DREPTUL LA INFORMARE SI EDUCARE AL CONSUMATORILOR

DREPTUL LA INFORMARE SI EDUCARE AL CONSUMATORILOR

CUPRINS

1. Cadrul legislativ privind dreptul la informare si educare in Romania

Dreptul la informare si educare in OG 21/1992 privind protectia consumatorilor

Dreptul la informare si educare in Legea 296/2004 privind Codul consumului

2. Dreptul la informare

2.1 Etichetarea produselor

2.2 Preturile si tarifele

2.3 Publicitatea

Dreptul la educare

Bibliografie

Cadrul legislativ privind dreptul la informare si educare in Romania

Realizarea procesului de aderare al Romaniei la Uniunea Europeana presupunea indeplinirea criteriilor de aderare stabilite in cadrul Consiliului European de la Copenhaga din 1993, adica:

(i)         criteriul economic, care in esenta sublinia prezenta unor institutii stabile care sa 434f58e garanteze democratia, statul de drept, drepturile omului, respectul minoritatilor si protectia lor;

(ii)       criteriul economic, care cere imperios existenta unei economii de piata viabile, precum si capacitatea de a face fata presiunii concurentiale a fortelor pietei interioare a Uniunii Europene;

(iii)     criteriul preluarii acquis-ului comunitar concretizat in capacitatea tarilor candidate de a-si asuma obligatiile si, mai ales, de a subscrie la obiectivele Uniunii politice si monetare[1]. Pentru indeplinirea criteriilor economice de aderare, Romania a desfasurat o activitate intensa si in ceea ce priveste realizarea compatibilitatii reglementarilor interne, referitoare la protectia consumatorilor, cu standardele comunitare . Capitolul referitor la protectia consumatorilor a fost negociat si inchis provizoriu in luna iulie 2001.

Acquis-ul include protectia intereselor economice ale consumatorilor (privind publicitatea inselatoare si publicitatea comparativa, indicatorul de pret, creditul de consum, termenele contractuale neloiale, vanzarea la distanta si la domiciliu, pachete turistice, administrarea imobiliara in multiproprietate, regulamente pentru protectia intereselor consumatorilor, anumite aspecte referitoare la vanzarea bunurilor de consum si a garantiilor aferente si marketingul la distanta al serviciilor financiare ale consumatorilor), precum si siguranta generala a bunurilor (raspunderea pentru produsele defecte, imitatii periculoase si siguranta generala a produsului). Statele membre UE trebuie sa asigure implementarea acquis-ului prin mecanisme de solutionare a diferendelor atat in justitie, cat si pe alte cai, si prin sisteme administrative, inclusiv sistemul de supraveghere a pietei si intarirea rolului asociatiilor de consumatori[3].

Activitatea de armonizare a legislatiei interne cu acquis-ul comunitar in domeniul protectiei consumatorului a acordat o importanta insemnata si intaririi activitailor de informare, consiliere si educare a consumatorilor. Realizarea obiectivului strategic privind crearea unui sistem institutional de tip european, capabil sa asigure cresterea gradului de aparare a drepturilor fundamentale ale consumatorilor avea in vedere o serie de directii principale de actiune, printre care si derularea unor actiuni privind educarea consumatorului.

1.1 Dreptul la informare si educare in OG 21/1992 privind protectia consumatorilor

Inca din anul 1992, prin adoptarea OG nr. 21/1992[4] privind, se mentioneaza in art. 3 printre principalele drepturi ale consumatorilor si dreptul la informare si educare, iar Capitolul 4 dezvolta modalitatile de realizare ale acestuia.

Consumatorii au dreptul de a fi informati in mod complet, corect si precis asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor oferite, astfel incat sa aiba posibilitatea de a face o alegere rationala, in conformitate cu interesele lor, iar produsele sa poata fi folosite conform destinatiei lor si in deplina siguranta, precum si dreptul de a fi educati in calitatea lor de consumatori. Informatiile trebuie sa fie transcrise in limba romana indiferent de tara de origine a produsului. Preturile si tarifele trebuie afisate in mod vizibil si intr-o forma neechivoca, usor de citit. Obligatia de a informa pe consumator nu poate fi inlaturata prin invocarea secretului comercial sau profesional.

