Dezvoltarea constitutionala a statului roman

Dezvoltarea constitutionala a statului roman

1. Perioada anterioara Unirii Principatelor

Tarile romane, desi despartite din punct de vedere politic si administrativ au avut stranse legaturi in planul dezvoltarii politice, al organizarii societatii, fiind adoptate o serie de acte normative cu caracter constitutional, declaratii de drepturi semnificative etc., pe care le vom prezenta succint.

In anul 1740, Constantin Mavrocordat, domn fanariot, dar cu preocupari deosebite pentru dezvoltarea Tarii Romanesti a emis o lege numita „Asezamantul pentru Muntenia”. Acest act cu semnificatii multiple si esentiale a constituit doi ani mai tarziu subiect de preocupare pentru revista franceza „Mercure de France” care a publicat actul in cauza sub denumirea „Constitutia lui Mavrocordat”[1].

Memoriul boierilor munteni din 10 mai 1791. In timpul razboiului Rusiei si Austriei impotriva imperiului Otoman, la 10 mai 1791 boierii munteni, in frunte cu Mitropolitul Filaret si marele spatar Ion Cantacuzino, au intocmit un Memoriu cu continut „constitutional” pe care l-au trimis Curtilor Imperiale de la Petersburg si Viena prin care cereau:

alegerea Domnului dintre dregatori de catre cele trei stari sociale ale Tarii Romanesti;

crearea Armatei nationale;

stabilirea hotarului cu imperiul Otoman pe Dunare si desfiintarea raialelor turcesti Braila, Giurgiu si Turnu.

in caz de conflict armat intre vecini, Tara Romaneasca sa fie pusa sub protectia Austriei.

La inceputul sec. XIX vor fi adoptate unele Declaratii cu continut principal politic dar cu tenta de instituire a unor reguli juridice ulterioare precum Proclamatia de la Pades din 1821 a lui Tudor Vladimirescu sau Proiectul de Constitutie al carvunarilor din 1822. Acest proiect al carvunarilor cu o valoare istorica deosebita, avea caracter constitutional, insa el a ramas in stadiu de proiect nefiind adoptat.

Un moment de referinta si cu semnificatii importante in evolutia constitutionala a Tarilor Romane raman cele doua Regulamente organice adoptate in 1832 in Moldova si 1831 in Muntenia. Ele sunt adevarate legi cu caracter constitutional, contin dispozitii care privesc organizarea parlamentara, guvernamental-administrativa si judecatoreasca. Desi au constituit un mare pas in dezvoltarea statului si a dreptului in cele doua tari romane, prin faptul ca inlaturau de la participarea publica paturile sarace, sunt apreciate ca acte fundamentale dar nedemocratice.

Acestor acte constitutionale le-au succedat doua declaratii de drepturi din 1848, in timpul evenimentelor revolutionare.

2. Uniunea Principatelor Romane

Dupa nasterea statului modern roman, in urma Unirii celor doua Principate la 1859, incepe o etapa noua in dezvoltarea constitutionala, care a culminat cu adoptarea de catre Domnitorul Alexandru Ioan Cuza a:

Statutul Dezvoltator al Conventiei de la Paris din 1858, act fundamental aprobat prin plebiscitul din 10 mai 1864, apreciat ca prima Constitutie Romana in sensul modern[2]. De altfel, chiar domnitorul Cuza in juramantul depus in fata corpurilor legiuitoare ale Tarii face referire la „Constitutie”;

Prima lege care intruneste atat conditiile de forma cat si cele de fond ale unei Constitutii moderne este Constitutia romana din 1866. Pregatirea elaborarii acesteia a inceput imediat dupa abdicarea domnitorului Cuza, la 11 februarie 1866. Dupa acest eveniment politic, s-a instituit o locotenenta domneasca ce va functiona pana la 10 mai 1866 cand noul sef al statului, Principele Carol de Hohenzollern-Sigmarigen depune juramantul de credinta in fata Adunarii Elective a Tarii prin care se realizeaza legatura de credinta intre „Natiunea Romana si Dinastia Noastra Regala”. Continutul acestui juramant este scurt dar plin de semnificatii „jur de a pazi legile Romaniei, de a mentine drepturile sale si integritatea teritoriului ei”.

