DREPT MARITIM SI NAVIGATIE Ramurile dreptului

UNIVERSITATEA MARITIMĂ CONSTANŢA

FACULTATEA DE NAVIGAŢIE sI TRANSPORT NAVAL

DREPT MARITIM sI NAVIGAŢIE

Ramurile dreptului

Sistemul dreptului include asemenea ramuri cum sunt: dreptul constitutional; dreptul administrativ; dreptul financiar; dreptul muncii; dreptul funciar; dreptul civil; dreptul familiei; dreptul penal; dreptul procesual - penal; dreptul procesual - civil; dreptul international public; dreptul international privat.

Pentru a īntelege complexitatea sistemului dreptului, vom enunta īn esenta elementele definitorii ale fiecarei ramuri, pentru a putea releva - īn aceasta lumina - acele trasaturi care le unesc, īn ansamblul relatiilor juridice ale societatii.

4.2. Ramuri ale dreptului public

4.1.1. Dreptul constitutional

Dreptul constitutional formuleaza principii, organi­zeaza īn proceduri si consolideaza īn institutii regimul politic al unei tari prin norme specifice adoptate de organul legiuitor. Fundamentul acestuia este Constitutia, care īn orice tara constituie legea fundamentala. Dar pentru cunoasterea si īntelegerea dreptului constitutional ca ramura de drept este, necesar mult mai mult decāt a face o exegeza a Constitutiei. Este nevoie ca institutiile pe care Constitutia le reglementeaza sa fie analizate īn mediul lor politic si social. De aceea doctrina juridica a considerat necesar ca institutiile constitutionale sa fie conexate cu institutiile politice pentru a fi examinate īn interdependenta lor. Este si motivul pentru care īn ultimul deceniu demersul stiintific s-a axat pe genericul "drept constitutional si institutii politice". Tot doctrina juridica a statuat ca dreptul constitutional are fata de celelalte ramuri de drept un rol conducator. Aceasta pozitie a dreptului constitutional rezulta din faptul ca el determin 333f58d 59; continutul celorlalte ramuri de drept al caror izvor principal sunt legile organice sau ordinare, legi care trebuie sa fie conforme cu prevederile constitutio­nale. Cu alte cuvinte, legile precum codurile (civil, penal, al familiei, al muncii etc.) nu pot cuprinde decāt prevederi care nu contravin Constitutiei. īn acest context se cuvine sa fie cunoscute izvoarele dreptului constitutio­nal care sunt: Constitutia si legile de modificare a acesteia; legea (ca act juridic al Parlamentului care reglementeaza relatii sociale fundamentale, spre exemplu, cetatenia); regulamentele Parlamentului (regulamentele celor doua Camere si ale sedintelor comune); ordonantele Guvernului (numai cele care reglementeaza relatii sociale fundamen­tale privind instaurarea, mentinerea si exercitarea puterii); pactele si tratatele internationale (la care Romānia este parte). Aceste probleme le-am prezentat īnsa mai nuantat īn partea referitoare la izvoarele dreptului.

Actuala Constitutie a Romāniei, structurata pe opt titluri si 156 articole, cuprinde: drepturile, libertatile si īndatoririle fundamentale ale cetatenilor; autoritatile publice (Parlamentul, institutia Presedintelui, Guvernul, raporturile dintre Parlament si Guvern, administratia pu­blica, autoritatea judecatoreasca); economia si finantele publice; organizarea si functionarea Curtii Constitutio­nale (care este garantul suprematiei Constitutiei); inte­grarea euroatlantica (prevedere izvorāta din procesul de integrare a Romāniei īn structurile euro-atlantice); mo­dalitatile de revizuire a Constitutiei.

Se cuvine sa ne referim pe scurt si la ceea ce doc­trina juridica subsumeaza sintagmei institutii politice. Problematica abordata sub aceasta exprimare este am­pla, īntre altele sunt analizate, probleme referitoare la organizarea statala a puterii, statul īn diferitele sale ipostaze, partidele politice si sistemul electoral, puterile statului si institutia sefului statului. Nu vom face o analiza asupra acestora pentru ca lucrarea nu si-a propus sa analizeze īn mod exhaustiv ramurile de drept, ci sa prezinte elementele definitorii ale acestora. De altfel, unele dintre probleme, cum sunt statul, puterile statului si separatia acestora, au fost īntr-un fel sau altul luate īn discutie. īn acest cadru consideram ca este oportun sa ne referim totusi la relatia stat-putere de stat, puteri publice. īn limbajul curent cuvintele stat si putere apar frecvent. Se pune īntrebarea de a sti daca ele exprima sau nu notiuni diferite. Raspunsul la aceasta problema īl ofera īn mod foarte transant profesorul Ioan Muraru, care spune ca daca vorbim de stat sau putere de stat vorbim despre unul si acelasi lucru. Acelasi autor mai precizeaza ca puterea statala este forma de organizare statala a puterii politice. Daca aceasta organizare se realizeaza prin mai multe grupe de organe de stat cu functii clar definite, cu autonomie organizatorica si functionala, echilibru reciproc si colaborare, ne aflam īn prezenta separatiei puterilor.

