Determinarea sau inlesnirea sinuciderii

Determinarea sau înlesnirea sinuciderii

1. Continutul legal

Potrivit art. 179 C. pen. constituie infractiune fapta de a determina sau de a înlesni sinuciderea unei persoane, daca sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc. Fapta este mai grava daca s-a savârsit fata de un minor sau fata de o persoana care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale.

Între infractiunile contra vietii, o pozitie speciala ocupa infractiunea de de­ter­minare sau înlesnire a sinuciderii, reprezentând o modalitate particulara a omuciderii. Pozitia deosebita a acestei infractiuni consta în aceea ca ceea ce se incrimineaza nu este actiunea unei persoane care în mod direct si nemijlocit suprima viata alteia (în cazul de fata, viata proprie), deoarece sinuciderea nu constituie o încalcare a dreptului la viata (sinuciderea este o autolezare, ea nu da nastere unui conflict juri­dic), ci ceea ce în realitate se incrimineaza este o contributie la omucidere, adica de­terminarea sau înlesnirea sinuciderii unei persoane, considerându-se pe drept ca asemenea fapte aduc de asemenea atingere într-un fel, dreptului la viata al altei persoane. Fapta de a determina pe cineva, în mod direct ori în ascuns, sau a-l ajuta în orice fel sa savârseasca un act atât de grav 535w2216f cum este sinuciderea, echivaleaza cu o interventie în sfera valorilor protejate de lege - respectiv viata persoanei - ceea ce nu poate fi indiferent legii penale[1].

Evident ca cel care apeleaza la un act de autoagresiune de natura a-i cauza moartea trebuie sa posede grave deficiente în structura lui psihofizica, unite cu motive de disperare aflate la limita, care nu-i permit într-un anume moment, sa intuiasca semnificatia actului. În general, în absenta formelor tipice maladive, sinuciderea este un act la care recurg persoanele aflate într-o stare de grava depresie psihica si care, din motive imaginare sau reale, nu mai concep sensul si valoarea vietii. La baza acestui act pot sa stea împrejurari dramatice, stari de dezamagire, care sa apara si­nucigasului nerezolvabile, dupa cum hotarârea subiectului poate sa-si aiba sorgintea în crize de constiinta de natura mistica, ca urmare a unor convingeri formate de-a lungul vietii, faptuitorul considerând ca ar fi mai fericit într-o alta viata. Oricare ar fi sursele hotarârii de sinucidere, actul în sine contrazice datele naturii, se opune intereselor societatii, nu numai prin pierderea ca atare a individului, cât si prin ceea ce exprima actul respectiv, prin modul de rezolvare a conflictelor si dramelor indi­viduale la care apeleaza subiectul si care nu poate si nu trebuie sa fie o solutie demna de urmat. Sinuciderea devine o solutie a celor înfrânti, a celor lasi care se tem sa înfrunte greutatile vietii si sa-si urmeze destinul propriu.

2. Conditii preexistente

A. Obiectul juridic special al infractiunii, care este o varianta de specie a omorului, este si el similar infractiunilor de omucidere si consta în relatiile referitoare la dreptul la viata; aceasta valoare sociala este ocrotita prin incriminarea faptei mentionate si prin aceasta sunt aparate si relatiile sociale care se nasc si se dezvolta în jurul valorii sociale respective.

B. Obiect material consta în corpul persoanei care s-a sinucis sau a încercat sa se sinucida.

C. Subiect activ poate fi orice persoana care îndeplineste conditiile pentru a fi su biect activ al infractiunii. Participatia penala este posibila sub toate formele (coauto­rat, instigare si complicitate).

D. Subiectul pasiv poate fi, de asemenea, orice persoana asupra careia se efec­tueaza actiunea de determinare sau de înlesnire a sinuciderii. În cazul formei agra­vate, subiectul pasiv nu poate fi decât un minor sau o persoana care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa ori nu putea fi stapâna pe actele sale.