Constitutia din 1866 a fost promulgata la 1 iulie 1866, fiind adoptata de Adunarea Electiva la 29 iunie acelasi an. Nu s-a supus si votului Corpurilor Ponderatoare prevazute in Statutul dezvoltator al lui Cuza de teama ca acestea sa nu fie ostile noului regim si sa nu fie respinsa[3].

Principiile Constitutiei din 1866 sunt urmatoarele:

a)     principiul suveranitatii nationale;

b)     principiul guvernamantului reprezentativ;

c)     principiul separatiei puterilor;

d)     principiul monarhiei ereditare, in persoana Principelui Carol de Hohenzollern-Sigmarigen si a mostenitorilor sai;

e)     principiul irevocabilitatii monarhului;

f)      principiul responsabilitatii ministeriale;

g)     principiul suprematiei Constitutiei asupra legilor;

h)     principiul proclamarii drepturilor publice si libertatilor civile inscrise in Declaratia drepturilor omului si cetateanului din Franta, din 26 august 1789.

Constitutia de la 1866 a fost supusa unor critici dure dupa intrarea ei in vigoare chiar de Domnitorul Carol I pe motiv ca are in continutul sau o serie de prevederi fara aplicabilitate, straine de spiritul romanilor[4].

Constitutia din 1866 va fi modificata in mai multe randuri:

in 1879 sunt facute unele modificari in planul drepturilor civile si politice;

in 1884 sunt modificate dispozitiile privitoare la regimul electoral, la titlul „Capul Statului”, la intinderea teritoriala a Tarii, regimul presei si altele;

la 29 iunie 1917 intervine o noua modificare cu privire la problema rurala si cea a votului facandu-se posibila exproprierea terenurilor rurale pentru improprietarirea taranilor cultivatori de pamant si se acorda votul universal;

in 1918 se extind dispozitiile Constitutiei si in teritorii romanesti ce au revenit la Patria-mama: Basarabia, Bucovina, Ardealul, Banatul, Crisana, Satmarul, Maramurestul, iar din 1913 dispozitiile Constitutiei au fost extinse si asupra Cadrilaterului.

Incepand cu 10 mai 1881 Romania a devenit Regat.

c) Constitutia din 1923

Implinirea Marii Uniri din 1918 a impus si o noua Lege fundamentala In anul 1923 s-a adoptat noua Constitutie care preia in continutul sau multe din prevederile precedentei Constitutii, dar insereaza si multe principii si reguli noi, moderne si mai democratice cum sunt:

a)     accentuarea ideii democratice si reglementarea instaurarii democratiei;

b)     inscrierea ideii de legalitate ca fundament al activitatii statului;

c)     controlul constitutionalitatii legilor;

d)     controlul legalitatii actelor administrative de catre autoritatea judecatoreasca;

e)     inamovibilitatea magistratilor;

f)      reglementarea relatiilor de munca;

g)     proprietatea din sacra si neviolabila este transformata in functie sociala.

Sunt mentinute principiul separatiei puterilor, al responsabilitatii ministeriale, al recunoasterii si garantarii drepturilor fundamentale.

d) Constitutia din 1938

Situatia politica generala, premergatoare declansarii celui de-al doilea Razboi Mondial, l-a silit pe Regele Carol al II-lea sa incerce o noua asezare constitutionala a statului, prin cresterea puterilor Regelui si o restrangere a atributiilor puterii legiuitoare care nu se comporta democratic si eficient.

In acest sens s-a adoptat o noua Constitutie care a fost aprobata prin plebiscit la 24 februarie 1938, promulgata la 27 februarie 1938 si publicata in Monitorul Oficial a doua zi dupa promulgare. Modul de elaborare si de adoptare se aseamana cu cel folosit de Cuza in privinta Statutului Dezvoltator din 1864.

