ETNOLOGIE JURIDICĂ
Note de curs
Asist. univ. drd.
Cornelia MUNTEAN
CONSIDERAŢII GENERALE
Definitie
Etnologia juridica[1] urmareste sa redea izvoarele si formele specificului etnic al civilizatiei traditionale si culturii populare românesti. Ca stiinta autonoma a capatat contur stiintific abia la sfârsitul primei jumatati a sec. al XX-lea.
Ceea ce caracterizeaza etnologia juridica este faptul ca ea trateaza drepturile primitive, în sensul de arhaice. O regula sau institutie juridica este declarata arhaica în momentul în care ea traduce un stadiu de cultura pe care societatea noastra pare sa o fi depasit de foerte mult timp.
În concluzie, etnologia juridica poate fi definita ca acea ramura a etnologiei generale care trateaza aspectele juridice ale civilizatiei si culturii arhaice si populare, ca parti constitutive ale conceptiei despre existenta si lume si ale modurilor de organizare normativa a vietii; în alte cuvinte, etnologia juridica studiaza dreptul cutumiar al societatilor arhaice.
Drepturile primitive se definesc prin mentalitate prelogica, mistica, magica, spre deosebire de drepturile moderne care se caracterizeaza prin rationalitate. Însa, fenomenele de drept arhaic nu pot fi considerate ca fiind prea simple sau prea rigide; ele sunt adesea de o subtilitate deconcertata, iar pentru cei care le scruteaza atent apar ca ambigue, susceptibile de o interpretare atât utilitara cât si mistica.
Delimitarea etnologiei juridice de alte discipline cu care se interfereaza
Cu studiul aspectelor juridice ale civilizatiei si culturii primitive se ocupa partial si alte discipline: geografia juridica, antropologia juridica si sociologia juridica; ele se mai numesc si "discipline interferentiale seriale".
A. Geografia juridica a fost conceputa ca o stiinta de contact între studiul formelor de relief si cel al regulilor de drept; cu timpul a devenit o stiinta a raporturilor reciproce între ecologie si legislatiei; o stiinta de filozofare concreta asupra legaturilor dintre modalitatile geografice si gândirea juridica populara.
Unul din scopurile geografiei juridice îl constituie transpunerea obieiurilor si traditiilor juridice ale unui popor, ale unui grup de popoare înrudite, pentru a încadra în spatiu un sistem juridic popular sau familii de sisteme juridice populare.
René David, unul dintre întemeietorii geografiei juridice (în Geographie juridique - 1966) distinge dupa metoda cartografica trei mari familii de drepturi:
a) - framilii de drepturi cutumiare - ale unor popoare ramase într-un stadiu putin avansat de civilizatie si cultura;
b) - familii de drepturi cu caracter mistico-religios;
c) - familii de drepturi populare moderne ( familia romano-germanica, familia common-law si drepturile socialiste).
Acest autor sustine ca aria fiecarei familii de drept se modifica în timp si spatiu prin adaptabilitate la mediul geografic, si ca difera de la o latitudine si longitudine la alta; de asemenea, ea sufera modificari determinate de gradul de interventie materiala a omului în peisajul si structura solului.
B. Antropologia juridica ca ramura speciala a antropologiei generale încearca sa redea structura, functiunea si calitatea persoanei general-umane ca factor creator de ordine social-culturala; mai simplu spus, ea cerceteaza în planul vietii omului istoricitatea, limitarile lui bio-socio-culturale în stabilirea unei ordini umane pe pamânt.
Începuturi ale antropologiei juridice le gasim în a doua jumatate a sec. al XIX-lea, o data cu întemeierea scolii antropologice italiene, al carei reprezentant este Caesare Lombroso - vestitul crimilonog.
În rezumat, acesta sustine ca debilitatea psihica ("tarele fiziologice") stau la baza "infractiunilor înnascute"; deci el punea la baza infractiunilor numai factorii biologici.
Antropologia juridica va culmina cu lucrarile scolii antropologice engleze si americane în sec. al XX-lea, devenind o stiinta antropologica particulara care îsi propune explicarea evolutiei biologice a omului, adica trecerea de la legile biologice ale vietii la legile social-culturale.
C. Sociologia juridica sau sociologia dreptului[2] poate fi definita ca o ramura a sociologiei generale care are ca obiect o varietate a fenomenelor sociale, si anume fenomenele juridice. Bazel 22122x2320w e ei ca disciplina autonoma au fost puse în Franta de Auguste Comte, însa constituirea ei ca stiinta de interferente între sociologie si drept, de Emil Durkheim, la sfârsitul sec. al XIX-lea si începutul sec. al XX-lea (în teza lui de doctorat De la division du travail social - 1895; si în lucrarile Le suicide - 1897; La prohibition de l'incest et ses origines - 1898). Continuator al lui Durkheim a fost René Meunier.
La noi în tara premizele sociologiei juridice si prefigurarea etnologiei juridice au fost facute de Dimitrie Gusti (profesor la Universitatea din Iasi si apoi la cea din Bucuresti, înca de la întemeierea lor), iar studiile de sociologie juridica au fost continuate de scoala sociologica din Bucuresti prin Tr. Herseni, H.H. Sthal, Em. Constantinescu.