Dreptul constitutional este un ansamblu de norme juridice prin care se stipuleaza organizarea si exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului constitutional īl constituie totalitatea normelor prin care este organizata puterea suverana, precum si normele care reglementeaza exercitarea acestei puteri.

Pentru a delimita dreptul constitutional de celelalte ramuri ale dreptului este necesar sa delimitam sfera relatiilor sociale pe care le reglementeaza. īntr-o exprimare mai succinta, se poate spune ca obiectul dreptului constitutional īl constituie relatiile sociale care iau nastere īn cursul organizarii si exercitarii puterii de stat.

4.2.1. Dreptul administrativ

Dreptul administrativ cuprinde normele care regle­menteaza relatiile sociale ce apar īn procesul de īnfap­tuire a activitatii executive de catre organele de stat. Normele sale sunt supuse modificarilor mult mai des decāt alte norme ca urmare a tendintei permanente de perfectionare a domeniului pe care īl guverneaza. Drep­tul administrativ reglementeaza o gama foarte larga de domenii. īntre acestea se īnscriu: functiunea publica si functionarul public; actele si faptele de drept adminis­trativ (de autoritate, de gestiune etc.); contenciosul administrativ; administratia publica locala (functionarea consiliilor locale si judetene, administrarea bunurilor si finantelor locale, institutia prefectului etc.).

Nu ne-am propus sa analizam toate aceste elemente. Ni se pare īnsa oportun ca īn acest cadru sa facem o investigare asupra problematicii contenciosului adminis­trativ care este o reflectare a principiului separatiei puterilor īn stat, una dintre puterile statului exercitānd activitati de control asupra unei alte puteri a statului. Concret, este vorba de controlul pe care instantele de judecata - organe ale puterii judecatoresti - īl exercita asupra activitatii organelor administratiei publice - organe ale puterii executive. Solutionarea unor litigii prin procedura contenciosului administrativ este si reflectarea unei prevederi constitutionale care are drept scop repararea prejudiciului produs unei persoane - fizice sau juridice - de o autoritate publica printr-un act administrativ sau prin nesolutionarea īn termen legal a unei cereri referitoare la un drept recunoscut de lege. Serviciile publice administrative sunt reglementate si functioneaza īn trei forme organizatorice: organe ale administratiei publice (adica organele care īnfaptuiesc activitatea puterii executive), institutii publice si regii-autonome de interes public. Aceste servicii publice administrative īsi realizeaza atributiile, printre altele, prin adoptarea sau emiterea de acte administrative de autoritate (acte juridice emise īn baza si īn vederea executarii legii, prin care se nasc, se modifica sau se sting raporturi juridice de drept administrativ), care sunt supuse controlului legalitatii exercitate de instantele de contencios administrativ.

Activitatea contenciosului administrativ este reglementata prin lege speciala, iar litigiile se judeca de instante special constituite pe mai multe grade de jurisdictie. De regula, instantele de contencios administrativ prin hotarārile ce le iau anu­leaza sau modifica, dupa caz, actul administrativ de autoritate, obliga serviciul public administrativ sa re­zolve cererea si sa repare paguba cauzata.

Desigur, sunt si acte administrative exceptate de la controlul legalitatii prin instantele de contencios administrativ. Cu titlu de exemplu citam actele administrative ce privesc siguranta statului sau masurile cu caracter urgent luate de organele puterii executive menite sa evite evenimente ce prezinta pericol public. Sentintele pronuntate īn prima instanta de sectiile de contencios sunt supuse cailor de atac, iar executarea hotarārilor irevocabile se face īn termenul prevazut īn cuprinsul ei sau īn cel mult 30 de zile de la ramānerea definitiva a hotarārilor. Ar mai fi de precizat si faptul ca, īn functie de situatia concreta, raspunderea īn contenciosul administrativ poate fi angajata atāt de autoritatea administrativa, cāt si de catre functionarul public.

