DREPT PROCESUAL PENAL
Obiective
Scopul disciplinei îl reprezinta însusirea de catre studenti a principalelor concepte, categorii si institutii
juridice cu care se opereaza în procesul penal, dar si ulterior acestuia cu ocazia punerii în executare a
hotarârilor judecatoresti definitive.
PARTEA GENERALA
Notiuni introductive referitoare la dreptul procesual penal
Ordinea de drept si procesul penal
Orice încalcare a legii apare ca un conflict între vointa legiuitorului si cea a destinatarului care a avut o
conduita contrara normei de incriminare.
Conflictul creeaza un raport juridic substantial în cadrul caruia statul îsi exercita dreptul de a trage la
raspundere pe cel care a încalcat legea, iar acesta din urma are obligatia sa suporte consecintele
nerespectarii legii penale. În acest scop este nevoie de interventia unor anumite organisme specializate ale
statului care sa poata solutiona conflictul aparut între stat si infractor.
Autoritatea judecatoreasca este cea careia îi revine dreptul de a solutiona litigiile de drept intervenite în
urma manifestarilor ilicite.
In acest sens, art. 21 din Constitutie consfinteste accesul liber la justitie, si anume: "orice persoana se
poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nici o lege nu
poate îngradi exercitarea acestui drept".
Completând cele mentionate, art. 1 alin. (1) din Legea de organizare judiciara nr. 304/28.06.2004 arata
ca "puterea judecatoreasca se exercita de Înalta Curte de Casatie si Justitie si de celelalte instante
judecatoresti'' , iar "justitia este unica, impartiala si egala pentru toti'' [art. 2 alin.(1)].
Prin urmare procesul penal apare ca fiind acea activitate reglementata de lege, desfasurata de
organele competente, cu participarea partilor si a altor persoane, în scopul constatarii la timp si în
mod complet a faptelor ce constituie infractiuni, astfel încât orice persoana care a savârsit o
infractiune sa fie pedepsita potrivit vinovatiei sale si nici o persoana.
Fazele procesului penal
Totalitatea fazelor si ansamblul etapelor pe care le parcurge procesul penal, constituie sistemul
acestuia.
În structura tipica procesului penal se întâlnesc trei faze:
1. urmarire penala;
2. judecata;
3. punerea în executare a hotarârilor penale definitive.
Participantii în procesul penal
În sens larg, notiunea de participanti se refera la toti subiectii oficiali sau particulari, care participa
efectiv la activitatile ce se desfasoara în cadrul procesului penal. Astfel, categoria participantilor se refera
la: organele judiciare, partile, aparatorul si alte persoane.
În sens restrâns, notiunea de participanti în procesul penal înglobeaza: organele, partile si aparatorul.
Organele care au calitatea de participanti în procesul penal sunt: organele judecatoresti, procurorul si
organele de cercetare penala.
Partile, în procesul penal, sunt: inculpatul, partea vatamata, partea civila si partea responsabila
civilmente (persoane care au drepturi si obligatii ce se nasc din exercitarea actiunii penale sau civile). 19419f57t
Aparatorul are o pozitie speciala, întrucât, cu toate ca nu este direct interesat în cauza, se situeaza pe
pozitia partii careia îi acorda asistenta juridica.
Alte persoane care participa în cauza penala sunt: martorii, martorii asistenti, expertii, interpretii,
agentii procedurali, grefierii etc.
În virtutea existentei principiului oficialitatii care guverneaza desfasurarea procesului penal, subiectii
procesuali pot fi clasificati în
subiecti oficiali si subiecti particulari. Astfel, subiectii oficiali sunt:
2
judiciari (judecatori, procurori, organe de cercetare) si extrajudiciari (persoane cu atributii de inspectie,
de control, comandanti de nave si aeronave etc.).
Subiectii particulari sunt principali (partile) si secundari (toti ceilalti participanti).
Instantele judecatoresti
Functia de învinuire prin care se exercita actiunea penala are ca obiect judecarea inculpatului de catre
instanta de judecata, în vederea stabilirii vinovatiei sau nevinovatiei acestuia, si aplicarea sanctiunii
prevazute de lege. Aceasta putere de a judeca si de a decide este numita functie jurisdictionala si este
îndeplinita de instantele judecatoresti, în cauzele penale.
Organizarea instantelor judecatoresti
Sistemul actual al instantelor judecatoresti cuprinde:
- judecatorii (mai multe în fiecare judet);
- tribunale militare (în numar de 4);
- tribunale (existente în fiecare judet si în municipiul Bucuresti), din care unele specializate, cum sunt :
- pentru minori si familie;
- de munca si asigurari sociale;
- comerciale;
- administrativ - fiscale;
- de proprietate intelectuala.
- Tribunalul Militar Teritorial;
- curti de apel (în numar de 15);
- Curtea Militara de Apel;
- Înalta Curte de Casatie si Justitie.
In cadrul fiecarei instante judecatoresti functioneaza un colegiu de conducere care hotaraste cu privire
la problemele generale de conducere a instantei. Cel de la nivelul curtilor de apel exercita si actiunea
disciplinara împotriva judecatorilor.
Adunarile generale ale judecatorilor de la fiecare instanta dezbat activitatea anuala, aleg membrii
Consiliului Superior al Magistraturii, analizeaza proiecte de acte normative la solicitarea acestuia sau a
ministrului justitiei, dezbat probleme de drept si formuleaza puncte de vedere când sunt cerute de C.S.M.
Dupa gradele de jurisdictie, instantele judecatoresti se împart în: prime instante, instante de apel si
instante de recurs.
Compunerea completelor de judecata
Prin compunerea instantei de judecata se întelege alcatuirea completului de judecata cu numarul de
judecatori prevazut de lege, care sa aiba capacitatea functionala de judecare a cauzei penale.
Nerespectarea prevederilor legale cu privire la compunerea completului de judecata atrage sanctiunea
nulitatii absolute [art. 197 alin. (2) C. proc. pen.].*
Ministerul Public
Ministerul Public reprezinta în activitatea judiciara interesele generale ale societatii si apara ordinea de
drept, precum si drepturile si libertatile cetatenilor.
Ministerul Public îsi exercita atributiile prin procurori constituiti în parchete pe lânga fiecare instanta
judecatoreasca, sub autoritatea ministrului justitiei, in conditiile legii (art. 59 - 60 din Legea nr. 304/2004).
A. Organizarea Ministerului Public
Ministerul Public îsi exercita atributiile prin procurori constituiti în parchete pe lânga fiecare instanta
judecatoreasca. În acest sens, au luat fiinta si functioneaza parchetele de pe lânga judecatorii, tribunale,
curtile de apel si Înalta Curte de Casatie si Justitie.
Pe linie militara, functioneaza parchetele militare de pe lânga tribunalele militare, Tribunalul Militar
Teritorial si Curtea Militara de Apel.
Corpul magistratilor
Calitatea de magistrat o au procurorii din cadrul parchetelor, magistratii asistenti ai Înaltei Curti de
Casatie si Justitie, precum si judecatorii de la toate instantele judecatoresti, civile si militare. Pentru
* În continuare nu se mai foloseste prescurtarea C. proc. pen. fiind de la sine înteles ca atâta timp cât nu este indicata disciplina
din care provine articolul este
vorba de Codul de procedura penala.
3
numirea ca magistrat militar se impune ca persoana sa aiba si calitatea de militar activ. Este asimilat
magistratilor, pe durata îndeplinirii functiei, si întreg personalul de specialitate juridica din Ministerul
Justitiei, Ministerul Public, Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul National de Criminologie,
Institutul National al Magistraturii.
Poate fi magistrat cel care îndeplineste urmatoarele conditii:
a) este numai cetatean român cu domiciliul în România si are capacitate de exercitiu deplina;
b) este licentiat în drept ;
c) nu are antecedente penale, nu are cazier fiscal si se bucura de o buna reputatie;
d) cunoaste limba româna;
e) este apt din punct de vedere medical pentru exercitarea functiei;
f) a absolvit Institutul National al Magistraturii sau a promovat concursul ori examenul de admitere în
magistratura, organizat potrivit regulamentului aprobat de Consiliul Superior al Magistraturii.
Numirea judecatorilor, cu exceptia celor stagiari, se face prin decret al Presedintelui României, la
propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar judecatorii si procurorii stagiari sunt numiti de catre
Consiliul Superior al Magistraturii pe baza rezultatelor obtinute la examenul de absolvire a Institutului
National al Magistraturii.
Consiliul Superior al Magistraturii este alcatuit din 19 membri alesi pe o durata de 6 ani, în adunarile
generale ale judecatorilor, sau, dupa caz, ale procurorilor, fiind validati de catre Senat.
Atributiile Consiliului Superior al Magistraturii sunt prevazute în art. 35 din Legea nr. 317/2004
publicata în "Monitorul Oficial" nr. 599/2.07.2004 si republicata în "Monitorul Oficial" nr.
827/13.09.2005.
Functia de magistrat este incompatibila cu orice alta functie publica sau privata, cu exceptia functiilor
didactice din învatamântul superior.
Judecatorii numiti de Presedintele României sunt inamovibili, independenti, supunându-se numai legii, iar
procurorii si judecatorii stagiari se bucura de stabilitate.
Pentru cercetarea, retinerea, arestarea, perchezitionarea sau trimiterea în judecata a magistratilor si
magistratilor asistenti se impune încuviintarea secretarului general al Consiliului Superior al
Magistraturii.
Eliberarea magistratilor din functiile pe care le detin nu poate fi facuta decât în cazurile expres
prevazute de lege.
Organizarea si functionarea organelor de cercetare penala
Potrivit art. 201 alin. (1), "urmarirea penala se efectueaza de catre procurori si de catre organele de
cercetare penala..."
În alin. (2) al aceluiasi articol se precizeaza ca organele de cercetare penala sunt:
- organele de cercetare ale politiei judiciare;
- organele de cercetare speciale.
Ca organe de cercetare ale politiei judiciare functioneaza lucratori operativi anume desemnati de
ministrul Administratiei si Internelor cu avizul conform al procurorului general al Parchetului de pe lânga
Înalta Curte de Casatie si Justitie, sub a carui autoritate îsi desfasoara activitatea (modificat prin Legea nr.
356/2006 publicata în "Monitorul Oficial" nr. 677/7.08.2006).
Organele de cercetare ale politiei judiciare au o competenta generala, efectuând cercetarea penala
pentru orice infractiune care nu este data, în mod obligatoriu, în competenta altor organe de cercetare
penala (art. 207).
Ele îsi desfasoara activitatea sub conducerea, supravegherea si controlul nemijlocit al procurorului,
fiind obligate sa duca la îndeplinire toate dispozitiile sale.
Potrivit art. 208, organele de cercetare speciale sunt:
a) pentru militarii in subordine, comandantii unitatilor militare, corp aparte si similare, precum si
ofiterii anume desemnati de catre acestia;
b) pentru infractiunile savârsite de militari in afara unitatilor militare, sefii comenduirilor de
garnizoana precum si ofiterii anume desemnati de catre acestia;
c) pentru infractiunile de competenta instantelor militare savârsite de persoanele civile in legatura
cu obligatiile lor militare, comandantii centrelor militare, precum si ofiteri anume desemnati de catre
acestia. La cererea comandantului
centrului militar, organul de politie efectueaza unele acte de cercetare,
4
dupa care le înainteaza acestuia;
d) pentru infractiunile de frontiera, ofiterii politiei de frontiera anume desemnati;
e) pentru infractiunile contra navigatiei pe apa si contra disciplinei si ordinii la bord, precum si
pentru infractiunile de serviciu sau in legatura cu serviciul, prevazute in Codul penal, savârsite de
personalul navigant al marinei civile, daca fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranta navei sau a
navigatiei, capitanii porturilor.
Partile în procesul penal
Procesul penal nu poate avea loc fara participarea, în afara organelor judiciare mai sus analizate, si a
unor persoane care au un interes în cauza (persoana vatamata, persoana pagubita, învinuitul sau inculpatul
s.a.) ori nu au nici un interes în cauza, dar participarea lor este determinata de justa solutionare a cauzei
penale (martori, experti, interpreti, specialisti s.a.). In functie de pozitia procesuala pe care o au,
persoanele participante la procesul penal dobândesc anumite drepturi, dar si obligatii corelative acestora.
Dintre subiectii procesuali participanti la desfasurarea procesului penal, un rol important îl au partile,
care pot fi definite ca persoane fizice sau juridice, care au drepturi si obligatii ce izvorasc în mod direct
din exercitarea actiunii penale si actiunii civile în cadrul procesului penal.
Procesul penal are doua laturi -penala si civila. Partile au calitatea procesuala specifica laturii procesului
penal în care îsi au localizate drepturile si obligatiile legale.
Învinuitul
În Codul de procedura penala actual, învinuitul este definit ca fiind persoana fata de care se efectueaza
urmarirea penala, atâta timp cât nu a fost pusa în miscare actiunea penala împotriva sa. Activitatea de
tragere la raspundere penala pentru savârsirea unei infractiuni se poate desfasura numai fata de o persoana
fizica, persoana juridica neputând avea calitatea de învinuit.
Notiunea de învinuit desemneaza, dupa cum am vazut, o pozitie procesuala diferita de cea a
faptuitorului sau inculpatului.
Învinuitul nu este parte în proces, statutul sau se apropie mai mult de cel al inculpatului decât de cel al
faptuitorului. Cu toate acestea, Codul de procedura penala din 1936 definea notiunea de învinuit în
capitolul consacrat partilor.
Etapa actelor premergatoare începerii urmaririi penale precede nasterea raportului juridic procesual
penal. Persoana fata de care se desfasoara actele premergatoare se numeste faptuitor. Notiunea de
faptuitor nu este definita de Codul de procedura penala, însa desemneaza persoana fata de care a fost
formulata o plângere sau care este suspectata de încalcarea legii penale.
Calitatea de învinuit dainuie pâna la punerea în miscare a actiunii penale, când el se transforma in
inculpat.
Inculpatul
Desfasurarea oricarui proces penal este indisolubil legata de existenta unei persoane careia i se imputa
savârsirea unei fapte penale.
În sectiunea "Partile în procesul penal", în art. 23 inculpatul a fost definit ca fiind "persoana împotriva
careia s-a pus în miscare actiunea penala". Rezulta ca notiunea de inculpat este definita în raport de
momentul punerii în miscare a actiunii penale. Dobândirea calitatii de inculpat presupune si existenta unei
premise constând într-o încalcare a legii penale, prin comiterea unei infractiuni.
Notiunile de învinuit si inculpat desemneaza pozitii procesuale diferite.
Calitatea de inculpat subzista de la punerea în miscare a actiunii penale si pâna la solutionarea acesteia.
Actiunea penala poate fi pusa în miscare de catre procuror si de catre instanta de judecata. În cursul
urmaririi penale actiunea penala poate fi pusa în miscare prin ordonanta, situatie în care învinuitul devine
inculpat, înainte de sesizarea instantei de judecata.
Daca urmarirea penala s-a desfasurat fara punerea în miscare a actiunii penale, dupa finalizarea
cercetarilor, daca se concluzioneaza ca a fost savârsita o fapta penala si ca învinuitul este autorul acesteia,
se întocmeste un rechizitoriu prin care se dispune punerea în miscare a actiunii penale, acesta dobândind
calitatea procesuala de inculpat.
În literatura de specialitate s-a apreciat ca plângerea prealabila este doar o conditie prevazuta de lege si
nu are aptitudinea de a pune în miscare actiunea penala. În astfel de cazuri, se considera ca actiunea
penala se pune în miscare la primul termen de judecata, prin încheiere. Acest punct de vedere este sustinut
de modul de redactare folosit de legiuitor: "punerea în miscare a actiunii penale se face la plângerea
prealabila a partii vatamate".
5
Opus punctului de vedere mentionat, se afirma ca persoana vatamata [în cazurile prevazute de art. 279
lit. a)] pune în miscare actiunea penala prin introducerea plângerii prealabile la instanta de judecata.
Acest punct de vedere a fost exprimat si de instanta suprema prin decizia de îndrumare nr. 6/1973.
Rezulta ca, prin introducerea plângerii prealabile direct la instanta de judecata, în cazurile expres
nominalizate de lege, este pusa în miscare actiunea penala, persoana fizica reclamata ca autor al faptei
dobândind calitatea de inculpat. Desigur, aceasta opinie contravine teoriei potrivit careia titularul actiunii
penale este statul prin organele sale abilitate, procurorii.
Dupa punerea în miscare a actiunii penale, calitatea de inculpat subzista pe toata durata exercitarii
actiunii penale pâna la stingerea acesteia prin solutia data de procuror ori prin hotarârea definitiva a
instantei de judecata.
Partea vatamata
Persoana vatamata este persoana careia i-au fost afectate drepturile si interesele legitime prin
savârsirea infractiunii. Calitatea de persoana vatamata se dobândeste în mod automat, fara îndeplinirea
altor conditii, prin savârsirea infractiunii. În functie de sfera drepturilor si intereselor legale încalcate,
vatamarea poate fi de natura fizica, morala sau materiala.
În art. 24. se prevede ca persoana care a suferit prin fapta penala o vatamare fizica, morala ori
materiala, daca participa în procesul penal, se numeste parte vatamata.
Partea vatamata nu poate valorifica pretentii materiale. Pentru asemenea pretentii, persoana vatamata
trebuie sa se constituie parte civila.
Partea civila
Potrivit dispozitiilor art. 15, "persoana vatamata se poate constitui parte civila în contra învinuitului
sau inculpatului si persoanei responsabile civilmente".
Prin savârsirea unei infractiuni se poate produce persoanei vatamate un prejudiciu material sau moral
care poate fi reparat prin intermediul unei actiuni civile.
Potrivit art. 24 alin. (2), persoana vatamata poate sa exercite actiunea civila si în procesul penal. În
doctrina, partea civila a fost definita ca fiind orice persoana fizica sau juridica, care a suferit un
prejudiciu material sau moral prin infractiune si care si-a alaturat actiunea sa civila la actiunea penala
în procesul penal.
Partea responsabila civilmente
Potrivit art. 998 C. civ., "orice fapta a omului care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a
carui greseala s-a ocazionat, a-l repara", iar dispozitiile art. 1000 C. civ. conchid: "Suntem asemenea
responsabili de prejudiciul cauzat prin fapta persoanelor pentru care suntem obligati a raspunde sau de
lucrurile ce sunt sub paza noastra".
Din cele prezentate mai sus rezulta ca persoana responsabila civilmente este persoana fizica (parinti,
tutore, mandant, comitent, profesori, mestesugari s.a.) sau persoana juridica (româna sau straina) care este
chemata în procesul penal sa raspunda, potrivit legii civile, alaturi de inculpat, pentru paguba materiala
sau morala pricinuita de acesta prin savârsirea infractiunii .
Persoanele ce pot fi parte responsabila civilmente
Potrivit art. 1000 alin. (2) C. civ., pot fi atrase sau pot interveni din proprie initiativa ca persoane
responsabile civilmente urmatoarele categorii de persoane:
- parintii, pentru prejudiciile produse prin faptele penale savârsite de copiii lor minori (pâna la vârsta
de 18 ani), care locuiesc cu dânsii [art. 1000 alin. (2) C. civ.];
- comitentii, pentru faptele penale care au produs pagube, savârsite de prepusii lor, în legatura cu
sarcinile ce le-au fost încredintate [art. 1000 alin. (3) C. civ.];
- institutorii si mestesugarii pentru prejudiciile cauzate prin infractiuni savârsite de elevi si ucenici, în
perioada în care s-au aflat sub supravegherea lor [art. 1000
alin. (4) C. civ.];
- persoanele care îndeplinesc functii de conducere, precum si orice alte persoane, în sarcina carora s-a
stabilit o culpa pentru angajarea, trecerea sau mentinerea în functie a unor gestionari fara respectarea
conditiilor legale privind vârsta, studii si stagiu ori cele referitoare la antecedentele penale (Legea nr.
