Comisia poate aplica penalitati financiare companiilor care nu se supun legilor concurentei. Daca o companie nu este de acord cu hotararea judecatoreasca a Comisiei, poate face apel la Curte. Curtea poate anula sau confirma decizia Comisiei. (b) Tratatul pentru Uniunea Europeana (1992) a conferit Curtii puterea de aplicare a penalizarilor pentru un stat membru care nu se supune legislatiei europene (numai dupa ce Comisia a incercat sa convinga statul membru sa se supuna, dar fara succes).

3. Solicitarea anularii: fiecare dintre institutiilor europene si statele membre pot cere Curtii sa decida procedura institutionala adecvata in aplicarea unei anumite decizii.

4. Reglementari preliminare: Acestea sunt cele mai importante cazuri, intrucat ele constituie majoritatea activitatii Curtii. Instantele nationale pot cere Curtii de Justitie sa dea o "reglementare preliminara" atunci cand au vreo intrebare cu privire la interpretarea legislatiei europene. Curtea nu poate da o decizie (nu poate da ea insasi o pedeapsa financiara sau de alta natura), doar o interpretare. Aceasta interpretare va fi folosita apoi de catre instanta nationala.

 Curtea are un rol important in dezvoltarea legislatiei UE si a UE in intregime:

l Ea a clarificat si a intarit statutul legislatiei europene

Cazul Francovich, 1992: Curtea a hotarat ca persoanele fizice au dreptul la compensatii financiare daca au suferit daune in urma neaplicarii de catre un stat membru a unei directive la timpul potrivit.

l Competenta UE a fost intarita prin deciziile Curtii

Cazul Barber, 1990: Art. 199 din Tratat stipuleaza ca barbatii si femeile au dreptul la salarii egale. Curtea a decis ca pensiile sunt parte a salariului unei persoane. De aceea, companiile trebuie sa asigure femeilor aceleasi drepturi la pensionare ca si barbatilor. Aceasta decizie a avut consecinte serioase intr-un numar de state membre.

l A scutit UE de necesitatea de a intocmi legislatii specifice in anumite domenii

Cazul Cassis de Dijon, 1979: Curtea a hotarat ca o tara nu poate refuza importarea unui anume produs prin dezvoltarea standardelor nationale de alimentatie (cu exceptia cazului cand scopul este protectia consumatorilor si a sanatatii acestora). Cand un produs este realizat produs in mod legal intr-un stat membru, el trebuie sa fie acceptat in alt stat membru: recunoastere reciproca.

 Actele cu caracter normativ emise de institutiile Uniunii Europene in cursul exercitarii competentelor ce le sunt atribuite prin Tratat reprezinta legislatia secundara, al doilea izvor important al dreptului comunitar. El cuprinde o gama larga de tipuri de acte legislative, tipice pentru acest ansamblu original care este Uniunea Europeana.

Problema care s-a pus inca, de la inceput a fost de a decide formele legislatiei comunitare si efectele pe care aceasta din urma le produce. Sarcina institutiilor abilitate sa rezolve problema in cauza era de a alinia conditiile economice, sociale, de protectia mediului etc. din statele membre la standarde comune, care sa devina astfel independente de vointa particulara a unui stat. In acelasi timp, trebuia ca prin acest proces sa nu se intervina mai mult decat era necesar in sistemele de drept intern ale tarilor membre.

Acest ansamblu de conditionari a facut ca sistemul juridic al UE sa fie construit pe principiul ca atunci cand aceeasi solutie se impune a fi adoptata in toate statele membre, norma de drpet comunitar inlocuieste legislatia nationala. Cand acest lucru nu este necesar, se aplica norma de drept intern.

Pentru a putea aplica dreptul comunitar pe teritoriul statelor membre, solutionand  in acelasi timp conflictele potentiale cu norma de drept intern, au fost luate patru categorii de masuri.

Cea mai drastica actiune o reprezinta inlocuirea normei nationale cu norma comunitara. Exista apoi norme comunitare prin care institutiile UE actioneaza asupra sistemelor de drept national doar in mod indirect. In al treilea rand, exista masuri ce se adopta cu referire doar la un caz concret, fara a putea fi extinse sau generalizate. Ultima categorie se refera la actele juridice comunitare ce nu au caracter obligatoriu pentru statele membre sau pentru resortisantii acestora.