Normele dreptului administrativ reglementeaza relatiile sociale ce apar īn procesul organizarii si īnfaptuirii de catre organele de stat a activitatii executive.

Raporturile juridice administrative sunt raporturi sociale din domeniul organizarii īnfaptuirii administratiei de stat. īn aceste raporturi, ca si īn cele de drept constitutional, partile - sau una din ele - apar ca purtatori de drepturi si obligatii si, totodata, ca titulari ai puterii. īn raporturile juridice de drept administrativ, īntotdeauna o parte este un organ al administratiei de stat. Metoda folosita īn reglementarea raporturilor juridice prin normele dreptului administrativ are un caracter imperativ.

Raporturile juridice de drept administrativ se statornicesc īntre diferite organe ale administratiei de stat, pe de o parte, organizatii neguvernamentale sau cetateni, pe de alta parte. Aceste raporturi pot sa apara si numai din initiativa unei parti, fara consimtamāntul celeilalte parti. Violarea normei juridice administrative atrage dupa sine raspunderea autorului īncalcarii, iar sanctiunea este, de regula, o sanctiune administrativa. Este deci clar ca obiectul dreptului administrativ īi constituie reglementarea raporturilor juridice care se statornicesc īn procesul organizarii si īnfaptuirii activitatii executive.

4.2.2. Dreptul financiar

Cu privire la aceasta ramura de drept ne vom margini sa spunem ca dreptul financiar cuprinde normele de drept prin care se organizeaza acumularea, repartizarea si cheltuirea fondurilor banesti ale statului. Aceste norme sunt instituite de organele puterii si administratiei de stat.

Reglementarea relatiilor sociale care apar īn sfera activitatii financiare a statului se face prin intermediul normelor de drept financiar. Raporturile juridice financiare sunt deosebit de complexe. Ele apar īn procesul īntocmirii, aprobarii si executarii bugetului de stat, īntre organele statului, īntre organele de stat si cetateni, īntre organele de stat si organizatiile neguvernamentale.

Normele de drept financiar sunt reguli de conduita instituite de organele puterii si administratiei de stat, prin care se organizeaza acumularea, repartizarea si cheltuirea fondurilor banesti ale statului, reguli a caror respectare este asigurata, la nevoie, prin sanctiuni si mijloace administrative īn masura sa garanteze interesele banesti ale statului, precum si prin masuri de constrāngere judiciara. Normele cu caracter financiar sunt instituite atāt de catre organele puterii de stat, cāt si de cele ale administratiei de stat, īn masura īn care aceste organe au atributii de conducere a activitatii financiare de stat si a sistemului financiar. Normele de drept financiar au un dublu caracter: a. patrimonial; b. organizatoric, deoarece cea mai mare parte a acestor norme instituie formele de acumulare a fondurilor banesti necesare statului, ca si formele de redistribuire sau cheltuire a acestor mijloace banesti.

Caracterul patrimonial al acestor norme se concretizeaza īn aceea ca ele se refera īntotdeauna la bani sau finante, la drepturi si īndatoriri īn legatura cu plata sau īncasarea unor sume de bani, iar caracterul lor organizatoric īsi gaseste expresia īn statornicirea unor reguli cu privire la modalitatile de acumulare a veniturilor banesti ale statului, precum si la forme ale activitatii financiare (stabilirea clasificatiei bugetare a veniturilor si cheltuielilor de catre Ministerul Finantelor).

4.2.3. Dreptul penal

Dreptul penal reglementeaza raporturile dintre puterea de stat si persoanele care au savārsit infractiuni. Doctrina juridica a statuat ca aceasta importanta ramura de drept este structurata īn doua parti: partea generala si partea speciala.

Partea generala reuneste regulile aplica­bile ansamblului infractiunilor reglementate de legislatia penala, indiferent de natura acesteia. Partea speciala defineste elementele constitutive ale fiecarei infractiuni, sanctiunile ce se aplica, derogarile de la regulile drep­tului penal general. Aceasta īmpartire nu este conven­tionala, chiar Codul penal fiind astfel structurat. Dar aceasta īmpartire nu exprima o ruptura, cele doua categorii de norme fiind īn interdependenta unele fata de celelalte. Asa cum spuneam īnsa la īnceputul acestui capitol, nu ne-am propus sa facem o analiza exhaustiva a ramurilor de drept, ci sa punctam cāteva elemente definitorii din principalele ramuri ale dreptului.