22/1969, art. 28 si art. 30), daca gestionarii au produs un prejudiciu prin fapte penale;
- persoanele în legatura cu care s-a constatat, printr-o hotarâre judecatoreasca ramasa definitiva, ca au
dobândit de la un gestionar bunuri sustrase de acesta din gestiunea sa (art. 34 din Legea nr. 22/1969);
- persoanele care au constituit o
garantie pentru gestionar (art. 10 si urmatoarele din Legea nr.
6
22/1969).
În cazul persoanelor enumerate de art. 1000 C.civ. culpa este prezumata. In timp ce pentru cele
mentionate în Legea 22/1969 culpa sau foloasele necuvenite trebuiesc dovedite.
În reglementarea anterioara (Decretul nr. 221/1960) puteau fi atrasi sa raspunda civil, alaturi de
inculpat si persoanele care au profitat de pe urma savârsirii infractiunii. Apreciem ca în mod nejustificat a
fost înlaturata aceasta forma de raspundere, de vreme ce subzista numai în masura în care trebuia sa
acopere prejudiciul creat prin infractiune;
- persoanele care au gospodarit împreuna cu inculpatul ori au avut raporturi strânse cu acesta, daca
s-a constatat ca au obtinut foloase de pe urma infractiunii savârsite de autor.
Modalitati de constituire ca parte responsabila civilmente
Persoana chemata sa raspunda civil pentru infractiunea cauzatoare de prejudiciu, savârsita de alta
persoana, devine persoana responsabila civilmente. Dobândirea calitatii de persoana responsabila
civilmente în procesul penal are loc pe trei cai:
- la cererea partii civile;
- din oficiu;
- la cererea persoanei responsabile civilmente, atunci când aceasta considera necesar.
Subiectii procesuali care pot înlocui partile în procesul penal
În procesul penal, partile pot fi înlocuite, în conditiile prevazute de lege, de catre alte persoane care
dobândesc calitatea de subiecti procesuali cu pozitii procesuale diferite. Acesti subiecti procesuali sunt:
Succesorii
Succesorii sunt persoanele fizice sau juridice care, în conditiile legale, succed în drepturi persoanele
fizice decedate sau persoanele juridice reorganizate, desfiintate sau dizolvate (mostenitorii, organizatiile
succesoare în drepturi si lichidatorii).
Succesorii devin parti prin succesiune în procesul penal si au aceleasi prerogative si facultati
procesuale ca si partile pe care le-au înlocuit, valorificând insa drepturi proprii ce decurg din calitatea
lor.
Reprezentantii
La desfasurarea procesului penal, prezenta unora dintre parti este necesara, dar nu în mod permanent,
ci numai pentru anumite acte. Pentru a nu împiedica normala activitate a organelor judiciare, dar si a
activitatii cotidiene a partilor, legea a prevazut dreptul acestora de a fi înlocuite prin reprezentare.
Reprezentantul este persoana care îndeplineste, în lipsa unei parti, dar în numele si interesul exclusiv
al acesteia, activitatea procesuala necesara pentru apararea intereselor legitime ale acesteia.
Reprezentantii în procesul penal sunt de doua feluri:
a) reprezentanti legali, mentionati de dispozitiile legale. Reprezentantii legali pot fi la rândul lor
reprezentati;
b) reprezentanti conventionali. Partea în proces poate încheia o conventie cu o alta persoana prin care
s-o împuterniceasca sa se prezinte în proces în numele si interesul sau, exercitându-i drepturile procesuale
si îndeplinindu-i obligatiile care-i revin. Mandatul trebuie sa fie special, cu împuternicire expresa de
reprezentare pentru anumite acte ale procesului sau pentru reprezentare în tot timpul procesului.
Reprezentantii legali si cei conventionali pot efectua aceleasi acte juridice procesuale pe care le poate
efectua si partea pe care o reprezinta, daca aceasta ar fi participat la desfasurarea procesului penal.
Substitutii procesuali
Substitutii procesuali sunt subiectii care îndeplinesc activitati procesuale, în cazurile anume prevazute
de lege, în nume propriu, pentru realizarea unui drept al altei persoane. Spre deosebire de reprezentant,
care actioneaza în numele si interesul partii pe care o reprezinta, fiind obligat sa actioneze potrivit
mandatului primit si fiind raspunzator de îndeplinirea obligatiilor asumate, substitutul procesual actioneaza
în numele sau, dar în interesul partii, având dreptul si nu obligatia sa actioneze, atunci când considera
necesar.
Aparatorul în procesul penal
Aparatorul este un participant în procesul penal, fara a avea calitatea de parte, întrucât nu urmareste un
interes personal, dar poate sa exercite toate drepturile partii pe care o asista sau o reprezinta.
Aparatorul este, deci, persoana fizica care participa la desfasurarea procesului penal pentru a acorda
asistenta juridica unei parti.
a) Asistenta juridica facultativa
7
Asistenta juridica facultativa presupune dreptul oricarei persoane de a-si alege singura avocatul pe
care-l crede cel mai indicat sa-i apere interesele.
b) Asistenta juridica obligatorie.
În cazurile anume prevazute de lege [art. 171 alin. (2) si (3)], asistenta juridica este obligatorie pentru
învinuit sau inculpat, atât în faza de urmarire penala, cât si în faza de judecata. Nerespectarea dispozitiilor
legale referitoare la acordarea asistentei juridice se sanctioneaza cu nulitatea absoluta a actelor încheiate.
Situatiile nominalizate de lege în care asistenta juridica este obligatorie sunt:
1) învinuitul sau inculpatul este minor (între 14-18 ani).
2) învinuitul sau inculpatul este militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat, elev al
unei institutii militare de învatamânt
3) învinuitul sau inculpatul este internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medicaleducativ.
O astfel de internare este asimilata cu privarea de libertate sau cu situatia analizata la militari.
4) învinuitul sau inculpatul este arestat, chiar în alta cauza.
5) în cursul judecatii, în prima instanta sau în caile de atac, când legea prevede pentru infractiunea
savârsita pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare ori detentia pe viata.
6) organul de urmarire penala sau instanta apreciaza ca învinuitul sau inculpatul nu si-ar putea face
singur apararea. Sunt avuti în vedere învinuitii sau inculpatii cu afectiuni psihice (senili, înapoiati
mintali, dar nu debili sau alienati mintal, întrucât acestia nu pot avea responsabilitate penala, analfabeti).
Actiunile în procesul penal
Mijlocul legal prin intermediul caruia conflictul de drept este adus spre solutionare organelor
judiciare poarta denumirea de actiune în justitie.
Factorii sau termenii actiunii în justitie sunt institutiile ori conceptele juridice ce asigura o corecta
desfasurare a activitatii judiciare, fiind reprezentate de:
- temeiul actiunii;
- obiectul actiunii;
- subiectii actiunii;
- aptitudinea functionala a actiunii.
Actiunea penala
Actiunea penala constituie instrumentul juridic prin intermediul caruia se deduce în fata organelor
judiciare raportul conflictual de drept penal în vederea tragerii la raspundere penala a persoanei care a
savârsit infractiunea.
Potrivit dispozitiilor art. 9, "Actiunea penala are ca obiect tragerea la raspundere penala a
persoanelor care au savârsit infractiuni." Actiunea penala se pune în miscare prin actul de inculpare
prevazut de lege si se poate exercita în tot cursul procesului penal.
Obiectul actiunii penale consta in tragerea la raspundere penala a persoanei care a savârsit infractiunea,
celelalte actiuni sau proceduri judiciare având o alta natura juridica si un alt continut (reabilitarea
judecatoreasca, repararea pagubei in cazul condamnarii pe nedrept).
Subiectul activ al actiunii penale este titularul dreptului la actiune, calitate ce-i revine în mod exclusiv
statului. Persoana vatamata nu poate fi niciodata titular al actiunii penale nici în situatiile în care, conform
prevederilor legale, persoana vatamata are dreptul de a cere punerea în miscare a actiunii penale prin
plângere prealabila, de retragere a acesteia sau de împacare cu faptuitorul. Referitor la aceste situatii, tot
STATUL este titularul actiunii penale, iar persoana vatamata este subiect activ secundar al actiunii
penale.
Prin urmare întâlnim subiecti activi principali (statul prin organele sale specializate) si secundari
(persoana vatamata) în timp ce subiectul pasiv este inculpatul împotriva caruia se exercita actiunea
penala.
Actiunea penala prezinta urmatoarele trasaturi:
a) apartine statului.
b) este obligatorie.
c) este irevocabila si indisponibila.
d) este indivizibila.
e) este individuala.
Conform art. 9 alin. (3), actiunea penala se poate exercita în tot cursul procesului penal. Realizarea
actiunii penale se materializeaza
în trei momente, si anume:
8
- punerea în miscare a actiunii penale;
- exercitarea actiunii penale;
- stingerea actiunii penale.
Punerea în miscare a actiunii penale
" Actiunea penala se pune în miscare prin actul de inculpare prevazut de lege" [art. 9 alin. (2)].
Spre deosebire de începerea urmaririi penale, care se face "in rem", punerea în miscare a actiunii
penale se face "in personam", adica, pentru punerea în miscare a actiunii penale este necesara
identificarea persoanei care urmeaza sa fie trasa la raspundere penala pentru fapta concreta care-i este
imputata.
De regula, punerea în miscare a actiunii penale este atributul procurorului si numai in situatiile
prevazute de lege, cade in sarcina instantei de judecata.
În masura în care persoana faptuitorului este cunoscuta si sunt probe suficiente de vinovatie, actiunea
penala poate fi pusa în miscare, la începutul urmaririi penale ori pe parcursul acesteia, printr-o
ordonanta, iar la sfârsitul acestei faze, prin rechizitoriul procurorului [art. 262 pct. 1 lit. (a)].
Instanta de judecata extinde din oficiu procesul penal [daca procurorul nu participa la judecata si sunt
întrunite conditiile prevazute de art. 336 alin. (1)] printr-o încheiere.
În cazul infractiunilor prevazute în art. 279 alin. 2 lit. a), persoana vatamata se poate adresa direct
instantei de judecata printr-o plângere prealabila, actiunea penala urmând a fi pusa în miscare printr-o
încheiere la primul termen de judecata.
În cazul în care persoana vatamata se adreseaza cu plângere prealabila organului de cercetare penala
sau procurorului [ art. 279 alin. 2 lit.( b)], procurorul va pune în miscare actiunea penala.
Exercitarea actiunii penale
Prin exercitarea actiunii penale se întelege sustinerea ei în vederea realizarii tragerii la raspundere
penala a inculpatului.
În cursul urmaririi penale, exercitarea actiunii penale se face de catre procuror, alaturi de care poate
participa si persoana vatamata în cazul când, în baza prevederilor legale, plângerea prealabila se
introduce la organul de cercetare. Exercitarea actiunii penale în faza de urmarire penala presupune
strângerea, administrarea si verificarea tuturor probelor în baza carora se poate decide trimiterea în
judecata sau se poate da o solutie de scoatere ori încetare a urmaririi penale care sa duca la stingerea
actiunii.
În cursul judecatii, procurorul exercita actiunea penala prin diferite cereri si concluzii pe care le
formuleaza în fata instantei, prin sustinerea învinuirii, folosirea cailor de atac etc.
Epuizarea si stingerea actiunii penale
Finalitatea actiunii penale se materializeaza într-un ultim moment, si anume: epuizarea si stingerea.
Astfel, actiunea penala pusa în miscare si exercitata, se epuizeaza în urma judecarii cauzei si pronuntarii
unei hotarâri, care poate fi de condamnare, de achitare sau de încetare a procesului penal.
Art. 10 prevede în mod expres cazurile în care actiunea penala nu poate fi pusa în miscare sau, daca
totusi a fost pusa în miscare, nu poate fi exercitata.
Exista însa, si cazuri speciale, prevazute în Codul penal sau în diverse legi speciale cu continut penal,
care poarta denumirea de situatii de nepedepsire [împiedicarea consumarii faptei de catre participant înainte
de descoperirea ei (art. 30 C. pen.); retragerea marturiei mincinoase în conditiile legii [art. 260 alin. (2) C.
pen.; nedenuntarea unor infractiuni savârsite de sot sau de o ruda apropiata [art. 262 alin. (2) C. pen.].
Cazurile în care actiunea penala este lipsita de temei
a) Fapta nu exista [art. 10 lit. a)];
b) Fapta nu este prevazuta de legea penala [art. 10 lit. b)];
b1) fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni( art. 10 lit. b1);
c) Fapta nu a fost savârsita de învinuit sau de inculpat [art. 10 lit. c)];
d) Faptei îi lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii [art. 10 lit. d)];
e) Exista vreuna din cauzele care înlatura caracterul penal al faptei [art. 10 lit. e)].
Cazurile în care actiunea penala poate fi exercitata numai în anumite conditii sau este lipsita de
obiect
9
f) Lipsesc plângerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau sesizarea organului competent,
ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea în miscare a actiunii penale [art. 10 lit. f)];
- sesizarea organului competent este o conditie ceruta de lege în ipoteza unor infractiuni cum sunt cele
referitoare la siguranta circulatiei pe caile ferate [art. 273 alin. (1), art. 274 alin. (1) si art. 275 alin. (1) si
(2) C. pen.]sau cele savârsite de militari: absenta nejustificata (art. 331 C. pen.), dezertarea (art. 332 C.
pen.), calcarea de consemn (art. 333 C. pen.), insubordonarea (art. 334 C. pen.), lovirea sau insulta
superiorului (art. 335 C. pen.), lovirea sau insulta inferiorului de catre superior (art. 336 C. pen.),
sustragerea de la serviciul militar (art. 348 C. pen.), sustragerea de la recrutare (art. 353 C. pen.) si
neprezentarea la încorporare sau concentrare (art. 354 C. pen.). Art. 337, 348 si 355 C. pen. stipuleaza ca
actiunea penala în cazul acestor infractiuni se pune în miscare numai la sesizarea comandantului;
- ultima situatie are în vedere orice alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea în miscare
a actiunii penale. Un exemplu în acest sens îl constituie infractiunile prevazute de art. 171 C. pen.
(infractiuni contra reprezentantului unui stat strain), când punerea în miscare a actiunii penale se face
numai la dorinta exprimata de guvernul strain respectiv;
g) A intervenit amnistia sau prescriptia ori decesul faptuitorului sau, dupa caz, radierea persoanei
juridice atunci când are calitatea de faptuitor [art. 10 lit. g)
e urmarire penala si încetarea procesului penal în faza de judecata.
h) A fost retrasa plângerea ori partile s-au împacat, în cazul infractiunilor pentru care retragerea
plângerii sau împacarea partilor înlatura raspunderea generala [art. 10 lit. h)]
i) S-a dispus înlocuirea raspunderii penale [art. 10 lit. i)]
i/1) Exista o cauza de nepedepsire prevazuta de lege [art. 10 lit.(i1)] Este avuta în vedere ipoteza în
care exista atât fapta penala cât si faptuitorul, însa datorita faptului ca s-a autodenuntat mai înainte de
sesizarea organelor de urmarire penala, nu mai poate fi tras la raspundere penala (darea de mita
incriminata în art. 255 alin. 3 C. penal).
j) Exista autoritate de lucru judecat [art. 10 lit. (j)]
Actiunea civila
Fiind alaturata actiunii penale, actiunea civila are un caracter accesoriu, putând fi exercitata în
cadrul procesului penal numai în masura punerii în miscare a actiunii penale. Pentru exercitarea
actiunii civile în procesul penal sunt necesare urmatoarele conditii:
a) infractiunea sa fi cauzat un prejudiciu material sau moral;
b) între infractiunea savârsita si prejudiciul cerut a fi acoperit sa existe o legatura de cauzalitate;
c) prejudiciul sa fie cert;
d) prejudiciul sa nu fi fost reparat;
e) în cazul persoanelor cu capacitate deplina de exercitiu sa existe cererea de constituire ca parte civila
în cadrul procesului penal.
Elementele (factorii) actiunii civile
Actiunea civila are acelasi temei ca si actiunea penala, constând în norma juridica încalcata (temeiul de
drept) si fapta comisa (temeiul de fapt).
Potrivit dispozitiilor art. 14 alin. (1) actiunea civila are ca obiect tragerea la raspundere civila a
inculpatului, precum si a partii responsabile civilmente.
In alin. (2) se arata ca tragerea la raspundere civila a inculpatului si a partii responsabile civilmente se
realizeaza prin constituirea persoanei vatamate ca parte civila si exercitarea actiunii civile în cadrul
procesului penal, alaturi de actiunea penala.
Repararea pagubei se face, potrivit dispozitiilor legii civile, în natura prin:
a) restituirea lucrului;
b) restabilirea situatiei anterioare savârsirii infractiunii;
c) desfiintarea totala sau partiala a unui înscris;
d) prin orice alt mijloc de reparare în natura.
În situatia în care repararea în natura nu este posibila, inculpatul si partea responsabila civilmente pot
fi obligati la plata unei despagubiri banesti.
Se apeleaza la despagubirea baneasca în masura în care repararea în natura nu este cu putinta; când
prin repararea în natura nu s-a acoperit integral paguba, precum si atunci când se acorda despagubiri
banesti pentru folosul de care a fost lipsita partea civila. Despagubirea baneasca este suma de bani ce
reprezinta contravaloarea
prejudiciului cauzat.
10
Repararea daunelor morale, respectiv evaluarea în bani a acestora reprezinta o modalitate greu de
realizat, neexistând posibilitatea aplicarii unor criterii precise de evaluare. În acest sens, doar instanta de
judecata are dreptul de a stabili anumite despagubiri banesti pentru acoperirea daunelor morale suferite prin
savârsirea infractiunii.
Subiectul activ al actiunii civile în procesul penal este persoana care a suferit prejudiciul produs prin
infractiune; potrivit art. 24, persoana vatamata care exercita actiunea civila în cadrul procesului penal se
numeste parte civila.
Subiecti pasivi ai actiunii civile în procesul penal sunt învinuitul sau inculpatul, precum si partea
responsabila civilmente, dar pot fi si mostenitorii învinuitului sau inculpatului sau partii responsabile
civilmente (când aceasta este o persoana fizica), cât si persoanele juridice care succed în drepturi.
Fata de actiunea penala, actiunea civila este disponibila, accesorie actiunii penale si poate fi
îndreptata împotriva altor persoane decât invinuitul sau inculpatul.
Exercitarea actiunii civile
Actiunea civila parcurge trei etape in desfasurarea procesului penal care sunt: declansarea ei, exercitarea
si rezolvarea.
Fata de disponibilitatea acesteia, parcurgerea tututor etapelor nu este obligatorie, partea civila putând
renunta (cu exceptiile legale) la exercitarea ei. Fiind accesorie actiunii penale, când aceasta se stinge,
automat se va stinge si actiunea civila.
Competenta în materie penala
Competenta circumscrie sfera atributiunilor legale pe care le are de îndeplinit organele judiciare în
procesul penal.
Formele competentei au fost clasificate în: fundamentale: - functionala (ratione officii); materiala
(ratione materiae); teritoriala (ratione loci).
si subsidiare: - personala; speciala; exceptionala.
Competenta instantelor judecatoresti
Instantele judecatoresti din tara noastra sunt, potrivit art. 2 al. 2 din Legea nr. 304/2004 pentru
organizarea judiciara: judecatoriile, tribunalele specializate, tribunalele, curtile de apel si Înalta Curte de
Casatie si Justitie.
Alaturi de acestea, functioneaza urmatoarele instante militare: tribunalele militare, Tribunalul Militar
Teritorial si Curtea Militara de Apel.
Tabloul instantelor judecatoresti se completeaza cu sectiile maritime si fluviale înfiintate, în baza
Decretului nr. 203/1974, pe lânga judecatoriile si tribunalele Constanta si Galati.
Competenta tuturor acestor instante este stabilita prin lege.
Competenta judecatoriei (art. 25 C. proc. pen.)
Din punctul de vedere al competentei functionale, judecatoria judeca numai în prima instanta.
Competenta materiala a judecatoriei este generala, deoarece aceasta judeca toate infractiunile, cu
exceptia celor date prin lege în competenta altor instante.