3. Organizarea constitutionala in perioada septembrie 1940 – august 1944

Pierderea unei mari parti a teritoriului national din vara anului 1940, a condus la o serie de masuri in plan constitutional din partea Capului Statului – regele Carol al II-lea care prin Decretul-lege nr. 3052 din 5 septembrie 1940 a suspendat Constitutia din 1938 si a dizolvat Parlamentul. In aceeasi zi, prin Decretul-lege nr. 3053, Generalul Ion Antonescu este investit ca Presedinte al Consiliului de Ministri si primeste puteri deosebite pentru conducerea statului roman, reducandu-se prerogativele regelui. Presedintele Consiliului de Ministri devine astfel Conducatorul Statului. La 6 septembrie 1940, Regele Carol al II-lea abdica de la Tronul Romaniei, fiind urmat la tron de catre fiul sau, cunoscut ca Regele Mihai I. Acesta reconfirma actele regale ale tatalui sau in privinta puterilor incredintate Generalului Ion Antonescu si restrange inca din puterile regelui.

Pe aceste realitati politico-juridice se va desfasura viata politica a Statului Roman pana la 23 august 1944 cand este demis si arestat intreg Guvernul Antonescu, iar prin Decretul regal nr. 1626 din 31 august 1944 este repusa in vigoare Constitutia din 1923 cu unele texte revizuite care va ramane in aplicare pana la 30 decembrie 1947. La aceasta data, urmare unei lovituri de stat, este inlocuita institutia monarhiei cu republica si regele fortat sa abdice. Din punct de vedere legal Constitutia din 1923 nu a fost abrogata prin Legea nr. 363/30 decembrie 1947 pentru ca abrogarea unei Legi fundamentale nu se poate face decat prin alta lege cu aceeasi forta juridica.

4. Constitutiile socialiste

a) Constitutia Republicii Populare Romane din 13 aprilie 1948

Dupa schimbarea formei de guvernamant la 30 decembrie 1947, noul regim politic de sorginte marxista a procedat la adoptarea unei noi Constitutii care sa consacre realitatea din Romania de la acea data. Prin aceasta Constitutie se intrerupe istoria constitutional-democratica a noastra. Din punct de vedere al continutului, aceasta constitutie se remarca prin instituirea unui control total al statului asupra individului, restrangerea drepturilor si libertatilor cetatenesti, instituirea principiului unicitatii puterii, desfiintarea controlului judecatoresc asupra actelor administrative (contenciosul administrativ), dispare pluripartitismul politic etc., iar functionarii publici devin functionari de stat, toti fiind supusi normelor dreptului muncii.

b) Constitutia Republicii Populare Romane din 24 septembrie 1952

Desi nu trecusera decat 4 ani de la prima Constitutie republicana (din 13 aprilie 1948) in 1952 va fi adoptata o noua constitutie care consacra rolul fundamental al partidului unic, impune in organizarea administrativa a teritoriului sistemul sovietic al regiunilor si raioanelor, cel al sfaturilor populare ca organe ale puterii de stat in plan teritorial, carora li se recunoaste personalitatea juridica.

Aceasta Constitutie consacra formal o serie de drepturi si libertati fundamentale, dar modul in care ele puteau fi efectiv exercitate era unul restrictiv. Spre exemplu, dreptul de asociere al cetatenilor era recunoscut daca „scopul urmarit nu este indreptat in contra ordinii democratice stabilite prin Constitutie. Orice asociatie cu caracter fascist sau antidemocratic este interzisa si pedepsita prin lege”. Daca o persoana exprima opinii impotriva ordinii „democratice”, asociatia putea fi considerata ca fascista si impotriva ordinii sociale. Se poate observa ca nu statul era cel considerat ca fiind in pericol, ci ordinea interna, clasa conducatoare, partidul unic etc., ceea ce pune in lumina o evidenta limitare a drepturilor fundamentale.