Ni se pare important ca īn acest cadru sa supunem atentiei cāteva chestiuni privind problematica infractiunii. Nu orice fapta care īncalca una sau mai multe norme de drept constituie infractiune. Pentru ca o fapta antisociala sa devina infractiune trebuie sa īntruneasca cumulativ mai multe conditii. Dreptul penal consacra faptul ca aceasta trebuie sa fie prevazuta de legea penala, sa prezinte pericol social (adica sa aduca atingere unor valori sociale importante) si sa fie comisa cu vinovatie (īn sensul ca persoana īn cauza a avut reprezentarea faptei sale si ar fi putut avea o conduita conform cu cerintele legale). Mai adaugam ca, pentru a atrage raspunderea penala, o fapta trebuie sa fie īncadrata īntr-un tip de norma de incriminare, adica sa fie tipica. Cu alte cuvinte, pentru ca un om sa fie acuzat de omor trebuie sa existe o actiune de ucidere care a determinat moartea victimei, fapta sa fie comisa intentionat, actiunea sa fie exercitata asupra unei persoane īn viata si sa fie comisa de o persoana fizica.

Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc ce fapte sunt considerate infractiuni si care este pedeapsa pe care trebuie s-o aplice instantele judecatoresti celor care s-au facut vinovati de savārsirea infractiunilor. Deci, dreptul penal reglementeaza raporturile dintre puterea de stat si persoanele care au savārsit infractiuni, īn legatura cu aplicarea pedepsei, īn conformitate cu legea.

Dreptul penal impune persoanelor sa se abtina de la savārsirea faptelor ce sunt considerate infractiuni si, totodata, acorda organelor statului - instante judecatoresti, procurori si, īn general, organe de urmarire - dreptul si obligatia de a lua masurile prevazute de lege īmpotriva infractorilor. Prin toate normele sale, dreptul penal apara ordinea sociala, drepturile si interesele legitime ale cetatenilor.

Asadar, obiectul dreptului penal īl constituie reglementarea raporturilor juridice legate de savārsirea unor fapte socialmente periculoase.

Īn scopul realizarii sarcinilor justitiei penale, organele judiciare desfasoara o activitate de natura sa duca la descoperirea si pedepsirea infractorilor, prin acte de urmarire penala, trimiterea īn judecata, dezbateri judecatoresti, pronuntarea hotarārilor ce se impun, asigurarea exercitarii cailor de atac si adoptarea masurilor pentru punerea īn executare a hotarārii. Este deci clar ca aceasta activitate urmareste stabilirea faptelor socialmente periculoase si - īn cazul cānd fapta a fost savārsita cu vinovatie si este pedepsita de lege, deci constituie o infractiune - justa sanctionare a infractorilor.

Dreptul procesual penal

īn legatura cu aceasta ramura dorim sa relevam faptul ca numerosi autori considera ca dreptul procesual penal este manifestarea dreptului penal īn actiune.

El se materializeaza īn procesul penal. De altfel, Ovidiu Predescu spune ca obiectul dreptului procesual penal este chiar procesul penal. Acelasi autor precizeaza ca, fiind o activitate judiciara complexa, acesta se desfa­soara pe mai multe faze: urmarirea penala, judecata si punerea īn executare a hotarārii penale, īmpartire consa­crata si de doctrina juridica.

Dreptul procesual penal este o activitate reglementata de lege, desfasurata de catre organele si persoanele care participa īn cauza penala, pentru stabilirea la timp si īn mod complet a faptelor ce constituie infractiuni si pentru justa sanctionare a infractorilor.

Toate masurile luate pe linie procesual-penala trebuie sa concure la stabilirea faptelor socialmente periculoase īntr-un timp cāt mai scurt si īntr-un mod cāt mai complet pentru ca nici un vinovat sa nu ramāna nepedepsit si nici un nevinovat sa nu fie īnvinuit pe nedrept si sa suporte privatiuni si represiuni nedrepte.