1.2 Dreptul la informare si educare in Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului

Ulterior, dreptul la informare si educare a fost reconfirmat prin Legea nr. 296/2004, dar intr-o maniera oarecum diferita de cea prezentata de OG nr. 21/1992.

Dreptul la informare este mentionat in categoria drepturilor de care beneficiaza consumatorii, dar este prevazut si in cadrul obiectivelor statului unde, ca obiectiv separat de informare, figureaza si educarea consumatorilor. Astfel, statul, prin autoritatea centrala cu atributii in domeniul protectiei consumatorilor, are drept obiective: protectia consumatorilor impotriva riscului de a achizitiona un produs sau de a li se presta un serviciu care ar putea sa le prejudicieze viata, sanatatea sau securitatea ori sa le afecteze drepturile si interesele legitime; promovarea si protectia intereselor economice ale consumatorilor; accesul consumatorilor la informatii complete, corecte si precise asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor, astfel incat decizia pe care o adopta sa corespunda cat mai bine nevoilor lor; educarea consumatorilor; despagubirea efectiva a consumatorilor; sprijinirea consumatorilor sau a altor grupuri sau organizatii reprezentative de a se organiza, pentru a-si expune opiniile in procesele de luare a unei decizii care ii priveste; promovarea cooperarii internationale in domeniul protectiei consumatorilor si participarea la schimburile rapide de informatii; prevenirea si combaterea, prin toate mijloacele, a practicilor comerciale abuzive si a prestarii serviciilor, inclusiv a celor financiare, care pot afecta interesele economice ale consumatorilor[5].

Prin elaborarea si adoptarea Codului consumului se incearca o delimitare intre cele doua drepturi fundamentale, desi Capitolul VI trateaza cadrul general privind obligativitatea informarii, dar si a educarii consumatorilor.

Este prevazut faptul ca programele de educare si informare a consumatorilor trebuie sa aiba in vedere:

a)     legislatia referitoare la protecia consumatorilor, agentii si organizatii ale consumatorilor;

b)     sanatatea, alimentatia, prevenirea imoblnavirilor si prevenirea achizitionarii de produse alimentare falsificate;

c)      riscurile produselor;

d)     interesele economice ale consumatorilor la achizitionarea de servicii, inclusiv a celor financiare;

e)     etichetarea produselor, cu precizarea informatiilor necesare consumatorilor;

f)        informatii despre dificultati si masuri de rezolvare a acestora, preturi, calitate, conditii de creditare;

g)     protectia mediului, dupa caz[6].

Dreptul la informare

In principal obligatia de informare se instituie in sarcina statului, care trebuie sa realizeze si sa incurajeze folosirea de programe menite sa asigure consumatorilor o informare corespunzatoare asupra bunurilor si a serviciilor, pentru a putea permite acestora o alegere corecta, in contextul in care consumatorul este asaltat de un numar mare de produse. Insa dreptul la informare al consumatorilor nu poate fi realizat decat daca exista obligatia agentilor economici (producatori, vanzatori, distribuitori) de a furniza informatiile necesare despre bunuri si servicii. Agentii economici pot contribui si colabora cu terte parti la realizarea unor programe reale si eficiente de educare si informare a consumatorilor, programele putand fi initiate si prin mas-media. Consumatorii au dreptul de a fi informati in mod complet, corect si precis, asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor, inclusiv a serviciilor financiare oferite de catre agentii economici, astfel incat sa aiba posibilitatea d a face o alegere rationala intre produsele si serviciile oferite, in conformitate cu interesele lor economice si de alta natura, si sa fie in masura sa le utilizeze, potrivit destinatiei acestora, in deplina siguranta si securitate. Informatiile privind protejarea vietii, sanatatii si securitatii consumatorilor trebuie sa fie comunicate acestora, pe cat este posibil si prin simboluri grafice internationale, usor de inteles.