Etnologia juridica
Ca stiinta etnologica particulara aceasta pezinta doua faze relativ distincte : a) folclorul juridic si b) studiul specific al obiceiurilor unei comunitati etnice în evolutia sa istorica, adica etnologia juridica.
a) Folclorul juridic, stiinta a culturii populare, anticipeaza etnologia juridica prin studiul modului de autoconducere al unei comunitati sociale dupa propriile legi economico-culturale, prin cutume si institutii juridice populare.
Determinarea continutului folclorului juridic începe de la conotarea cutumei juridice. Aceasta este stabilita în functie de raportul dintre dreptul popular " si "dreptul codurilor, legilor si decretelor". Andr Varagnac sustine ca "este popular tot ce nu este oficial".
Cutumele si traditiile juridice sunt în general produsul unei îndelungate experiente sociale ale unui popor; sunt reguli de conduita statornicite de-a lungul vremii în practica vietii sociale si care tind uneori sa devina regula de drept[3]. În general ele s-au mentinut ca "pravile nescrise" în viata spirituala a poporului. Geneza cutumei este obscura si chiar misterioasa. S-a spus ca puterea sa de constrângere provine din convingerea ca practica pe care ea o impune a fost la origine un gest al unei divinitati sau al unui erou.
În substanta lor cutumele reflecta o experienta juridica populara în miscare al caror continut se poate schimba de la o generatie la alta. În acest sens folclorul juridic prezinta un dublu caracter formal; unul rural, altul urban; unul traditional, altul contemporan. Prin continutul lui folclorul juridic se leaga de sat-oras, prin forma lui de traditie-inovatie.
Culegerea si analiza folclorului juridic a constituit o preocupare stiintifica a multor carturari români înca din sec. al XIX-lea dintre care îi amintim pe: B.P. Hasdeu, N. Densusianu, G. Popovici, E. Erlich s.a.; mai târziu, D. Gusti, Mihail Kogalniceanu, A.D. Xenopol, Gr.I. Lahovari (magistrat), I. Nadejde, G. Fotino etc.
b) De la folclorul juridic la etnologia juridica. La începutul sec. al XX-lea denumirea, structura si problematica folclorului juridic nu mai corespundeau necesitatilor stiintifice crescânde. Folclorul juridic devenise o disciplina cu un vadit caracter descriptiv care nu trecea dincolo de prezentarea cutumelor si traditiilor juridice reflectate în literatura populara mai mult decât în cutume si traditii satesti. Tonul în aceasta înnoire îl dau etnologii italieni urmati de cei francezi si apoi de cei germani si englezi.
Dinte întemeietorii etnologiei juridice îi remarcam pe: Giuseppe Mazzarella, F. Maori, Raffaelo Corso si, mai recent, Renato treves în Italia; K. Von Admira, C. von Schwerin, A. Baltl în Germania; H. Lévy-Bruhl; M. Alliot si, mai apropape, Jean Poirier în Franta.
CIVILIZAŢIA sI CULTURA TRADIŢIONALĂ
ROMÂNEASCĂ
1. Consideratii preliminarii
În perioada feudala poporul român, împartit în cele trei tari românesti: Transilvania, Moldova si Ţara Româneasca, poseda un stravechi sistem de drept popular bine închegat care avea la baza:
- o conceptie juridica obsteasca unitara, cu radacini adânci în activitatea etnico-sociala a autohtonilor numita în general drept taranesc, drept obisnuielnic sau drept popular român. În aceasta conceptie juridica intra ideea de omenie, de dreptate, de rânduiala;
- o legislatie taraneasca care "reglementa" viata comunitara printr-o lege a tarii sau obicei al pamântului. În Transilvania aflata sub dominatia Imperiului austro-ungar, aceasta legislatie a fost consemnata ca o concesie juridica acordata autohtonilor, sub diverse denumiri: Jus Valachicum, Ritus Valachiae, Lex Walachorum.
În dreptul cutumiar român Legea tarii se individualizeaza prin:
- organe de judecata sateasca care judecau toate categoriile de abateri de la legea tarii, pe toate treptele ierarhiei sociale. Aceste organe de judecata erau alcatuite din reprezentantii legali ai cetelor de neam în comunitatea sateasca. În Transilvania erau cnejii si juzii. Jurisdictia lor se întindea pe ceea ce se va numi mai târziu judet. În Maramures, M-tii Apuseni, Retezat, Sibiu, Fagaras, Ţara Bârsei erau cetele de oameni zdraveni iar în Moldova si Valahia, cetele de oameni buni;
- judecata satului avea valoare deplina, de unde si numele de "pravila obsteasca" data judecatii;
- opinia justitiara a satului era cea care completa sistemul de drept popular român.
2. Complexele de civilizatie si cultura la români - normele cutumiare
A. Consideratii generale. Legea tarii sau obiceiul pamântului împarte pe locuitorii satelor, târgurilor si cetatilor feudale în doua mari categorii: pamânteni si venetici. Se numeau pamânteni toti cei ce se trageau, neam de neam, din pamântul tarii românesti si venetici toti cei veniti din afara hotarelor tarii sau ale mosiilor satesti.