Toate aceste categorii de acte normative au fost introduse prin Tratatele originare si se regasesc si in Tratatul de la Amsterdam. Exista insa diferente intre forma si denumirile lor in Tratatul CECO, pe de o parte, si Tratatele CEE si Euratom, pe de alta parte. Astfel, Tratatul CECO contine doar trei tipuri de acte juridice - decizii, recomandari si opinii (art. 14 din Tratatul CECO), in timp ce Tratatele CEE si Euratom mentioneaza cinci forme - reglementari, directive, decizii, recomandari si opinii (art. 189 CEE si art. 161 CEEA). Diferentele se explica prin faptul ca formele dezvoltate de Tratatul CECO s-au dovedit inadecvate pentru distinctia dintre cele doua seturi sa persiste doar pana la fuzionarea celor trei Comunitati, astfel incat in prezent se foloseste un sistem unitar de acte normative comunitare: reglementari, directive, decizii, recomandari si opinii.

Reglementarile

Sunt cele mai importante acte juridice ce pot fi adoptate de Uniunea Europeana. Doua trasaturi ce nu sunt caracteristice dreptului international public justifica aceasta afirmatie: reglementarile ce se aplica integral si obligatoriu in toate statele membre, iar aplicabilitatea lor este directa - cu alte cuvinte, nu este necesar sa fie incorporate in legislatia interna pentru a avea caracter obligatoriu.

Cu toate asemanarile lor cu legile interne, reglementarile nu pot fi totusi descrise ca echivalent al acestora la nivel comunitar, deoarece le lipseste caracteristica esentiala a unei legi: nu sunt adoptate de catre un parlament (prin modificarile aduse Tratatului CE la Maastricht si Amsterdam, Parlamentul European este implicat din ce in ce mai mult in procesul legislativ, astfel incat se poate anticipa un moment in care majoritatea, daca nu toata legislatia comunitara sa fie supusa aprobarii acestui for parlamentar).

Scopul si efectele reglementarilor pot fi ilustrate cu ajutorul unui exemplu. Astfel, sectorul agricol a constituit inca de la inceput un domeniu de actiune al reglementarilor. Pe piata agricola comuna bunurile sunt comercializate pe intreg teritoriul celor 15 tari membre ale UE, astfel este imperios necesar sa se opereze cu norme juridice unice, acelasi in orice punct al Uniunii, ceea ce impune o adoptare centralizata a legislatiei in materie, iar masurile luate sa aiba aplicabilitate directa in toate tarile membre. Singura norma comunitara avand aceste doua caracteristici este reglementarea.

Directivele

Reprezinta a doua forma a legislatiei comunitare cu efecte obligatorii. Ele se adreseaza statelor membre, uneori tuturor, alteori numai unora dintre ele. Este prima deosebire dintre acestea si reglementari, care sunt destinate tuturor. O a doua trasatura care le distinge de reglementari este faptul ca directivele nu reprezinta o forma noua a dreptului comunitar unitar, obligatoriu pe intreg spatiul UE. Ceea ce face o directiva este de a cere destinatarilor ei (statele membre) sa ia toate masurile pentru a asigura implementarea acesteia. Astfel spus, directiva este un act juridic obligatoriu insa modalitatile de transpunere a acestuia in practica sunt la latitudinea autoritatilor nationale.

Ratiunea de a fi a acestei forme a legislatiei comunitare este de a permite statelor membre aplicarea dreptului comunitar tinand cont de circumstantele concrete din fiecare tara. Aceasta deoarece fondatorii Tratatelor CE au plecat de la prezumtia ca schimbarile absolut necesare pe care cele trei Tratate le faceau in sistemele nationale de drept recomandau in unele cazuri, mentinerea la nivelul fiecarui stat membru a competentei de a alege modalitatile concrete de aplicare a normei comune. In acest fel interesele nationale se reconciliau cu cele comunitare. Un alt argument in favoarea acestei abordari consta in dorinta de a adopta masuri unitare pastrand in acelasi timp diversitatea caracteristicilor nationale.