c) Constitutia Republicii Socialiste Romania din 21 august 1965

Si aceasta lege fundamentala continua traditia celor doua Constitutii adoptate dupa schimbarea formei de guvernamant, in sensul ca mentine consacrarea, rolului fundamental al Partidului Comunist (partid unic), stabileste formal unele din drepturile si libertatile fundamentale, mentine sistemul unicitatii puterii si al asezarii pe principiul subordonarii ierarhice a tuturor organelor statului, in varful acestei piramide a sistemului statal aflandu-se Marea Adunare Nationala. Instantele judecatoresti sunt formate din judecatori numiti de organele puterii de stat, si au obligatia sa apere oranduirea socialista. In fapt, judecatorii nu erau inamovibili[5].

Un progres de remarcat al Constitutiei din 21 august 1965 consta in aceea ca, formal, li se da posibilitatea cetatenilor sa se planga autoritatilor de justitie impotriva actelor abuzive ale organelor statului, principiu consacrat prin art. 35 din Constitutie in urmatorii termeni: „cel vatamat intr-un drept al sau printr-un act ilegal al unui organ de stat poate cere organelor competente, in conditiile prevazute de lege, anularea actului si repararea pagubei”. In temeiul acestei norme constitutionale a fost adoptata Legea nr. 1/1967 care s-a dovedit neeficienta, pentru ca nu raspundea nici pe departe cerintelor art. 35 si nici art. 103 din Constitutie care stabilea ca „Tribunalele si judecatoriile judeca cererile celor vatamati in drepturile lor prin acte administrative, putand sa se pronunte, in conditiile legii, si asupra legalitatii acestor acte”.

De remarcat ca dupa 30 decembrie 1947 in structura puterii de stat a aparut o institutie noua, „Prezidiul Republicii”, apoi „Prezidiul Marii Adunari Nationale” care se va mentine pana in 1961 cand s-a transformat in Consiliul de Stat dupa modelul celorlalte tari socialiste europene. Consiliul de Stat era format din parlamentari (deputati) fiind un miniparlament ce putea emite decrete cu putere de lege. Consiliul de stat si automat Prezidiul, au jucat rolul institutiei sefului de stat – organ colegial si emitea decrete.

Consiliul de Stat a continuat sa existe si dupa aprilie 1974 cand a fost instituita functia de Presedinte al Republicii. Presedintele Republicii, pe fondul sistemului dictatorial, era si presedintele Consiliului de Stat, si emitea decrete prezidentiale, ca Sef al Statului si semna Decretele adoptate de Consiliul de Stat.

Sectiunea 3. Revenirea la viata constitutionala democrata

1. Constitutia din 21 noiembrie 1991

Revolutia din decembrie 1989 a condus la dizolvarea tuturor organelor specifice sistemului dictatorial de pana atunci si la crearea conditiilor politice pentru revenirea la un sistem constitutional democratic materializat prin adoptarea Constitutiei din 21 noiembrie 1991, care a consacrat o serie de principii fundamentale pentru un stat de drept: separatia puterilor, pluripartitismul, economia concurentiala, drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor care sunt si garantate. De asemenea, instituie crearea unor institutii noi, precum Curtea Constitutionala, Avocatul Poporului, revenirea la institutia contenciosului administrativ, consacrarea unui statut juridic distinct si specific al functionarilor publici, limitarea numarului de mandate pentru o persoana care indeplineste functia de Presedinte al Romaniei etc.

2. Adoptarea, revizuirea, suspendarea si abrogarea Constitutiei

Fiindu-i recunoscut caracterul de lege fundamentala si procedura de adoptare, de revizuire, de suspendare sau abrogare este una speciala, mai ales ca li se recunoaste constitutiilor un anumit caracter de stabilitate, fara a fi nesocotita necesitatea punerii de acord a acesteia cu realitatile din tara.

a) Adoptarea Constitutiei

Initiativa adoptarii Constitutiei poate sa apartina unui organism social-politic fundamental – Parlamentul, partidelor politice sau din initiativa populara. Adoptarea Constitutiei se poate declansa pe o evolutie fireasca a societatii omenesti organizate in stat, sau motivat de un eveniment politic major in viata societatii asa cum a fost situatia din Romania si din alte state europene, vecine, dupa evenimentele din 1989. Se poate spune ca exista practic doua situatii:

nu exista Constitutie pentru ca ea a fost infranta de o schimbare brusca in evolutia societatii sau,

exista o Constitutie si ceea ce se urmareste printr-o alta constitutie comporta schimbari majore ca fundament, conceptie si continut.