Pamântenii au fost toti locuitorii tarii organizati în cete de neam, unitati mari genealogice care se confundau uneori cu populatia asezarii rurale de baza. Cetele de neam erau compuse din spite de neam, adica din ramuri diferite ale unui neam. Fiecare spita de neam convergea într-o familie.
Veneticii erau considerati locuitorii tarii sau mosiei proveniti din mai multe soiuri de oameni: din straini, slobozi, bajenari, pribegi, calatori, limbota si nemernici.
Legea tarii sau obiceiul pamântului acorda toate drepturile pamântenilor si numai unele îngaduinte conditionate veneticilor. Drepturile erau incluse în traditia orala sub numele de legi: legea asezarii, legea familiei, legea drumului, legea muntelui, legea padurii, legea apei etc.; îngaduintele conditionate acordate veneticilor se numeau slobozenii.
B. Legi ale pamântenilor si slobozeniile veneticilor
a) Alegerea unui loc de asezare (catun, sat, mosie, tara) se efectua dupa indicatiile traditiei cu respectarea unui anumit ritual în care intrau elemente de ordin religios, politic si economic. Tehnica alegerii si edificarii asezarii este consemnata în asa numitele legende eponimice care spun ca eroul singur sau însotit de familia sau suita sa îsi alege locul asezarii îndeplinind ceremonialul (ritul) numit trasul cu sulita, zvârlitul cu buzduganul, fuga unui cal etc., pentru a marca astfel inima sau vatra asezarii si perimetrul acesteia. În mijlocul locului astfel delimitat se împlânta î.H. un stâlp de tipul unei coloane a cerului; în era noastra o cruce de tip troitial. În jurul lor se stabilea piata cu constructiile mai importante. Spre aceasta piata convergeau toate drumurile din sat, intrarile sau iesirile din sat.
Locul însemnat unede a fost edificat cândva un sat sau catun distrus din diferite cauze (razboi, molima, cataclism etc.) poarta numele de siliste; aceasta nu trebuia tulburata nici de pamânteni, nici de venetici.
b) Catunul, satul, mosia satului. În conceptia juridica a poporului român satul si catunul sunt "strânsuri de case".
Satul este o unitate economico-culturala mai mare, cu institutii social administrative proprii, cu capacitate juridica prin obstea lui. Catunul neavând obste sateasca se afla în dependenta fata de sat. Acesta din urma este creator de catune prin roire.
Satul se deosebeste de catun prin capacitatea lui juridica de a crea legi si al le aplica; catunul, ca anexa a satului, este lipsit de institutiile traditionale: biserica si cimitir, este retras de la drumul vecinal si depinde legal de obstea sateasca.
Sistemul de drepturi si datorii satesti se bazeaza pe grupe de obiceiuri si traditii, practici si uzante create în comunitatile familiale: cetele si spitele de neam. Institutia sfatului de batrîni ai satelor crea norme juridice în sat si se bucura de autoritate teritoriala asupra întregii mosii satesti; dar ea era totodata si organul de executie al propriilor legi. Cetelor de batrîni ai unui sat le erau subordonate, asa cum vom vedea, toate celelalte cete de vârsta, sex si ocupatie.
Alegerea mosiei satului se facea o data cu alegerea locului de asezare, între sat si mosia lui neexistînd, mai ales la munte, limite transante; satul se rasfira de multe ori pe cea mai mare parte a mosiei.
Delimitarea mosiei satului se facea printr-un act întâi nescris si mai apoi scris numit ocolnita care marca hotarele satesti rezultate din ocolul lor cu semne de hotar. Apoi mosia satului era împartita pe cete de neam si în cadrul acestora pe spite de familie. Aceasta era de fapt o împartire pe cote parti, mai întîi neidentificate material, apoi identificate, asupra carora se exercita dreptul colectiv de posesie si exploatare si dreptul de neînstrainare (protimisis).
În cadrul mosiei satului alegerea locului de munca (pentru cules, vânatoare, agricultura etc.) nu se facea la voia întâmplarii. În pustietati (locuri izolate, uneori lipsite de vegetatie si de populatie) se patrundea mai usor. Acolo se aciuiau pustnicii, cei izgoniti din comunitatea sateasca, fugarii, pedepsitii si netrebnicii care nu erau atinsi de obligatiile juridice comunitare. Dreptul de a sapa sau ara în pustietate sau pârloaga, de a semana pe brazda în poiana, de a desteleni fâneata etc. putea fi a primului executant.
Nu aceeasi era situatia în locurile care apartineau devalmasiei familiale sau satesti. În acest caz intrau în vigoare cutumele juridice restrictive care partajau formal locurile atribuindu-le dupa o ordine socotita "din batrâni", dupa criterii ce reveneau posesorilor de drept si de fapt si a uzufructuarilor acestora.
c) Locul de casa se alegea de cel în cauza si se aproba de comunitate careia apartinea (familiala, sateasca sau vicinala) dupa cum avea nevoie de el. În comunitatea familiala locul de casa era preferat în vatra satului, în cadrul gospodariei din sat sau pe mosia satului.