Competenta teritoriala a judecatoriei se stabileste potrivit dispozitiilor art. 30-31, iar sub aspectul
organizarii teritoriale, judecatoriile functioneaza în fiecare judet si în municipiul Bucuresti.
O competenta speciala se întâlneste în cazul sectiilor maritime si fluviale de pe lânga judecatoriile
Constanta si Galati, care, potrivit Decretului nr. 203/1974, judeca în prima instanta urmatoarele cauze:
a) infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa, infractiunile contra disciplinei si ordinii la bord si
alte infractiuni în legatura cu activitatea marinei civile, prevazute în Decretul nr. 443/1972 privind
navigatia civila;
b) infractiunile împotriva protectiei muncii savârsite de personalul marinei civile;
c) infractiunile de serviciu sau în legatura cu serviciul prevazute în Codul penal, savârsite de
personalul marinei civile, cu exceptia infractiunii de neglijenta în pastrarea secretului de stat (art. 252 C.
pen.);
d) infractiunile contra patrimoniului prevazute în Codul penal referitoare la bunurile aflate în
administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, ori încredintate acestora pentru expeditie, transport
sau pastrare, savârsite de personalul marinei civile;
c) infractiunile contra patrimoniului prevazute în Codul penal referitoare la bunuri aflate în
administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile, în cazul în care fapta a pus sau ar fi putut pune în
pericol nave, utilaje portuare,
instalatii de încarcare, descarcare si manipulare a marfurilor în port sau a
11
creat o stare de pericol pentru siguranta navigatiei, ori a avut ca urmare o tulburare în activitatea de
transport maritima sau fluviala.
Competenta tribunalului militar (art. 26 C. proc. pen.)
Sub aspectul competentei functionale, tribunalul militar judeca numai în prima instanta.
Competenta materiala a tribunalului militar se împleteste cu competenta personala:
a) infractiunile prevazute de art. 331 - 352 C.pen., precum si alte infractiuni savârsite in legatura cu
îndatoririle de serviciu, comise de militari pâna la grad de colonel inclusiv, cu exceptia celor date in
competenta altor instante;
b) solutioneaza alte cauze anume prevazute de lege (art. 26).
Din punctul de vedere al competentei teritoriale, pe teritoriul tarii noastre functioneaza patru tribunale
militare în municipiile Bucuresti, Cluj-Napoca, Iasi si Timisoara, fiecare având în circumscriptie mai
multe judete.
Competenta tribunalului (art. 27 C. proc. pen.)
Sub aspectul competentei functionale, tribunalul judeca în prima instanta, în apel, în recurs si
solutioneaza conflictele de competenta ivite între judecatoriile din circumscriptia sa.
Competenta materiala a tribunalului este determinata atât în mod abstract, cât si în mod concret.
Astfel, tribunalul judeca în prima instanta o serie de infractiuni cu un grad ridicat de pericol social;
a) infractiunile prevazute în Codul penal în art. 174-177, 179, 189 alin. 3-5,
art. 197 alin. (3), art. 211 alin. (3), art. 212, alin. (3), art. 215 alin. (5), 254, 255, 257, 266-270, art. 2791,
312 si 317, precum si infractiunea de contrabanda, daca a avut ca obiect arme, munitii sau materii
explozive ori radioactive;
b) infractiunile savârsite cu intentie, care au avut ca urmare moartea sau sinuciderea victimei;
c) infractiunea de spalare a banilor, precum si infractiunile privind traficul si consumul ilicit de
droguri;
d) infractiunea de bancruta frauduloasa, daca priveste sistemul bancar;
e) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.
- Ca instanta de apel, tribunalul judeca apelurile împotriva hotarârilor penale pronuntate de judecatorii
în prima instanta;
- Ca instanta de recurs solutioneaza recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate de judecatorii
în cazurile anume prevazute de lege.
O competenta speciala întâlnim în cazul sectiilor maritime si fluviale ale Tribunalelor Constanta si
Galati, care, potrivit Decretului nr. 203/1974, judeca în prima instanta urmatoarele cauze:
a) infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa care au avut ca urmare un accident de navigatie,
constând în abordaj cu consecinte materiale importante, avarierea grava a unei nave de orice fel,
infractiunea de stânjenire a echipajului în conducerea unei nave, daca prin aceasta s-ar pune în pericol
siguranta navei sau de preluare fara drept a controlului navei direct sau indirect, precum si omisiunea
denuntarii acestei infractiuni;
b) infractiunile de delapidare, furt, tâlharie, piraterie, înselaciune, distrugere din culpa, în forme grave,
referitoare la bunuri aflate în administrarea sau folosinta unitatilor marinei civile ori încredintate acestora
spre expeditie, transport sau pastrare si infractiunea de abuz în serviciu savârsite de personalul marinei
civile;
c) infractiunile contra patrimoniului mentionate la lit. b) referitoare la bunuri aflate în administrarea
sau folosinta unitatilor marinei civile, daca consecintele grave ale acestora constau în punerea în pericol a
navelor, utilajelor portuare, instalatiilor de încarcare, descarcare si manipulare a marfurilor în port ori în
crearea unei stari de pericol pentru siguranta navigatiei sau tulburarea activitatii de transport maritim sau
fluvial.
Sectiile maritime si fluviale judeca si ca instante de recurs recursurile împotriva hotarârilor pronuntate
în prima instanta de sectiile maritime si fluviale ale judecatoriilor din Constanta si Galati.
Teritorial, în fiecare judet si în municipiul Bucuresti, functioneaza câte un tribunal cu sediul în
localitatea de resedinta a judetului respectiv.
Competenta Tribunalului Militar Teritorial (art. 28 C. proc. pen.)
Ca si competenta functionala, Tribunalul Militar Teritorial judeca în prima instanta, în apel, în recurs
si solutioneaza conflictele de competenta dintre tribunalele militare din circumscriptia sa.
Competenta materiala a
Tribunalului Militar Teritorial se îmbina cu competenta personala. Astfel, el
12
judeca în prima instanta, potrivit art. 28 pct. 1, urmatoarele infractiuni:
a) infractiunile savârsite de ofiterii superiori, cu exceptia celor date prin lege în competenta altor
instante;
b) infractiunile mentionate în art. 27 pct. 1 lit. a) - e1) savârsite de militari pâna la gradul de colonel
inclusiv, în legatura cu îndatoririle de serviciu;
c) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.
- Ca instanta de apel, judeca apelurile declarate împotriva hotarârilor pronuntate în prima instanta de
tribunalele militare, cu exceptia infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani.
- Ca instanta de recurs, judeca recursurile împotriva hotarârilor pronuntate de tribunalele militare în
cazul infractiunilor contra ordinii si disciplinei militare sanctionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel
mult 2 ani, precum si în alte cazuri anume prevazute de lege.
Exista un singur Tribunal Militar Teritorial cu sediul în Bucuresti si cu competenta pe întreg teritoriul
tarii.
Competenta curtii de apel (art. 281 C. proc. pen.)
Sub aspectul competentei functionale, curtea de apel desfasoara urmatoarele activitati: judeca în prima
instanta, în apel, în recurs si solutioneaza conflictele de competenta ivite între tribunale sau între
judecatorii si tribunale din circumscriptia sa, ori între judecatorii din circumscriptia unor tribunale diferite
aflate însa in circumscriptia sa.
Competenta materiala a curtii de apel este determinata atât în concret, cât si în abstract, ea judecând în
prima instanta urmatoarele infractiuni:
a) infractiunile prevazute în art. 155-173 C. pen. si infractiunile privind siguranta nationala a României
prevazute în legi speciale;
a1) infractiunile prevazute de C. pen. în art. 2531, art. 273-276 când s-a produs o catastrofa de cale
ferata si art. 356-361;
b) infractiunile savârsite de judecatorii de la judecatorii si tribunale, de procurorii de la parchetele de
pe lânga aceste instante, precum si de controlorii financiari ai Curtii de Conturi;
c) alte infractiuni date prin lege în competenta sa;
d) cauzele privind extradarea;
e) cererile privind transferul condamnatilor în strainatate.
- Ca instanta de apel, Curtea de apel judeca, apelurile împotriva hotarârilor penale pronuntate în prima
instanta de tribunale.
- În recurs, judeca recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate de tribunale în apel, precum si în
alte cazuri anume prevazute de lege
Ca organizare teritoriala, exista un numar de 15 curti de apel, fiecare având în circumscriptie mai
multe judete (Anexa la Legea nr. 304/2004 pentru organizarea judiciara).
Competenta Curtii Militare de Apel (art. 282 C. proc. pen.)
Sub aspectul competentei functionale, Curtea Militara de Apel judeca în prima instanta, în apel, în
recurs si solutioneaza conflictele de competenta între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele
militare si tribunalele militare teritoriale ori între tribunale militare din raza de competenta a unor
tribunale militare teritoriale diferite.
Alaturi de competenta materiala, Curtea Militara de Apel are si o competenta personala, judecând în
prima instanta:
a) infractiunile prevazute în art. 155-173 C. pen. (infractiuni contra sigurantei statului) si în art. 356-
361 C. pen. (infractiuni contra pacii si omenirii) savârsite de militari;
b) infractiunile savârsite de judecatorii tribunalelor militare si ai tribunalelor militare teritoriale,
precum si de procurorii militari de la parchetele militare de pe lânga aceste instante;
c) alte infractiuni date prin lege în competenta sa.
- În apel, Curtea Militara de Apel judeca apelurile împotriva hotarârilor pronuntate în prima instanta de
tribunalele militare teritoriale (art. 282 pct. 2).
- Ca instanta de recurs, judeca recursurile împotriva hotarârilor pronuntate de tribunalele militare
teritoriale în apel, precum si în alte cazuri anume prevazute de lege.
Teritorial, Curtea Militara de Apel are competenta pe întreg teritoriul tarii, functionând numai în
municipiul Bucuresti, ca instanta
unica.
13
Competenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie (art. 29 C. proc. pen.)
Înalta Curte de Casatie si Justitie cuprinde 4 sectii - civila, penala, comerciala si de contencios
administrativ si fiscal, fiecare având propria competenta (Legea nr. 304/2004).
Functional, instanta suprema judeca: în prima instanta, în recurs, recursurile în interesul legii si
solutioneaza conflictele de competenta în ipoteza în care este instanta superioara comuna, situatiile în care
cursul justitiei este întrerupt, cererile de stramutare si alte cazuri anume prevazute de lege.
- În prima instanta, Înalta Curte de Casatie si Justitie nu judeca în functie de natura sau gravitatea
infractiunilor ci are doar o competenta personala, întrucât criteriul este cel al calitatii inculpatului:
a) infractiunile savârsite de senatori si deputati;
b) infractiunile savârsite de membrii Guvernului;
c) infractiunile savârsite de judecatorii Curtii Constitutionale, membrii Curtii de Conturi, de
presedintele Consiliului Legislativ si de Avocatul Poporului;
d) infractiunile savârsite de maresali, amirali, generali si chestori;
e) infractiunile savârsite de sefii cultelor religioase organizate în conditiile legii si de ceilalti membri ai
Înaltului Cler, care au cel putin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
e1) infractiunile savârsite de catre membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
f) infractiunile savârsite de judecatorii si magistratii asistenti de la Înalta Curte de Casatie si Justitie, de
judecatorii de la curtile de apel si Curtea Militara de Apel, precum si de procurorii de la parchetele de pe
lânga aceste instante si de procurorii Departamentului National Anticoruptie;
g) alte cauze date prin lege în competenta sa.
Desi are o competenta completa in raport cu celelalte instante judecatoresti, Înalta Curte de Casatie si
Justitie nu judeca în apel, motivul fiind acela ca dincolo de instanta suprema nu mai exista o alta instanta
la care sa se judece eventualele recursuri îndreptate împotriva hotarârilor care ar fi fost pronuntate în apel.
- Ca instanta de recurs, Înalta Curte de Casatie si Justitie judeca:
a) recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate, în prima instanta, de curtile de apel si Curtea
Militara de Apel;
b) recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate, ca instante de apel, de curtile de apel si Curtea
Militara de Apel;
c) recursurile împotriva hotarârilor penale pronuntate în prima instanta de sectia penala a Înaltei Curti
de Casatie si Justitie care sunt judecate de Completul de 9 judecatori (art. 22 alin. 1 din Legea nr.
304/2004). Acelasi complet functioneaza si ca instanta disciplinara (art. 22 alin. 2 din Legea nr.
304/2004).
d) recursurile în alte cazuri date prin lege în competenta sa.
- Recursurile în interesul legii sunt judecate de Sectiile Unite ale Curtii.
Înalta Curte de Casatie si Justitie are si o competenta exclusiva, fiind singura instanta care poate
rezolva - cererile de stramutare; cazurile in care cursul judecatii este întrerupt; sesizarile privind
schimbarea jurisprudentei Inaltei Curti de Casatie si Justitie. Tot Sectiile Unite, sesizeaza Curtea
Constitutionala pentru controlul constitutionalitatii legilor inainte de promulgare.
Prorogarea de competenta consta în extinderea competentei unui organ judiciar si asupra
unor infractiuni sau persoane care nu îi sunt date în competenta potrivit normelor obisnuite
operand numai în favoarea organelor superioare în grad. Practic, organul judiciar îsi poate prelungi
competenta doar asupra unei cauze care ar reveni unui organ judiciar inferior sau egal în grad.
Prorogarea de competenta determina întotdeauna reuniunea cauzelor si implicit rezolvarea
acestora la acelasi organ judiciar, impunându-se în caz de: - conexitate;- indivizibilitate;- chestiuni
prealabile;- schimbare a încadrarii juridice sau a calificarii faptei ce face obiectul judecatii.
Conexitate si indivizibilitate
Conexitatea reprezinta acea legatura existenta între anumite infractiuni, care determina reunirea
acestora la un singur organ judiciar, în scopul unei mai bune solutionari a lor.
Art. 34 expune cazurile de conexitate:
a) când doua sau mai multe infractiuni sunt savârsite prin acte diferite, de una sau de mai multe
persoane împreuna, în acelasi timp si în acelasi loc;
b) când doua sau mai multe infractiuni sunt savârsite în timp ori în loc diferit, dupa o prealabila
întelegere între infractori;
c) când o infractiune este
savârsita pentru a pregati, a înlesni sau ascunde comiterea altei infractiuni,
14
ori este savârsita pentru a înlesni sau a asigura sustragerea de la raspundere penala a faptuitorului altei
infractiuni;
d) când între doua sau mai multe infractiuni exista legatura si reunirea cauzelor se impune pentru o
buna înfaptuire a justitiei.
Indivizibilitatea
În cazul indivizibilitatii este vorba de o singura infractiune savârsita de mai multe persoane, fie de mai
multe infractiuni care au aceeasi sursa cauzala (aceeasi fapta), fie de mai multe fapte care alcatuiesc latura
obiectiva a unei singure infractiuni.
Indivizibilitatea se deosebeste de conexitate prin aceea ca prima se caracterizeaza prin unicitatea
infractiunii (sau a faptei), iar a doua prin pluralitatea infractiunilor.
Puterea de coeziune în cazul indivizibilitatii este mult mai mare decât în cazul conexitatii. Exista
indivizibilitate când:
a) la savârsirea unei infractiuni au participat mai multe persoane (în calitate de coautori, complici,
instigatori);
b) doua sau mai multe infractiuni au fost savârsite prin acelasi act (concursul ideal sau formal de
infractiuni);
c) în cazul infractiunii continuate sau în orice alte cazuri când doua sau mai multe acte materiale
alcatuiesc o singura infractiune (infractiunea complexa si infractiunea de obicei).
Operatia prin care cauzele reunite se despart se numeste disjungere.
Competenta în caz de schimbare a încadrarii juridice sau a calificarii
Potrivit art. 41 alin. (1) , instanta sesizata cu judecarea unei infractiuni ramâne competenta a o judeca
chiar în cazul în care constata, dupa efectuarea cercetarii judecatoresti, ca infractiunea este de competenta
instantei inferioare. În aceasta situatie exista un caz de prorogare de competenta, dar numai atunci când
necesitatea schimbarii încadrarii juridice într-o infractiune care atrage competenta unei instante inferioare
reiese din probele administrate în etapa cercetarii judecatoresti.
Incompatibilitatea este institutia prin intermediul careia anumite persoane ce fac parte din organele
care desfasoara procesul penal sau care ajuta la solutionarea acestuia sunt împiedicate sa participe la
activitatea procesuala.
Când suspiciunea este individuala, fiind îndreptata personal fata de unul sau mai multi subiecti
procesuali oficiali, remediul este înlaturarea din proces a persoanei ca incompatibila.
Pot fi incompatibile urmatoarele persoane: judecatorul, grefierul de sedinta, procurorul, organul de
cercetare, expertul, interpretul.
Dispozitiile art. 46-48 arata incompatibilitatile:
- judecatorii care sunt soti sau rude apropiate sau afini între ei, pâna la gradul al patrulea inclusiv, nu
pot face parte din acelasi complet de judecata ;
- judecatorul care a luat parte la solutionarea unei cauze nu mai poate participa la judecarea aceleiasi
cauze într-o instanta superioara, sau la judecarea cauzei dupa desfiintarea hotarârii cu trimitere în apel sau
dupa casarea cu trimitere în recurs;
- judecatorul care si-a exprimat anterior parerea cu privire la solutia ce ar putea fi data în cauza [art. 47
alin. (2) ];
- judecatorul care a pus în miscare actiunea penala, a dispus trimiterea în judecata sau a pus concluzii
în fond în calitate de procuror la instanta de judecata, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de
prelungire a arestarii preventive în cursul urmaririi penale (art. 48 lit.a);
- judecatorul care a fost reprezentant sau aparator al vreuneia dintre parti (art. 48 lit. b);
- judecatorul care a fost expert sau martor în cauza respectiva (art. 48 lit. c)
- judecatorul interesat personal sub orice forma în solutionarea cauzei, sotul sau vreo ruda apropiata
(art. 48 lit. d).
- sotul, ruda sau afinul judecatorului, pâna la gradul al patrulea inclusiv, care a efectuat acte de
urmarire penala, a supravegheat urmarirea penala, a solutionat propunerea de arestare preventiva ori de
prelungire a arestarii preventive, în cursul urmaririi penale;
- este sot, ruda sau afin, pâna la gradul al patrulea inclusiv, cu una dintre parti sau cu avocatul ori
mandatarul acesteia;
- exista dusmanie între el, sotul
sau una din rudele sale pâna la gradul al patrulea inclusiv si una dintre
15
parti, sotul sau rudele acestuia pâna la gradul al treilea inclusiv;
- este tutore sau curator al uneia dintre parti;
- a primit liberalitati de la una dintre parti, avocatul sau mandatarul acestuia.
- judecatorul care în cursul urmaririi penale a dispus arestarea preventiva a învinuitului sau
inculpatului, întrucât se presupune ca si-a format deja o opinie cu privire la vinovatia acestuia. Nu poate
participa la judecarea unei cauze în caile de atac, atunci când sotul, ruda sau afinul sau pâna la gradul al
patrulea inclusiv a participat, ca judecator sau procuror, la judecarea aceleiasi cauze.
Procurorul este incompatibil în cazurile prevazute la art. 46 si 48 lit. b) - i).
Magistratul asistent este incompatibil în cazurile prevazute de art. 46 si art. 48 lit. b - i C.proc.pen.
Grefierul este incompatibil în aceleasi cazuri ca si procurorul.
De asemenea, organul care a efectuat urmarirea penala este incompatibil sa procedeze la completarea
sau refacerea acesteia, când este dispusa de instanta.
Potrivit art. 49 alin. (1), rudenia sau casatoria determina incompatibilitatea si atunci când intervin
între unul din membrii completului de judecata si procuror sau grefierul de sedinta.
Organul de cercetare penala este incompatibil în cazurile prevazute de art. 48
lit. b) - i).
Expertul si interpretul sunt incompatibili când intervin cazurile prevazute de art. 48 C. proc. pen.
Calitatea de expert este incompatibila cu aceea de martor în aceeasi cauza, cea din urma având
întâietate (art. 54 alin.1);
Participarea ca expert sau interpret de mai multe ori în aceeasi cauza nu constituie un motiv de
recuzare pentru incompatibilitate.