Informarea consumatorilor asupra serviciilor si produselor oferite se realizeaza in mod obligatoriu, prin elemente de identificare si caracterizare a acestora, inscrise la vedere in mod vizibil, lizibil si usor de inteles, dupa caz, pe produs, eticheta, ambalaj de vanzare sau in cartea tehnica, instructiunile de folosire ori altele asemenea, ce insotesc produsul sau serviciul, in functie de natura acestuia[7].

In literatura juridica romana s-a exprimat opinia potrivit careia incalcarea acestui drept ar duce la o viciere a consimtamantului consumatorului, in situatia in care el nu este informat in mod corespunzator asupra caracteristicilor esentiale ale produselor si serviciilor.

Teoria nu a fost combatuta de specialistii in domeniu, insa s-a facut precizarea ca nesocotirea acestui drept poate da intr-adevar nastere unui viciu de consimtamant, dar in nici un caz problema nu se reduce numai la aceasta. Realitatea contractuala, in acest domeniu, are un spectru atat de larg incat ea nu se poate reduce doar la clasicul contract de vanzare-cumparare, ci transpare dincolo de aceasta, avand conotatii asupra contractelor bancare, contractelor de asigurare, contractelor de prestari servicii etc. Privita din aceasta perspectiva, obligatia legala de informare si dreptul la informare dobandesc conotatii si strict asupra conditiilor de valabilitate a actului juridic civil, dar efectele lor sunt mult mai largi, determinand chiar alegerea pe care o va face consumatorul[9].

Dreptul la informare are in vedere etichetarea produselor, prezentandu-se caracteristicile acestora, obligarea de a informa consumatorul asupra identitatii lor, dar si asupra pretului. Informatiile asupra pretului si caracteristicilor produselor si serviciilor au o dubla semnificatie. Pe de o parte, ele ocrotesc transparenta pietei si contribuie la eficacitatea concurentei, iar pe de alta parte permit consumatorului sa ia o decizie in cunostinta de cauza[10].

Etichetarea produselor

Actele normative adoptate au in vedere stabilirea conditiilor de etichetare la modul general, enumerarea elementelor pe care trebuie sa le aiba in vedere etichetarea oricaror produse, dar au in vedere si etichetarea pe categorii a produselor.

Astfel O.G. nr. 21/1992 stabileste obligatia generala de etichetare, dispozitie ce este completata de prevederile altor acte normative. Obligatia generala de etichetare este reglementata si in cadrul Codului consumului, legiuitorul definind termenul de eticheta si stabilind cadrul general privind etichetarea.

Astfel, prin "eticheta" se intelege orice material scris, imprimat, litografiat, gravat sau ilustrat, care contine elemente de identificare a produsului si care insoteste produsul sau este aderent la ambalajul acestuia[11].

Scopul etichetarii este acela de a oferi consumatorilor informatiile necesare, suficiente, verificabile si usor de comparat, astfel incat sa permita acestora sa aleaga produsul care corespunde exigentelor lor, precum si de a cunoaste eventualele riscuri la care ar putea fi supusi. Toate informatiile referitoare la produsele si serviciile oferite consumatorilor, documentele insotitoare trebuie sa fie inscrise in limba romana, indiferent de tara producatoare, fara a exclude prezentarea lor si in alte limbi.

Informatiile inscrise pe eticheta nu trebuie sa induca in eroare consumatorii, la achitzitionarea produselor, in privinta caracteristicilor alimentului si in special a naturii, identitatii, proprietatilor, compozitiei, cantitatii, durabilitatii, originii sau provenientei sale, precum si a metodelor de fabricatie sau de productie; atribuirii de efecte sau proprietati alimentelor pe care acestea nu le observa; sugerarii ca alimentul are caracteristici speciale cand in realitate toate produsele similare au astfel de caracteristici.

Etichetarea si metodele prin care aceasta se realizeaza nu trebuie sa atribuie alimentelor proprietati de prevenire, tratare sau vindecare a bolilor sau sa faca referiri la astfel de proprietati; sunt exceptate de la aceasta interdictie apele minerale naturale, precum si orice alimente cu destinatii nutritionale speciale, autorizate in acest sens de Ministerul Sanatatii si Familiei.