În gospodaria din sat copiilor li se fixau locurile de casa în curtea gospodariei parintesti unde baiatul îsi aducea nevasta si fetele îsi aduceau sotul; în acest din urma caz, se spunea ca barbatul "se ginerea" (în Oltenia) sau "însuratea" (în Moldova).
Casa de pe mosia satului se ridica uneori "în deal" sau "în vale", într-un loc socotit "vechi" sau "nou", adica într-o parte a mosiei amenajata special pentru a fi pupulata de tinerii însurati.
d) Intrarile si iesirile din sat
Intrarile si iesirile din sat au fost reglementate dupa structura locului si nevoile economice ale localnicilor. Astfel, în satele rasfirate pe munti intrarea si iesirea nu era controlota în momentele de acalmie sociala. Ideea acestei libertati de miscare este exprimata într-un mod plastic: "E satu' lui Cremene", adica un sat " fara câini si jitari" (pazitori de semanaturi). În caz de pericol satenii se constituiau în "cete de paza" care îi supravegheau de pe pozitii cheie din punct de vedere strategic (de pe munti, coline, copaci înalti, vârfuri de dealuri) pe haiduci, invadatori, trupe inamice.
Satele adunate aveau intrari asezate pe drumurile de acces numite porti. Portile satului reglementau intrarile în sat atât ale oamenilor cât si ale animalelor ce veneau de la pasune sau din alte sate vecine. La portile satului se încasau si taxe minime, în bani sau echivalent în alimente, pentru a se acoperi astfel plata "portarului" care era totodata si "jitar". Din recolta obtinuta în hotarele satului, deci în afara portilor satului, se lasa o parte neculeasa care se cuvenea de drept si de fapt jitarului. Aceasta se numea jitarie. Nimeni nu avea voie sa se atinga de ea, chiar daca jitarul o lasa sa se prapadeasca pe ogor.
e) Activitatea în gospodaria personala, familiala si obsteasca.
O veche zicala româneasca spune: "Câte bordeie atâtea obiceie" iar alta extinde aceasta idee: "Tot satu cu natu". În ce consta aceasta diversitate de obiceiuri?
Stâlpii prispei si grinzile tindei s-au mentinut mult timp ca piese importante folosite ca raboaje sau instrumente de calcul. Acestea erau mereu rabojite pentru a însemna obligatiile materiale ale capului de familie (barbat sau femeie) fata de organele de stat, ecleziastice, boieresti sau obstesti si pentru a consemna dreptul de proprietate asupra locuintei edificate de el.
Organizarea interioara a casei urma legile gustului personal care trebuia pus în acord cu traditia juridica locala. Pe prispa se muncea vara si toamna la melitat, daracit, la razboiul de tesut, la desfacut stiuletii. Tot pe prispa vara numai barbatul avea voie sa doarma iar când dormea si femeia alaturi, barbatul se aseza astfel încât sa bareze intrarea.
În tinda stapânea numai femeia. Ea trebaluia acolo toata ziua. Expresiile folosite de barbat femeii lui când depasea anumite limite erau clare: "Nu te-ntinde decât cât ti-e tinda" sau "muiere, ai bagat tinda-n soba" (camera de dormit iarna). Soba oarba, adica camera încalzita din tinda, era încaperea comuna întregii familii. Aici însa barbatul dormea în capul patului, femeia dupa el si apoi copiii în ordine descrescatoare. Daca copiii erau mari, baietii dormeau imediat dupa tata iar fetele dupa mama, tot în ordine descrescatoare.
f) Legi de ospitalitate
În Moldova când toti membrii familiei plecau vara la munca, lasau un bat sprijinit de usa ca semn ca stâlpii casei lipsesc. Cel care dorea sa se abata prin sat la vreo ruda sau cunostinta nu avea dreptul sa intre nici în curte, cu atât mai mult în casa. Cel ce dadea batul la o parte si intra în casa risca sa fie aspru pedepsit. De aici si vorba: "Lasa batul si vezi-ti de drum daca vrei sa fii linistit". Însa, aceasta nu însemna ca românul nu era ospitalier. Uneori ospitalitatea se exercita si în absenta stapânului din gospodarie. De pilda, în viile din Gorj, pivnitele din lemn construite la suprafata solului aveau usile lasate deschise pentru ca trecatorul sa poata intra si sa bea din vinul cel nou cât simtea nevoia, fie de pomana, fie în cinstea gazdei absente. Pentru acest lucru era lasata o cana de lut si uneori o coaja de mamaliga sau o bucata de pastrama. Însa ospitalitatea în lipsa gazdei era valabila numai cu respectarea regulilor prestabilite. Daca trecatorul cauta sa ia cu el o cana de vin era pasibil de pedeapsa aspra însa în pivnita putea sa bea un butoi întreg fara a i se reprosa nimic.
Legea ospitalitatii dicta primirea si ospitalitatea chiar a dusmanului la nevoie. Ranitii, fugarii, urmaritii de potera erau îngrijiti si apoi lasati sa plece în voia sortii, chiar cu riscul unor represiuni.