Aceasta forma a legislatiei UE (directivele ) reprezinta astfel principala metoda de armonizare a cadrului normativ intern al tarilor membre (conform art. 1000 CEE) prin care disparitatile intre normele nationale sunt gradual eliminate, aliniind politicile guvernamentale la niste standarde comune.

Deciziile

Pe langa normele juridice propriu-zise (reglementari si directive), un al treilea instrument al dreptului comunitar il reprezinta deciziile. Acestea sunt masuri administrative. In anumite cazuri, institutiile Uniunii Europene pot fi ele insele responsabile cu aplicarea Tratatului sau a reglementarilor (directivele sunt implementate de catre autoritatile nationale), iar acest lucru este posibil daca ele au capacitate legala de a lua masuri cu caracter obligatoriu pentru persoanele fizice si juridice ca si pentru statele membre UE. In sistemul juridic comunitar aceasta functie este indeplinita de catre decizii. Decizia este deci mijlocul legal prin care institutiile comunitare pot ordona ca un caz individual sa fie solutionat intr-un anumit fel. Institutiile Uniunii Europene abilitate cu competente de a emite decizii pot cere in acest mod unui stat membru sau unor persoane fizice ori juridice determinate sa faca sau sa se abtina de la a face ceva, le pot conferi drepturi ori impune obligatii in sarcina acestora.

Opiniile si recomandarile

Sunt ultimele instrumente juridice comunitare explicit mentionate in Tratat. Aceste categorii de masuri legale permit institutiilor UE sa-si prezinte punctul de vedere in fata statelor membre sau chiar in fata persoanelor fizice si juridice, fara insa ca acestea sa fie obligate sa se conformeze solutiei propuse de administratia comunitara. Prin exceptie, recomandarile au caracter obligatoriu in sistemul CECO, fiind asimilate directivelor.

In ceea ce priveste opiniile, ele sunt oferite atunci cand institutiile comunitare li se cere sa-si exprime pozitia fata de o situatie curenta sau un caz particular aparut pe teritoriul unui stat membru.

Semnificatia reala a recomandarilor si opiniilor este de natura morala si politica, fondatorii Comunitatilor Europene plecand de la prezumtia ca, dat fiind prestigiul de care se bucura institutiile comunitare si posibilitatile acestora de a avea o viziune mai larga decat in cadrul national asupra conditiilor care se desfasoara procesul de implementare a Tratatelor, destinatarii acestor masuri administrative le vor aplica in mod voluntar. Aceste acte legale neobligatorii nu sunt adoptate prin procedura legislativa obisnuita ce implica triunghiul institutional Comisie-Consiliu-Parlament European, ci reprezinta doar pozitia institutiei comunitare de la care emana.

Acordurile internationale la care UE este parte

Acordurile  internationale la care Uniunea Europeana este parte (prin Comunitatea Europeana), reprezinta cel de-al treilea izvor de drept comunitar.

Fiind unul dintre cei mai importanti actori in arena institutionala, Europa comunitara nu-si poate limita sfera de activitate doar la managementul propriilor afaceri interne.

Baza juridica a acestor acorduri o constituie art. 113 din Tratatul CEE care reglementeaza politica comerciala comuna.

Acordurile de cooperare

Denumirea lor completa este, de obicei, "acorduri de cooperare economica si comerciala". Acestea implica nu doar prevederi comerciale cum ar fi acordarea reciproca a clauzei natiunii celei mai favorizate si a unor cote sporite de export, dar si consultarea si cooperarea in domeniile economic, stiintific si tehnic. In mod frecvent, aceste acorduri contin clauze privind incheierea unor contracte pe termen lung, schimb de licente, construirea in comun a unor obiective industriale, acordarea unor credite preferentiale, etc. Deoarece ele depasesc limitele pur comerciale, baza lor juridica o constituie impreuna art. 113 si 135 din Tratatul CEE (ultimul articol se refera la posibilitatea extinderii competentelor comunitare).

