EFECTELE OBLIGATIILOR - EXECUTAREA DIRECTA A OBLIGATIILOR - EXECUTAREA IN NATURA -

EFECTELE OBLIGAŢIILOR - EXECUTAREA DIRECTĂ A OBLIGAŢIILOR - EXECUTAREA ÎN NATURĂ -

Raportul juridic obligational confera creditorului dreptul de a pretinde debitorului sa dea, sa faca sau sa nu faca ceva. Debitorul este tinut de aceasta prestatie, pozitiva sau negativa, sub sanctiunea constrîngerii sale de catre organele de executare a 12112q1623m le statului[1].

Efectul oricarei obligatii este dreptul pe care aceasta îl confera creditorului de a pretinde si de a obtine de la debitor îndeplinirea exacta a prestatiei la care acesta s-a obligat.

Potrivit art. 1073 Cod civil, creditorul are dreptul de a obtine îndeplinirea exacta a obligatiei.

În cazul executarii necorespunzatoare sau a neexecutarii, totale sau partiale, creditorul are dreptul la despagubiri.

Aceasta înseamna ca executarea obligatiilor poate fi.

executare directa, numita si executare în natura;

executare indirecta, numita si executare prin echivalent.

Executarea obligatiilor este guvernata de principiul executarii directe sau în natura.

9.1. Plata

9.1.1. Notiune

Plata reprezinta efectul specific al raportului juridic obligational.

Termenul de plata are doua acceptiuni:

mijloc de executare voluntara a unei obligatii;

act juridic.

În concluzie, plata poate fi definita ca fiind executarea voluntara a unei obligatii de catre debitor, indiferent de obiectul ei sau o conventie între cel care face plata si cel care primeste plata.

9.1.2. Reglementare

Plata este reglementata în art. 1092 -1121 Cod civil.

9.1.3.Conditiile platii

9.1.3.1. Persoana care poate face plata

Conform art. 1093 Cod civil, plata poate fi facuta de debitor si de orice persoana interesata sau neinteresata.

Aceasta înseamna ca plata poate fi facuta de urmatoarele persoane[2]:

debitor, personal sau prin reprezentant;

codebitorul solidar sau indivizibil, adica o persoana obligata împreuna cu debitorul;

fidejusorul, comitentul pentru prepus, parintii pentru copii lor minori, respectiv persoane obligate pentru debitor;

un tert interesat sa stinga obligatia, cum ar fi, de exemplu, cumparatorul unui bun ipotecat care plateste datoria vânzatorului pentru a salva bunul de la urmarire;

un tert neinteresat, care poate sa faca plata în temeiul gestiunii de afaceri sau a unui contract de mandat.

De la principiul conform caruia plata poate fi facuta de orice persoana, exista urmatoarele exceptii[3]:

în cazul obligatiilor de a face intuitu personae, plata nu poate fi facuta decât de debitorul acelei obligatii;

când partile au convenit ca plata sa nu fie facuta decât de debitor;

potrivit art. 1095 Cod civil, în cazul obligatiilor de a da, având ca obiect constituirea sau transmiterea unui drept real asupra unui bun, plata poate fi facuta numai de proprietarul bunului, care trebuie sa fie o persoana cu capacitate de exercitiu deplina, sub sanctiunea nulitatii platii.

9.1.3.2. Persoana careia i se poate face plata

Referitor la persoana careia i se poate face plata, art. 1096 Cod civil dispune ca plata trebuie sa se faca creditorului sau împuternicitului sau, sau persoanei autorizata de lege ori de instanta de judecata sa o primeasca.

Persoana care primeste plata trebuie sa fie o persoana cu capacitate de exercitiu deplina, iar sanctiunea care intervine în cazul platii facute unui incapabil este nulitatea relativa.

În consecinta, plata poate fi primita de :

creditor;

succesorii creditorului;

cesionarul creantei;

tutore;

mandatar;

tert desemnat de justitie pentru a primi plata (de exemplu, creditor popritor)

Plata facuta altor persoane este valabila în urmatoarele cazuri:

când plata s-a facut cu buna-credinta posesorului creantei (de exemplu, unui mostenitor aparent);

când plata facuta unei alte persoane a profitat creditorului ( de exemplu, s-a platit unui creditor al creditorului);

când creditorul a ratificat plata facuta unui accipiens fara drept de a o primi.

9.1.3.3. Obiectul platii

Potrivit art. 1100 Cod civil, creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce i se datoreaza, chiar daca valoarea lucrului oferit ar fi egala sau mai mare.

Din interpretarea art.1100 Cod civil rezulta ca debitorul este obligat sa plateasca exact lucrul sau prestatia pe care o datoreaza.

Obiectul platii este diferit în raport de felul obligatiei, de a da un bun cert sau sau bunuri generice, respectiv de a face.

