Drept comunitar
IV.1. Definitia dreptului
În definirea dreptului se confrunta nu numai opiniile strict juridice, ci si cele din domeniile cunoasterii filozofice, sociologice, istorice, economice, axiologice, antropologice, etice.
Varietatea definitiilor dreptului este determinata îndeosebi de pozitia pe care se situeaza cel care o formuleaza, de domeniul cunoasterii caruia îi apartine. Totodata, diversitatea definitiilor mai este conturata si de pozitia ideologica sau doctrinar 141e413b a, de curentul istoric pe care-l reprezinta teoreticianul, fapt ce se reflecta în accentul pus pe unul sau altul dintre elementele ce intra în sfera definitiei.
Se discuta astfel despre drept ca un ansamblu de norme ce reglementeaza relatiile sociale, ca rezultat a unei conventii (contract) prin care suveranitatea nelimitata are legitimitate în dreptul individual (natural) delegat de fiecare individ, ca instrument de represiune a statului; ansamblul prescriptiilor investite la nevoie cu forta de constrângere a statului etc.
Immanuel Kant : "Dreptul este totalitatea conditiilor în care vointa libera a fiecaruia poate coexista cu vointa libera a tuturora, în conformitate cu o lege universala a libertatii";
Mircea Djuvara (tot pe optica lui Kant si a succesorilor) - Dreptul este "norma neconditionata de conduita rationala referitoare la faptele externe (exterioare) ale persoanelor în contact cu alte persoane";
Eugeniu Sperantia - Dreptul este "un sistem de norme sociale destinate ca printr-un maximum de justitie realizabila sa se asigure un maximum de sociabilitate într-un grup social determinat";
Seria definitiilor date dreptului poate continua, însa, de retinut ideea ca nici o definitie nu poate exprima integral si perfect fenomenul supus definirii, urmare a dificultatilor operatiilor de abstractizare si esentializare la care dreptul este supus.
Literatura de specialitate, încercând o sintetizare a acestor definitii stabileste ca "dreptul este reprezentat de sistemul normelor elaborate si consacrate (preluate) de catre puterea de stat, norme ce orienteaza comportamentul uman în conformitate cu setul de valori al unei societati, stabilind drepturi si obligatii, principii si definitii, structuri si relatii de organizare si activitate sociala a caror respectare este obligatorie, fiind asigurate le nevoie de forta coercitiva a puterii publice" (Gh. Bobos, Teoria generala a dreptului).
IV.2. Definitia dreptului comunitar
Pornind de la definitia dreptului, în general, în literatura de specialitate s-a stabilit ca dreptul comunitar este format din totalitatea normelor si regulilor de conduita obligatorii cuprinse în tratatele si actele institutiilor comunitare.
În sensul strict al termenului, dreptul comunitar este reprezentat de tratatele constitutive (drept primar), precum si de regulile continute de actele emise de institutiile comunitare în aplicarea acestor tratate (drept derivat).
În sens larg, dreptul comunitar înglobeaza ansamblul regulilor de drept aplicabile în ordinea juridica comunitara. Asadar, este vorba în egala masura de principii generale de drept, de jurisprudenta Curtii, de dreptul rezultat din relatiile externe ale Comunitatilor si chiar de dreptul complementar, rezultat din actele conventionale încheiate între statele membre pentru aplicarea tratatelor. De altfel, aceste reguli de drept constituie o parte din ceea ce numim acquis comunitar.
Dreptul comunitar cuprinde doua categorii de reguli: reguli de drept institutional si reguli de drept material.
Regulile de drept institutional reglementeaza în principal urmatoarele aspecte:
domeniul de aplicare a tratatelor comunitare, revizuirea lor si aderarea altor state;
personalitatea juridica a Uniunii Europene;
sediul;
regimul limbii;
problema imunitatilor;
structura institutiilor comunitare si a altor organisme, statutul juridic al membrilor sai;
functiunile si atributiunile acestor institutii;
modul de realizare a acestor functiuni si atributiuni, interrelatiile ce se stabilesc de natura intra sau extra-comunitara.
Regulile de drept material se refera în special la exercitarea atributiunilor organelor de elaborare a politicilor nationale si administrative prin intermediul interdictiilor si jonctiunilor comunitare si la stabilirea unor reguli de conduita pentru persoanele care intra în sfera dreptului comunitar.
IV.3. Izvoarele dreptului comunitar
Ca regula, se disting doua categorii esentiale de izvoare ale dreptului comunitar: izvoare primare si izvoare secundare. În prima categorie sunt incluse actele juridice fundamentale ale dreptului comunitar constituite de:
Tratatele de instituire a celor trei Comunitati europene;
Cele doua tratate bugetare;
Deciziile privind resursele proprii ale Comunitatilor;
Actul Unic European;
Decizia si Actul privind alegerile directe în Parlamentul european (1976);
Deciziile si tratatele de aderare;
Tratatul de Maastricht;
Tratatul de la Amsterdam;
Tratatul de la Nisa.
Toate aceste actele comunitare pot fi socotite ca un adevarat "corpus" constitutional, ele având prioritate asupra altor acte comunitare de nivel inferior si beneficiind de o prezumtie absoluta de legalitate.
Cea de-a doua categorie - izvoarele secundare - cuprinde, în mod obisnuit, actele adoptate de institutiile comunitare în scopul aplicarii prevederilor tratatelor: regulamente, directive, decizii. Ele au un caracter juridic obligatoriu, nu sunt simple rezolutii sau recomandari care sunt folosite de regula în dreptul international. Având caracter derivat, dreptul secundar nu poate contraveni dreptului primar, ale carui izvoare le-am mentionat. În caz contrar, el va fi lipsit de efecte juridice.