Cel care încalca legea ospitalitatii era reprobat de întreaga comunitate sateasca.
g) Viata conjugala si sexualitatea
În familia si casa româneasca a domnit dreptul patern. Uneori s-a impus si vointa materna în gospodariile conduse de vadane.
Sexualitatea infantila a fost înconjurata de numeroase restrictii. De exemplu, fecioara nu putea fi vazuta oricum, oricând si de oricine. Formele ei trebuiau sa fie acoperite cu discretie si împodobite cu gust pentru a o feri sa atraga si sa subjuge.
Viata sexuala era permisa fecioarei si feciorului numai dupa efectuarea ritului stravechi intitulat "intratul în hora" care de fapt era o initiei sexuala proprie majoratului fiziologic. Dupa acest rit desfasurat de obicei în timpul solstitiului de primavara, în fata întregii obsti satesti, cu toate cetele de vârsta si sex, fecioarei si feciorului li se permitea sa-si aleaga partenerii si sa se cunune cu consimtamântul parintilor. Deflorarea înainte de "intratul în hora" era aspru pedepsita: la macedo-români cu lapidarea în afara satului, la daco-români cu linsarea la marginea satului. Deflorarea dupa acest rit atragea inevitabil casatoria celor în cauza. Pentru a forta vointa parintilor se practica raptul fecioarei. Acesta putea fi public si ceremonios, cu alai de feciori calari, sau putea fi secret numai în doi (fuga celor în cauza). Fecioara furata era considerata deflorata chiar si atunci când feciorul nu s-a atins de ea. Pentru a spala rusinea familiei era obligatorie casatoria.
În actul casatoriei nasul a îndeplinit mult timp rolul principal de initiator sexual în ritul casatoriei, de unde si expresii de tipul: "nasul vede primul ." sau "înaintea ginerelui trece nasul". În traditia unor sate românesti din Carpatii Meridionali, s-a pastrat pâna la sfârsitul sec. al XIX-lea o practica juridica careia nu i se poate gasi un echivalent etic. Ginerele impotent recurgea la serviciile conjugale ale unui flacau în toate facultatile sexuale. Operatiunea era secreta pentru mireasa si pentru comunitatea sateasca. De ea avea cunostinta numai moasa ginerelui, ginerele si substituentul. Dupa deflorarea astfel efectuata, substituentul era obligat sa devina nasul primului copil care rezulta din aceasta casatorie; deci, uneori nas al propriului copil.
În Transilvania în perioada feudala în casele iobagilor si în casele oamenilor saraci, în conditiile lipsei de spatiu, a existat un pat cu polog care purta diferite denumiri. Acest pat servea mai ales tinerilor casatoriti pentru a-si desfasura viata sexuala dar putea servi si parintilor. Utilizarea acestui pat era respectata de toti membrii familiei.
Abuzul de sexualitate (adulterul îndeosebi) era pedepsit pâna în sec. al XIX-lea cu mutilarea punitiva a celui vinovat, barbat sau femeie.
Alte coordonate ale vietii poporului sunt relevate de nenumaratele obiceiuri, datini, traditii ce tin de opinia sateasca numita "gura lumii" sau "gura satului".
Obstile satesti agricole
Sistemul de drept cutumiar ce reglementa viata agricultorilor cuprindea doua mari ramuri de drepturi si obligatii social-culturale: una care se referea la cutumele, traditiile si pacticile agriculturii mutatoare sau itinerante si alta care se referea la cutumele, traditiile si practicile agriculturii statatoare sau sedentare. O buna parte din elementele esentiale ale sistemului de drept cutumiar agrar au patruns în legislatia feudala a tarilor românesti.
Studiul obstilor satesti agricole a scos în evidenta trei faze de activitate social economica cu regimul juridic corespunzator:
- o faza comunitara sateasca care se reflecta în paleofolclorul românesc ca "rituri juridice" ce tin de proprietatea comunitara asupra muntilor, dealurilor, câmpiilor, apelor si produselor solului În aceasta faza a predominat regimul juridic al constrângerii comunitare în munca agrara;
- o faza familiala, pe spite de neam; acestei faze îi corespunde regimul juridic al proprietatii devalmase;
- o faza individuala în care predomina regimul juridic al libertatii de actiune agricola, în întovarasiri de munca(ortacii, sprege etc.).
- principiul legaturilor comunitare între posesorii de pamânt si folositorii pamântului în scopuri obstesti sau individuale;
- principiul muncii comunitare sau individuale a pamântului obstesc, familial sau personal si
- principiul responsabilitatii comune (satesti sau familiale) ca si al responsabilitatii individuale în toate activitatile care privesc viata obstilor agricole locale.
2. Pamânt, mosie, mos
Cele mai vechi si statornice cutume, traditii si uzante juridice ale poporului român se refera la notiunea de "pamânt" si institutia "mosiei".
În mitologia româna pamântul este o divinitate ancestrala denumita adesea "Pamânt muma". Continutul mitologic al notiunii de pamânt îsi gaseste o ilustrare remarcabila în zicala populara: "Pamântul te naste, pamântul te creste, pamântul te mistuieste". Nasterea si cresterea din pamânt ca si mistuirea în pamânt redau simbolic credintele ce tin de ciclul obiceiurilor familiale: nastere, nunta, moarte.