Abtinerea este institutia prin care cel aflat într-unul din cazurile de incompatibilitate poate cere sa fie
înlocuit cu o alta persoana având aceeasi calitate. De fapt, abtinerea este o autorecuzare a organului, prin
ea prevenindu-se recuzarea.
Daca persoana aflata într-un caz de incompatibilitate nu s-a abtinut, ea poate fi recuzata de catre parti
de îndata ce se ia la cunostinta cazul de incompatibilitate indiferent de faza procesuala în care se afla
dosarul.
Atât abtinerea, cât si recuzarea sunt remediile procesuale ale incompatibilitatii.
Stramutarea cauzelor penale
Stramutarea presupune o derogare de la competenta teritoriala legala care se schimba cu una judiciara
delegata.
Când suspiciunea priveste obiectivitatea tuturor subiectilor procesuali, remediul procesual este
stramutarea cauzei la alt organ judiciar egal in grad.
Stramutarea judecarii cauzelor penale este de competenta exclusiva a Înaltei Curti de Casatie si
Justitie, fiind reglementata în art. 56-61.
Pentru a putea fi respectate întocmai normele de competenta, legea prevede posibilitatea pentru
organul judiciar care constata ca nu este competent a rezolva o anumita cauza penala, sa o înainteze organului
judiciar competent, operând astfel institutia declinarii.
Dispozitiile art. 42 alin. (1) dau posibilitatea instantei de judecata
sa-si decline competenta, trimitând dosarul instantei de judecata aratate ca fiind competenta prin hotarârea
de declinare.
Declinarea competentei se dispune printr-o hotarâre de declinare care nu poate fi atacata prin nici o
cale ordinara de atac, respectiv, apelul sau recursul.
Asa cum reiese din art. 45 alin. 1, dispozitiile art. 40 si 42 se aplica in mod corespunzator si în cursul
urmaririi penale. În aceasta faza, declinarea de competenta se dispune prin ordonanta.
Conflictul de competenta poate sa apara între doua sau mai multe organe judiciare astfel:
a) când doua sau mai multe organe judiciare se recunosc concomitent competente sa solutioneze o
cauza penala intervine un conflict pozitiv;
b) când doua sau mai multe organe judiciare îsi declina competenta reciproc, unul în favoarea celuilalt,
intervine un conflict negativ.
Exceptia de necompetenta reprezinta mijlocul legal prin care se permite invocarea lipsei de competenta
a organului judiciar în fata caruia se desfasoara procedura judiciara, solicitându-se o desesizare a acestuia.
Ea poate fi ridicata de catre
instanta de judecata, procuror sau de catre oricare dintre parti [art. 39 alin.
16
(3)]. Exceptia de necompetenta materiala si cea de necompetenta dupa calitatea persoanei pot fi ridicate
în tot cursul procesului penal, pâna la pronuntarea hotarârii definitive [art. 39 alin. (1) ], iar exceptia de
necompetenta teritoriala poate fi ridicata numai pâna la citirea actului de sesizare în fata primei instante
de judecata [art. 39 alin. (2) ], procedura de solutionare fiind prin excelenta contradictorie.
Probele si mijloacele de proba în procesul penal
Probele
În vederea constatarii existentei faptelor, a împrejurarilor de fapt, cât si a vinovatiei faptuitorului,
organele judiciare desfasoara o activitate complexa de identificare si strângere a probelor prin intermediul
mijloacelor de proba. Art. 63 alin.(1) defineste proba ca fiind orice element de fapt care serveste la
constatarea existentei sau inexistentei unei infractiuni, la identificarea persoanei care a savârsit-o si la
cunoasterea împrejurarilor necesare pentru justa solutionare a cauzei.
Mijloacele de proba sunt acele instrumente legale prin care se constata elementele de fapt ce pot servi
ca probe.
Cerintele probelor
a) admisibilitatea;
b) pertinenta;
c) concludenta; toate probele concludente sunt pertinente, având legatura cu cauza, însa nu orice
proba pertinenta este si concludenta (relatiile de dusmanie dintre autorul omorului si victima constituie o
proba pertinenta, dar nu si concludenta, deoarece nu aduce informatii esentiale si edificatoare pentru
rezolvarea cauzei);
d) utilitatea; toate probele utile sunt concludente, însa nu orice proba concludenta este si utila.
Utilitatea este atributul probei concludente care poate aduce informatii noi fata de probele administrate
anterior.
In concluzie, pentru a fi administrate într-o cauza penala, probele trebuie sa fie admise de lege
(admisibile), sa aiba legatura cu solutionarea procesului (pertinente), sa aiba un rol hotarâtor în solutionarea
cauzei (concludente) si sa fie necesara administrarea lor (utile).
Sarcina administrarii probelor
Pornind de la principiile rolului activ al organelor judiciare si al aflarii adevarului în procesul penal,
sarcina administrarii probelor revine organelor de urmarire penala si instantei de judecata [art. 65 alin.
(1)].
Administrarea probelor
In faza de urmarire penala, descoperirea, strângerea si aprecierea probelor reprezinta obligatia organelor
de urmarire penala.
In cursul judecatii, administrarea probelor se face de catre instanta de judecata, în prezenta partilor.
Instanta readministreaza probele strânse în cursul urmaririi penale, verificându-le, administrând totodata
probe noi, din oficiu sau la propunerea partilor.
Mijloacele de proba
Mijloacele de. proba sunt acele instrumente prin care se constata elementele de fapt ce pot servi ca
proba (art. 64). Ele sunt:
- declaratiile învinuitului sau ale inculpatului;
- declaratiile partii vatamate, ale partii civile si ale partii responsabile civilmente;
- declaratiile martorilor;
- înscrisurile;
- înregistrarile audio sau video;
- fotografiile;
- mijloacele materiale de proba;
- constatarile tehnico-stiintifice;
- constatarile medico-legale;
- expertizele.
O proba poate fi administrata prin orice mijloc de proba indicat de art. 64 si nu prin alte cai care nu sunt
prevazute de lege.
17
Procesul penal functioneaza pe baza principiului libertatii probelor atât sub aspectul producerii lor, cât
si al aprecierii acestora.
Libertatea mijloacelor de proba presupune folosirea oricarui mijloace de proba legale.
Declaratiile învinuitului sau ale inculpatului
Declaratiile învinuitului sau ale inculpatului au un rol edificator în solutionarea procesului si stabilirea
adevarului. Ele constituie un drept al acestuia, si nu o obligatie (nemo tenetur edere contra se).
Astfel, în faza de urmarire penala, învinuitul este ascultat la începutul urmaririi penale [art. 70 alin.
(3)] si la sfârsitul acesteia (art. 255); inculpatul este ascultat cu ocazia luarii masurii arestarii (art. 1491 si
150), iar în cazul continuarii cercetarii dupa punerea în miscare a actiunii penale (art. 237 al. 2) si la
prezentarea materialului de urmarire penala (art. 250).
În faza de judecata, inculpatul este ascultat ori de câte ori este necesar (art. 323-325).
Exista situatii în timpul urmaririi penale, în care inculpatul nu este ascultat deoarece este disparut, se
sustrage de la cercetare sau nu locuieste în tara [art. 237 alin. (4)].
De asemenea, inculpatul nu este ascultat în cazul în care nu se prezinta, desi a fost legal citat (art. 291
alin. 2).
Declaratiile partii vatamate si partii civile sunt importante întrucât, cunoscând despre împrejurarile
comiterii faptei si faptuitor, ele sunt de regula, prima sursa de informatii a organelor de urmarire penala.
Declaratiile martorului
În doctrina s-a subliniat ca martorii sunt "ochii si urechile justitiei".
Potrivit art. 78 , martorul este persoana care are cunostinta despre vreo fapta sau împrejurare de natura
sa serveasca la aflarea adevarului în procesul penal . În principiu, orice persoana fizica poate fi martor în
procesul penal, chiar si persoanele cu handicapuri fizice sau psihice, precum si minorii sub 14 ani, în
prezenta parintelui, tutorelui sau persoanei careia îi este încredintat spre crestere si educare, organul judiciar
apreciind masura în care depozitiile lor servesc aflarii adevarului (art. 81).
Înscrisurile
Art. 89 stipuleaza ca înscrisurile pot fi folosite ca mijloace de proba în procesul penal daca în
cuprinsul lor se arata fapte sau împrejurari de natura sa contribuie la aflarea adevarului.
In sfera înscrisurilor, ca mijloace de proba, intra numai acele materiale pe care sunt marcate semnele
scrierii fonetice (ceea ce se reprezinta prin semne grafice).
Înregistrarile audio sau video si fotografiile
Înregistrarile audio sau video, ca mijloace de proba, sunt acele înregistrari pe banda magnetica ale
unor convorbiri si înregistrarile de imagini din al caror continut rezulta fapte sau împrejurari de natura
sa contribuie la aflarea adevarului.
În categoria înregistrarilor de imagini, se includ, alaturi de înregistrarile video, si cele fotografice.
Mijloace materiale de proba
Mijloacele materiale de proba sunt acele obiecte care contin sau poarta o urma a faptei savârsite
precum si orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevarului (art. 94 si 95).
Ridicarea de obiecte si înscrisuri
Ridicarea de obiecte sau înscrisuri este o activitate care se deosebeste de perchezitie prin aceea ca
presupune cunoasterea atât a înscrisurilor sau obiectelor care au legatura cu cauza penala, cât si a locului
unde acestea se gasesc.
Perchezitia
Art. 27 alin. (1) din Constitutie consacra inviolabilitatea domiciliului, astfel: "Domiciliul si resedinta
sunt inviolabile. Nimeni nu poate patrunde sau ramâne în domiciliul ori resedinta unei persoane fara
învoirea acesteia".
În situatiile prevazute expres de lege, se poate patrunde în domiciliul sau resedinta unei persoane chiar
fara învoirea acesteia (art. 27 alin. 2 din Constitutie).
Perchezitia ajuta la rezolvarea cauzelor penale daca prin obiectele si înscrisurile gasite se elucideaza
unele aspecte ale cauzei penale.
Perchezitia poate fi domiciliara
sau corporala [art. 100 alin. (2)].
18
Cercetarea la fata locului
Cercetarea la fata locului este un procedeu de descoperire si ridicare a mijloacelor materiale de proba,
constând într-o verificare stricta si amanuntita a locului faptei.
Prin "locul savârsirii infractiunii" se întelege locul unde s-a desfasurat activitatea infractionala, în total
sau în parte, ori locul unde s-a produs rezultatul acesteia [art. 30 alin. (4)].
Reconstituirea
În raport cu art. 130 alin. (1), rolul reconstituirii este de a permite verificarea si precizarea anumitor
date strânse de organele de urmarire penala sau instanta de judecata prin reproducerea totala sau în
parte a modului si a conditiilor în care s-a savârsit fapta.
Constatarile tehnico-stiintifice
Constatarea tehnico-stiintifica se efectueaza, în principiu, de catre specialisti sau tehnicieni care
functioneaza în cadrul ori pe lânga institutia de care apartine organul de urmarire penala sau chiar în
cadrul altor organe.
Constatarile medico-legale
În cazul infractiunilor îndreptate împotriva persoanei (omor, omor calificat, omor deosebit de grav,
pruncucidere, ucidere din culpa, determinarea sau înlesnirea sinuciderii, lovire sau alte violente, vatamare
corporala grava, lovituri sau vatamari cauzatoare de moarte, vatamare corporala din culpa), organele
judiciare apeleaza la specialisti care sa clarifice aspectele legate de fapte sau împrejurari de fapt cu
relevanta deosebita în solutionarea cauzei.
Constatarile medico-legale (ca si constatarile tehnico-stiintifice) se efectueaza într-un moment cât mai
apropiat de momentul savârsirii infractiunii,de regula, în faza de urmarire penala.
Expertizele
Expertizele se aseamana, dar se si deosebesc de constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale.
Asemanari:
- sunt efectuate de specialisti din diferite domenii de activitate;
- obiectul lor este stabilit de catre organele judiciare;
- concluziile specialistilor sunt materializate într-un raport.
Deosebiri:
- constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale se fac de urgenta (aspect neîntâlnit în cazul
expertizelor);
- constatarile tehnico-stiintifice si medico-legale se dispun numai în faza de urmarire penala, iar
expertizele se pot face si în faza de judecata;
- obiectul si întrebarile la expertize sunt fixate de organul judiciar cu ajutorul partilor care pot cere
modificarea sau completarea lor;
- în cadrul constatarilor tehnico-stiintifice si medico-legale, specialistii se rezuma la consemnarea si
cercetarea mai putin aprofundata a situatiilor cercetate, pe când în cazul expertizelor se efectueaza o
investigare amanuntita a elementelor analizate;
- la expertize pot participa specialisti din varii domenii de activitate , precum si partile din cauza sau
un expert recomandat de ele, în timp ce la constatari , numai specialistul sau tehnicianul.
Comisia rogatorie
Comisia rogatorie este institutia prin care un organ judiciar care nu are posibilitatea sa efectueze un
act procedural de competenta sa sau sa administreze anumite probe, se poate adresa unui alt organ
judiciar care are aceasta posibilitate.
Delegarea
Delegarea este o procedura folosita pentru efectuarea unui act procedural sau administrarea unor
probe de catre un organ inferior celui care are cauza spre rezolvare (într-o cauza în care urmarirea
penala se efectueaza de catre procuror, acesta poate dispune ca anumite acte procedurale sa fie efectuate
de organele de cercetare ale politiei din alta localitate decât cea în care se afla sediul parchetului).
Martorii asistenti
Potrivit legii, martorii asistenti sunt acele persoane care au calitatea de garanti ai efectuarii unor
activitati procedurale, fiind prezenti la majoritatea procedeelor de probare, cum ar fi:
- perchezitie si ridicarea de obiecte sau înscrisuri [art. 104 alin. (3)];
- cercetarea la fata locului [art. 129 alin. (2)];
- reconstituire [art. 130 alin.
(2) combinat cu art. 129 alin. (3)];
19
- comisia rogatorie si delegarea, ori de câte ori sunt efectuate acte procedurale care impun prezenta unor
asemenea persoane.
Martorii asistenti sunt garanti care atesta ca rezultatul si modul de desfasurare al unei activitati
procesuale sunt cele consemnate în procesul-verbal întocmit.
Masurile procesuale
Masurile procesuale sunt instrumentele legale de care se folosesc organele judiciare pentru
asigurarea desfasurarii normale a procesului penal, executarea pedepsei, repararea pagubei produse
prin savârsirea infractiunii si pentru a preveni savârsirea de noi fapte antisociale.
Masurile preventive
Masurile de preventie sunt institutii de drept procesual penal cu caracter de constrângere. În cuprinsul
art. 136 rezida functionalitatea masurilor preventive, prin aceea ca acestea se iau pentru a asigura buna
desfasurare a procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuitului sau inculpatului de la
urmarirea penala, de la judecata ori de la executarea pedepsei.
În afara conditiilor generale, la alegerea masurii preventive, organul judiciar trebuie sa tina seama si de
unele criterii complementare, precum scopul masurii, gradul de pericol social al infractiunii, sanatatea, vârsta,
antecedentele si alte situatii privind persoana fata de care se ia.
Luarea, înlocuirea, revocarea si încetarea de drept a masurilor preventive
Dispozitiile art. 23 din Constitutie si ale art. 5 C. proc. pen. garanteaza libertatea persoanei în sensul ca
ea nu poate fi supusa vreunei forme de restrângere decât în cazurile si conditiile prevazute de lege.
Libertatea persoanei reprezinta starea fireasca în timpul procesului penal, iar masurile preventive se iau
numai în situatii de exceptie.
Luarea masurilor preventive
Pentru luarea masurilor preventive, trebuie îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
- sa existe probe sau indicii temeinice ca învinuitul sau inculpatul a savârsit o fapta prevazuta de legea
penala;
- pentru infractiunea savârsita, legea sa prevada pedeapsa detentiunii pe viata sau a închisorii. Conditia
nu se considera realizata în cazul în care se prevede alternativ pedeapsa amenzii[ art.136 alin.(6)];
- sa existe vreunul din cazurile prevazute în art. 148 lit. a)-i), si anume:
a) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmarire sau de la judecata, ori exista
date ca va încerca sa fuga sau sa se sustraga în orice mod de la urmarirea penala, de la judecata ori de la
executarea pedepsei;
b) exista date ca inculpatul încearca sa zadarniceasca în mod direct sau indirect aflarea adevarului, prin
influentarea vreunui martor sau expert sau parte, distrugerea ori alterarea mijloacelor materiale de proba;
c) exista date ca inculpatul pregateste savârsirea unei noi infractiuni;
d) inculpatul a savârsit cu intentie o noua infractiune;
e) exista date ca inculpatul exercita presiuni asupra persoanei vatamate sau ca încearca o întelegere
frauduloasa cu aceasta.
f) inculpatul a savârsit o infractiune pentru care legea prevede pedeapsa detentiunii sau închisoarea mai
mare de 4 ani si exista probe certe ca lasarea sa în libertate prezinta un pericol concret pentru ordinea
publica;
În cazurile prevazute în alin. 1 lit. a) - e) ale art. 148, masura arestarii preventive a inculpatului poate
fi luata numai daca pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata sau închisoare mai mare de 4 ani.
Referitor la obligarea de a nu parasi localitatea sau tara , cazurile prevazute în cuprinsul art. 148 nu
prezinta nici o relevanta.
Organele judiciare competente si actele prin care se pot lua masurile preventive
Masurile preventive pot fi luate prin urmatoarele acte procesuale:
- ordonanta organului de cercetare penala;
- ordonanta sau rechizitoriul procurorului;
- hotarârea instantei de judecata (încheiere, sentinta sau decizie).
Înlocuirea, revocarea si încetarea de drept a masurilor preventive
Înlocuirea masurilor preventive
Pe parcursul desfasurarii procesului penal pot interveni anumite împrejurari care impun înlocuirea
masurii preventive luate initial cu o alta masura de preventie. Conform art. 139 alin. (1), masura preventiva
luata se înlocuieste cu alta
masura preventiva, fie mai usoara, fie mai grava, când s-au schimbat
20
temeiurile care au determinat luarea acesteia.
Revocarea masurilor preventive
Dispozitiile art. 139 alin. (2) consacra regula potrivit careia revocarea masurii preventive se dispune în
ipoteza în care nu mai exista vreun temei care sa justifice mentinerea masurii preventive ori aceasta a fost
luata cu încalcarea prevederilor legale.
Odata revocata masura preventiei, ea nu mai poate fi înlocuita cu alta masura preventiva, caci lipseste
chiar obiectul înlocuirii.
Încetarea de drept a masurilor preventive
Încetarea masurilor preventive opereaza de drept în urmatoarele cazuri:
a) la expirarea termenelor prevazute de lege sau stabilite de organele judiciare; masura arestarii
învinuitului înceteaza de drept când a fost luata pentru 10 zile si acest termen a expirat;
b) în caz de scoatere de sub urmarire si încetare a urmaririi penale, în faza de urmarire penala;
c) în caz de încetare a procesului penal si achitare, în faza de judecata;
d) când, înainte de pronuntarea unei hotarâri de condamnare în prima instanta, durata arestarii a atins
jumatatea maximului pedepsei prevazute de lege pentru infractiunea care face obiectul învinuirii, fara a se
putea depasi, în cursul urmaririi penale, 180 zile;
e) când instanta pronunta o pedeapsa cu închisoarea cel mult egala cu durata retinerii si arestarii
preventive;
f) când instanta pronunta o pedeapsa cu închisoare, cu suspendarea conditionata a executarii ori cu
suspendarea executarii sub supraveghere sau cu executare la locul de munca;
g) când se pronunta pedeapsa cu amenda;
h) în caz de condamnare la pedeapsa închisorii la care se aplica în întregime gratierea. Acest caz nu
este prevazut ca atare într-o dispozitie expresa, dar el rezulta din ansamblul reglementarilor referitoare la
gratiere;
i) când durata retinerii si cea a arestarii devin egale cu durata pedepsei pronuntate, desi hotarârea
primei instante nu este definitiva.