Etichetele alimentelor trebuie sa cuprinda in mod obligatoriu:

a)     denumirea sub care este vandut alimentul;

b)     lista cuprinzand ingredientele;

c)      cantitatea din anumite ingrediente sau categorii de ingrediente;

d)     cantitatea neta pentru alimentele preambalate;

e)     data durabilitatii minimale sau, in cazul alimentelor care din punct de vedere microbiologic au un grad inalt de perisabilitate, data limita de consum;

f)        conditiile de depozitare sau de folosire, atunci cand acestea necesita indicatii speciale;

g)     denumirea comerciala si sediul producatorului, al ambalatorului sau al distribuitorului. In cazul produselor din import se inscriu numele si sediul importatorului sau ale distribuitorului inregistrat in Romania;

h)      locul de origine sau de provenienta a alimentului, daca omiterea acestuia ar fi de natura sa creeze confuzii in gandirea consumatorilor cu privire la originea sau provenienta reala a alimentului;

i)        instructiuni de utilizare, atunci cand lipsa acestora poate determina o utilizare necorespunzatoare a alimentelor;

j)        concentratia alcoolica pentru bauturile la care aceasta este mai mare de 1,2% in volum;

k)      o mentiune care sa permita identificarea lotului;

l)        mentiuni suplimentare de etichetare pe grupe de produse[12].

In ceea ce priveste Normele si reglementarile specifice privind marcarea si etichetarea produselor nealimentare, se pot mentiona cu titlu de exemplu dispozitiile H.G. nr. 332/2001, modificata de H.G. nr. 25/2002 privind denumirea, marcarea compozitiei fibroase si etichetarea produselor textile; H.G. nr. 573/2001 privind etichetarea energetica la aparatele de uz casnic.

Produsele de folosinta indelungata trebuie sa fie insotite de certificatul de garantie si, daca reglementarile in vigoare prevad, de declaratia de conformitate, cartea tehnica sau de instructiuni de folosire, instalare, exploatare, intretinere, eliberate de catre producator, conform prevederilor legale. Agentii economici pot efectua, pentru produsele de folosinta indelungata, demonstratii de utilizare in scopul promovarii produsului respectiv. Consumatorii pot solicita vanzatorului sa le prezinte modul de utilizare si functionare a produselor pe care doresc sa le achizitioneze.

Prestarea de servicii obliga pe prestator sa informeze consumatorul asupra categoriei calitative a serviciului, timpul de realizare, termenul de garantie si postgarantie, preturile si tarifele, riscurile previzibile, si, dupa caz, alte documente prevazute de lege.

2.2 Preturile si tarifele

Cadrul general privind preturile si tarifile este realizat prin O.G. nr. 21/1992, dar si prin dispozitiile Capitolului VII din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului.

Astfel, legiuitorul stabileste obligatia agentilor economici de a afisa pretul de vanzare si tarifele practicate, precum si pretul pe unitatea de masura; indicarea acestora se va face in mod vizibil si intr-o forma neechivoca, usor de citit, prin marcare, etichetare si afisare.

Mai mult, agentii economici au obligatia de a utiliza aparate de marcat electronice fiscale si obligatia de a elibera bonuri fiscale consumatorilor de bunuri si servicii.

Hotararea Guvernului nr. 947/2000 are ca obiect modalitatile de indicare atat a pretului de vanzare (se are in vedere pretul final pentru o unitate sau o cantitate determinata de produs, incluzand taxa pe valoarea adaugata si toate taxele adaugate valabil pentru un kilogram, un litru, un metru, un metru patrat, un metru cub, o bucata sau pentru alta unitate de masura, atunci cand este utilizata in mod obisnuit la comercializarea produselor), cat si a pretului pe unitatea de masura la produsele existente in suprafetele de vanzare. Pretul pe unitatea de masura este pretul final, incluzand taxa pe valoarea adaugata si toate taxele suplimentare, valabil pentru un kilogram, un litru, un metru, un metru patrat, un metru cub, o bucata sau pentru alta unitate de masura, atunci cand este utilizata in mod obisnuit la comercializarea produselor. Pretul de vanzare si pretul pe unitatea de masura se exprima ca regula generala in lei, insa in cazul in care se face trimitere catre o alta moneda, precizarea se va face foarte clar pentru a nu da nastere la interpretari. Responsabilitatea indicarii pretului revine vanzatorului, care are obligatia de a lua toate masurile, astfel incat preturile sa fie prezentate clar, lizibil, sa fie usor de identificat. Indicarea corecta a preturilor are drept scop informarea completa, corecta si precisa a consumatorilor si compararea cu usurinta a  preturilor .