Notiunea de pamânt îsi are echivalent juridic în aceea de "pamântean". Creatura din pamânt este purtatoarea tuturor drepturilor si datoriilor datoriilor terestre pe care le are pamântescul în raport cu nepamântescul. Ideea apare cu claritate în sentinta: "Pamântean sa fii, plin de datorii" în care se întelege ca este vorba despre datoriile omului fata de suportul sau material: pamântul. Acestei idei mitologice i se opune ideea juridica a "omului care sfinteste locul" prin munca lui inteligenta.
Valoarea intrinseca a pamântului masurat în mejdine si prajine, în razoare si ogoare, pretuieste pentru plugarul sarac cât echivalentul lor supradimensionat. Pentru aceste bucati de pamânt taranul duce o lupta acerba de posesie personala; ele fac parte din pamântul stramosesc, familial si personal. Orice înstrainare materiala îi provoaca reactia în termeni precum: "Pentru pamânt, bag în mormânt .!" sau "Pentru ogor, fac omor .".
Notiunea juridica de pamânt a capatat de-a lungul framântatei istorii autohtone, în perioada prefeudala, o acceptie restrânsa de "mosie". În sens traditional juridic mosia a semnificat "pamântul mostenit de la un mos"; pamânt în substanta lui inalienabil si indivizibil.
Cuvântul "mos" face parte din fondul principal lexical de cuvinte al limbii române, cu sensul primitiv de "om batrîn" întemeietor al cetei de neam. Din acest cuvânt deriva câtiva termeni de înrudire care atesta importanta lui în dreptul civil popular: stramos si stramosie, rastramos si rastramosie, mosneag si mosnegie, mosnean si mosnenie, mostenie si mostenire etc.
Mosia însemna initial comunitatea de origine a unui grup familial care se tragea din acelasi mos si, totodata, comunitatea de posesie asupra pamântului mostenit direct sau indirect de la acest mos. Originea, posesia si succesiunea înauntrul grupului familial se facea numai în baza descendentei; de aceea românii atribuiau o importanta deosebita cunoasterii arborelui genealogic al stramosilor lor numit "spita de neam trasa dintr-un mos". Fara acesta el nu-si putea fixa drepturile cutumiare în timp si spatiu. Cel care nu avea mos si nici mosie îsi pierdea omenia: "Asta nu e omenie, fara mos, fara mosie .".
Mosia în conceptia juridica populara este alcatuita din "parti de folosinta" si "parti nefolositoare" ( pustietati). Partile de folosinta ale mosiei sunt: locurile de aratura, locurile de pastorit, locurile de vânatoare, locurile de padure închise (branistele de paduri oarbe) sau de paduri deschise. Locurile de aratura puteau fi "locuri întelenite" si "locuri desselenite".
Alegerea locurilor întelenite pentru destelenire presupunea o traditie tehnica reglementata juridic; de asemenea alegerea locurilor destelenite. În obstea devalmasa puterea de stapânire a unui devalmas asupra partii de mosie ce i se cuvenea era determinata de puterea lui de alegere: "Cât alegea, atât culegea .!". La munte se alegea "cât putea curata cu securea în padure, jur-împrejur pret de o saptamâna", iar la ses "cât putea arunca cu securea jur-împrejur pret de o zi".
Curatatul cu securea si aruncatul cu securea erau unitati de masura ritual juridica a capacitatii de posesie individuala din locul ales pentru muncile pamântului. Locul astfel ales în telina de cel ce avea drept prin filiatie, era hotarnicit, adica marcat cu "semne de hotar" (arbori, pietre, stâlpi movile etc.) pentru a-l delimita. Uneori alegerea era statornicita în scris, prin zapise, dupa ce se efectua "purtatul brazdei pe cap" pentru a întari astfel, cu legamânt greu, înscrisul facut. Terenul marcat nu iesea din devalmasie; era numai consemnarea unui drept de folosinta temporara asupra locurilor astfel alese la marginile sau hotarele mosiei.
Calcularea dreptului de exploatare agricola a pamântului se facea dupa gradul de rudenie al descendentului cu mosul întemeietor de spita de neam.
Gospodaria agricola obsteasca prezenta caracterul unei microasezari familiale, a unui "catun familial" rezultat din cresterea seculara a familiei unui mos. Cu timpul, la sfârsitul perioadei feudale, gospodaria agricola se destrama, din obsteasca redevine familiala si din familiala individuala.
3. Drepturile si obligatiile agricultorilor
Printre drepturile proprii agricultorilor liberi se cuvine sa mentionam asa zisele drepturi ale brazdei si drepturi ale plugarilor: dreptul de asezare pe mosia obsteasca; dreptul de amenajare a terenului bun de aratura; dreptul de cultivare a pamântului dupa vointa si trebuinta; dreptul de utilizare a roadelor obtinute legal (fara a da socoteala cuiva când producatorul era liber, cu împarteala fata de seniorie când era aservit); dreptul asupra semnelor de proprietate a pamântului, a roadelor pamântului si uneltelor agricole; dreptul de iesire din obstea sateasca în urma unei nedreptati comise împotriva celui în cauza.