Caile de atac împotriva actelor prin care se dispune asupra luarii, revocarii sau încetarii de drept a
masurilor preventive, în faza de urmarire penala
1) Plângerea împotriva ordonantei organului de cercetare penala sau a procurorului privind masura
retinerii
Potrivit art. 1401 împotriva ordonantei organului de cercetare penala prin care s-a luat masura
preventiva a retinerii se poate face plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore de la luarea masurii, la
procurorul care supravegheaza cercetarea penala, iar împotriva ordonantei procurorului prin care s-a luat
aceasta masura se poate face plângere, înainte de expirarea duratei retinerii, la prim-procurorul
parchetului sau, dupa caz, la procurorul ierarhic superior, în conditiile art. 278 alin. (1) si (2).
Esential este faptul ca plângerea nu este suspensiva de executare, adica învinuitul sau inculpatul nu
poate sa paraseasca localitatea sau tara in perioada celor 6 zile.
2) Recursul împotriva încheierii pronuntate de instanta în cursul urmaririi penale privind arestarea
preventiva
a) Împotriva încheierii prin care se dispune, în timpul urmaririi penale, luarea masurii arestarii
preventive sau se respinge propunerea de arestare preventiva, se poate face recurs la instanta superioara
[art. 1403 alin.(1)].
b) Încheierile pronuntate de instanta referitoare la revocarea si înlocuirea arestarii preventive [art. 139
alin.(1) si (2)], încetarea sau prelungirea masurii preventive (art. 140, 155) dispuse în cursul urmaririi
penale pot fi, de asemenea, atacate de recurs.
3) Recursul împotriva încheierii pronuntate de instanta în cursul judecatii privind masurile preventive
În cazul în care prima instanta sau instanta de apel au dispus, prin încheiere, luarea, revocarea,
înlocuirea, încetarea sau mentinerea unei masuri preventive se poate exercita separat, recurs împotriva
acesteia [art. 141 alin. (1)].
Retinerea. Notiune
Retinerea reprezinta singura masura privativa de libertate care poate fi luata si de organul de cercetare
penala pe o durata de cel mult 24 de ore numai în faza de urmarire penala fata de învinuit sau inculpat. Ea
este reglementata în toate legislatiile procesual penale contemporane
Retinerea poate fi luata daca
sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii (art. 143 alin. (1) si (2)]:
21
a) sa existe probe sau indicii temeinice ca a savârsit o fapta prevazuta de legea penala;
b) pentru fapta savârsita, legea sa prevada pedeapsa cu închisoarea; conditia este îndeplinita si în cazul
în care legea prevede alternativ pedeapsa închisorii cu amenda;
c) sa existe unul din cazurile prevazute în art. 148, oricare ar fi limitele prevazute de lege pentru fapta
savârsita, precum si în caz de infractiune flagranta.
Obligarea de a nu parasi localitatea
Masura este restrictiva de libertate, faptuitorul neavând posibilitatea sa paraseasca localitatea în care
locuieste decât cu încuviintarea organului care a dispus-o pentru o perioada de cel mult 30 de zile, care
poate fi prelungita.
Potrivit art. 145 alin. (1) raportat la art. 143 alin. (1) si
art. 136 alin. (1), obligarea de a nu parasi localitatea poate fi dispusa daca sunt îndeplinite cumulativ doua
conditii, si anume:
a) sa existe probe sau indicii temeinice ca învinuitul sau inculpatul a savârsit o fapta prevazuta de legea
penala;
b) pentru fapta savârsita, legea sa prevada pedeapsa cu închisoarea, conditia fiind îndeplinita chiar si în
cazul în care legea o prevede alternativ cu amenda.
Obligarea de a nu parasi tara
Ca si obligarea de a nu parasi localitatea, masura este restrictiva de libertate.
Potrivit art. 1451 masura obligarii de a nu parasi tara consta în îndatorirea impusa învinuitului sau
inculpatului, de procuror, în cursul urmaririi penale, sau de instanta de judecata în cursul judecatii, de a
nu parasi tara fara încuviintarea organului care a dispus-o.
Arestarea învinuitului
Arestarea preventiva este o masura preventiva privativa de libertate, prin care organul judiciar
competent dispune detinerea învinuitului (sau inculpatului) pe durata si în conditiile prevazute de lege, în
locuri special destinate acestui scop, în interesul urmaririi penale sau al judecatii.
Pentru a se putea lua aceasta masura, se cer îndeplinite urmatoarele conditii:
a) sa existe probe sau indicii temeinice ca învinuitul a savârsit o fapta prevazuta de legea penala;
b) pentru fapta savârsita, legea trebuie sa prevada pedeapsa cu închisoarea;
c) sa existe unul din cazurile prevazute în art. 148 ;
d) sa fie necesara privarea de libertate a învinuitului în interesul urmaririi penale.
Indiferent de faza în care se afla procesul penal, singurul organ judiciar care poate dispune masura
arestarii preventive este judecatorul.
Instanta de judecata poate dispune arestarea preventiva a învinuitului în cursul judecatii, în
urmatoarele cazuri:
- în cazul constatarii infractiunilor de audienta, conform art. 299 alin. (2), instanta de judecata constata
fapta, identifica faptuitorul, încheie un proces-verbal, dupa care poate dispune, cu respectarea conditiilor
legale, arestarea preventiva a învinuitului prin încheiere de sedinta;
- în cazul extinderii procesului penal cu privire la alte persoane, în conditiile
art. 337 (în cazurile în care, în cursul judecatii, se descopera date cu privire la participarea si a unei alte
persoane la savârsirea faptei prevazute de legea penala pusa în sarcina inculpatului trimis în judecata sau
date cu privire la savârsirea unei fapte penale de catre o alta persoana, dar în legatura cu fapta
inculpatului); arestarea învinuitului este dispusa prin sentinta de dezinvestire, în temeiul dispozitiilor art.
338.
Arestarea preventiva a învinuitului nu poate fi prelungita.
Arestarea inculpatului.
În raport cu prevederile art. 23, persoana împotriva careia s-a pus în miscare actiunea penala se
numeste inculpat.
Arestarea este considerata cea mai aspra dintre masurile preventive privative de libertate (datorita
duratei). Arestarea inculpatului este reglementata în Codul de procedura penala în art. 148-160b si are un
caracter de exceptie.
Conditiile necesare luarii masurii arestarii preventive a inculpatului sunt:
a) sa existe probe sau indicii temeinice ca inculpatul a savârsit o fapta prevazuta de legea penala;
b) sa fie pusa în miscare actiunea penala;
c) sa existe unul din cazurile
prevazute în art. 148 (întâlnite si la retinere sau arestarea preventiva a
22
învinuitului);
d) în situatiile prevazute de art. 148 lit. a) - e), masura poate fi luata numai daca pedeapsa închisorii
este mai mare de 2 ani;
e) inculpatul sa fie ascultat de catre procuror si instanta de judecata, înainte de a se dispune luarea
masurii. Cu titlu de exceptie, masura arestarii preventive a inculpatului poate fi dispusa fara ascultarea
acestuia când inculpatul este disparut, se afla în strainatate ori exista probe din care rezulta ca el se
sustrage de la urmarirea penala sau de la judecata; în ipoteza în care mandatul a fost emis fara ascultarea
inculpatului, acesta va fi ascultat imediat ce a fost prins ori s-a prezentat [art. 150 alin. (2)];
f) sa fie necesara privarea de libertate a inculpatului pentru buna desfasurare a procesului penal.
Arestarea inculpatului în cursul urmaririi penale
La sesizarea organului de cercetare penala sau din oficiu, procurorul, daca constata ca sunt întrunite
conditiile prevazute de art. 143 si exista vreunul din cazurile reglementate la art. 148 - considera ca este în
interesul urmaririi penale arestarea inculpatului - dupa ce îl audiaza în prezenta aparatorului, înainteaza
dosarul cauzei cu propunerea motivata de luare a acestei masuri, presedintelui instantei sau judecatorului
delegat de acesta (art. 1491 alin. 1).
Referitor la durata arestarii inculpatului, ea nu poate depasi 30 de zile, afara de cazul când este
prelungita în conditiile legii. Termenul curge de la data emiterii mandatului. Exceptie face situatia când
arestarea a fost dispusa în lipsa inculpatului, caz în care termenul curge de la prezentarea acestuia la
judecatorul care a emis mandatul.
În situatia în care s-a luat masura arestarii preventive a învinuitului pe o durata de 10 zile si, ulterior, sa
pus în miscare actiunea penala, durata pentru care se poate dispune în continuare masura arestarii
inculpatului nu poate depasi 20 de zile, impunându-se ca perioada totala a masurii preventive sa se
încadreze în termenul maxim de 30 de zile, prevazut de Constitutie. Când a fost numai retinut, se scad
cele 24 de ore, masura luându-se pe 29 de zile
Arestarea preventiva a inculpatului poate fi prelungita în caz de necesitate si numai motivat, în cursul
urmaririi penale, fara însa a se depasi un total de 180 zile.
Arestarea inculpatului în cursul judecatii
În cursul judecatii, arestarea preventiva a inculpatului poate fi dispusa prin încheiere motivata, daca
sunt întrunite conditiile prevazute de art.143 si exista vreunul din cazurile prevazute de art.148 (art. 160a).
Controlul legalitatii si temeiniciei masurilor preventive
Pe lânga controlul efectuat de instanta prin exercitarea cailor de atac împotriva actelor prin care se
dispune asupra masurii revocarii sau încetarii de drept a masurilor preventive, în faza de urmarire penala,
modul si conditiile în care a fost luata masura arestarii preventive în special sunt verificate din oficiu de
catre instanta de judecata. Astfel, dupa înregistrarea dosarului la instanta, în cauzele în care inculpatul
este trimis în judecata în stare de arest, instanta este datoare sa verifice din oficiu, în camera de consiliu,
legalitatea si temeinicia arestarii preventive, înainte de expirarea duratei acesteia [art. 3001 alin. (1)].
In cauzele în care inculpatul este arestat, instanta legal sesizata este datoare sa verifice, în cursul
judecatii, legalitatea si temeinicia arestarii preventive, potrivit art. 160b.
Retinerea minorului
Învinuitul minor ce are vârsta cuprinsa între 14 si 16 ani, în mod cu totul exceptional, poate fi retinut la
dispozitia procurorului sau a organului de cercetare penala, cu înstiintarea si sub controlul procurorului,
cu respectarea urmatoarelor conditii: acesta sa raspunda penal (adica discernamântul faptelor sale este
stabilit pe baza de expertiza medico - legala psihiatrica); sa existe date certe ca a comis infractiunea;
pedeapsa prevazuta de lege sa fie detentiunea pe viata ori închisoarea de 10 ani sau mai mare.
Intervalul de timp pentru care se dispune masura nu poate depasi într-o prima faza 10 ore, însa, în
situatiile în care se impune, procurorul, prin ordonanta motivata, poate prelungi masura pentru înca
cel mult 10 ore [art. 160g alin.(2)].
Pentru învinuitii minori cu vârsta cuprinsa între 16 si 18 ani se aplica procedura comuna în cazul
luarii masurii preventive a retinerii.
Arestarea preventiva a învinuitului sau inculpatului minor
Învinuitul sau inculpatul minor cu vârsta cuprinsa între 14 si 16 ani poate fi arestat preventiv numai în
urmatoarele conditii:
- acesta sa raspunda penal;
23
- pedeapsa prevazuta de lege sa fie detentiunea pe viata sau închisoarea de 10 ani sau mai mare;
- sa nu fie suficienta o alta masura preventiva restrictiva de libertate.
In cursul urmaririi penale, durata arestarii învinuitului minor este cel mult de 3 zile [art. 160 h alin.(4)],
în timp ce a inculpatului cu vârsta între 14 - 16 ani este de 15 zile. Inculpatul minor mai mare de 16 ani
poate fi arestat preventiv pe o durata de cel mult 20 zile [art. 160 h alin.(3)].
Prelungirea masurii în cursul urmaririi penale sau mentinerea ei pe parcursul judecatii se dispune în
mod exceptional, fiecare prelungire neputând depasi 15 zile pentru minorul cu vârsta de 14 - 16 ani si,
respectiv, câte 20 zile pentru minorul mai mare de 16 ani. Durata totala a arestarii preventive în cursul
urmaririi penale pentru minorul de 14 - 16 ani nu poate depasi 60 zile, iar pentru minorii cu vârsta peste
16 ani, cel mult 90 zile. In mod exceptional, când pedeapsa prevazuta de lege este detentiunea pe viata sau
închisoarea de 20 ani ori mai mare, arestarea preventiva a inculpatului minor între 14 - 16 ani poate fi
prelungita pâna la 180 zile si la fel pentru cel cu vârsta peste 16 ani, când pedeapsa este de 10 ani sau mai
mare.
Verificarea regularitatii si temeiniciei arestarii preventive se efectueaza pentru minorul de 14 - 16 ani
nu mai târziu de 30 zile, iar pentru cel de peste 16 ani, tot periodic, dar nu mai târziu de 40 zile.
Învinuitilor si inculpatilor minori, retinuti sau arestati preventiv li se asigura drepturi proprii si un
regim special de detentie, în raport cu particularitatile vârstei lor, astfel încât masurile privative de
libertate luate în scopul bunei desfasurari a procesului penal ori al împiedicarii sustragerii lor de la
urmarirea penala, judecata sau executarea pedepsei sa nu le prejudicieze dezvoltarea fizica, psihica sau
morala.
Liberarea provizorie
Liberarea provizorie este o masura procesuala neprivativa de libertate care înlocuieste arestarea
preventiva a inculpatului si se dispune de catre instanta de judecata, în vederea asigurarii desfasurarii
normale a procesului si executarii pedepsei aplicate inculpatului în caz de condamnare.
Liberarea provizorie sub control judiciar
Liberarea provizorie sub control judiciar se poate acorda daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:
a) împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus masura arestarii preventive;
b) inculpatul sa fi savârsit o infractiune din culpa sau o infractiune cu intentie, pentru care legea
prevede pedeapsa închisorii care nu depaseste 18 ani [art. 1602 alin. (1)]; pentru a fi constatata aceasta
conditie, organele judiciare vor avea în vedere maximul special al pedepsei prevazute de lege pentru
infractiunea ce face obiectul cauzei;
c) sa nu existe date care justifica temerea ca învinuitul sau inculpatul va savârsi o alta infractiune;
d) sa nu existe date ca învinuitul sau inculpatul va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin
influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea
fapte.
În cazul admiterii cererii de liberare provizorie sub control judiciar, legea stabileste o serie de conditii
privind comportamentul inculpatului pe durata acestei masuri procesuale, care reprezinta practic
obligatiile inculpatului, de a caror respectare depinde mentinerea sau revocarea liberarii provizorii:
a) sa nu depaseasca limita teritoriala fixata decât în conditiile stabilite de organul judiciar;
b) sa comunice organului judiciar orice schimbare a locuintei;
c) sa nu mearga în locuri anume stabilite;
d) sa se prezinte la organul de urmarire penala, sau, dupa caz, la instanta de judecata ori de câte ori este
chemat;
e) sa nu intre în legatura cu anumite persoane determinate;
f) sa nu conduca nici un autovehicul sau anumite autovehicule;
g) sa nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a folosit la savârsirea faptei;
h) sa nu paraseasca tara fara încuviintarea instantei.
Liberarea provizorie pe cautiune
Liberarea provizorie pe cautiune se poate acorda daca sunt îndeplinite cumulativ urmatoarele conditii:
a) împotriva învinuitului sau inculpatului s-a dispus masura arestarii preventive;
b) s-a depus cautiunea stabilita de organul judiciar competent;
c) învinuitul sau inculpatul sa fi savârsit o infractiune din culpa sau o infractiune cu intentie, pentru
care legea prevede pedeapsa
închisorii care nu depaseste 18 ani;
24
d) sa nu existe date care justifica temerea ca învinuitul sau inculpatul va savârsi o alta infractiune;
e) sa nu existe date ca învinuitul sau inculpatul va încerca sa zadarniceasca aflarea adevarului prin
influentarea unor martori sau experti, alterarea ori distrugerea mijloacelor de proba sau prin alte asemenea
fapte.
Referitor la obligatiile care sunt impuse învinuitului sau inculpatului pe durata liberarii provizorii pe
cautiune, acestea sunt aceleasi ca la liberarea provizorie sub control judiciar.
Cautiunea este suma de bani pe care trebuie sa o depuna inculpatul cu scopul de a se garanta
respectarea de catre acesta a obligatiilor ce-i revin în timpul liberarii provizorii [art. 1605 alin. (1)] si
este de minim 1000 lei.
Revocarea liberarii provizorii
Liberarea provizorie poate fi revocata când:
a) se descopera fapte sau împrejurari ce nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare
provizorie si care justifica arestarea învinuitului sau inculpatului (dupa acordarea liberarii provizorii se
afla despre existenta condamnarii anterioare care atrage retinerea starii de recidiva);
b) învinuitul sau inculpatul nu îndeplineste, cu rea-credinta, obligatiile ce-i revin potrivit art. 1602 alin.
(3) si art. 1604 alin. (2) sau încearca sa zadarniceasca aflarea adevarului ori savârseste din nou, cu intentie,
o infractiune pentru care este urmarit sau judecat [ inculpatul liberat provizoriu sub control judiciar
lipseste de la mai multe termene de judecata, fara a învedera si dovedi motivele care l-au determinat sa
lipseasca, încalcând, astfel, cu rea-credinta, obligatia prevazuta în art. 1602 lit. d)].
Alte masuri procesuale
Masurile de ocrotire si de siguranta
Masurile de ocrotire se iau fata de alte persoane decât învinuitul sau inculpatul, si anume: minorul;
persoana pusa sub interdictie; persoana pentru care s-a instituit curatela; persoana care, datorita vârstei,
bolii sau altei cauze, are nevoie de ajutor.
Luarea masurilor de siguranta
Masurile de siguranta sunt definite ca fiind acele sanctiuni de drept penal care se dispun în raport cu
persoanele care au comis fapte prevazute de legea penala în scopul înlaturarii unor stari de pericol si al
preîntâmpinarii savârsirii altor fapte prevazute de legea penala.
Daca el în cursul procesului penal, procurorul constata ca învinuitul sau inculpatul se afla în vreuna din
situatiile aratate în art. 113 C. pen. sau art. 114 C. pen., sesizeaza instanta, care, daca este cazul, dispune
luarea, în mod provizoriu, a masurii de siguranta corespunzatoare [art. 162 alin. (1)].
Masurile asiguratorii
Masurile asiguratorii, ca masuri procesuale, au caracter real si se iau în vederea acoperirii
despagubirilor civile si a executarii pedepsei amenzii, având ca efect indisponibilizarea bunurilor mobile
si imobile care apartin învinuitului sau inculpatului sau partii responsabile civilmente.
Masurile asiguratorii se dispun daca sunt îndeplinite urmatoarele conditii:
a) sa existe o paguba materiala;
b) paguba sa fie produsa prin infractiune;
c) sa existe un proces penal cu privire la infractiune;
d) sa existe parte civila (exceptie face cazul exercitarii actiunii civile din oficiu în conditiile art. 17).
Sechestrul penal propriu-zis
Sechestrul penal propriu-zis reprezinta masura asiguratorie cu cea mai frecventa aplicare în practica
si consta în indisponibilizarea anumitor bunuri mobile apartinând învinuitului sau inculpatului ori partii
responsabile civilmente, în vederea repararii pagubei produse prin infractiune, precum si pentru
garantarea executarii pedepsei amenzii. Organul care procedeaza la aplicarea sechestrului este obligat sa
identifice si sa evalueze bunurile sechestrate, putând recurge în caz de necesitate si la experti.
Inscriptia ipotecara
Inscriptia ipotecara este o forma speciala a sechestrului, aplicabila în cazul bunurilor imobile.
Poprirea
Poprirea reprezinta o masura asiguratorie si, în acelasi timp, o procedura folosita pentru urmarirea
sumelor de bani.