In functie de cele doua situatii de mai inainte se poate stabili cine este autoritatea competenta sa adopte noua Constitutie. Astfel, daca nu mai exista o Constitutie care sa produca efecte juridice[6] este necesar a fi creat un organism cu atributii de Adunare Constituanta care sa adopte textul noii Constitutii sau, daca Parlamentul este inca in functiune, el va actiona ca Adunare Constituanta. In cazul existentei Constitutiei in vigoare, si a Parlamentului, se vor stabili conditiile elaborarii Proiectului de Constitutie, cine il va elabora (o comisie independenta sau o comisie parlamentara), tezele pe baza carora va fi elaborat proiectul. Dupa ce s-a elaborat Proiectul de Constitutie si s-a adoptat de catre Adunarea Constituanta desemnata, se pune si problema modului de intrare in vigoare a acesteia – numai prin promulgare de catre seful statului ori prin supunerea unui referendum sau plebiscit. Astfel Constitutiile romane, incepand cu Statutul dezvoltator al lui Cuza au intrat in vigoare dupa cum urmeaza:

➬         Statutul dezvoltator al lui Cuza si Constitutia din 1938 – au fost supuse aprobarii prin plebiscit (referendum);

➬         Constitutiile din 1866 si din 1923 au fost „sanctionate”[7] de seful statului;

➬         Constitutiile socialiste – din 13 aprilie 1948, din 24 septembrie 1952 si cea din 21 august 1965 numai prin promulgare;

➬         Constitutia Romaniei din 21 noiembrie 1991 a fost adoptata de Adunarea constituanta[8] si supusa aprobarii prin Referendumul din 8 decembrie 1991, dupa care a intrat in vigoare. Fiecare stat are un model juridic legat de intrarea in vigoare a Constitutiei sau a legilor, potrivit traditiei sau altor elemente.

Dupa modul de adoptare a Constitutiei sunt cunoscute urmatoarele categorii:

Constitutia parlamentara care se adopta de Parlament si este promulgata de seful statului, urmand a fi publicata;

Constitutia acordata (octroiata) sau concedata care se adopta de monarh ca stapan absolut, si in acest mod isi exercita puterea. Este o modalitate specifica monarhiilor absolute, in prezent fiind depasita de istorie;

Constitutia plebiscitara (Statut) reprezinta o forma evoluata a constitutiei acordate care se realizeaza de seful statului insa o supune aprobarii prin plebiscit (Statutul lui Cuza, Constitutia din 1938 a Regelui Carol al II-lea);

Constitutia Pact este considerata un contract (pact) intre rege si popor – exemple in acest sens: Charta franceza din 14 august 1830, Constitutia romana de la 1866, cea de la 1923[9];

Constitutia-conventie este definita in acest mod fiindca este opera unei adunari numite Conventie, special aleasa pentru a adopta Constitutia si totodata pentru ca se considera ca aceasta Conventie este intervenita intre toti membrii societatii cu privire la actul de executare a puterii printr-un contract social[10].

b) Revizuirea (modificarea) Constitutiei

Prin revizuire sau modificare a Constitutiei se urmareste punerea de acord a textului initial al Constitutiei cu noile realitati si evolutii sociale, cu izvoarele materiale ale normelor juridice constitutionale. In acelasi timp cu prilejul revizuirii Constitutiei pot fi inlaturate unele imperfectiuni constatate in procesul de aplicare a Constitutiei pana la acel moment. Revizuirea poate consta in abrogarea unor norme, modificarea altora sau completarea textului initial cu alte norme.

