Distinctia gnoseologie-epistemologie
In cadrul filosofiei sunt cunoscute trei tematizari: ontologica, gnoseologica si axeologica. Aceste trei tematizari, vechi de cind lumea, isi propun sa formuleze raspunsuri la intrebari ce au interesat fiinta umana dintotdeauna. Faptul ca din antichitate pina in prezent acestea continua sa „framinte mintile 939d35j ” nu inseamna ca in timp nu au fost formulate anumite raspunsuri, ci ca realitatea sociala in permanenta schibare si dezvoltare le reactualizeaza.
Prin termenul gnoseologie se intelege teoria cunoasterii, adica modul in care cunoastem realitatea. In literatura de specialitate poate fi intilnita sau identificarea termenului gnoseologie cu termenul epistemologie, sau parerea ca gnoseologia este parte a epistemologiei. (Enciclopedie de filosofie si stiinte umane/Trad. De Luminita Cosma si al. –B., All Educational, 2004, p.399.) Acest lucru este determinat de etimologia acestor doua cuvinte. Cel dintii – gnoseologie provine de la grecescul „gnosii” - cunoastere si „logos” – cuvint, ratiune, teorie, iar cel deal doile, epistemilogie deriva din cuvintele „episteme” – cunoastere si „logos” - ratiune, teorie. Epistemologia reprezinta teoria cunoasterii stiintifice [in filozofia greaca episteme inseamna: 1) cunoastere (adevarata si sintetica opusa lui doxa); corp de cunostinte organizat, stiinta 3) recunoastere teoretica (prin opozitie cu praktukesi si poietike) v. Francis E. Peters, op.cit., p.92]
Intradevar aceste doua domenii au tangente, asemanari, dar in acelasi timp ele se deosebesc. „Daca gnoseologia cerceteaza conditiile generale, izvoarele, structura, modul de desfasurare si validitatea procesului cunoasterii, privit ca proces de producere a cunostintelor in aspectul lor cel mai general, apoi epistemologia e preocupata de aspectele cele mai generale ale realizarii cunoasterii stiintifice si studierii universului dezvoltarii si functionarii stiintelor”. (V. Tapoc, Initiere in gnoseologie si stiintele cognitiei, Chisinau, 2007, Ed. USM, p.5)
Prin epistemologie se intelege teoria cunoasterii stiintifice. Spre deosebire de gnoseologie, care studiaza cunoasterea general-umana, epistemologia cerceteaza cunoasterea stiintifica, pe care o profeseaza oamenii de stiinta. Epistemologia ca prioritate este interesata de:
- distinctia experienta si experiment;
- unitatea dintre analiza si sinteza;
- transformarea inductiei in deductie;
- rolul ipotezei;
- conceptul de lege stiintifica;
- posibilitatea previziunii, etc.
Atit gnoseologia cit si epistemologia trebuie sa cerceteze valoarea tuturor operatiunilor cognitive ale subiectului, sa stabileasca principiile, metodele si sursele activitatii de cunoastere in genere pentru a intelege trecerea de la cunoasterea obisnuita la cunoasterea stiintifica.
Gnoseologia e preocupata si de studierea structurii cunoasterii. Structura desemneaza elementele componente ale unei totalitati de constituire a acesteia intr-un sistem. Structura cunoasterii indica modelul abstract care explica schema de functionare si principiile ce stau la baza coeziunii interne a cunoasterii. In caliatate de elemente de baza gnoseologia evidentiaza: obiectul cunoasterii, subiectul cunoasterii, procesul cunoasterii si rezultatul acestuia.
In contemporaneitate tratarea acestor probleme este deosebit de actuala. Aceasta stare de fapt a fost determinata de unui dintre cele mai raspindite curente stiintifice, anume neopozitivismul, care a incercat sa izoleze stiintele specializate. In viziunea neopozitivista nu este posibila o singura epistemologie, ci exista tot atitea epistemologii cite stiinte particulare. Henri Wald (Elemente de epistemologie generala, p. 6) afirma ca „obiectul epistemologiei nu apare pe deplin clar decit in lumina unitatii dintre ontologie, gnoseologie si logica, unitate privita neaparat atit din punct de vedere teoretic, cit si din punct de vedere metodologic.”
La inceputurile filosofiei aceasta unitate s-a aflat intr-o faza de indistinctie globala. Primii filosofi nu faceau diferenta intre lucrurile reflectate si reflectarea lucrurilor, si cu atit mai putin intre reflectare si forma logica a acestei reflectari. Mai tirziu cind filosofia sa diferentiat in cele trei discipline fundamentale, diverse sisteme filosofice au dat prioritate sau ontologiei, sau gnoseologiei si logicii. Ontologia studiaza unitatea dintre sensibil si inteligibil, gnoseologia cerceteaza saltul prin care gindirea reflecta inteligibilul, iar logica analizeaza structura formala pe care o dobindeste cunoasterea inteligibilului.
Incepind cu criticismul kantian ontologia a fost tot mai mult absorbita de gnoseologie si logica. Gnoseologia elaboreaza o teorie stiintifica a cunoasterii, demonstreaza posibilitatea cunoasterii lumii, indica metodele cunoasterii
Epistemologia ca parte integranta a gnoseologiei, este si ea atit teorie, cit si metoda. In calitate de teorie aduce explicatii asupra procesului de cunoastere stiintifica, iar ca metoda indrumeaza cunoasterea stiintifica intr-un anumit domeniu de specialitate.
Teoriile despre cunoastere au radacini inca in antichitate. Problema cunoasterii si gasirea adevarului au preocupat gindirea incepind cu Aristotel, antichitatea greaca, prin modernism cu Descartes, Leibnity, Locke, Hume, pina la clasicism cu Kant, Hegel, si in final Russell,etc.