Astfel de acorduri de cooperare au fost semnate cu tarile arabe exportatoare de petrol, cu tarile Pactului Andin (Bolivia, Columbia, Ecuador, Peru si Venezuela) in 1984, cu China tot in 1984, sau cu statele ASEAN (Indonezia, Malaezia, Filipine, Singapore si Thailanda) in 1980, cu tarile baltice (Estonia, Letonia si Lituania) in 1992. Cu acestea din urma acordurile de cooperare au fost inlocuite ulterior cu acorduri de asociere, cele trei state baltice aflandu-se in prezent in procesul de pregatire a aderarii la UE.

Un model nou de acorduri de cooperare il constituie cele incheiate cu Federatia Rusa, Ucraina, Republica Moldova, dar si cu alte state din spatiul ex-sovietic. Acestea poarta numele de Acorduri de parteneriat si cooperare. Fara a merge mult dincolo de limitele cooperarii clasice, ele au unele elemente de noutate cum ar fi "clauza de democratizare", care se regaseste si in acordurile europene din generatia celor incheiate cu tarile din Europa Centrala si de Est, dar sub o forma usor diferita.

Acordurile de asociere

Baza lor juridica o constituie, in principal, art. 238 din Tratatul CEE, care prevede dreptul Comunitatii Europene de a incheia acorduri cu state terte prin care se stabilesc o asociere, actiuni comune si proceduri speciale de coopeare. In practica insa, cele mai multe acorduri de asociere implica si chestiuni comerciale cum ar fi reduceri tarifare sau eliminarea restrictiilor cantitative, de aceea baza juridica include si art. 113 CEE, iar uneori chiar si art. 235.

Pot fi distinse trei tipuri de acorduri de asociere:

l Asocierea ca o forma speciala de asistenta pentru dezvoltare

De exemplu, acordurile de asociere incheiate de CE cu 69 de tari din Africa, Pacific si Caraibe - "Grupul Lome", dupa numele capitalei statului Togo unde s-a semnat primul acord de acest tip cu tarile mentionate; ulterior acordurile au fost reinnoite periodic, astfel incat astazi s-a ajuns la "Acordul Lome 5". Un alt exemplu il reprezinta acordurile incheiate cu unele state din bazinul Marii Mediterane;

l Asocierea ca o etapa preliminara aderarii

La vremea respectiva aceasta a fost situatia Acordului de asociere a Marii Britanii, care a pregatit aderarea acestei tari la CE in anul 1973;

l Asocierea ca substitut sau alternativa la statutul de membru al CE

In acest scop a fost conceput initial Spatiul Economic European intre tarile CE si cele ale AELS, intrat in vigoare la 1.01.1984; evolutiile ulterioare au dus insa la aderarea la UE a trei dintre tarile AELS - Suedia, Finlanda si Austria, astfel incat viitorul SEE a devenit incert.

Acordurile europene

Acest tip de acord este cel mai complet dintre toate actele internationale bilaterale incheiate de Comunitatea Europeana cu state terte.

Baza sa juridica o formeaza simultan art. 113, 235 si 238 CEE, acordurile europene fiind de fapt acorduri de asociere de nivel superior, concepute special pentru tarile din Europa Centrala si de Est (Romania, Polonia, Ungaria, Republica Ceha, Slovacia, Bulgaria, Slovenia, Estonia, Letonia si Lituania) si avand drept obiectiv final aderarea acestor state la Uniunea Europeana.

Acordurile europene contin, pe langa prevederi comerciale, de cooperare economica si tehnica si de asistenta financiara, o clauza privind eliminarea rapida de catre UE a barierelor tarifare in relatia cu statele asociate. Un capitol nou si extrem de important al acestor acorduri se refera la instituirea dialogului politic intre partenerii asociati, deci intre UE si statele cu care a incheiat astfel de acorduri. (Acordul european UE - Romania a intrat in vigoare la 1.02.1995).