Ca Lege fundamentala si respectand principiul simetriei in drept revizuirea trebuie realizata de catre aceleasi autoritati publice, cu aceeasi procedura utilizata la adoptarea ei si in spiritul dispozitiilor constitutionale ce reglementeaza revizuirea. Revizuirea poate fi numai partiala pentru ca in caz contrar am fi in realitate, in situatia unei noi Constitutii. Pot exista si constitutii care nu permit decat limitat revizuirea, unele domenii de reglementare fiind imposibil de revizuit cum este si cazul actualei Constitutii a Romaniei care interzice posibilitatea de revizuire a Constitutiei in privinta: caracterului national, independent, unitar si indivizibil al statului roman, forma republicana de guvernamant, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala (art. 152 alin. 1 din Constitutie).

Intr-o asemenea situatie inseamna ca in domeniile respective revizuirea neputandu-se face, daca totusi s-ar dori, se impune abrogarea Constitutiei actuale si adoptarea unei alte Constitutii.

c) Revizuirea Constitutiei Romaniei din 1991

Titlul VII al Constitutiei este intitulat „Revizuirea Constitutiei”. Potrivit acestuia revizuirea Constitutiei poate fi initiata de Presedintele Romaniei la Propunerea Guvernului, de cel putin o patrime din numarul deputatilor sau al senatorilor, sau de cel putin 500.000 cetateni cu drept de vot. In cazul initiativei cetatenesti este necesara o pondere de reprezentare teritoriala a celor 500.000 de cetateni; ei trebuie sa provina din cel putin jumatate din judetele tarii si din municipiul Bucuresti, fiind necesare cate cel putin 20.000 de semnaturi in sprijinul acestei initiative. Proiectul sau propunerea de revizuire a Constitutiei trebuie adoptata de Camera Deputatilor si de Senat cu o majoritate de cel putin doua treimi din numarul membrilor fiecarei Camere, in sedinta separata. Daca este nevoie de medierea unor diferente dintre textul votat de o Camera si alta, Parlamentul se intruneste in sedinta comuna si hotaraste cu votul a cel putin trei patrimi din numarul deputatilor si al senatorilor.

Legea de revizuire se publica in Monitorul Oficial al Romaniei si devine operationala (intra in vigoare) dupa aprobarea ei prin referendum, organizat intr-un termen de 30 de zile de la data adoptarii proiectului sau a propunerii de revizuire. Trebuie precizat ca Guvernul face propunerea, iar senatorii si deputatii sau cetatenii vin cu proiectul de revizuire.

d) Suspendarea Constitutiei

Unele Constitutii cuprind texte care interzic suspendarea acestora sau a unor norme din continutul lor ceea ce inseamna ca oprirea cursului efectelor Constitutiei poate interveni numai prin abrogare[11].

In practica constitutionala a statelor, suspendarea legii fundamentale este generata de crize politice majore care impun autoritatilor statului luarea unor masuri dure, ce pot conduce la suspendarea unora dintre drepturile politice fundamentale. Crizele politice pot conduce la declararea starii de asediu, a starii de urgenta, instituirea legii martiale, lovitura de stat etc., cand seful statului, al Guvernului sau Administratorul legii martiale guverneaza prin Decrete-legi.

e) Abrogarea Constitutiei

Abrogarea are drept consecinta incetarea efectelor juridice ale unui act normativ. Ea poate fi expresa sau tacita potrivit doctrinei si reglementarilor uzuale. Cum constitutia reprezinta un ansamblu juridic armonios structurat, este necesar ca abrogarea sa se realizeze expres printr-o alta Constitutie sau printr-o lege constitutionala de revizuire (modificare) a Constitutiei. De altfel, in sistemul juridic romanesc actual, chiar si in cazul legilor organice si ordinare, abrogarea trebuie sa fie una expresa, lucru greu de realizat intotdeauna din motive de ordin practic, al tehnicii legislative, drept pentru care se fac trimiteri de natura „potrivit legii”[12].