Astfel, daca obiectul obligatiei este prestatia de a da un bun cert, debitorul trebuie sa remita acel bun în starea în care se afla la momentul platii si nu va raspunde în cazul în care bunul a pierit dintr-un caz fortuit sau de forta majora, decât daca a fost pus în întârziere.

În ipoteza în care obiectul obligatiei este prestatia de a da bunuri generice, debitorul trebuie sa remita creditorului ,întotdeauna,  bunuri de o calitate mijlocie, daca partile nu au convenit altfel, iar pierirea bunurilor nu-l va libera pe debitor de datorie, conform principiului genera non pereunt.

În cazul obligatiilor de a face, debitorul trebuie sa execute întocmai faptul la care s-a obligat.

9.1.3.4. Principiul indivizibilitatii platii

Principiul indivizibilitatii platii este consacrat legislativ în art. 1101 alin.1 Cod civil, care prevede ca debitorul nu-l poate sili pe creditor sa primeasca o parte din datorie, chiar daca datoria este divizibila.

Aceasta înseamna ca plata trebuie facuta în întregime, adica este indivizibila.

De la acest principiu exista urmatoarele exceptii:

creditorul consimte ca plata sa se faca fractionat, pentru o parte din datorie;

în caz de deces al debitorului datoria se împarte între mostenitorii acestuia;

când datorii reciproce ale partilor se sting prin compensatie pâna la concurenta celei mai mici sume si se plateste doar diferenta ramasa din daorie;

instanta de judecata acorda debitorului un termen de gratie si esalonarea platii;

când plata este facuta de fidejusori, în locul debitorului, acestia invocând beneficiul de diviziune vor plati fiecare parte ce li se cuvine.

9.1.3.5. Data platii

Plata trebuie sa fie facuta în momentul în care creanta a devenit exigibila, adica a ajuns la scadenta.

În cazul obligatiilor pure si simple, plata trebuie facuta imediat dupa nasterea raportului obligational.

Daca obligatia este afectata de un termen suspensiv, debitorul trebuie sa faca plata la expirarea termenului.

În cazul executarii cu întârziere a obligatiei, creditorul are dreptul la despagubiri pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat.

9.1.3.6.Locul platii

Codul civil dispune în art. 1104 ca plata trebuie sa se faca la locul stabilit prin acordul de vointa al partilor.

Atunci când partile nu au stabilit locul platii, plata trebuie facuta, în principiu, la domiciliul debitorului. Aceasta înseamna ca plata este cherabila si nu portabila.

9.1.3.7. Cheltuielile pentru efectuarea platii

Potrivit art. 1105 Cod civil, cheltuielile pentru efectuarea platii sunt în sarcina debitorului, dar partile pot conveni ca aceste cheltuieli sa fie suportate si de creditor, sau de ambele parti în mod egal.

9.1.3.8. Imputatia platii

Problema imputatiei platii apare în situatia în care un debitor are mai multe datorii fata de acelasi creditor, iar debitorul face o plata care nu acopera toate datoriile si nu se cunoaste care dintre acestea s-a stins.

Solutionarea acestei probleme prezinta interes atunci când creantele sunt purtatoare de dobânzi sau sunt însotite de garantii, deoarece debitorul, spre deosebire de creditor, are interes sa considere ca prin plata facuta sa-u stins datoriile care produc dobânda sau cele însotite de garantii.

În functie de izvorul sau, imputatia platii este de doua feluri: imputatie conventionala  si imputatie legala.

Imputatia conventionala este cea facuta prin acordul partilor sau numai prin vointa uneia dintre ele.

Primul care decide asupra carei obligatii se imputa plata este debitorul, cu respectarea urmatoarelor reguli:

plata trebuie sa fie suficienta pentru a stinge întreaga datorie; în caz contrar se încalca principiul indivizibilitatii platii;

daca unele datorii sunt scadente, iar altele nu au ajuns la scadenta, iar termenul a fost stipulat în favoarea creditorului, imputatia se face asupra obligatiei scadente;

daca creanta este producatoare de dobânzi, imputatia se face asupra dobânzii.

Daca debitorul nu face imputatia platii, aceasta va fi facuta de creditor, care va preciza, în chitanta liberatorie de obligatie, ce datorie s-a stins prin prestatia debitorului.

Imputatia legala este acea forma a imputatiei platii care se face de drept, în puterea legii, conform regulilor prevazute în art. 1113 Cod civil, respectiv:

în primul rând se considera platita datoria ajunsa la scadenta;

daca toate datoriile sunt scadente, imputatia se face asupra aceleia care este mai oneroasa pentru debitor;

daca toate datoriile sunt scadente si la fel de oneroase, se va considera platita datoria cea mai veche;

daca toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase si au aceeasi vechime, plata se imputa proportional asupra fiecareia.

9.1.3.9. Dovada platii

În principiu, dovada platii se face de debitor, deoarece el pretinde stingerea obligatiei prin plata.

Dovada platii se face dupa regulile de drept comun referitoare la proba actelor juridice.