Acorduri comerciale sectoriale multilaterale

Prin intermediul acestora s-au stabilit reglementari speciale multilaterale cu privire la comertul cu anumite produse. Cel mai important acord de acest tip la care Comunitatea Europeana este parte este "Acordul multifibra" (the Multi-Fibre Arrangement) in domeniul comertului international cu produse textile, incheiat in 1973 si care a fost ulterior extins si modificat. Acest document este umbrela juridica ce autorizeaza introducerea unor restrictii cantitative la importul de textile provenind din state terte, pentru a proteja productia interna din statele comunitare. In baza acestui acord, Comunitatea Europeana a incheiat 26 de tratate bilaterale cu tari exportatoare de produse textile.

O ultima forma de acorduri, pe cale de aparitie, sunt Acordurile de stabilizare si asociere, a caror structura nu este inca pe deplin conturata, dar care se vor a fi situate din punct de vedere al continutului undeva intre acordurile de parteneriat si cooperare si acordurile europene. Ele se adreseaza pentru inceput Albaniei si Macedoniei, intr-o incercare a UE de a ancora aceste tari in sistemul de valori occidentale si de stabilzare a regiunii balcanice.

Statele membre UE. Conditii de aderare

I.            Unificarea unui continenta.

a.      Uniunea celor 25

Cu ocazia reuniunii de la Copenhaga din decembrie 2002, Consiliul European a facut un pas insemnat in istoria integrarii europene. Prin invitatia adresata catre 10 noi state de a adera la UE la 1 mai 2004, Uniunea Europeana nu a crescut doar din punct de vedere geografic si ca numar al populatiei, dar a pus capat scindarii pe continentul nostru, care, incepand din 1945, separase lumea libera de blocul comunist.

Cea de-a cincea extindere a UE a avut o dimensiune politica si una morala. A permis unor tari precum Cipru, Republica Ceha, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia si Slovenia, europene nu doar prin pozitia geografica, ci si din punct de vedere cultural, istoric si al aspiratiilor, sa se alature familiei europene. Ele fac parte acum din proiectul monumental conceput de cei ce au pus temeliile UE.

Bulgaria si Romania au devenit candidate in 1995. Pentru aceste doua state procesul a durat mai mult decat pentru celelalte 10, insa in cele din urma ele au aderat la UE la 1 ianuarie 2007, crescand numarul statelor UE la 27.

b. Urmatoarea extindere

c. Candidati la statutul de membru Turcia, membra NATO, semnatara a unui acord de asociere cu UE, a solicitat statutul de membru in 1987. Pozitia geografica si istoria politica ale acesteia au condus la o ezitare indelungata a UE inainte de a raspunde pozitiv cererii. Totusi, in octombrie 2005, Consiliul European a inceput negocierile de aderare cu Turcia. In acelasi timp a inceput negocierile si cu Croatia, un alt stat candidat. In cazul acestor doua state nu s-a fixat inca o data pentru intrarea in vigoare a unui eventual tratat de aderare la sfarsitul negocierilor.

d. Balcanii deVest

Aceste state, dintre care majoritatea au facut parte din fosta Iugoslavie, se indreapta catre Uniunea Europeana pentru a-si accelera reconstructia economica, pentru a imbunatati relatiile reciproce lezate de razboaie etnice si religioase, precum si pentru a-si consolida institutiile democratice. UE a acordat statutul de,,tara candidata' Fostei Republici lugoslave a Macedoniei in noiembrie 2005. Alti potentiali candidati sunt Albania, Bosnia si Hertegovina, Muntenegru si Serbia.

II. Conditiile pentru statutul de membru

a.  Conditii legate

Integrarea europeana a fost dintotdeauna un proces politic si economic deschis tuturor tarilor europene pregatite sa adere la tratatele fondatoare si sa preia in intregime legislatia UE. In conformitate cu articolul 237 din Tratatul de la Roma,,,orice stat european poate aplica pentru a deveni membru al Comunitatii'.