Sectiunea 4. Suprematia Constitutiei si controlul

constitutionalitatii legilor

1) Suprematia Constitutiei. Acest concept s-a impus inca de la primele constitutii nescrise (cutumiare) explicandu-se prin aceea ca se recunoaste acestor norme „constitutionale” valoarea juridica cea mai mare in stat. Aceste norme devin de la inceput norme principii, sau norme de referinta. Prin continutul sau reglementar, Constitutia cuprinde in general normele care reglementeaza modul „legal si democratic” de instituire a puterii, de exercitare si de mentinere a acesteia. Or, puterea in stat este cea mai importanta problema a conducerii politice, pentru ca puterea da nastere dreptului. Insasi aparitia Constitutiei a fost fundamentata pe constructia politico-juridica a unui act normativ de baza in raport cu care sa se adopte celelalte acte normative, intregul drept. Suprematia se manifesta si prin faptul ca normele cuprinse in constitutie nu urmaresc o reglementare in detaliu a vietii societatii, a comportamentului uman caruia i se adreseaza, de regula, normele juridice ci, faptul de a crea un edificiu, o coloana vertebrala a dreptului, pe care trebuie sa o respecte mai intai autoritatile si institutiile publice atat prin adoptarea unor legi sau altor acte normative conforme cu Constitutia cat si prin asigurarea garantiei ca normele principale din Constitutie vor dobandi un continut legal si formal.

Recunoscandu-i Constitutiei o pozitie supraordonata, de „lege a legilor”, si operatiunile procedurale de adoptare, de modificare sau abrogare trebuie sa fie diferite in buna parte fata de celelalte legi[13]. In majoritatea cazurilor adoptarea, revizuirea sau abrogarea Constitutiei este supusa referendumului national dupa ce Adunarea Constituanta (Parlamentului) a adoptat textul.

Ca lege fundamentala, Constitutia trebuie sa se situeze deasupra celorlalte legi al caror continut este obligatoriu subsumat ei. Constitutia obliga autoritatea suprema de legiferare sa adopte legi conform continutului sau. In caz contrar, aceasta autoritate nu-si respecta competenta, si prin urmare, legea va fi declarata neconstitutionala, ceea ce echivaleaza cu nulitatea actului normativ neconstitutional. Fireste, orice persoana care ia la cunostinta ca o lege a fost declarata neconstitutionala nu va mai respecta acea lege, nulitatea avand de regula efect retroactiv.

2) Controlul constitutionalitatii legilor

Garantia mentinerii suprematiei Constitutiei in cadrul sistemului juridic al statului se asigura prin instituirea controlului de constitutionalitate pentru legi si alte acte normative cu continut de reglementare primara. In drept, notiunea de lege are doua sensuri: sensul restrans, de lege ca act juridic al Parlamentului, si sensul larg desemnand orice alta reglementare a unor relatii sociale de catre o autoritate publica competenta.

Din perspectiva controlului de constitutionalitate, avem in vedere in primul rand controlul asupra legilor – acte juridice adoptate de Parlament – „unica autoritate legiuitoare a tarii” cat si alte acte juridice normative ale Parlamentului – hotarari, regulamente sau acte de reglementare primara ale Guvernului – ordonantele adoptate in cadrul procedurii de delegare legislativa curenta expresa si ordonantele de urgenta care pot fi adoptate in situatii extraordinare, apreciate ca atare de catre Guvern care se supun aprobarii Parlamentului. Recunoasterea posibilitatii Guvernului de adoptare a unor ordonante de urgenta prin care se realizeaza reglementarea normativa care trebuie sa fie conforma Constitutiei.

Prin instituirea controlului constitutionalitatii legilor se asigura garantarea suprematiei Constitutiei in conditiile in care opozitia parlamentara are posibilitatea sa sesizeze autoritatea de jurisdictie constitutionala (la noi Curtea Constitutionala) daca in cadrul procedurii de adoptare a unei legi s-a opus ori amendamentele propuse de ea au fost nesocotite de majoritatea parlamentara[14].