Se afirma in literatura de specialitate ca practica de astazi, in ceea ce priveste modalitatea de stabilire a preturilor, infirma tot mai mult regulile clasice conform carora, pentru fiecare contract, pretul ar trebui sa fie negociat. Se realizeaza o predeterminare a pretului de catre cel care furnizeaza bunul sau serviciul, iar consumatorul il accepta sau nu, libertatea de a alege constand in posibilitatea de a achiesa la acesta sau de a alege un alt agent economic[14]. In astfel de cazuri intervine concurenta, care are un impact direct asupra situatiei consumatorilor, prin asigurarea unui climat concurential liber si nedistorsionat, dand posibilitatea acestora de a alege preturi mai mici pentru bunuri si tarife mai reduse pentru servicii.

2.3 Publicitatea

Desi se afirma ca obligatia de informare nu trebuie confundata cu publicitatea, pentru ca publicitatea nu are ca scop informarea, ci doar atragerea publicului , putem considera ca prin publicitate se realizeaza in mod implicit si informarea consumatorului. Legiuitorul obliga persoana care isi face publicitate sa furnizeze o informatie obiectiva consumatorilor.

Publicitatea produselor si serviciilor a ocupat un loc important in sfera de preocupare a legiuitorului roman. Astfel, cadrul legislativ este asigurat prin adoptatea Legii nr. 148/2000 privind publicitatea [16], prin adoptarea Codului consumului, acte normative care stabilesc reguli generale de reglementare a modului de desfasurare a publicitatii. In materia publicitatii mai sunt si alte acte normative care contin dispozitii speciale, cum ar fi: Legea audiovizualului nr. 504/2002, Decizia nr. 187/2006 a Consiliului National al Audiovizualului privind Codul de reglementare a continutului audiovizualului sau Legea nr. 457/2004 privind publicitatea si sponsorizarea produselor din tutun.

Prin publicitate se intelege orice forma de prezentare a unei activitati comerciale, industriale, artizanale sau liber-profesioniste, avand ca scop promovarea vanzarii de bunuri si servicii, de drepturi si obligatii.

Legea recunoaste existenta a trei tipuri de publicitate:

(i)         publicitatea inselatorare;

(ii)       publicitatea comparativa; si

(iii)     publicitatea subliminala.

Orice tip de publicitate care, in orice fel, inclusiv prin modul de prezentare, induce sau poate induce in eroare orice persoana careia ii este adresata sau care ia contact cu aceasta si ii poate afecta comportamentul economic, lezandu-i interesul de consumator, sau poate leza interesele unui concurent, constituie publicitate inselatoare . In vederea determinarii caracterului inselator al publicitatii se vor analiza caracteristicile acesteia, adica: caracteristicile bunurilor si serviciilor, disponibilitatea, natura, modul de executie si de ambalare, compozitia, metoda si data fabricatiei sau a aprovizionarii, masura in care acestea corespund scopului destinat, destinatia, cantitatea, parametrii tehnico-functionali, producatorul, originea geografica sau comerciala ori rezultatele testelor si incercarilor asupra bunurilor si serviciilor, precum si rezultatele care se asteapta de la acestea, pretul sau modul de calcul al pretului, precum si conditiile in care sunt distribuite produsele sau sunt prestate serviciile, conditiile economice si juridice de achizitionare sau de prestare a serviciilor; natura serviciilor ce urmeaza a fi asigurate dupa vanzarea produselor sau prestarea serviciilor; natura, atributiile si drepturile celui care isi face publicitatea, omiterea unor informatii esentiale privind identificarea si caracterizarea bunurilor sau serviciilor cu scopul de induce in eroare persoanele carora le sunt adresate.