Articolul F din Tratatul de la Maastricht adauga faptul ca statele membre trebuie sa aiba ,,sisteme de guvernare [] bazate pe principiile democratice.'

b. ,,Criteriile de la Copenhaga In 1993, in urma cererilor formulate de catre fostele tari comuniste de a adera la Uniune, Consiliul European a stabilit trei criterii care trebuie indeplinite pentru a deveni membru. La momentul aderarii, noii membri trebuie sa aiba:

. institutii stabile ce garanteaza democratia, statul de drept, drepturile omului si respectarea si protectia minoritatilor;

. o economie de piata functional si capacitatea de a face fata presiunii concurentiale si fortelor pietei din cadrul Uniunii;

. capaciatea de a prelua obligatiile de membru, inclusiv sprijinirea obiectivelor Uniunii. Trebuie sa aiba o administrate publica capabila sa aplice si sa administreze in practica legislatia UE.

c. Procesul de aderare Negocierile de aderare se poarta intre fiecare stat candidat si Comisia Europeana, care reprezinta UE. Dupa incheierea acestora, decizia de a permite unui nou stat sa adere la UE se ia unanim de catre statele membre in cadrul Consiliului.

Parlamentul European trebuie sa dea avizul conform printr-un vot pozitiv cu majoritatea absoluta a membrilor. Toate tratatele de aderare trebuie ulterior ratificate de catre statele membre si tarile candidate conform procedurilor constitutional ale fiecarei tari.

Pe parcursul perioadei de negociere, tarile candidate primesc ajutor din partea UE pentru facilitarea cresterii economice. In cazul aderarii celor 10 tari in 2004, acesta a constat fntr-un pachet de 41 de miliarde de euro, avand ca principal scop finantarea proiectelor structurale, astfel incat nou-venitii sa-si poata indeplini obligatiile de membru.

III. Cat de mare poate deveni UE?

a. Granite geografice

Dezbaterile referitoare la ratificarea Tratatului privind Uniunea Europeana, care au avut loc in majoritatea tarilor membre, au aratat ca multi europeni isi fac griji cu pri-vire la granitele finale ale Uniunii Europene si chiar cu privire la identitatea acesteia. Nu exista raspunsuri simple la aceste intrebari, mai ales avand in vedere faptul ca fiecare stat priveste in mod diferit propriile interese geopolitice si economice.Tarile baltice si Polonia sustin obtinerea calitatii de membru de catre Ucraina. 0 posibila aderare a Turciei ar aduce in discutie statutul unor tari din Caucaz, precum Georgia si Armenia.in ciuda faptului ca Islanda, Norvegia, Elvetia si Liechtenstein indeplinesc conditiile pentru a deveni membre, ele nu sunt membre ale Uniunii Europene deoarece, la ora actuala, opinia publica din aceste tari se opune aderarii.

Situatia politica din Belarus si pozitia strategica a Moldovei inca reprezinta o problema. Este evident faptul ca Rusia nu poate obtine statutul de membru, intrucat actualmente s-ar crea dezechilibre inacceptabile in Uniunea Europeans, atat din punct de vedere politic, cat si geografic.

b. Conditii administrative

De altfel, regulile privind calitatea de membru in prezent, asa cum sunt definite in Tratatul de la Nisa din 2003, prevad cadrul institutional pentru o Uniune cu ma­ximum 27 de membri. Depasirea acestei cifre ar presupune un nou acord intergu-vernamental privind relatiile intre statele membre in cadrul institutiilor.

Capacitatea Uniunii de a functiona conform principiilor fundamentale prevazute in Tratate (a se vedea capitolul 4,,Cum functioneaza UE?') va fi mai redusa avand peste 30 de tari membre. Procedurile de decizie vor trebui reexaminate in profun-zime pentru a evita blocajul si pentru a permite UE sa isi pastreze capacitatea de actiune.

In plus, mai sunt probleme sensibile cum ar fi folosirea limbilor oficiale. Prin aderarea Bulgariei si a Romaniei, numarul limbilor oficiale a ajuns la 23. Extinderea UE nu trebuie sa dea impresia cetatenilor de rand ca identitatea lor nationala si regionala dispare in cadrul unei UE standardizate.

IV. Candidati si non-candidati

Uniunea Europeana duce doua politic! parale-le pentru tratarea relatiilor sale cutarilevecine, in functie de prezenta sau absenta acestora pe lista potentialilor candidati.