3. Continutul constitutiv

A. Latura obiectiva. a) Elementul material al laturii obiective implica o actiune de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei persoane. Pentru existenta infractiunii este suficienta una dintre aceste actiuni. Prin determinarea la sinucidere se întelege actiunea de convingere a unei persoane de a se sinucide. Nu intereseaza daca ideea sinuciderii a fost sugerata victimei de catre faptuitor, sau daca aceasta idee aparuse în mintea victimei mai înainte, iar faptuitorul a reusit sa înlature eventualele ezitari ale victimei, determinând-o sa ia hotarârea de a se sinucide; ceea ce intereseaza este ca faptuitorul, prin activitatea sa, sa fi determinat victima sa ia hotarârea de a se sinu­cide. De asemenea, nu intereseaza mijloacele prin care s-a realizat actiunea de determinare (rugaminti, ordine, constrângere fizica etc.).

De asemenea, nu prezinta interes faptul ca sinuciderea este admisa traditional ca un mod de rezolvare a unor chestiuni de onoare în unele tari (daca un japonez în­deam­na pe un conational sa se sinucida pe teritoriul tarii noastre pentru o chestiune de onoare, fapta va constitui infractiunea prevazuta în art. 179).

Determinarea la sinucidere se poate realiza asadar nu numai prin îndemnuri sau amagire (de pilda prin exagerarea tendentioasa a unor pericole, a unor necazuri, con­flicte), ci si prin acte de tortura, prin supunerea la chinuri repetate, scandaluri si batai, care pot sa o aduca pe victima în stare de disperare, culminând cu sinuciderea sau încercarea de sinucidere. De exemplu, inculpatul a avut fata de sotia sa o comportare total necorespunzatoare: într-o zi a lovit-o si a constrâns-o sa doarma peste noapte, în frig, într-o camera neamenajata, fara ferestre si fara pat, în alta zi a lovit-o si a amenintat-o cu moartea, iar în ziua urmatoare, dupa alte amenintari, i-a interzis sa se culce în casa. Disperata de comportamentul sotului, victima a ingerat o cantitate de soda. Desi a observat starea grava a sotiei, inculpatul nu i-a dat nici un ajutor si nu a solicitat interventia medicului, astfel încât aceasta a decedat. Ase­menea acte care depasesc cu totul limitele unor relatii cât de putin umane au fost socotite ca întrunind elementele infractiunii de determinare la sinucidere[2].

Când constrângerea victimei este de asemenea natura încât nu lasa acesteia nici o posibilitate concreta de a actiona altfel, ori de a se împotrivi, faptuitorul va raspunde pentru infractiunea de omor. Cel care sileste o persoana sa se sinucida (de pilda o obliga sa se împuste, sa ia otrava, sa sara de la etaj etc.) savârseste infractiunea de omor; aceste metode nu difera cu nimic de orice actiune, de asta data prin folosirea energiei fizice a victimei, prin care se suprima viata unei persoane, de ucidere. Nu este nici o deosebire între faptul de a trage cu arma în victima sau a turna otrava în mâncarea victimei si a o sili sa manânce[3].

Practica judiciara confirma aceeasi solutie. Inculpatul aflat sub influenta bauturilor alcoolice si dominat de gelozie, dupa ce si-a lovit grav sotia i-a cerut sa plece din casa sau sa se arunce pe geam. Desi victima voia sa plece, inculpatul a deschis fe reastra si dupa ce a obligat-o sa se urce pe tocul acesteia i-a cerut: "ori te arunci singura, ori te arunc eu". În aceste conditii de violenta, mai ales pentru ca inculpatul statea lânga fereastra pentru a-si pune amenintarea în aplicare, victima s-a aruncat de la etajul 9, decedând. Fapta a fost încadrata în infractiunea de omor, deoarece vic­tima, datorita violentelor, nu a avut posibilitatea sa decida în mod liber asupra ac­tiunilor sale[4].