Orice publicitate care identifica explicit sau implicit un concurent sau bunurile ori serviciile oferite de acesta constituie publicitate comparativa.

Publicitatea comparativa este interzisa in cazul in care: comparatia este inselatoare; se compara bunuri sau servicii avand scopuri sau destinatii diferite, nu se compara in mod obiectiv una sau mai multe caracteristici esentiale, relevante, verificabile si reprezentative ale unor bunuri si servicii; se discrediteaza sau se denigreaza marcile de comert, denumirile comerciale, alte semne distinctive, bunuri, servicii sau situatia materiala a unui concurent; nu se compara, in fiecare caz, produse cu aceeasi indicatie, in cazul produselor care au indicatie geografica etc[19].

Pentru prima data intr-o reglementare avand ca obiect publicitatea in Romania, se defineste si se interzice publicitatea subliminala fiind considerata ca orice forma de publicitate care utilizeaza stimuli prea slabi pentru a fi perceputi in mod constient, dar care pot influenta comportamentul economic al unei persoane[20]. Introducerea acestui tip de publicitate s-a facut in contextul armonizarii legislatiei interne cu acuis-ul comunitar, prin preluarea anumitor prevederi din Directiva nr.84/450/CEE. In literatura juridica de specialitate s-a afirmat ca acest tip de publicitate constituie un subiect de studiu in contextul comportamentului consumatorului. Acest tip de publicitate este considerat ca un mesaj publicitar facut intr-o asemenea maniera incat consumatorul sa nu fie constient ca l-a receptionat .

Publicitatea trebuie sa fie decenta, corecta si sa fie elaborata in spiritul responsabilitatii sociale. Nu trebuie sa afecteze respectul pentru demnitatea umana si morala publica sau sa includa discriminari bazate pe rasa, sex, limba, origine sociala, identitate etnica sau nationalitate.

Publicitatea nu trebuie sa aduca atingere convingerilor religioase sau politice sau sa determine prejudicii imaginii, onoarei, demnitatii si vietii particulare a persoanelor, nu trebuie sa incite la violenta. De asemenea, publicitatea privind anumite produse va urmari respectarea cu strictete a regulilor impuse de legiuitor. De exemplu, se interzice publicitatea explicita pentru produsele din tutun cand este difuzata in cadrul programelor de radiodifuziune si televiziune; in presa scrisa, pe prima si ultima coperta sau pagina a materialelor tiparite din presa scrisa; pe biletele de calatorie pentru transportul public. Per a contrario, este permisa in aceste cazuri publicitatea implicita a produselor din tutun[22]. Se interzice publicitatea bauturilor alcoolice si pentru produsele din tutun - explicita sau implicita - in conditiile in care se adreseaza minorilor sau infatiseaza minori consumand astfel de produse ori se prezinta o imagine negativa despre abstinenta etc. Avem stabilite interdictii si in cazul altor categorii de produse, cum ar fi: substantelor supefiante si psihotrope, orice tip de arme, munitii, explozive, metode si mijloace pirotehnice, publicitatea produselor medicamentoase eliberate numai cu prescriptie medicala.

Legea nr. 296/2004 stabileste cadrul general privind publicitatea produselor si serviciilor, punand accentul pe cazurile in care publicitatea este interzisa si pe categoriile de persoane care raspund in cazul aparitiei unui raport conflictual.

De o reglementare separata beneficiaza publicitatea difuzata in cadrul programelor de radiodifuziune si televiziune transmise pe cale radioelectrica sau prin cablu ori printr-un alt sistem tehnic asimilat acestuia, acesteia aplicandu-se dispozitiile mentionate anterior, si anume: Legea audiovizualului nr. 504/2002 si decizia nr. 187/2006 a Consiliului National al Audiovizualului privind Codul de reglementare a continutului audiovizualului[24].