IV.4. Principiile dreptului comunitar
Subsidiaritatea
Principiul subsidiaritatii permite ca deciziile luate sa fie cât mai aproape de cetateni. Se fac verificari permanente pentru a vedea daca deciziile luate la nivel comunitar sunt justificate în lumina posibilitatilor existente la nivel national, regional sau local. Este principiul conform caruia Uniunea nu actioneaza (cu exceptia domeniilor care cad sub competenta sa exclusiva) în problemele care se pot rezolva mai bine la nivel regional, local sau national. Subsidiaritatea este strâns legata de principiile proportionalitatii si necesitatii, care impun ca o actiune a Comisiei sa nu mearga mai departe decât este necesar pentru îndeplinirea obiectivelor Tratatului.
Consiliul European de la Edinburgh din decembrie 1992 a definit principiile de baza ale subsidiaritatii si a stabilit liniile directoare pentru interpretarea articolului 5 referitor la subsidiaritate. Concluziile sale au fost cuprinse într-o declaratie care serveste ca pilon de baza al principiului subsidiaritatii.
Tratatul de la Amsterdam a preluat întreaga abordare care a urmat acestei declaratii într-un Protocol cu privire la aplicarea principiului subsidiaritatii si proportionalitatii, anexat la Tratatul asupra Comunitatii Europene.
Acest protocol introduce analiza sistematica a impactului propunerilor legislative asupra principiului subsidiaritatii si utilizarea, pe cât posibil, a unor masuri comunitare mai putin angajante.
Consiliul European de la Viena, din decembrie 1998 a reafirmat angajamentul de a asigura aplicarea completa a principiului subsidiaritatii. Institutiile trebuie sa se ghideze de acum înainte dupa criteriile si practicile cuprinse în « Protocolul privind subsidiaritatea si proportionalitatea », care este anexat la Tratatul asupra Comunitatii Europene, dupa intrarea în vigoare a Tratatului de la Amsterdam. Înainte de lansarea unor propuneri legislative noi de catre Comisie trebuie sa se examineze daca legislatia comunitara existenta pe tema respectiva trebuie modificata sau consolidata. Actele legislative adoptate de institutiile competente trebuie sa explice motivele pentru care au fost create pentru a justifica conformitatea cu principiile subsidiaritatii si proportionalitatii.
Principiul proportionalitatii
Potrivit acestui principiu, mijloacele folosite de autoritati trebuie sa fie proportionale cu scopul lor. Unul din domeniile în care principiul se impune este cel al aplicarii unor masuri administrative sau penale. În acest sens s-a stabilit ca orice asemenea masura care depaseste ceea ce este strict necesar pentru scopul de a da posibilitatea statului membru importator de a obtine în mod rezonabil informatii complete si exacte asupra circulatiei marfurilor care apartin cadrului specific al masurilor de politica comerciala trebuie privita ca o masura având efect echivalent unei restrictii cantitative interzisa de tratate.
În mod asemanator, s-a precizat ca, în absenta unor reguli comune privind vânzarea si cumpararea unor produse, obstacolele la libera circulatie a marfurilor în cadrul comunitar, trebuie sa fie acceptate în masura în care astfel de reguli, aplicabile produsele nationale ori importate, fara distinctie pot fi recunoscute ca fiind necesare în scopul satisfacerii cerintelor obligatorii privind protectia consumatorilor, dar, în acelasi timp, ele trebuie sa fie proportionale cu scopul avut în vedere.
Principiul loialitatii
Acest principiu, consacrat de tratate si promovat, de asemenea de Curtea de Justitie, denumit si principiul solidaritatii, dispune ca statele membre vor lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau speciale, de a asigura îndeplinirea obligatiilor ce rezulta din tratate ori din actiunea întreprinsa de institutiile Uniunii Europene. Ele se vor abtine de la orice masura care ar periclita realizarea obiectivelor tratatelor.
În analiza acestui principiu se poate constata ca sunt dispuse trei obligatii în sarcina statelor membre, doua pozitive si una negativa.
Prima obligatie pozitiva, în sarcina statelor membre, stipuleaza obligatia de a lua toate masurile corespunzatoare, indiferent ca sunt generale sau speciale, spre a asigura îndeplinirea obligatiilor ce rezulta din tratate ori din actiunea întreprinsa de institutiile Uniunii Europene.
Cea de-a doua obligatie pozitiva este îndatorirea statelor membre de a furniza Comisiei informatiile cerute pentru a verifica daca masurile pe care ele le-au lut sunt în conformitate cu dreptul comunitar.
Cea de-a treia obligatie - negativa - înseamna ca statele membre trebuie sa se abtina de la orice masura care ar primejdui realizarea obiectivelor comunitare.
Principiul egalitatii
Acest principiu presupune, în primul rând, excluderea discriminarii, adica un tratament egal al partilor în situatii identice si comparabile. El este prevazut prin aplicatii, în chiar textele tratatelor comunitare (exemple: interzisa discriminarea între sexe, interzisa discriminarea pe motive de nationalitate, etc.).
Principul nediscriminarii se aplica tuturor relatiilor juridice care pot fi statornicite în cadrul teritoriului comunitar în virtutea locului unde au fost convenite sau a locului unde îsi produc efectele.
Poate exista si o discriminare inversa, în sensul ca un stat comunitar acorda un statut privilegiat, mai favorabil resortisantilor altor state comunitare decât propriilor sai resortisanti si, în consecinta, un tratament discriminatoriu fata de acestia din urma.
|