Potrivit art. 167, sumele de bani datorate cu orice titlu învinuitului, inculpatului sau partii responsabile
civilmente de catre o a treia persoana ori de catre cel pagubit, sunt poprite în mâinile acestora si în limitele prevazute
de lege, de la data primirii
actului prin care se înfiinteaza sechestrul.
25
Restituirea lucrurilor
Restituirea lucrurilor este masura procesuala ce se ia în scopul repararii în natura a pagubei
pricinuite prin infractiune si asigurarii lucrurilor împotriva riscului înstrainari viitoare de catre învinuit
sau inculpat.
Restabilirea situatiei anterioare
Ca si restituirea lucrurilor, restabilirea situatiei anterioare reprezinta o modalitate de reparare în
natura a pagubelor provocate prin infractiune.
Sanctiuni procedurale penale
În sens larg, sanctiunile procedurale se refera la inexistenta, decaderea, inadmisibilitatea si nulitatea,
iar în sens restrâns, numai la nulitate.
Inexistenta
În Codul de procedura penala nu este reglementata aceasta sanctiune procedurala.
Se considera ca inexistenta:
- o hotarâre judecatoreasca întocmita de un grefier sau un procuror;
- o declaratie data de o persoana care nu exista;
- o citatie întocmita de catre un expert sau alte parti din proces.
Decaderea
"Când pentru exercitarea unui drept procesual legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia
atrage decaderea din exercitiul dreptului si nulitatea actului facut peste termen" [art. 185 alin.(1)].
Inadmisibilitatea
Codul de procedura penala nu reglementeaza în mod expres inadmisibilitatea, dar exista anumite
dispozitii legale care fac trimitere la aceasta institutie. Astfel, se arata ca "instanta respinge apelul
mentinând hotarârea atacata daca apelul este tardiv sau inadmisibil" [art. 379 pct. 1 lit. a)].
Inadmisibilitatea este incidenta în cazul în care partile în proces efectueaza acte pe care legea nu le
îngaduie sau exercita drepturi procesuale epuizate prin alte cai procesuale sau neprocesuale.
Nulitatile
În dreptul procesual român, nulitatile sunt strâns legate de existenta unei vatamari procesuale, care
trebuie sa se fi produs prin efectuarea unui act în conditii nelegale. Astfel, "încalcarile dispozitiilor legale
care reglementeaza desfasurarea procesului penal atrag nulitatea actului numai atunci când s-a adus o
vatamare care nu poate fi înlaturata decât prin anularea acelui act" [art. 197 alin. (1)].
Nulitatea, ca sanctiune procedurala, poate fi îndreptata atât împotriva actelor procesuale, cât si
împotriva actelor procedurale.
Efectele nulitatilor
Dupa ce nulitatea a fost constatata si declarata potrivit legii, aceasta produce doua efecte principale
consecutive, si anume: anularea si refacerea actului.
PARTEA SPECIALA
Urmarirea penala
Potrivit dispozitiilor legale, urmarirea penala este o faza obligatorie, procesul penal prezentându-se
sub forma sa tipica, cu cele trei faze procesuale.
Dispozitiile art. 200 prevad ca "urmarirea penala are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire
la existenta infractiunilor, la identificarea faptuitorilor si la stabilirea raspunderii acestora, pentru a se
constata daca este sau nu cazul sa se dispuna trimiterea în judecata".
Referitor la aspectul desfasurarii în timp, urmarirea penala se situeaza între doua limite - o limita
initiala si o limita finala.
a) Limita initiala se concretizeaza în actul de începere a urmaririi penale, care poate fi: proces-verbal
sau rezolutie, în functie de modul de sesizare.
b) Limita finala este reprezentata de trimiterea în judecata - moment marcat de rechizitoriul dat de
catre procuror, acesta fiind actul de sesizare a instantei de judecata. Dar, limita finala mai poate fi
reprezentata si de solutia de
netrimitere în judecata.
26
Trasaturile caracteristice urmaririi penale sunt:
- caracterul nepublic al urmaririi penale;
- lipsa caracterului contradictoriu al urmaririi penale;
- caracterul preponderent al formei scrise;
- subordonarea ierarhica în efectuarea actelor de urmarire penala.
Organele de cercetare penala sunt:
a) organele de cercetare ale politiei judiciare;
b) organele de cercetare speciale.
Competenta organelor de cercetare ale politiei judiciare
Politia judiciara este constituita din ofiteri si agenti de politie, specializati în efectuarea activitatilor de
constatare a infractiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii urmaririi penale si de cercetare
penala. Ofiterii si agentii specializati au calitatea de organe de cercetare ale politiei judiciare (art. 2 al. 2
din Legea nr. 364/2004).
Organele de cercetare ale politiei judiciare sunt organizate si functioneaza în structura Inspectoratului
General al Politiei Române (art. 4 din Legea 364/2004).
Organele ierarhic superioare ale politistilor care fac parte din politia judiciara nu pot sa le dea acestora
îndrumari sau dispozitii privind cercetarea penala, procurorul fiind singurul competent în acest sens (art. 8
alin. 2 - 3 din Legea nr. 364/2004).
Competenta organelor de cercetare speciale
a) ofiterii anume desemnati de catre comandantii unitatilor militare corp aparte si similare sunt
competenti sa desfasoare cercetarea penala în cazul infractiunilor savârsite de militarii din subordine;
b) tot din categoria de organe de cercetare speciale fac parte si ofiterii anume desemnati de catre sefii
comenduirilor de garnizoana pentru infractiunile savârsite de militari în afara unitatilor militare;
c) pentru infractiunile de competenta instantelor militare, savârsite de persoanele civile în legatura cu
obligatiile lor militare, sunt competenti ofiterii anume desemnati de catre comandantii centrelor militare.
La cererea comandantului centrului militar, organul de politie poate sa efectueze unele acte de cercetare,
dupa care înainteaza lucrarile comandantului centrului militar.
În situatiile aratate în art. 208 alin. (1) lit. a), b) si c), cercetarea penala poate fi efectuata si personal de
catre comandant;
d) pentru infractiunile legate de regimul de frontiera, competenta de cercetare revine ofiterilor si
agentilor politiei judiciare din cadrul Inspectoratului General al Politiei de Frontiera si ale formatiunilor
teritoriale al acestuia;
e) din categoria organelor de cercetare speciale fac parte si capitanii porturilor, care sunt competenti sa
cerceteze infractiunile contra sigurantei navigatiei pe apa si contra disciplinei si ordinii la bord, precum si
infractiunile de serviciu sau în legatura cu serviciul, prevazute în Codul penal, savârsite de personalul
navigant al marinei civile, daca fapta a pus sau ar fi putut pune în pericol siguranta navigatiei sau a navei.
Competenta procurorului în efectuarea urmaririi penale
Procurorul supravegheaza efectuarea actelor de urmarire penala si, în exercitarea acestei atributii,
conduce si controleaza activitatea de cercetare penala a politiei judiciare si a altor organe de cercetare
speciale (art.63 lit. b din Legea 304/2004).
Ministerul Public, prin procurori, efectueaza urmariri penale în cazurile si în conditiile prevazute de
lege.
În art. 209 alin. (3) se arata ca urmarirea penala se efectueaza în mod obligatoriu, de catre procuror, în
cauzele expres nominalizate în textul de lege.
Supravegherea exercitata de procuror în activitatea de urmarire penala este reglementata prin
dispozitiile art. 209 alin. (1), art. 216-220 si art. 63 lit. b) din Legea nr. 304/2004 pentru organizarea
judiciara.
Aceasta reprezinta principala sarcina a procurorului, deoarece cuprinde majoritatea infractiunilor
instrumentate de catre organele de cercetare ale puterii judiciare (art. 207, 208).
Trasaturile caracteristice ale supravegherii activitatii de urmarire penala, desfasurata de procuror,
constau în:
a) pozitia de conducator al urmaririi penale, având drept de interventie si de decizie asupra actelor
efectuate de organele de cercetare penala;
b) exercitarea acesteia permanent
si complet, din momentul începerii urmaririi penale si pâna la
27
finalizarea ei, cuprinzând toate aspectele legalitatii si temeiniciei activitatilor desfasurate;
c) desfasurarea ei în stricta consonanta cu caracteristicile urmaririi penale.
Asa cum se arata anterior, este competent sa exercite supravegherea asupra activitatii de cercetare
penala procurorul de la parchetul corespunzator instantei care, potrivit legii, judeca în prima instanta
cauza.
Preluarea unei cauze de catre un organ de cercetare penala ierarhic superior se dispune de procurorul
de la parchetul care exercita supravegherea acestuia, pe baza propunerii motivate a organului de cercetare
penala care preia cauza si dupa încunostiintarea procurorului care exercita supravegherea organului
inferior (art. 217 alin. 2 ).
În cauzele în care urmarirea penala se efectueaza de catre procuror, acesta poate dispune ca anumite
acte de cercetare penala sa fie efectuate de organele politiei, în scopul asigurarii operativitatii procesului
penal. În acest caz, procurorul poate dispune delegarea numai a anumitor acte de cercetare.
Supravegherea activitatii de cercetare penala se poate realiza si prin participarea procurorului la
efectuarea anumitor acte de urmarire penala. Art. 218 alin. (3) permite ca procurorul:
a) sa asiste la efectuarea oricarui act de cercetare penala, ocazie cu care el poate îndruma organul de
cercetare penala cu privire la modul de desfasurare concreta a activitatii;
b) sa efectueze personal orice act de cercetare penala.
Exercitarea supravegherii urmaririi penale de catre procuror se concretizeaza în verificarea lucrarilor
de cercetare penala prin:
a) verificarea oricarui dosar de la organul de cercetare penala, care este obligat sa îl trimita, cu toate
actele, materialele si datele privitoare la fapte care formeaza obiectul cauzei [art. 218 alin. (3)];
b) deplasarea la sediul organului de cercetare penala, verificând toate dosarele aflate în curs de
urmarire penala;
c) verificarea actelor de cercetare cu ocazia solicitarii de catre organul de cercetare penala a unei
autorizatii prealabile, a unei încuviintari, a unei confirmari atunci când legea prevede aceasta (în cazul în
care organul de cercetare penala propune procurorului punerea în miscare a actiunii penale si arestarea
preventiva a învinuitului sau inculpatului; înainte de a se pronunta, procurorul trebuie sa verifice actele
care stau la baza propunerii).
Potrivit art. 219 alin. (1), procurorul poate sa dea dispozitii cu privire la efectuarea oricarui act de
urmarire penala, care sunt obligatorii pentru organul de cercetare penala.
În situatia în care organul de cercetare penala are de facut obiectii, el poate sesiza procurorul ierarhic
superior celui care a dat dispozitia. În acest caz, exista obligatia pentru organul de cercetare penala de a
nu întrerupe executarea actelor dispuse.
Organele de cercetare penala pot efectua acte de urmarire penala din proprie initiativa (dispunerea
începerii urmaririi penale, a retinerii învinuitului); în situatia în care constata ca acestea nu respecta
prevederile legale, procurorul are posibilitatea sa intervina, dând anumite dispozitii care devin obligatorii
pentru organele de cercetare penala (autorizari, confirmari, încuviintari).
Autorizarea este prealabila efectuarii urmaririi penale (organul de cercetare penala poate dispune
începerea urmaririi penale pentru o infractiune savârsita în afara teritoriului tarii, de catre un cetatean
strain sau de catre o persoana fara cetatenie, care nu domiciliaza pe teritoriul tarii, prin care s-a adus o
vatamare grava integritatii corporale sau sanatatii unui cetatean român, numai cu autorizarea prealabila a
procurorului general al parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie).
Actul încheiat de organul de cercetare penala în lipsa autorizarii procurorului, când legea prevede
aceasta, nu este valabil.
Confirmarea actului de urmarire penala este o ratificare a acestuia, în caz contrar, actul neputând
produce efecte juridice (confirmarea propunerii organului de cercetare penala privind arestarea preventiva
a învinuitului sau inculpatului). Confirmarea este, deci, posterioara efectuarii actului.
Încuviintarea se refera la acte a caror efectuare este atributia organului de cercetare penala, dar
valabilitatea actului este supusa aprobarii procurorului (încuviintarea exhumarii în vederea constatarii
cauzelor mortii, potrivit art. 114 C. proc. pen.). Încuviintarea poate fi prealabila, dar si posterioara
efectuarii actului (în cazuri urgente).
Când procurorul constata ca un act sau o masura procesuala a organului de cercetare penala nu este
data cu respectarea dispozitiilor legale, o infirma motivat (art. 220).
Sesizarea organelor de urmarire
penala
28
Mijlocul prin intermediul caruia este informat organul judiciar despre savârsirea unei infractiuni
poarta denumirea de act de sesizare
Potrivit art. 222 alin. (1), plângerea este încunostintarea facuta de o persoana fizica sau de o
persoana juridica referitoare la o vatamare ce i s-a cauzat prin infractiune vatamare prin infractiune.
Plângerea constituie un mod general de sesizare a organului de urmarire penala, care nu poate fi
confundata cu plângerea prealabila, mod special de sesizare. Daca plângerea poate fi suplinita printr-un
denunt sau sesizare din oficiu, plângerea prealabila nu poate fi înlocuita cu nici un mod de sesizare,
deoarece, constituie, în acelasi timp, o conditie de pedepsibilitate si procedibilitate.
Potrivit art. 223 alin. (1), denuntul este încunostintarea facuta de catre o persoana fizica sau de catre o
persoana juridica despre savârsirea unei infractiuni.
Comparativ cu plângerea, prin denunt se aduce la cunostinta organului de urmarire penala savârsirea
unei infractiuni în dauna altor persoane, nefiind necesar ca acela care face denuntul sa fi fost prejudiciat
prin infractiunea sesizata.
Sesizarea din oficiu este o modalitate de sesizare interna si consta în posibilitatea (dreptul si obligatia)
organului de urmarire penala de a se autosesiza, ori de câte ori afla, pe alta cale decât prin denunt sau
plângere, ca s-a savârsit o infractiune.
Situatiile în care se realizeaza sesizarea din oficiu:
- la constatarea unor infractiuni flagrante, în care caz organul de urmarire penala încheie un procesverbal
ce constituie actul de începere din oficiu a urmaririi penale;
- prin denunturi anonime, scrise sau verbale (telefonice); în acest caz se impune ca cercetarile cu
privire la faptele semnalate sa fie operative si discrete;
- prin mijloace de informare în masa (presa scrisa si vorbita);
- zvonul public ( într-o localitate poate sa circule zvonul ca anumite persoane se ocupa cu racolarea,
îndrumarea sau calauzirea altor persoane în scopul trecerii frauduloase a frontierei de stat);
- la cercetarea altor fapte, organul de urmarire penala sesizându-se din oficiu, când, desfasurând o
cercetare în legatura cu o cauza, descopera fapte sau aspecte noi, uneori cu totul straine de ceea ce se
cerceteaza;
- la constatarea unor infractiuni de catre alte organe decât cele de urmarire penala (organele de
constatare prevazute de art. 214 C. pen., comandantii de nave si aeronave, subofiterii trupelor de graniceri
etc.).
Modurile speciale de sesizare a organelor de urmarire penala:
a) plângerea prealabila, ca si încunostintare facuta de catre persoana vatamata printr-una din
infractiunile pentru care legea penala cere o asemenea plângere pentru punerea în miscare a actiunii
penale, prin care îsi exprima vointa de a fi tras la raspundere penala faptuitorul;
b) sesizarea organului prevazut de lege, cum ar fi:
- sesizarea comandantului pentru infractiuni comise de militari sau de civili în legatura cu obligatiile
militare; este vorba despre infractiuni contra ordinii si disciplinei militare (art. 331-336 C. pen.),
sustragerea de la serviciul militar (art. 348 C. pen.), sustragerea de la recrutare (art. 353 C. pen.),
neprezentarea la încorporare sau concentrare (art. 354 C. pen.);
- sesizarea organelor competente ale cailor ferate, pentru unele infractiuni contra sigurantei circulatiei
pe caile ferate, cum ar fi: neîndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor defectuoasa, din
culpa [art. 273 alin. (1) C. pen.], neîndeplinirea cu stiinta a îndatoririlor de serviciu sau îndeplinirea lor
defectuoasa [art. 274 alin. (1) C. pen.] si parasirea postului si prezenta la serviciu în stare de ebrietate [art.
275 alin. (1) si (2) C. pen.];
- cererea Camerei Deputatilor, Senatului si Presedintelui României, pentru infractiuni savârsite în
exercitiul functiei de catre membrii Guvernului [art. 109 alin. (2) din Constitutia României];
- hotarârea Camerei Deputatilor si Senatului de a pune sub acuzare Presedintele României pentru înalta
tradare, cu votul a cel putin doua treimi din numarul deputatilor si senatorilor, în sedinta comuna [art. 96 alin.
(1) din Constitutie ];
c) autorizarea organului prevazut de lege cum ar fi:
- autorizarea prealabila a procurorului general al parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si
Justitie, pentru infractiunile savârsite în afara teritoriului tarii contra statului român sau contra vietii unui
cetatean român ori prin care s-a adus o vatamare grava integritatii corporale sau sanatatii unui cetatean
român, când sunt savârsite de
catre un cetatean strain sau de o persoana fara cetatenie care nu domiciliaza
29
pe teritoriul tarii (art. 5 C. pen.);
- încuviintarea Camerei Deputatilor sau a Senatului, în vederea retinerii, arestarii sau perchezitionarii
unui deputat sau senator [art. 72 alin. (2) din Constitutie];
- încuviintarea sectiilor Consiliului Superior al Magistraturii, în vederea retinerii, arestarii, perchezitionarii
a magistratilor [art. 42 alin. 1 si 2 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al
Magistraturii, art. 100 alin. 2 din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistratilor];
d) exprimarea dorintei guvernului strain, pentru infractiuni contra vietii, integritatii corporale,
sanatatii, libertatii sau demnitatii savârsite împotriva unui reprezentant al statului respectiv; urmarirea
penala va începe chiar si în lipsa dorintei exprimate a guvernului strain, însa nu se vor mai aplica
dispozitiile art. 171 alin. (1) C. pen. în ceea ce priveste aplicarea sporului de pedeapsa, ci vor fi aplicate
dispozitiile de drept comun corespunzatoare faptei savârsite de inculpat.
Actele premergatoare
Potrivit art. 224 alin. (2), actele premergatoare se efectueaza în vederea începerii urmaririi penale,
situându-se fara îndoiala înaintea declansarii fazei de urmarire penala.
Actele premergatoare prezinta atât un caracter facultativ, în sensul ca, daca sesizarea este suficienta
pentru a se dispune începerea urmaririi penale, ele nu se mai efectueaza, cât si un caracter de
anterioritate, premergând începutului urmaririi penale.
Pe parcursul desfasurarii actelor premergatoare, nu se pot dispune masuri procesuale, deoarece acestea
se pot lua numai împotriva învinuitului sau inculpatului, ceea ce implica existenta unui cadru procesual
(respectiv, începerea urmaririi penale).
Actele premergatoare se consemneaza într-un proces-verbal care poate constitui mijloc de proba (art.
224 alin. 3).
Prin natura lor juridica, actele premergatoare sunt acte procedurale sui generis, cu natura juridica si
trasaturi proprii, ceea ce le apropie de actele de procedura penala, dar le si deosebeste de acestea prin
aceea ca au o natura si functionalitate specifica.
Odata cu modificarea Codului de procedura penala, prin Legea nr. 281/2003, aceasta componenta
importanta a activitatilor premergatoare urmaririi penale este recunoscuta prin introducerea art. 224 1 -
2244.
Pentru a putea fi folositi investigatorii sub o alta identitate decât cea reala, se cer îndeplinite
cumulativ doua conditii:
- sa existe indicii temeinice si concrete ca s-a savârsit sau ca se pregateste savârsirea unei infractiuni
contra sigurantei nationale prevazute în Codul penal si în legile speciale, trafic de stupefiante si de arme,
de persoane, acte de terorism, spalare a banilor, falsificare de monede ori alte valori, infractiuni
prevazute de Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea , descoperirea si sanctionarea faptelor de coruptie, cu
modificarile si completarile ulterioare, orice alta infractiune grava;
- sa nu existe alta posibilitate pentru descoperirea ori pentru identificarea faptuitorilor.