Acestor drepturi le corespundeau îndatoriri proprii vietii agricole feudale: datoria de a munci cot la cot în obstea sateasca pentru obtinerea roadelor pamântului; datoria de a apara cu arma pamântul împotriva cotropitorilor; datoria de a respecta mosia obstei satesti; datoria de a întrajutora la muncile agrare pe cei din obstea sateasca sau pe vecinii de mosie, datoria de a respecta hotarârile sfatului de batrîni ai obstei.
O data cu cresterea procesului de aservire a obstilor satesti agricole fata de puterea feudala, a crescut si regimul juridic al agricultorilor aserviti prin dijme, plocoane si claci. Dintre dijme mentionam: zeciuiala (a zecea parte din produsele agricole care trebuiau predate proprietarilor pamânturilor lucrate de taranii aserviti); dijmele în paguba (care reprezentau un adaos de zeciuiala la zeciuiala de baza); dijmele pe blidul de linte (lintea fiind simbolul clasic al saraciei). Plocoanele în bucate era cea de-a doua modalitate de extorcare a produselor agricole. În fine, claca sau robota reprezenta munca gratuita prestata de taranii aserviti pe domeniile manastiresti, boieresti sau domnesti.
ANTROPONOMASTICA ÎN "LEGEA ŢĂRII"
În antroponomastica româna actuala structura si functiile numelor populare au ajuns la un sistem modern, generalizat a numelui dublu (prenume si nume). În alcatuirea numelor actuale de persoane nu se mai reflecta starea sociala si personalitatea juridica a purtatorului. Însa, pâna nu demult românul obisnuia sa califice pe semenii lui dupa numele lor. Un dicton popular sustinea: "Spune-mi cum te numesti, ca sa-ti spun cine esti". Fizionomia unui nume popular purta în el amprenta starii civile a purtatorului. Epitete ca: Ciobanu, Pescaru, Vânatoru, Cojocaru etc. au scos în evidenta ocupatia unui stramas; porecle ca Fatalau, schiopu, septilici, o particularitate fiziologica; Ghizdavat, Terfeloaga etc., o particularitate morala; Fratila, Neamu, o particularitate familiala. Aceste nume de persoane au devenit apelative si si-au pierdut semnificatia lor initiala.
În perioada feudala în desemnarea identitatii persoanelor libere din mediul rural (mosneni, razesi, slobozi) se avea în vedere un nume triplu (prenume , nume gentilic si cognomen).
Mosnenii din Oltenia îsi puneau pe lânga prenume: Vasile si un nume gentilic, al spitei de neam, al "mosului": Lupulesc' (forma derivata de la Mos Lupu), la care adaugau cognomenul: Closenarul (din Closani) sau Ilie Nedelesc' zis Isbasescu din Closani.
Ţaranul român aservit, în afara numelui domenial (domnesc, boieresc sau manastiresc) care era semnul aservirii lui, se denumea tot dupa sistemul de nume triplu. Astfel, de pilda, "Hârtogasu" voia sa desemneze, prin sufixul -asu, semnul domenial, adica "clacas de pe mosia lui Hârtog". Dar Hârtogasu purta un nume triplu: un prenume: Ion, un nume gentilic, al lui Vasile (fratele lui Vasile: a Vasilichii). La aceasta structura a numelui se adauga un agnomen: Ion al lui Vasile Bâlbîitu (fratele lui Vasile Bâlbâitu; a Vasilichii Bâlbâita) din Izvoarele, din spita lui Plamada (porecla cu caracter patronimic).
Denumirea patronimica a unei persoane marca cutumiar diferite situatii juridice relative la descendenta prin:
- adaugarea unui prefix la numele parintelui pentru stabilirea filiatiei directe: Toma Alimos (din balada cu acelasi nume) însemna Toma a lui Mos. Articolul a lui se va transforma în prefixul A ce se alipeste numelui gentilic: Ion Alupului (Ion a lui Lupu sau Ion a Mosului Lupu);
- adaugarea sufixelor - esti, -eni si -ani la numele gentilic: Bucuresti din Bucur, Negreni din Negrea, Focsani din Focsa etc. si a terminatiei echivalente în -oni si -oi în Banat: Barbatoni din Barbat, Vladoi din Vlad, pentru stabilirea dreptului funciar al descendentilor patriliniari;
- prin adaugarea sufixului -ita pentru a se arata supranumele ocupatiei sotului: Ciobanita, sotia unui cioban, Cojocarita, sotia unui cojocar sau numele unei cojocarese; Ioana Baiesita Vladului însemna Ioana care este baiesita (minera) si totodata sotia lui Vlad;
- transformarea articolului numelui în desinenta pentru a se arata o legatura de rudenie: Stoica Vladului, adica Stoica fiul lui Vlad. Prin extindere s-a ajuns la formula Ion Alupului Vladului ceea ce însemna Ion al lui Lupu fiul lui Vlad. Însa desemnarea patronimica a unei persoane se facea si prin adaugarea numelui tatalui la numele gentilic si la cognomen: Ion Alupului Vladului Closenarul.