Pentru a simplifica sarcina probei platii, Codul civil a instituit doua prezumtii de plata:

art. 1138alin 1 Cod civil prevede ca atunci când creditorul a remis debitorului titlul constatator al creantei sale, care este un înscris sub semnatura privata, se prezuma ca debitorul a fost liberat prin plata sau remitere de datorie.; aceasta prezumtie este absoluta;

art. 1138 alin. 2 Cod civil dispune ca atunci când creditorul remite debitorului titlul original al creantei, care este un înscris autentic sau o hotarâre judecatoreasca investita cu formula executorie, se prezuma liberarea debitorului prin plata sau remitere de datorie; prezumtia este relativa.

9.1.4. Oferta reala urmata de consemnatiune[4]

Oferta reala de plata este o procedura instituita în scopul de a da posibilitatea liberarii debitorului de buna-credinta de obligatia sa fata de creditor, în situatia în care creditorul refuza sa primeasca prestatia.

Reglementarea ofertei reale urmata de consemnatiune este cuprinsa în art. 586-590 din Codul de procedura civila, astfel cum a fost modificat prin Ordonanta de Urgenta a Guvernului nr. 59/2001 si în art. 1114-1121 Cod civil, cu exceptia alin. 8 din art. 1115 si alin. 3 si 4 din art. 1116.

Potrivit art. 1114 alin. 1 Cod civil, când creditorul unei sume de bani refuza sa primeasca plata, debitorul poate sa-i faca oferta reala, iar daca creditorul refuza primirea, sa consemneze suma.

9.2 Executarea silita în natura a obligatiilor

În situatia în care debitorul nu-si executa de bunavoie obligatia asumata, creditorul poate cere executarea silita, pentru valorificarea dreptului sau.

Executarea silita este tot o executare în natura si consta în obligarea debitorului sa execute obiectul obligatiei.

9.2.1. Executarea obligatiei de a da

În functie de obiectul sau, executarea silita a obligatiei de a da se face diferit:

a)daca obligatia are ca obiect o suma de bani, executarea în natura este întotdeauna posibila;

b)daca obligatia are ca obiect un bun individual determinat, debitorul are doua obligatii:

sa constituie sau sa transfere dreptul de proprietate sau alt drept real asupra bunului, obligatie care se executa întotdeauna în natura, în temeiul legii;

obligatia de a  preda bunul, se poate executa silit numai în masura în care bunul se afla la debitor, daca nu se mai afla la acesta, executarea se va face prin echivalent.

c)daca obiectul obligatiei este un bun de gen, creditorul are mai multe posibilitati:

sa ceara executarea silita în natura;

sa achizitioneze cantitatea de bunuri de gen, pe socoteala debitorului, iar pe calea executarii silite sa recupereze pretul acestora;

sa accepte executarea prin echivalent.

9.2.2. Executarea obligatiei de a face si de a nu face

În legatura cu obligatiile de a face, art. 1077 Cod civil dispune ca, în caz de neexecutare, creditorul poate fi autorizat de instanta judecatoreasca sa le aduca la îndeplinire, în contul debitorului.

În cazul obligatiilor de a nu face, art. 1076 Cod civil prevede posibilitatea creditorului de acere instantei de judecata obligarea debitorului sa distruga ceea ce a facut cu încalcarea acestei obligatii sau îl poate autoriza pe creditor da distruga el însusi, pe cheltuiala debitorului.

9.2.3. Daunele cominatorii

În temeiul art. 1075 Cod civil, orice obligatie de a face sau de a nu face se schimba în dezdaunari în caz de neexecutare din partea debitorului.

Daunele cominatorii constau într-o suma de bani pe care debitorul trebuie sa o plateasca pentru fiecare zi de întârziere - sau pentru alta unitate de timp: saptamâna, luna - pâna la executarea obligatiei.[5]

Cuantumul sumei si unitatea de timp pentru care se acorda se stabilesc prin hotarâre judecatoreasca.

În jurisprudenta, s-a retinut faptul ca "natura juridica a daunelor cominatorii este aceea de mijloc de constrângere a debitorului obligatiei de a face pentru a-si executa în natura obligatia. Acordarea lor nu este conditionata de existenta vreunui prejudiciu, iar încasarea daunelor cominatorii de catre creditor, este doar provizorie, deoarece pentru a nu realiza o îmbogatire fara justa cauza, creditorul va trebui sa restituie debitorului sumele încasate cu titlu de daune cominatorii, putând pastra doar suma corespunzatoare valorii prejudiciului pe care l-a suferit din cauza întârzierii executarii, daune - interese moratorii, în cazul în care debitorul si-a executat totusi obligatia, sau suma corespunzatoare valorii prejudiciului cauzat prin neexecutare, daune - interese compensatorii, în ipoteza în care debitorul nu si-a executat în natura obligatia, iar aceasta nu se mai poate face."[6]