Investigatorii sub acoperire sunt lucratori operativi din cadrul politiei judiciare anume desemnati în
acest scop, putând fi folositi numai pe o perioada determinata (art. 2241 alin. 2).
Organul competent a autoriza folosirea investigatiilor sub acoperire este procurorul care efectueaza
sau supravegheaza urmarirea penala.
Începerea urmaririi penale
Începerea urmaririi penale este un moment procesual deosebit, deoarece constituie momentul initial al
procesului penal si, totodata, implica drepturi si obligatii specifice atât pentru organele de urmarire
penala, cât si pentru ceilalti participanti în proces. Dupa cum am mentionat anterior, începerea urmaririi
penale trebuie sa fie precedata de o sesizare.
Pentru începerea urmaririi penale este necesara îndeplinirea cumulativa a urmatoarelor conditii:
a) savârsirea unei fapte prevazute de legea penala;
b) existenta unei sesizari a organului de urmarire penala care sa cuprinda un minim de date sau
informatii, pe baza carora sa se poata dispune începerea urmaririi penale. În cazul în care sesizarea nu
contine acest minim informational, se va proceda la efectuarea actelor premergatoare;
c) inexistenta vreunuia din cazurile de împiedicare a începerii urmaririi penale prevazute în art. 10 cu
exceptia celui prevazut la lit. b)1.
Organul de cercetare penala poate
asculta învinuitul, persoana vatamata, martorii, poate lua masuri
30
asiguratorii, poate dispune constatari tehnico-stiintifice sau medico-legale, poate proceda la ridicarea de
obiecte sau înscrisuri ce vor servi ca mijloace de proba în procesul penal.
Daca exista probe sau indicii temeinice ca învinuitul a savârsit fapta, organul de cercetare penala poate
lua masura retinerii învinuitului.
Daca organul de cercetare penala considera ca exista temeiuri pentru punerea în miscare a actiunii
penale, întocmeste un referat cu propuneri în acest sens, pe care îl înainteaza procurorului, care dupa
examinarea dosarului, va dispune:
a) punerea în miscare a actiunii penale prin ordonanta;
b) infirmarea propunerii organului de cercetare penala, prin rezolutie, situatie în care va proceda la:
- restituirea dosarului organului de cercetare penala, daca apreciaza necesara continuarea cercetarii
penale; organul de cercetare penala este obligat sa continue cercetarea penala, respectând si dispozitiile
procurorului;
- clasarea, scoaterea de sub urmarire sau încetarea urmaririi penale, potrivit
art. 262 pct. 2 lit. a), ori suspendarea urmaririi penale, potrivit art. 262 pct. 2 lit. b).
Având în vedere existenta unor situatii faptice care îl pot împiedica pe învinuit sau inculpat sa participe
la desfasurarea urmaririi penale ( din cauza starii de sanatate), în Codul de procedura penala a fost
reglementata institutia suspendarii urmaririi penale.
Prin suspendarea urmaririi penale se întrerupe temporar procesul penal ca urmare a existentei unei boli
grave a învinuitului sau inculpatului, constatata printr-o expertiza medico-legala, care îl împiedica sa ia
parte la activitatea procesuala.
Prin urmare, pentru a se putea dispune suspendarea urmaririi penale, trebuie îndeplinite cumulativ
anumite conditii, astfel:
a) învinuitul sau inculpatul sa sufere de o boala grava care îl împiedica sa ia parte la procesul penal;
b) boala grava sa fie constatata printr-o expertiza medico-legala, nefiind suficient, pentru a se dispune
suspendarea urmaririi penale, un certificat medical.
Solutii procesuale de netrimitere în judecata
Daca pe parcursul urmaririi penale se constata existenta unuia din cazurile prevazute la art. 10,
procurorul, la propunerea organului de cercetare penala sau din oficiu, dispune, dupa caz:
- încetarea urmaririi penale;
- scoaterea de sub urmarire penala sau
- clasarea cauzei penale.
Încetarea urmaririi penale reprezinta acea solutie de netrimitere în judecata, care are loc când se
constata existenta vreunuia dintre cazurile prevazute în art. 10 lit. f)-h), i1 si j) si exista învinuit sau
inculpat în cauza, sau când exista o cauza de nepedepsire prevazuta de legea penala.
Încetarea urmaririi penale este o solutie simetrica încetarii procesului penal, pronuntata de catre
instanta de judecata.
Pentru a se dispune încetarea urmaririi penale, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii [art. 242 alin.
(1)]:
- sa existe învinuit sau inculpat în cauza;
- sa existe vreunul din cazurile prevazute la art. 10 lit. f)-h), i1 si j) sau o cauza de nepedepsire
prevazuta de legea penala.
Când se constata existenta vreunuia dintre cazurile prevazute în art. 10 lit. a)-e) si exista învinuit sau
inculpat în cauza, se dispune tot solutie de netrimitere în judecata, si anume, scoaterea de sub urmarire
penala.
Solutia scoaterii de sub urmarire penala este simetrica achitarii dispuse de catre instanta de judecata.
Pentru a se dispune scoaterea de sub urmarire penala, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii [art. 249
alin. (1)]:
a) sa existe învinuit sau inculpat în cauza;
b) sa existe vreunul din cazurile prevazute la art. 10 lit. a)-e).
31
Clasarea reprezinta acea solutie de netrimitere în judecata, care are loc când se constata existenta
anumitor cazuri prevazute în art. 10 si nu exista învinuit în cauza.
Clasarea, fiind o institutie proprie urmaririi penale, nu are nici un corespondent în faza de judecata,
deoarece procesul nu poate ajunge în aceasta faza decât în masura punerii în miscare a actiunii penale si a
trimiterii în judecata a unor persoane identificate.
Pentru a se dispune clasarea trebuie îndeplinite urmatoarele conditii:
- sa nu existe învinuit în cauza;
- sa existe anumite cazuri prevazute la art. 10.
Printre institutiile care se înscriu între garantiile dreptului de aparare al inculpatului în faza de urmarire
penala se afla si prezentarea materialului de urmarire penala, activitate prin intermediul careia
organele de urmarire penala, la sfârsitul urmaririi penale, aduc la cunostinta învinuitului sau inculpatului
probele administrate în vederea cunoasterii de catre acesta a întregului material probator si pentru a i se da
posibilitatea de a combate probele în acuzare prin noi cereri sau declaratii suplimentare.
În lumina acestor reglementari, prezentarea materialului este întotdeauna obligatorie (constituindu-se
ca un moment de contact obligatoriu între organul de urmarire penala si inculpat).
Pentru prezentarea materialului de urmarire penala, trebuie îndeplinite urmatoarele conditii:
a) cercetarea penala sa fie terminata;
b) inculpatul sa fie prezent pentru a putea lua contact cu organul de urmarire penala.
c) sa existe suficiente probe în cauza, care sa faca posibila trimiterea inculpatului în judecata.
Prezentarea materialului de urmarire penala confera anumite obligatii pentru organul de urmarire
penala (art. 250):
a) sa puna în vedere învinuitului sau inculpatului ca are dreptul de a lua cunostinta de materialul de
urmarire penala, aratându-i si încadrarea juridica a faptei;
b) sa-i asigure învinuitului sau inculpatului posibilitatea de a lua de îndata cunostinta de material.
c) sa-l întrebe pe învinuit sau inculpat, dupa ce a luat cunostinta de materialul de urmarire penala, daca
are de formulat cereri noi sau daca voieste sa faca declaratii suplimentare;
d) sa întocmeasca un proces-verbal.
Epuizarea urmaririi penale coincide cu dispozitia luata de catre procuror în vederea trimiterii în
judecata a inculpatului, a scoaterii de sub urmarire penala, a încetarii urmaririi penale sau clasarii.
Astfel, terminarea urmaririi penale reprezinta acea etapa a urmaririi în care organul de cercetare, dupa
ce a apreciat ca a administrat toate probele necesare în cauza, pregateste dosarul în vederea înaintarii lui
procurorului, pentru ca acesta sa se pronunte potrivit legi.
Terminarea urmaririi penale este reglementata diferit, dupa cum a fost pusa sau nu în miscare actiunea
penala în cursul urmaririi penale.
Trimiterea în judecata
Trimiterea în judecata constituie momentul ultim al fazei de urmarire penala. Momentul trimiterii în
judecata se concretizeaza imediat ce urmarirea este complet epuizata, iar organele de urmarire penala
se dezînvestesc. Odata înaintat dosarul la instanta, este învestit acest organ si începe faza judecatii.
Singurul organ competent sa dispuna trimiterea în judecata este procurorul. Organul de cercetare
penala nu intra niciodata în raporturi directe cu instanta de judecata, ci numai prin intermediul
procurorului
Plângerea prealabila
Institutia plângerii prealabile se înscrie ca o exceptie de la principiul oficialitatii si consta în posibilitatea
oferita de lege persoanei vatamate de a decide daca sesizeaza sau nu organele competente în vederea tragerii
la raspundere a faptuitorului.
Plângerea prealabila poate fi introdusa la organul competent de catre persoana vatamata [art.279].
Dreptul persoanei vatamate de a face plângere prealabila este strict personal. Exercitarea dreptului, însa,
poate avea loc atât personal, cât si printr-un mandatar special.
Prin persoana vatamata se
întelege numai persoana ce a suferit prin fapta penala o vatamare fizica,
32
morala sau materiala.
În cazul în care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu ori cu capacitate de
exercitiu restrânsa, legiuitorul a prevazut posibilitatea introducerii plângerii prealabile de catre alte
persoane, care sunt reprezentantii sai legali.
Când persoana vatamata este un minor cu capacitate de exercitiu restrânsa, plângerea prealabila trebuie
introdusa de acesta cu încuviintarea reprezentantului legal.
Dispozitiile art. 222 alin. (5)privind plângerea care poate fi facuta de catre un sot pentru celalalt sot
sau de catre copilul major pentru parinti, nu au aplicabilitate în cazul plângerii prealabile, întrucât
aceasta este un mijloc special de sesizare prin care persoana vatamata îsi exercita în exclusivitate dreptul
de a trage la raspundere penala pe cel vinovat.
În situatia în care persoana vatamata este o persoana lipsita de capacitate de exercitiu sau cu
capacitate de exercitiu restrânsa, actiunea penala se pune în miscare si din oficiu.
Plângerea prealabila produce efecte in rem si nu in personam.
Daca prin infractiunea savârsita au fost vatamate mai multe persoane si numai una dintre aceste
persoane a facut plângere prealabila, aceasta este suficienta pentru a subzista raspunderea penala. Aceasta
situatie confera acea indivizibilitate activa raspunderii penale.
Daca o infractiune a fost savârsita de mai multi participanti si se face plângere prealabila numai cu
privire la unul din ei, actiunea penala se exercita împotriva tuturor (si contra acelora pe care plângerea nu
îi vizeaza).
Este situatia indivizibilitatii pasive a raspunderii penale justificate de însasi unitatea si indivizibilitatea
infractiunii, temei unic al raspunderii tuturor participantilor pentru fapta penala.
Indivizibilitatea activa si pasiva a raspunderii penale produce efecte similare si în cazul retragerii
plângerii prealabile, care constituie o cauza de împiedicare a exercitarii actiunii penale, înlaturând
raspunderea penala [art. 131 alin. (2) C. pen.].
Împacarea partilor reprezinta o alta cauza de înlaturare a raspunderii penale în cazurile prevazute de lege
(existând aceleasi considerente pentru care actiunea penala nu poate fi exercitata, ca în cazul lipsei plângerii
prealabile sau retragerii acesteia).
Împacarea partilor produce efecte in personam (spre deosebire de retragerea plângerii prealabile),
având drept consecinta si stingerea actiunii civile.
Judecata
Ca faza a procesului penal, "judecata" reprezinta etapa procesuala care se desfasoara în fata instantei
penale din momentul sesizarii ei si pâna la solutionarea definitiva a cauzei penale. Instanta este cea care
verifica întreaga activitate procesuala desfasurata în faza pregatitoare, de urmarire penala si pe parcursul
judecarii cauzei. În situatia în care ar constata deficiente în activitatile procesuale anterioare (din faza de
urmarire penala), ea are la îndemâna numeroase posibilitati pentru înlaturarea si remedierea acestora.
Obiectul judecatii consta în solutionarea definitiva a cauzei penale, ceea ce impune o hotarâre legala,
temeinica, ce poate fi pusa în executare pentru realizarea scopului procesului penal.
Potrivit art. 289, judecata cauzei se face în fata instantei constituite potrivit legii si se desfasoara în
sedinta, oral, nemijlocit si în contradictoriu.
La desfasurarea judecatii nu participa organele de cercetare penala.
Partile, asa cum sunt definite de dispozitiile art. 23-24, pot fi reprezentate. Întotdeauna pot fi asistate si
de un aparator, în unele cazuri, acest lucru fiind obligatoriu [art. 171 alin. (1)-(2)].
Aparatorul participa în timpul judecarii cauzei la toate activitatile pe care instanta de judecata le
desfasoara, cu exceptia deliberarii si pronuntarii hotarârii.
Instanta îsi executa atributiile în mod activ, în vederea aflarii adevarului si a realizarii rolului educativ
al judecatii.
Art. 288 consacra regula ca judecata se desfasoara la sediul instantei. Explicatia consta în aceea ca
sediul special amenajat asigura solemnitatea sedintelor de judecata, existând o legatura permanenta între
activitatea instantei si interesul opiniei publice manifestat pentru astfel de cauze.
Instanta judeca cauzele penale în complet de judecata, alcatuit în conditiile impuse de lege, cu
participarea grefierului întotdeauna si a procurorului, conform cerintelor legale.
Regula în prima instanta o instituie completul de judecata dintr-un singur judecator, indiferent de
nivelul instantei (judecatorie, tribunal, curte de apel).
Compunerea completului de
judecata la Înalta Curte de Casatie si Justitie este de minimum trei
33
judecatori (chiar în prima instanta). Exceptional, acesta judeca si în cadru largit (Micul Plen, format din 9
judecatori sau Sectiile Unite).
Gradele de jurisdictie
Judecarea cauzelor penale trece prin mai multe trepte dispuse ierarhic, fiecare judecata realizându-se în
fata altei instante, de un grad ascendent diferit. În dreptul procesual român actual, activitatea de judecata
se înfaptuieste în doua si trei grade de jurisdictie.
Orice cauza penala parcurge obligatoriu - din momentul sesizarii instantei - o judecata în prima
instanta, cu posibilitatea unei judecati în apel si în recurs.
Activitatile si masurile premergatoare sedintei de judecata au ca scop punerea dosarului în stare de
judecata la termenul primei înfatisari, acestea desfasurându-se între momentul sesizarii instantei si cel al
începutului sedintei de judecata.
Sedinta de judecata reprezinta punctul central al întregii judecati. Aceasta se compartimenteaza în
urmatoarele subetape distincte: începutul judecatii, cercetarea judecatoreasca, dezbaterile, ultimul cuvânt
al inculpatului.
La termenul de judecata, presedintele completului, dupa ce intra în sala de sedinta, declara sedinta
deschisa, dispune strigarea cauzei si apelul celor citati, face verificarile necesare privind pe inculpat, ia
masuri fata de martori, experti, interpreti, da lamuririle necesare si se pronunta asupra cererilor si exceptiilor
ridicate.
Dupa închiderea sedintei de judecata, instanta delibereaza, adoptând hotarârea pe care o aduce la
cunostinta generala prin pronuntare. Ea reprezinta o consfatuire a membrilor completului de judecata
asupra problemelor ce au format obiectul judecatii în care fiecare îsi exprima punctul de vedere cu privire
la aspectele dezbatute, verificându-se si evaluându-se materialul probator si procedural al cauzei. Ea constituie
actul final al judecatii în urma careia instanta da o hotarâre privind rezolvarea cauzei.
Rezolvarea cauzei începe prin adoptarea unei solutii în ce priveste latura penala, daca se constata ca
probele sunt complete si pot lamuri cauza penala. Instanta poate adopta trei solutii: condamnarea, achitarea
sau încetarea procesului penal.
Pentru a pronunta condamnarea, trebuie sa se constate cumulativ ca fapta exista, constituie infractiune
si a fost savârsita de inculpat, fixând, totodata, si pedeapsa.
Achitarea se pronunta când se constata incidenta vreunuia din cazurile prevazute de art. 10 lit. a)-e).
Când se constata existenta vreunuia din cazurile prevazute de art. 10 lit. f)-i1), instanta pronunta
încetarea procesului penal.
În situatia achitarii, pentru ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni, instanta
aplica prevederile art. 181 C. pen. alin. (3) si ale art. 91 C. pen.
Actiunea civila din procesul penal are ca obiect tragerea la raspundere civila a inculpatului sau partii
responsabile civilmente.
Potrivit art. 346 alin. (1), în caz de condamnare, achitare sau încetare a procesului penal, instanta se
pronunta prin aceeasi sentinta si asupra actiunii civile.
Ori de câte ori inculpatul este condamnat si se constata ca prin infractiune s-a produs si un prejudiciu,
el va fi obligat prin sentinta la repararea acestuia.
În cazul încetarii procesului penal, pentru interventia prescriptiei, amnistiei, moartea faptuitorului,
instanta se pronunta cu privire la actiunea civila exercitata în procesul penal.
Daca se pronunta achitarea pentru ca fapta nu prezinta gradul de pericol social al unei infractiuni [art.
10 lit. b)1] sau pentru ca a intervenit o cauza ce înlatura caracterul penal al faptei [art. 10 lit. e)] ori pentru
ca lipseste unul din elementele constitutive ale infractiunii, instanta poate obliga la repararea pagubei
potrivit legii civile [art. 346 alin. (2)]. Daca nu se poate retine culpa din partea faptuitorului, el este
exonerat de raspundere civila.
Nu pot fi acordate despagubiri civile în cazul când achitarea s-a pronuntat pentru ca fapta imputata nu
exista ori nu a fost savârsita de inculpat [art. 10 lit. a) si c)].
Instanta penala nu solutioneaza actiunea civila când pronunta achitarea pentru ca fapta nu este
prevazuta de legea penala, pentru ca lipseste plângerea prealabila a persoanei vatamate, autorizarea sau
sesizarea organului competent ori alta conditie prevazuta de lege, necesara pentru punerea în miscare a
actiunii penale, sau în cazul în care exista autoritate de lucru judecat [art. 10 lit. b), f) si j)], acest refuz de
solutionare trebuind sa fie
mentionat expres în dispozitivul sentintei. În aceste cazuri, partea civila se
34
poate adresa instantei civile, pe cale principala, pentru obtinerea despagubirilor.
În situatia încetarii procesului penal, prin împacarea partilor [art. 10 lit. b)] sau retragerii plângerii
prealabile, instanta nu poate acorda despagubiri civile, deoarece prevederile art. 132 C. pen. sting actiunea
penala si pe cea civila.
Potrivit art. 354, hotarârea prin care instanta penala solutioneaza fondul cauzei trebuie sa contina o
parte introductiva, o expunere si dispozitivul.
Caile de atac sunt remedii procedurale în contra greselilor ce, eventual, s-ar putea ivi datorita partilor
sau judecatorilor în împartirea dreptatii, fiind indispensabile pentru garantarea drepturilor individuale
împotriva hotarârilor judecatoresti gresite si, deci, periculoase atât pentru cetateni, cât si pentru autoritatea
justitiei. Acestea determina trecerea procesului penal prin doua sau mai multe grade de jurisdictie pentru
stabilirea adevarului si o corecta aplicare a legii penale.
Caile de atac sunt mijloacele legale prin care se provoaca amplificarea procesului penal pentru
efectuarea controlului judecatoresc asupra hotarârilor, în vederea preîntâmpinarii greselilor care se pot
comite sau înlaturarii celor existente, în activitatea jurisdictionala precedenta.