In consecinta, publicitatea efectuata in conditiile stabilite de lege, desi are ca principal scop atragerea consumatorului, realizeaza o informare corecta si completa a consumatorului, astfel incat acesta poate alege produsele sau serviciile care corespund solicitarilor sale si care ii confera siguranta.

Dreptul la educare

Autoritatea Nationala pentru Protectia Consumatorilor[25] (A.N.P.C.) a elaborat o strategie pe anii 2005-2008 privind politica de protectie a consumatorilor, ce se fundamenteaza pe urmatoarele obiective generale:

realizarea unui inalt nivel de protectie a consumatorilor;

aplicarea efectiva a legislatiei in domeniul protectiei consumatorilor;

intarirea activitatii de informare, consiliere si educare a consumatorilor[26]

In vederea realizarii intaririi activitatilor de informare, consiliere si educare a cosnumatorilor, se pune accentul pe dezvoltarea instrumentelor de informare si educare a consumatorilor, prin organizarea de campanii nationale de informare[27], realizarea de emisiuni la radio si televiziune, publicarea de articole, derularea de actiuni speciale, colaborarea cu mass-media in actiunile de avertizare a consumatorilor asupra riscurilor legate de folosirea anumitor produse sau servicii. Conform proiectului PHARE RO 2002/000-586.04.04 s-a creat, la nivelul A.N.P.C., un sistem informatic care sa includa produsele cu risc ridicat si imediat pentru viata, sanatatea si securitatea consumatorilor.

Codul consumului stabileste, in art. 29, urmatoarele: organizatiile neguvernamentale ale consumatorilor pot fi parteneri sociali cu drept de reprezentare in organismele constituite la nivel central si local, cu rol in domeniul protectiei consumatorilor, in care organele administratiei publice sunt reprezentate.

Implicarea mai activa a organizatiilor neguvernamentale de consumatori la elaborarea deciziilor ce pot avea impact asupra intereselor consumatorilor trebuie sustinuta si incurajata. Se are in vedere participarea organizatiilor neguvernamentale de consumatori in cadrul comitetelor consultative, in cadrul Comitetului interministerial pentru supravegherea pietei produselor, precum si activitatea de consultare a organizatiilor neguvernamentale de consumatori in cadrul manifestarii initiativei cu scopul de a proteja interesele consumatorilor.

Acordarea de consultanta si sprijin, inclusiv financiar[28], organizatiilor neguvernamentale de consumatori determina dezvoltarea activitatilor de informare, consiliere si educare ce au ca efect crearea unui consumator bine informat, capabil sa ia o decizie. Acordarea sprijinului financiar este conditionat de participarea efectiva a organizatiilor neguvernamentale de consumatori la programele finantate de UE, acestea fiind obligate sa propuna proiecte eligibile si sa demonstreze ca pot derula proiectele propuse . In continuare, sunt necesare eforturi pentru a promova o miscare consumatoristica puternica, independenta, reprezentativa si efectiva in vederea ocuparii de catre acestea a unei pozitii esentiale pe piata si pentru ajutarea consumatorilor.

Masurile luate pentru realizarea educarii consumatorilor privesc sustinerea procesului de structurare a consumatorilor, pe orizontala si pe verticala, astfel incat sa se infiinteze asociatii in toate judetele si orasele tarii, respectiv federatii la nivelul tuturor judetelor, precum si Consiliul National al Asociatiilor de Consumatori, reprezentant legitim al acestora la nivel central.

Introducerea educatiei consumatorilor in cadrul procesului de invatamant urmareste propagarea notiunilor de baza privind protectia consumatorilor, in scopul de a dezvolta un comportament adecvat al tinerilor consumatori[30]. Astfel, educarea consumatorilor poate deveni o parte din programul de invatamant sau o componenta a obiectelor de studiu, concretizata prin colaborarea institutiilor de invatamant cu autoritatile administratiei publice, cu atributii in acest sens .

In concluzie, activitatea de educare a consumatorului antreneaza in desfasurarea ei reprezentanti ai autoritatilor publice, reprezentanti ai consumatorilor, dar si agentii economici, iar modalitatile de realizare sunt multiple si diverse.