Nu ne aflam în prezenta infractiunii de determinare la sinucidere nici în situatiile în care actele de constrângere îmbraca forma altor infractiuni, cum ar fi privarea de libertate care a avut ca urmare sinuciderea victimei, ori violul care a avut drept ur­ma­re sinuciderea victimei sau altele. În asemenea situatii exista o unitate complexa între infractiunea intentionata de baza (privarea de libertate a persoanei, violul) si urmarea prae­te­rin­­tentionata constând în moartea sau sinuciderea victimei. În consecinta, în aseme­nea situatii, se va face aplicarea agravantelor de calificare mentionate, si nu se va retine infractiunea de determinare la sinucidere în concurs cu violul sau pri­varea de libertate a persoanei[5].

Înlesnirea sinuciderii unei persoane presupune orice actiune de sprijinire a su­biectului pasiv în realizarea hotarârii sale de a se sinucide. Hotarârea apartine deci subiectului pasiv.

Înlesnirea se poate realiza numai prin acte pozitive (comisiune), o atitudine pasiva (omisiune) fata de persoana care încearca sa se sinucida neputând fi considerata o înlesnire a sinuciderii, si deci susceptibila sa realizeze elementul material al in­fractiunii (de exemplu, neîmpiedicarea unei persoane de a sari de la etaj, de a se îneca).

Înlesnirea poate consta în procurarea sau pregatirea mijloacelor necesare, în da­rea de sfaturi, în înlaturarea piedicilor materiale (de exemplu, tinerea de vorba a su­pra­veghetorului pus de familie), în aducerea la îndeplinire a unor dorinte sau con ditii puse de victima etc. Înlesnirea nu se confunda cu cooperarea la activitatea de sinu­cidere. În acest caz (de exemplu: descarcarea unui foc de arma în sinucigasul care
s-a împuscat superficial, pentru a asigura rezultatul, deschiderea venelor cu o lama, turnarea pe gât a restului de otrava nebauta) fapta va constitui o infractiune de omor.

Atunci când doua persoane se înteleg sa-si acorde una alteia ajutor în vederea suprimarii vietii lor (sinuciderea prin consens), daca una dintre aceste persoane ramâne în viata, se ridica problema raspunderii ei pentru înlesnirea sinuciderii ce­leilalte. De exemplu, o infirmiera, sub influenta unei depresii sufletesti prelungite, de­ci­de sa se sinucida si determina la aceasta si pe alta infirmiera, hotarând sa se injecteze fiecare cu o substanta mortala. Cea care se injecteaza prima moare, cealalta, mai stângace, se salveaza si este trimisa în judecata pentru refuz de ajutor cuvenit unei persoane aflate în pericol. În comentariul spetei, se arata ca ajutorul victimei se impunea, dar este discutabil daca a existat aceasta posibilitate, ca urmare, inculpata n-ar fi putut sa fie trasa la raspundere[6].

În raport cu legislatia noastra, de asemenea s-ar fi pronuntat o solutie de achitare, deoarece înlesnirea sinuciderii celeilalte persoane putea fi comisa numai cu intentie; or, ne­reusita celei de-a doua sinucideri nu implica automat intentia de înlesnire ori deter­minarea sinuciderii primei persoane.

Numai daca a doua persoana ar fi simulat sinuciderea pentru a o determina pe prima sa se sinucida, s-ar fi putut încadra fapta acesteia în art. 179 C. pen.

În doctrina italiana s-a discutat pe larg problema sinuciderii în doi. Dupa unii autori (Impallomeni), daca ambele persoane au facut acte comune de a se sinucide (de pilda, au cumparat carbuni si le-au dat foc pentru a muri asfixiati) si amândoi supra­vietuiesc, va fi tentativa reciproca de omor, iar daca numai unul supravietuieste acesta va raspunde pentru infractiunea de omor. Alti autori (Vannini) considera ca în cazul sinuciderii în doi este vorba de o instigare reciproca la sinucidere, adeziunea la sinucidere a unuia a fost cauza determinanta a hotarârii celuilalt[7].