În genere, pentru exercitarea unei cai de atac, se cer a fi îndeplinite cumulativ conditiile:
1) sa existe o hotarâre judecatoreasca pentru ca, în caz contrar, lipseste însusi obiectul caii de atac.
Hotarârea judecatoreasca este un act care emana de la un organ cu atributii jurisdictionale, adica numai
de la instantele judecatoresti.
Hotarârea judecatoreasca poate fi o încheiere de sedinta, o sentinta data de instanta în prim grad sau o
decizie data de o instanta de control judiciar;
2) calea de atac sa fie prevazuta de lege. Nu poate fi exercitata o cale de atac decât daca este expres
prevazuta posibilitatea folosirii ei;
3) calea de atac sa fie exercitata în termen legal. Termenul de exercitare este, de regula,
peremptoriu (fix), depasirea acestuia conducând la decaderea din exercitiul dreptului de a folosi
respectiva cale de atac.
Exista, însa, si cai de atac (de regula, cele extraordinare) care nu sunt supuse vreunui termen, putând fi
exercitate oricând.
Apelul este o cale ordinara de atac de reformare cu caracter suspensiv si devolutiv utilizata în procesul
penal împotriva hotarârilor judecatoresti nedefinitive pronuntate în prima instanta.
Practic, apelul supune cauza penala unei noi judecati în fapt si în drept, în al doilea grad de jurisdictie,
adresându-se unei instante superioare, în vederea reformarii.
Potrivit art. 361, sentintele sunt atacabile cu apel, daca legea nu prevede altfel, aceasta fiind regula
generala.
Categoriile de sentinte ce nu pot fi atacate cu apel sunt enumerate de dispozitiile art. 361.
Art. 362 indica persoanele care pot declara apel: procurorul, inculpatul, partea vatamata, partea civila,
partea civilmente responsabila, martorii, expertii, interpretii, aparatorii, orice persoana ale carei interese
legitime au fost vatamate printr-o masura sau act al instantei.
Dispozitiile art. 363 prevad ca apelul poate fi declarat în 10 zile daca legea nu stipuleaza altfel.
În afara acestui termen general de apel, în cazuri urgente acesta este mai scurt, de numai 3 zile,
facându-se uz de el în urmatoarele situatii:
- sentinta prin care se dispune asupra cererii sau propunerii de liberare conditionata;
- în cadrul procedurii speciale aplicabile infractiunilor flagrante (art. 477).
În mod exceptional, legea consacra doua remedii ale încalcarii regulii apelului în termen: A. repunerea
în termen; B. apelul peste termen.
Dispozitiile art. 368 alin. (1) arata ca partile pot renunta în mod expres la aceasta cale de atac (apelul)
în intervalul de timp cuprins între pronuntarea hotarârii si expirarea termenului de declarare a apelului.
Retragerea apelului presupune existenta unui apel declarat, aceasta putând fi facuta atât de parti, cât si
de procuror si poate privi oricare sau ambele laturi ale procesului penal (actiunea civila si actiunea
penala).
Retragerea apelului trebuie sa fie facuta pâna cel mai târziu la închiderea dezbaterilor la instanta de
apel, prin declaratie scrisa sau orala, personal de catre parte, de reprezentantul sau legal, prin mandatar
special, printr-o declaratie atestata sau consemnata într-un proces-verbal de catre conducerea locului de
detinere (în cazul inculpatului
arestat), ori printr-o declaratie formulata în scris sau oral de procurorul
35
ierarhic superior [art. 369 alin. (3)].
Inculpatul minor nu poate retrage apelul declarat personal sau de reprezentantul sau legal [art. 369 alin.
(2)].
Apelul declarat de procuror si retras poate fi însusit de partea în favoarea careia a fost declarat, întrucât
se poate presupune ca aceasta nu a exercitat calea de atac stiind ca exista apelul procurorului.
Declaratia de retragere se face la instanta a carei hotarâre se ataca, ori la instanta de apel.
Efectele apelului sunt: suspensiv, devolutiv, neagravarii situatiei în propria cale de atac si extensiv.
În principiu, judecarea apelului se face dupa normele generale referitoare la judecata în prima instanta
cuprinse în art. 287-312, suplimentar urmând a se tine seama si de prevederile art. 375-385.
Dupa modelul judecatii în fond, judecata în apel prezinta trei mari diviziuni:
- etapa masurilor pregatitoare sedintei de judecata;
- judecarea propriu-zisa a apelului în sedinta;
- deliberarea si solutionarea cauzei.
Potrivit dispozitiilor art. 311, hotarârea prin care instanta se pronunta asupra apelului se numeste decizie,
al carei continut este dat de dispozitiile art. 383, cuprinzând partea introductiva, expunerea si dispozitivul.
Decizia instantei de apel nu este definitiva, putând fi recurata, aspect ce reprezinta a doua cale ordinara
de atac daca exista vreuna din cauzele enumerate de dispozitiile art. 3859.
Nu sunt recurabile deciziile prin care s-a dispus rejudecarea cauzei ori s-a luat act de retragerea
apelului.
Hotarârile instantei de apel ramân definitive la data expirarii termenului de recurs în situatiile în care
nu s-a declarat recurs sau, desi declarat, recursul a fost retras înauntrul termenului; la data retragerii
recursului; la data pronuntarii hotarârii prin care s-a respins recursul în ipoteza în care instanta de apel a
admis apelul fara trimitere spre rejudecare ori a respins apelul.
Desi nedefinitive, hotarârile instantei de apel sunt executorii când: s-a dispus arestarea inculpatului, s-a
revocat arestarea preventiva sau s-au luat masuri asiguratorii.
Recursul este cale ordinara de atac care are rolul de a repara, în principal, erorile de drept savârsite de
instantele de fond.
Recursul reprezinta al doilea sau al treilea grad de jurisdictie, în functie de posibilitatea incidentei
apelului împotriva hotarârii instantei de fond.
Când urmeaza apelului, recursul reprezinta cel de-al treilea grad de jurisdictie.
Când legea nu permite apelarea anumitor hotarâri judecatoresti, întrucât solutiile nu pot ramâne în
prima si ultima instanta, este posibila interventia recursului ca al doilea si ultim grad de jurisdictie. La fel
ca si apelul, recursul constituie o posibilitate si, de regula, el nu poate fi intentat, atâta timp cât nu a fost
apelata hotarârea instantei de prim rang jurisdictional pentru ca s-ar trece direct la al treilea grad de
jurisdictie.
Titularii dreptului de recurs sunt identici cu cei de la apel, art. 3852, aratând ca pot face recurs
persoanele prevazute de art. 362, care se aplica în mod corespunzator.
Pentru a putea declara recurs, aceste persoane trebuie sa fi avut calitatea de parte în cauza atunci când
s-a pronuntat hotarârea atacata, iar titularul dreptului sa aiba un interes real în exercitarea caii de atac
pentru a obtine o alta hotarâre.
Recursul are aceleasi patru efecte ca si apelul, în sensul ca este suspensiv de executare, devolutiv,
extensiv si non reformatio in peius.
Motivarea recursului este obligatorie conform dispozitiilor art. 38510, în caz contrar el fiind anulabil.
Motivele formale de recurs sunt cele în care opereaza nulitatea absoluta prevazuta de art. 197 alin. (2)
si motive substantiale de recurs.
Obiectul judecatii în recurs consta în verificarea hotarârii atacate pe baza lucrarilor si materialului din
dosarul cauzei si a oricaror înscrisuri noi prezentate la instanta de recurs.
Aceasta controleaza numai chestiunile de drept având ca obiect hotarârea atacata, fiind obligata sa se
pronunte asupra tuturor motivelor de recurs invocate.
Normele aplicabile judecarii recursului sunt cele comune judecatii si unele speciale cuprinse în
prevederile art. 38511-38514 .
Caile extraordinare de atac
36
Caile de atac extraordinare din sistemul procesual românesc sunt: contestatia în anulare, revizuirea si
recursul în interesul legii.
Caile de atac extraordinare nu se suprapun si nici nu se exclud în aceeasi cauza, în sensul ca pot fi
incidente în functie de nelegalitatile din hotarâre.
Prin intermediul cailor de atac extraordinare, procesul penal se reia, repetând un ciclu care a mai fost
parcurs. Fiecare cale extraordinara de atac se situeaza în afara ciclului ordinar, readucând cauza în faza de
urmarire penala, a judecatii în prima instanta, a apelului sau chiar a recursului ordinar. Acestea reprezinta
proceduri cu caracter exceptional, procesul netrecând într-o alta faza.
Contestatia în anulare
Natura juridica a contestatiei în anulare are un caracter mixt; astfel, caracterul de anulare al acesteia
reiese din faptul ca se urmareste desfiintarea hotarârii definitive contestate, pe motiv de îndeplinire a unor
acte procedurale nelegale.
Verificarea priveste numai aspectele de forma si, ca atare, instanta nu-si va putea extinde autocontrolul
asupra temeiniciei sau legalitatii hotarârii, din acest punct de vedere ea fiind o cale de retractare.
Legiuitorul a prestabilit patru cazuri de contestatie în anulare, în afara acestora neadmitându-se alte
situatii de incidenta a acestei cai extraordinare de atac.
Cererea poate fi introdusa de oricare parte din proces. Ea se poate introduce personal, prin aparator sau
reprezentant legal.
Procurorul poate uza de aceasta cale extraordinara de atac numai pentru situatiile prevazute de art. 386
lit. c) si d), întrucât în primele doua cazuri el nu are calitatea de parte si participa obligatoriu la judecarea
recursului.
Cererea de contestatie în anulare se introduce în scris si trebuie sa arate motivele invocate în situatiile
prevazute de 386 lit. a)-c) si e).
Instanta examineaza admisibilitatea, în principiu, a cererii de contestatie prevazute în art. 386 lit. a)-c)si
e), fara citarea partilor [art. 391 alin. (1)].
În cadrul acestei proceduri prealabile de verificare, instanta verifica daca cererea de contestatie este
facuta în termenul prevazut de lege, ca motivul pe care se sprijina contestatia este din cele prevazute în
art. 386 si ca în sprijinul contestatiei se depun ori se invoca dovezi care sunt la dosar. Toata aceasta
verificare are loc fara citarea partilor, într-o procedura necontencioasa si în functie de rezultat admite sau
respinge, în principiu, contestatia în anulare, solutie definitiva. În ipoteza admiterii, în principiu, a
contestatiei, instanta dispune citarea partilor interesate în vederea judecarii [art. 391 alin. (2) teza finala].
În a doua etapa, la termenul fixat pentru judecarea contestatiei în anulare, instanta, ascultând partile si
concluziile procurorului, daca gaseste contestatia întemeiata, desfiinteaza prin decizie hotarârea a carei
anulare se cere si procedeaza fie de îndata, fie acordând un termen, dupa caz, la rejudecarea recursului,
sau la rejudecarea cauzei dupa casare [art. 392 alin. (1)].
Daca condamnatul se afla în stare de detinere, judecarea contestatiei are loc numai în prezenta
acestuia. Solutia ce se va da în rejudecare nu poate crea contestatorului o situatie mai grea decât cea
continuta în hotarârea retractata, deoarece s-ar încalca principiul non reformatio in peius.
În ipoteza în care contestatia în anulare se întemeiaza pe cazul prevazut de
art. 386 lit. d), este eliminata procedura prealabila a admiterii în principiu, procedându-se la judecarea
cauzei cu citarea partilor interesate cu privire la care s-a pronuntat ultima hotarâre atacata.
Sentinta data în contestatie este supusa apelului, iar decizia data în apel este recurabila.
Prin urmare, hotarârile date în solutionarea contestatiilor pentru cazurile prevazute de art. 386 lit. a)-c)
nu pot fi atacate pe cale ordinara, ca si deciziile date în recurs în cazul prevazut de art. 386 lit. d).
Revizuirea
Menirea revizuirii este de a corecta erorile judiciare comise de organele judiciare cu ocazia stabilirii
unor situatii de fapt.
Aceste erori apar fie datorita neputintei cunoasterii anumitor împrejurari, fie unor fraude procesuale
(marturii mincinoase, înscrisuri
false, coruptie etc.).
37
Fata de contestatia în anulare, unde motivele au în vedere greseli de ordin procesual, la revizuire
lipsurile consta în aprecierea eronata a probelor si solutionarea ca atare a cauzei, privind însusi fondul
pricinii.
Numai hotarârile judecatoresti definitive pronuntate de instantele penale românesti pot fi atacate în calea
extraordinara de atac a revizuirii, fiind excluse cele straine, chiar daca au fost recunoscute de instanta
autohtona.
Acest aspect se explica prin natura juridica a revizuirii, care are în vedere erori de fond, si nu erori
procesuale.
Obligatoriu, hotarârile definitive supuse revizuirii trebuie sa contina o rezolvare a fondului pricinii,
prin solutia respectiva sa se fi dispus condamnarea, achitarea sau încetarea procesului penal.
Calea de atac este incidenta numai în cazul hotarârilor care nu sunt susceptibile de a fi atacate printr-o
alta cale ordinara sau extraordinara.
Revizuirea poate fi ceruta, potrivit art. 393, atât în latura penala cât si în cea civila (revizuire totala) cu
privire la una sau mai multe fapte si la unul sau mai multi faptuitori (revizuire partiala).
Cererea se face în scris cu aratarea cazului de revizuire pe care se întemeiaza si a mijloacelor de proba
în dovedirea acestora [art. 397 alin. (2)]. Cererea se adreseaza procurorului de la parchetul de pe lânga
instanta care a judecat cauza în fond, chiar si în cazul când procedura de revizuire se declanseaza din
oficiu de catre procuror [art. 397 alin. (1)].
Cererea de revizuire în favoarea condamnatului se poate face oricând, chiar dupa executarea pedepsei
sau dupa moartea acestuia [art. 398 alin. (1)]. Dupa moartea sa, cererea poate fi introdusa de substitutii
procesuali care au interesul sa reabiliteze memoria defunctului.
Cererea de revizuire în defavoarea condamnatului, a celui achitat sau a celui fata de care s-a încetat
procesul penal, se poate face în termen de un an.
Efectuarea procedurii prealabile de catre procuror are scopul de a lamuri în cât mai bune conditii
împrejurarile necesare solutionarii cererii de revizuire, instanta de judecata fiind singura îndrituita sa
statueze asupra temeiniciei sau netemeiniciei cererii.
În situatia în care procurorul este cel care solicita revizuirea, începerea procedurii se face prin
întocmirea unui proces-verbal. Procurorul examineaza daca cererea de revizuire îndeplineste conditiile
legale, iar în caz contrar, îl cheama pe revizuent pentru precizarea sau completarea acesteia si acolo unde
este cazul îl si audiaza pe acesta. De regula, procurorul dispune efectuarea de cercetari prin ordonanta
pentru verificarea temeiniciei cererii de revizuire si solicita dosarul vechi al cauzei.
Activitatea de efectuare a cercetarilor nu trebuie sa fie efectuata neaparat de procuror, el putând delega
în acest sens organul de cercetare penala.
Sarcina cercetarilor consta în strângerea si verificarea probelor invocate în cererea de revizuire.
Aceste cercetari se pot întinde pe un interval de timp de maxim doua luni de la data introducerii cererii
de revizuire, iar la terminarea lor, procurorul este obligat sa le sintetizeze si sa-si exprime opinia în
legatura cu temeinicia cererii, în asa-numitele concluzii de revizuire.
Calea extraordinara de atac a revizuirii cunoaste doua etape distincte: judecarea în principiu a cererii si
judecarea cauzei în fond.
Recursul în interesul legii
Natura juridica a caii extraordinare de atac a recursului în interesul legii consta în aceea ca, în caz de
admitere, casarea hotarârii definitive este pur teoretica, neurmând alta rejudecare.
Potrivit art. 4142, procurorul general direct, sau ministrul justitiei prin intermediul procurorului
general, precum si colegiile de conducere ale curtilor de apel si ale parchetelor de pe lânga acestea au
obligatia de a asigura interpretarea si aplicarea unitara a legilor penale si de procedura penala pe întreg
teritoriul tarii, de a cere Înaltei Curti de Casatie si Justitie sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care
au primit o solutionare diferita din partea instantelor judecatoresti.
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarile se pronunta de Sectiile Unite si se aduc la cunostinta
instantelor, de catre Ministerul Justitiei.
Solutiile se pronunta numai în interesul legii, nu au efect asupra hotarârilor judecatoresti examinate si
nici cu privire la situatia partilor din acele procese.
38
Executarea hotarârilor penale
Punerea în executare a hotarârii constituie o faza distincta a procesului penal, deoarece obiectul sau
este deosebit în raport de cel pe care si-l propun urmarirea penala si judecata.
Dispozitiile unei hotarâri penale, oricât de temeinice si de juste ar fi ele, ar avea o valoare pur formala
si ar ramâne neluate în seama daca nu s-ar prevedea prin lege mijloace si masuri de executare a ceea ce a
hotarât instanta de judecata. Hotarârile penale definitive pun capat conflictului de drept nascut din savârsirea
infractiunii.
Putem preciza ca abia punerea în executare a hotarârilor penale poate finaliza întregul curs al
procesului penal.
Executarea hotarârii penale este actul final al procesului penal, desfasurarea activitatii de executare
prelungindu-se, însa, si dupa terminarea procesului penal.
Dupa ramânerea lor definitiva, hotarârile penale devin executorii de drept, organele competente
urmarind a trece la executarea dispozitiilor cuprinse în ele.
În urma acestui moment, hotarârile penale sunt considerate ca expresie a adevarului în raport cu
obiectul judecatii (res iudicata pro veritatae habetur) si o noua judecata fata de aceleasi persoane si
aceleasi fapte nu mai poate avea loc (non bis in idem).
Cu alte cuvinte, cele hotarâte trec sub autoritatea lucrului judecat, situatie ce se înscrie în cauzele care
împiedica punerea în miscare a actiunii penale [art. 10 lit. j) C. proc. pen.].
Potrivit art. 415 alin. (1), hotarârile instantelor penale devin executorii la data când au ramas definitive.
Aceasta este regula generala pentru activitatea de executare ce se desfasoara în faza procesuala a
executarii. În anumite situatii, expres prevazute de lege, ca exceptie de la regula generala, sunt executorii
si unele hotarâri nedefinitive [art. 415 alin. (2)]. Astfel, este vorba de anumite hotarâri ce pot fi supuse
unei cai ordinare de atac care nu suspenda executarea - art. 303 alin. (3) - sau hotarârea prin care instanta
dispune cu privire la revocarea, mentinerea sau luarea masurii arestarii inculpatului - art. 350 alin. (4).
Hotarârile penale ramân definitive, în raport de situatiile concrete prevazute de art. 416-417. Aceste
momente sunt diferite dupa cum hotarârea care ramâne definitiva este a primei instante, a instantei de apel
sau a instantei de recurs.
Competenta punerii în executare a hotarârilor penale apartine instantei de judecata.
Potrivit art. 418, instanta de executare este prima instanta de judecata, indiferent daca hotarârea a
ramas definitiva la prima instanta, la instanta de apel sau la instanta de recurs.
Singura exceptie de la aceasta regula o reprezinta hotarârile pronuntate în prima instanta de Înalta
Curte de Casatie si Justitie, care sunt puse în executare, dupa caz, de Tribunalul municipiului Bucuresti
sau de Tribunalul Militar Teritorial.
Bibliografie selectiva
1. Nicu Jidovu, Drept procesual penal, Editura Beck, Bucuresti, 2006.
2. xxx Legea nr. 356/2006 cu privire la modificarea Codului de procedura penala, în "Monitorul
Oficial" nr. 677 din 7 august 2006.
3. xxx Legea nr. 78/2000, cu modificarile ulterioare, privind descoperirea, prevenirea si sanctionarea
faptelor de coruptie; ultima modificare în "Monitorul Oficial" din 19 septembrie 2005.
4. xxx Legea nr. 278/2006 pentru modificarea si completarea Codului penal, în "Monitorul Oficial"
nr. 601/12 iulie 2006.
5. Nicolae Volonciu, Tratat de procedura penala, Editura Paideea, Bucuresti, 1994.
|