. Acordurile de stabilizare si asociere des-chid posibilitatea ca un stat sa devina candidat la statutul de membru al UE la sfarsitul procesului de negociere. Astfel de acorduri au fost incheiate pentru prima data cu Croatia si cu Fosta Republica lugoslava a Macedoniei. Acestea au fost urmate de Albania. Alti potential! candidati in acest context sunt Bos­nia si Hertegovina, Muntenegru si Serbia.

In cadrul politicii de vecinatate, UE a incheiat acorduri de cooperare cu tari terte din spatiul sud-mediteraneean si din Caucazul de Sud, precum si cu tari din Europa de Est, a caror relatie cu Uniunea Europeana in viitor ramane neclara.

Romania si U.E.

In cazul concret al admiterii tarilor din Europa Centrala si de Est, printre care si Romania, negocierile au fost precedate de un exercitiu de 'examinare analitica' ('screening') format din doua etape: cea multilaterala - cu toate tarile candidate - a avut scop didactic, de familiarizare a acestora cu ansamblul acquis-ului comunitar din cele 29 de capitole ale legislatiei pe care se desfasoara negocierile de aderare; cea bilaterala - cu fiecare stat candidat in parte - trece in revista, domeniu cu domeniu, progresele realizate de tara respectiva privind transpunerea normelor comunitare in dreptul intern si aplicarea efectiva a regulilor ce guverneaza functionarea Uniunii Europene.

Pentru statele care au inceput negocierile de aderare in octombrie 1998, exercitiul de screening a avut loc in prima jumatate a anului respectiv. Pentru tarile din grupul doi, printre care si Romania, screening-ul bilateral s-a desfasurat in perioada martie - iulie 1999 (cu exceptia capitolului 'agricultura', pentru care examinarea analitica bilaterala a avut loc in luna noiembrie 1999). Dupa decizia Consiliului European de la Helsinki, din 10 -11 decembrie 1999, privind inceperea in primavara anului 2000 a negocierilor de aderare si cu aceste tari, exercitiul a fost reluat mai intai cu capitolele ce au intrat in negociere, in scopul unei actualizari a acquis-ului la nivelul anului 1999.

Revenind la aspectele procedurale, dupa anuntarea capitolelor selectionate pentru negociere fiecare stat candidat elaboreaza si prezinta Comisiei Europene documente de pozitie pentru capitolele in cauza prin care isi face cunoscut punctul de vedere privind maniera in care intelege sa negocieze domeniul respectiv, limitele in care se poate incadra cu concesiile, perioadele tranzitorii pe care le solicita pentru armonizarea deplina a cadrului legislativ intern cu normele dreptului comunitar, alte elemente pe care le considera importante pentru interesele sale in sectorul respectiv de activitate.

La randul sau, Comisia Europeana pregateste, pe baza datelor primite de la statul candidat, propriile documente de pozitie pe care le inainteaza Consiliului, iar acesta din urma da Comisiei un mandat de negociere. Din acest moment pot incepe negocierile propriu-zise, la nivel de ambasadori/negociatori sefi sau ministri (ultimul nivel este convocat doar atunci cand pozitiile sunt deja armonizate si mai este nevoie doar de girul politici sau cand decizia politica este necesara pentru depasirea unor dificultati ce nu pot fi surmontate la nivel tehnic).

Pentru cele sase tari nominalizate la Helsiki in vederea inceperii negocierilor de aderare (inclusiv Romania), lansarea oficiala a acestora a avut loc la 15 februarie 2000, prin convocarea unor Conferinte Interguvernamentale bilaterale intre UE i fiecare stat candidat. n cazul concret al Romaniei, deschiderea efectiva a negocierilor tehnice, la nivel de negociator sef, a avut loc la Bruxelles, la 28 martie 2000, cu un numar de cinci capitole: stiinta si cercetare, educatie si formare profesionala, intreprinderi mici si mijlocii, relatii externe si politica externa si de securitate comuna. Ele au fost inchise provizoriu la jumatatea anului 2000, in urma a alte doua runde de discutii, una la nivelul negociatorilor sefi (Bruxelles, 25 mai 2000), iar cealalta la nivelul ministrilor de externe (Luxemburg, 14 iunie 2000).