Desi in literatura de specialitate interna se sustine ca dreptul la informare si dreptul la educare se bucura fiecare in parte de o identitate proprie, asa incat dispozitiile legislative trebuie sa aiba in vedere o reglementare separata, realitatea nu confirma in totalitate teza sustinuta. Educarea consumatorilor are in vedere mai intai informarea acestora cu privire la prevederile legislative existente, informarea asupra produselor si serviciilor existente in vederea realizarii intereselor economice ale consumatorilor, cunoasterea modalitatilor de exercitare a drepturilor recunoscute la nivel comunitar, dar si in baza legilor interne in vigoare. De aceea nu se poate sustine ca dreptul la informare trebuie studiat separat de dreptul la educare, deoarece intre acestea exista o legatura stransa, educarea se poate realiza numai prin informare, iar pe de alta parte informarea determina formarea atitudinii consumatorului fata de bunurile si serviciile oferite.

Statul, prin organele sale centrale si locale, trebuie sa asigure toate mijloacele necesare prin care se determina informarea si educarea consumatorului, angrenand in aceasta activitate organizatiile de consumatori, dar si agentii economici. Informatiile trebuie transmise corect, complet si precis in limba romana, dar totodata trebuie incurajat multilingvismul, avand in vedere integrarea tarii noastre in structurile Uniunii Europene. Integrarea presupune in mod obligatoriu intensificarea cooperarii intre statele membre, intre autoritatile nationale ale acestora si institutiile comunitare in vederea realizarii intereselor consumatorilor. Studierea comportamentului consumatorului, a atitudinii lui determina identificarea nevoilor acestuia, dar si a deficientelor sistemului de protectie a consumatorilor.

Romania a adoptat o legislatie corespunzatoare reglementarilor comunitare, fiind in masura sa raspunda cerintelor Uniunii Europene. Activitatea trebuie insa imbunatatita in continuare, mai ales in ceea ce priveste supravegherea modalitatilor de respectare a legislatiei in vigoare. Desi mecanismele de control actioneaza in mod eficient, nu pot acoperi toate situatiile create, datorita lipsei de informare si educare, in special a agentilor economici si, in general, a consumatorilor.

4. Bibliografie

A. Lucrari de specialitate

• S. Scaunas, Uniunea Europeana. Constructie. Institutii. Drept, Ed. All Beck, Bucuresti, 2005;
• N. Diaconu, V. Marcu, Drept comunitar. Partea speciala, Politici comunitare, Ed. Lumina Lex, Bucuresti, 2003;
• Programe ale Uniunii Europene pentru Romania, 2006, Centrul de Informare al Comisiei Europene in Romania;
• C.T. Ungureanu, Protectia consumatorilor si raspunderea pentru produse in dreptul roman, in Dreptul nr. 3/1998;
• Sistemul legislativ si institutional de protectie a consumatorilor in Romania, lucrare elaborata de ANPC, coordonata de I Zamfir, Ed. Eurografica, Bucuresti, 2001;
• Raportul de activitate pe 2005 al ANPC,

2. Legislatie

• OG 21/1992 privind protectia consumatorilor, re-publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 208/28 Martie 2007;
• Legea 296/2004 privind Codul consumului, re-publicata in Monitorul Oficial al Romaniei nr. 224 din 24.Martie 2008;
• H.G. nr. 106/2002 privind etichetarea alimentelor, Anexa I la Norme metodologice privind etichetarea alimentelor;
• H.G. nr. 332/2001, modificata de H.G. nr. 25/2002 privind denumirea, marcarea compozitiei fibroase si etichetarea produselor textile;
• H.G. nr. 573/2001 privind etichetarea energetica la aparatele de uz casnic;
• Hotararea Guvernului nr. 947/2000 privind modalitatea de indicare a preturilor produselor oferite consumatorilor spre vanzare;
• Legea nr. 148/2000 privind publicitatea

3. Resurse on-line

• www.anpc.ro;
• https://ec.europa.eu/