Traditional gnoseologia include reflectii despre obiectul cunoasterii, geneza cunoasterii umane, formele si procesele de cunoastere, conceptul de adevar, verificarea cunostintelor adevarate, elaborarea constructiilor teoretice, etc.
Omul supune toate obiectele si fenomenele lumii reale cercetarii, cunoasterii. Este accceptat ca scopul cunoasterii este aflarea adevarului. Datorita faptului ca cunoasterea este un proces activ, omul in permanenta se afla in procesul de acumulare a cunostintelor. Procesul de cunoastere contribuie la acumularea de cunostinte vaste si profunde la treapta gindirii abstracte. Este important de mentionat ca nu trebuie de confundat cunoasterea abstracta, logica, rationala cu cea sensoriala. Cu toate ca aceste nu pot fi separate, deoarece ele adesea contribuie la acumularea de cunostinte in acelasi timp si in egala masura, totusi in acest cadru ne referim la cunoasterea rationala.
Deci, in analiza problemei cunoasterii, in literatura traditional preocupata de aceasta problemea gasim evidentiate doua forme de cunoastere: cunoasterea senzoriala si cunoasterea rationala. Cunoasterea senzoriala include senzatiile, perceptiile, reprezentarile, iar cunoasterea rationala, care mai este numita logica, abstracta, include notiunile, judecatile si rationamentele. Senzatiile si perceptiile sunt reflectare a partilor obiectelor realitatii, sunt informatii primare despre realitate, ele inlesnesc si conditioneaza actul cunoasterii. Spre deosebire de acestea reprezentarea include si reflectarea realitatii in imaginatia umana, practic am putea spune ca aceasta este trecerea la cea dea doua forma a cunoasterii, cunoasterea rationala. Spre deosebire de cunoasterea senzoriala, cea logica are urmatoarele caracteristici: este mijlocita; se realizeaza prin generalizari; este activa si necesita eforturi intelectuale; se manifesta in vorbire; este legata de determinarea si realizarea unui scop.
Scopul procesului de cunoastere este descoperirea insusirilor principale ale obiectelor, stabilirea cauzelor fenomenelor, aflarea legilor de dezvoltare a realitatii, care sunt necesare omului in activitatea sa de zi cu zi.
Analiza mecanismului de realizare a procesului de cunoastere conduce la evidentierea deosebirii intre cunoasterea empirica si cunoasterea teoretica. „Cunoasterea empirica este insusirea de catre agentul cunoscator a unei informatii legate nemijlocit de situatiile praxiologice in care actioneaza, si de utilizarea semnelor limbii naturale prin desemnarea si transmiterea acestora”. (Ion Craiovan, Metodologie juridica, Universul Juridic, B., 2005, p.52) „Cunoasterea teoretica ( sistematica) se deosebeste de cea empirica prin introducerea alaturi de limba naturala a unui sistem special de semne si definirea riguroasa a conceptelor si propozitiilor utilizate, prin instituirea unor ample demersuri logice, constructive, cu accentuata valoare operationala”.(p.52-53)
In procesul de dezvoltare si formare cunoasterea stiintifica trece prin mai multe etape, carora le corespund anumite forme ale cunoasterii: problematizarea, ipoteza, practica (realitatea), teoria.
Ca imbold pentru dezvoltarea cunoasterii stiintifice servesc diversele probleme ce apar in cadrul stiintei sau intrebarile ce solicita raspunsuri. Prezenta acestor doua situatii determina prezenta unei situatii problema in stiinta. O situatie problema poate fi recunoscuta daca mijloacele utilizate pentru solutionarea acesteea nu sunt suficiente, si din acest motiv intilnim piedici in gasirea solutiilor. Sursa de baza a aparitiei unei probleme este contradictia intre teorie si practica.
In procesul dificil de cunoastere a realitatii obiective, adevarul nu apare in constiinta omului in stare pura, demonstrata. Procesul de obtinere a cunostintelor este insotit de cautarea de explicatii, care la rindul lor sunt insotite de presupuneri despre cauzele fenomenelor, verificarea cercetarilor prin aplicarea lor practica. Un rol important ii revine in acest caz ipotezei. Termenul „ipoteza” semnifica o presupunere facuta pentru a explica un fapt, o supozitie bazata pe anumite probabilitati. Deci, ipoteza numim forma specifica a gindirii, care consta in formularea presupunerii despre cauza unui fenomen si in verificarea acestei presupuneri. Ipoteza stiintifica este innaintata in procesul dezvoltarii cunoasterii stiintifice pentru a solutiona o problema concreta.
Temeiul empiric pentru inaintarea ipotezelor sunt faptele, ce inseamna o anume situatie care a fixat cunostinte empirice. In limbajul cotidian termenul fapt adesea este considerat sinonim cu termenul adevar, rezultat, eveniment.
In final, rolul determinant, ca forma de manifestare a dezvoltarii procesului cunoasterii stiintifice il are teoria, care este o forma complexa a cunoasterii stiintifice. In sens ingust vom utiluiza termenul „teorie” pentru a denumi o forma superioara de organizare a cunoasterii stiintifice, care ofera o imagine generala, sistemica despre legitatile si legaturile esentiale ale obiectelor cercetate. Orice teorie are urmatoarele functii: functia explicativa; functia de sistematizare; functia de predictie.
In ceea ce priveste structura cunoasterii stiintifice, poate fi facuta diferenta intre nivelul empiric si cel teoretic. Diferenta intre ele poate fi facuta in baza obiectului cercetarii, mijloacelor si metodelor utilizate in cercetare.
|