In semestrul doi al anului 2000 Romania a mai deschis negocieri de aderare la inca patru capitole statistica, telecomunicatii si tehnologia informatiei, cultura si audiovizual si concurenta. La momentul redactarii acestei analize (septembrie 2000) existau premise ca sa se accepte o suplimentare cu inca unul sau doua capitole din restul de patru propuse de catre partea romana (transporturi, cooperare vamala, dreptul societatilor comerciale si protectia consumatorilor).

Incheierea discutiilor la un capitol inseamna ca negocierile au fost finalizate provizoriu, conform principiului ca nimic nu este considerat definitiv negociat atata timp cat nu s-au epuizat negocierile la toate cele 31 de capitole (29 capitole ale acquis-ului comunitar, la care se adauga 'probleme institutionale' si 'diverse'), Cand intreg pachetul de domenii supuse negocierii a fost epuizat, rezultatele se reunesc intr-un Tratat de Aderare care este supus ratificarii, in conformitate cu procedura deja mentionata.

La inceputul anului 2000, autoritatile de la Bucuresti au facut cunoscut faptul ca Romania si-a propus ca data tinta de aderare 1 ianuarie 2001. Aceasta data ca moment al admiterii Romaniei in Uniunea Europeana aparuse deja in literatura de specialitate din tara noastra inca din luna iulie 1999, in cadrul unui scenariu considerat drept 'realist' si care pleca de la premisa ca la Consiliul European de la Helsinki, din decembrie 1999, se va decide extinderea negocierilor de aderare si la celelalte tari nominalizate in decembrie 1997 la Luxemburg, printre care si Romania. In aceste conditii ar urma o perioada de negocieri de 4-5 ani, urmata de 1,5 - 2 ani necesari ratificarii Tratatului de Aderare de catre toate parlamentele tarilor membre, Parlamentului Romaniei si Parlamentului European. Coroborat cu faptul ca perspectivele financiare multianuale ale bugetului UE expira la sfarsitul anului 2006 si ca pana atunci nu sunt prevazute fonduri decat pentru primirea unui numar de cinci noi membri, rezulta ca pentru Romania momentul admiterii in Uniunea Europeana nu putea fi mai devreme de 1 ianuarie 2007¹.

In conditiile in care se vehiculeaza tot mai insistent posibilitatea amanarii primelor aderari, prevazute initial in 2003, pana in 2005 cand s-ar avea in vedere scenariul unui 'mare val' de extindere a UE care sa includa 10 tari candidate, credem ca s-ar impune o reevaluare a momentului cand Romania si-a propus sa devina membra a Uniunii, deoarece este greu de imaginat ca la doar doi ani dupa primirea a 10 noi membri (printre care Polonia, tara ce va crea probleme serioase politicilor comune ale UE, in special in sectorul agricol), constructia comunitara va fi capabila sa suporte o noua largire cu Romania, Bulgaria si, eventual, Turcia. Ne putem imagina dificultatile de redistribuire a bugetului comunitar, frustrarea membrilor actuali care vor primi mai putine fonduri structurale sau pentru agricultura orice reactia opiniei publice vest-europene in cazul in care se va confrunta cu un aflux masiv de forta de munca ieftina venita din statele central si est-europene proaspat admise in Uniunea Europeana.  Toate aceste elemente sunt de natura sa duca la concluzia ca, in eventualitatea  realizarii scenariului 'o mare largire in 2005' este imperios necesar ca Romania sa se afle si ea printre tarile admise.

Retine atentia propunerea recenta facuta de catre Olanda, ca in procesul de pregatire si negociere, a aderarii la UE sa fie identificate acele reglementari comunitare indispensabile pentru participarea viitorilor membri la functionarea corecta a Pietei Interne Unice, urmand ca restul acquis-ului care nu a fost inca transpus in legislatia interna sa fie preluat si implementat dupa aderare. Suntem de parere ca o astfel de abordare ar fi de natura sa permita primirea tuturor candidatilor in anul 2005. Desigur ca acest scenariu presupune si o regandire a filosofiei 'Agendei 2000', document-cadru adoptat de catre Consiliul European de la Berlin, din martie 1999, privind dezvoltarea UE in perioada 2000-2006.