Dreptul mediului

Dreptul mediului este o ramura relativ noua si mai putin cunoscuta. Raporturile dintre om si mediu, dintre societate si natura au ramas, īn ciuda importantei lor deosebite, multa vreme confuze si contradictorii. Aceasta ramura a dreptului s-a nascut dupa cel de al doilea razboi mondial din cooperarea pe plan international, ca urmare a caracterului transfrontalier, a factorilor care influenteaza īn mod negativ evolutia mediului. īn esenta, dreptul mediului reglementeaza relatiile ce se stabilesc īntre oameni privind atitudinea lor fata de mediu. Subiectele raporturilor juridice īn relatiile ce reglementeaza acest domeniu sunt statul, organele si institutiile de stat si alte persoane juridice (gen fundatii si asociatii), precum si persoanele fizice. īn raporturile juridice cu privire la mediu, de regula, apare statul ca reprezentant al intere­selor generale ale societatii. īn legatura cu mediul, raspunderea este cea a dreptului comun, adica pentru vatamarile aduse mediului cei vinovati raspund civil, contraventional sau penal. īn prezent solutionarea pro­blemelor privitoare la conflictele ecologice cu caracter international este dominata de principiul solutionarii pasnice, colaborarea regionala reprezentānd un mijloc eficient de a administra un spatiu care detine un factor comun de mediu.

4.2.6. Dreptul international public

Dreptul international public are ca obiect, īn prin­cipal, numai relatiile dintre state. Este necesar īnsa ca aceste relatii, care au caracter politic, sa capete forta juridica, exprimata īn norme de drept elaborate prin acordul dintre state.

Normele dreptului international sunt aplicate de catre state. Divergentele dintre ele trebuie rezolvate pe cale pasnica prin mijloacele alese de state, fara sa existe obligatia de a le supune vreunei instante internationale. Daca acestea convin totusi sa supuna litigiul unei astfel de instante, ele se obliga sa execute hotarārea acestora. Atunci cānd este necesar, normele dreptului international pot fi aplicate prin constrāngere, restabilindu-se ordinea de drept indicata si aplicāndu-se sanctiuni statelor vinovate de violarea dreptului international.

Relatiile internationale sunt, īn principal, relatii īntre state suverane si independente.

Normele dreptului international sunt create īn cadrul relatiilor dintre state, cu participarea si pe baza acordului de vointa al acestora. Prin urmare, statele sunt creatoare ale dreptului international, acestea participānd īn relatiile dintre ele ca state suverane si independente, egale īntre ele. De asemenea, unele norme de drept international pot exista si pe calea practicii īndelungate si a recunoasterii tacite de catre state a caracterului lor obligatoriu, ceea ce se numeste cutuma internationala. Cel mai raspāndit mijloc este, īnsa, tratatul international, care asigura o stabilitate mai mare relatiilor internationale, prevazānd mai precis drepturile si obligatiile partilor, regulile care trebuie respectate. Sunt cunoscute īn practica tratate politice, tratate de alianta, de neagresiune si neutralitate, tratate comerciale, acorduri culturale, juridice etc.

4.2.7. Dreptului funciar

Obiectul dreptului funciar īl constituie raporturile juridice funciare privind proprietatea funciara, si anumite aspecte privind toate categoriile de raporturi funciare ce sunt specifice dreptului funciar. Deci, dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementeaza raporturile funciare in legatura cu folosirea pamāntului, padurilor, apelor, aflate īn proprietate publica sau privata.

BIBLIOGRAFIE

1. ANECHITOAE, CONSTANTIN, Introducere īn Drept Portuar, Editura BREN, Bucuresti, 2007; 
2. ANECHITOAE, CONSTANTIN, Conventii internationale maritime - legislatie maritima - 2 vol., Editura BREN, Bucuresti, 2005;
3. ANECHITOAE, Constantin, Note de curs, Geopolitica activitatilor maritime. Elemente de dreptul protectiei al dreptului mediului maritim. Editura BREN, Bucuresti, 2005;
4. ANECHITOAE, Constantin, Note de curs, Dreptul transporturilor maritime si conventii internationale maritime, Editura BREN, Bucuresti, 2004.
5. CRISTEA, Adrian, Drept maritim, Editura ALL BECK, Bucuresti, 2001;
6. DUDU Nicolae, Olteanu Eugen, Drept maritim si legislatie navala, note de curs. Editura Nautica, Constanta, 2003.
7. BEZIRIS, Anton, Gheorghe Bamboi, Transportul Maritim. Probleme de exploatare, vol. 1, Editura Tehnica Bucuresti, 1988.

BIBICESCU, Gheorghe, Transporturi de marfuri pe mare īn comertul international, Editura Sport-Turism, Bucuresti, 1986.

9. MAZILU, Dumitru, Dreptul Marii. Concepte si institutii consacrate de Conventia de la Montego Bay, Editura Lumina Lex, Bucuresti 2002.