Atât în cazul determinarii, cât si în cazul înlesnirii, activitatea de suprimare a vietii trebuie sa fie în exclusivitate opera sinucigasului[8]. În masura în care suprimarea vietii este rezultatul unei cooperari cu o terta persoana, aceasta va raspunde pentru omor.

b) Urmarea imediata. În cazul infractiunii de determinare sau înlesnire a sinuci­derii trebuie sa se produca un anumit rezultat, fie sinuciderea victimei, fie încercarea de sinucidere a acesteia, rezultate pe care legea le prevede explicit în continutul incri­minarii. Deci, în situatia când persoana respectiva, chiar daca a fost convinsa si determinata sa se sinucida sau i s-a înlesnit sinuciderea, nu trece la punerea în exe­cutare a actului ori numai o simuleaza nu ne vom afla în prezenta acestei infractiuni.

c) Legatura de cauzalitate. De asemenea, este necesar ca între actiunea de determinare sau înlesnire si rezultatul produs sa existe un raport de cauzalitate. Daca sinuciderea sau încercarea de sinucidere s-a datorat altor cauze, fapta de determi­nare sau înlesnire nu va constitui infractiune.

B. Latura subiectiva. Fapta de determinare sau înlesnire a sinuciderii pentru a fi pedepsita trebuie sa fie savârsita cu intentie directa sau indirecta, este necesar prin urmare ca faptuitorul sa prevada ca victima, ca urmare a activitatii sale, de îndem­nare ori înlesnire, se va sinucide si sa doreasca sau sa accepte acest rezultat. In­ten­tia de determinare sau înlesnire a sinuciderii rezulta din caracterul actelor savârsite, din împrejurarile concrete în care s-a actionat si starea psihica în care s-a aflat persoana care s-a sinucis sau care a încercat sa se sinucida.

4. Forme. Modalitati. Sanctiuni

A. Forme. Desi infractiunea de determinare sau înlesnire a sinuciderii unei per­soane este susceptibila de acte de pregatire si tentativa, aceste forme imperfecte de infractiune nu se pedepsesc. Fapta se consuma în momentul în care sinuciderea sau încercarea de sinucidere a avut loc.

B. Modalitati. În alin. (2) al art. 179 sunt prevazute doua modalitati agravate ale infractiunii, si anume, când fapta s-a savârsit fata de un minor sau fata de o persoana care nu era în stare sa-si dea seama de fapta sa, ori nu putea fi stapâna pe actele sale.

Folosind expresia generala "minor", legiuitorul n-a dorit sa faca vreo deosebire în raport cu vârsta sau cu discernamântul faptuitorului; agravanta se refera nu la vointa sinucigasului, ci la vointa faptuitorului care, în mod deliberat, determina pe minor, speculând lipsa de experienta a acestuia si impulsivitatea fireasca vârstei (indiferent daca are discernamânt sau nu) de a actiona împotriva propriei sale vieti. Unii autori au opinat ca minorii sub 14 ani si cei între 14-16 ani, fiind lipsiti de discernamânt, nu pot fi determinati sa se sinucida, cel mult ajutati sa se sinucida, deci agravanta nu se aplica decât la minorii cu discernamânt,[9] solutie discutabila daca avem în vedere ca legea nu face o asemenea distinctie.

Cealalta modalitate agravata se refera la o persoana iresponsabila, în sensul în care aceasta este definita în art. 48 C. pen., adica la o persoana care nu este în stare sa-si dea seama de fapta sa ori nu poate fi stapâna pe actele sale.

Solutia legii române ar putea fi discutata. S-ar putea sustine ca determinarea unei persoane care n-are capacitate de a întelege si de a voi, constituie omor, neputându-se atribui nici un efect vointei exprimate de o asemenea persoana. Numai daca cel determinat îsi pastreaza capacitatea, chiar partial, de a întelege si voi, se poate face aplicarea art. 179 C. pen.[10]

În ambele modalitati agravate este necesar ca faptuitorul sa fi cunoscut ca victima este un minor sau o persoana iresponsabila sau sa fi existat suficiente indicii din care faptuitorul sa-si fi putut da seama de conditia victimei. În lipsa acestei cerinte esen­tiale împrejurarea agravanta nu se poate retine.

C. Sanctiuni. În forma sa tipica, fapta de determinare sau înlesnire la sinucidere se pedepseste cu închisoare de la 2 la 7 ani, iar în cazul formei agravate se pe­depseste cu închisoarea de la 3 la 10 ani.