Între orfani fratele mai mare care-i îngrijea pe cei mai mici sau cel ramas liber fata de cel cazut în clacasie, dadea numele celorlalti: Vasile a Ion Alupului care însemna fratele Vasile a lui Ion Alupului.
Denumirea matronimica a unei persoane se facea si ea cu desemnarea descendentei prin:
- adaugarea unui prefix la numele mamei: Ion Asaftei ceea ce însemna Ion al Saftei; Gheorghe Avasilichii, adica Gheorghe al Vasilichii. Astfel se denumeau (cu precadere în Moldova) "copiii din flori"; starea nelegitima a femeii era reprimata iar descendenta stârpita;
- adaugarea sufixului -an la numele mamei pentru a marca numai apartenenta matriliniara însa nu si nelegitimitatea filiatiei: Ion Voican, adica Ion al Voichii: Petre Marian, adica Petre al Mariei desemnau descendenta dintr-o femeie vaduva considerata adesea "femeie barbat";
- dubla sufixare a numelui capatat de barbatul ce intra prin casatorie în casa sotiei (barbatul "ginerit" sau "însuratit"). "Numele marital" se forma astfel: Ionul Voiculestii din Closani, adica Ion sotul Voiculestii (din familia Voiculescu) din Closani; Vasile Marianul Balanoaiei din Urzesti, adica Vasile sotul Mariei fiica Balanoaiei din Urzesti;
- utilizarea poreclelor si epitetelor feminine date descendentilor masculini sau feminini: Safta Vadana, Ion Asaftei Vadana, Ilie Poalelungi, Ilie Vasi Poalelungi în care Vasi apare ca o forma contrasa din Avasilichii.
În perioada feudala în componenta antroponomasticei populare române intrau si poreclele si epitetele. Sistemul triplu de nume se aplica în mod egal barbatilor (flacai sau însurati) si femeilor (maritate sau nemaritate). Situatia nu se prezenta aceeasi, de pilda, în Albania, unde femeile erau uneori lipsite de prenume; ele capatau numai numele sotului: "frumoasa lui Iancu" (care era sotia lui Iancu); "codana lui Coste" (care era fiica lui Coste) etc.
În ansamblul ei antroponomastica populara româna se integreaza în fizionomia onomasticei europene de tip latin.
În concluzie, prin analiza structurii si functiunii vechilor nume populare de persoane se pot determina pentru trecut urmatoarele:
- starea civila a unei persoane: descendenta, filiatia, caracterele fiziopsihologice si morale;
- pozitia sociala a unei persoane în ierarhia comunitatii satesti libere sau aservite, ca si în comunitatea profesionala;
- capacitatea juridica a unei persoane de a-si exercita drepturile si datoriile familiale sau cutumiare ce decurg din posesia de stat a numelui.
TIPURILE DE JUDECATĂ SĂTEASCĂ
1. Organul de conducere sateasca
Pentru perioada feudala organul de conducere sateasca al obstilor taranesti din cele trei tari române era denumit "sfatul satului" sau "sfatul batrînilor" ori "sfatul oamenilor buni", "sfatul oamenilor zdraveni" iar legislatia sateasca era denumita "legea tarii" sau "obiceiul pamântului".
Organul satesc de conducere ca si legislatia sateasca ocupau locul al treilea dupa "domnie" si "dregatorie", respectiv dupa "pravilele împaratesti" si "pravilele boieresti".
Sfatul satului era un organ institutional complex care îngloba mai multe suborgane cu atributii distincte si interdependente. Din sfatul satului faceau parte trei unitati social-culturale a caror activitate era coordonata de nucleul de batrâni din sat.
Ceata sfatului satului se subdividea în trei cete de vârsta deosebite între ele:
- ceata batrânilor;
- ceata oamenilor zdraveni;
- ceata feciorilor.
Ceata batrânilor era alcatuita din sexagenarii si septagenarii satului, adica din oameni întelepti, cu o minte agera si cu o reputatie nepatata, pentru a putea face fata nevoilor conducerii locale. Acestia erau capetenii de drept si de fapt, legiuitorii, executorii, judecatorii si administratorii satului. Din aceasta cauza cetasii trebuiau sa locuiasca în vatra satului pe care îl reprezentau.
Ceata oamenilor zdraveni era alcatuita din oameni maturi alesi în numele categoriilor profesionale existente în sat. Acestia puteau locui si în afara vetrei satului, pe mosia satului.
Ceata feciorilor era alcatuita din tineretul satului. Ea alcatuia unitatea de paza a satului, echipa de stafete ce ducea vestile în sat, grupul strigatorilor peste sat care organiza ceremoniile festive de peste an. În ea erau primiti numai feciorii care la "sorocul primirii lor" adica de Anul Nou, trecusera deja ritul de initiere numit "intratul în hora" din duminica Pastilor. Feciorii ieseau din ceata când se însurau sau când comiteau vreo infractiune grava care încalca ordinea morala enuntata în statutul cetei.
Cea mai importanta în ordinea ierarhiei de vârsta si experienta era deci ceata batrânilor care se si numea de fapt "capul sfatului satului". Ea coordona activitatea celorlalte doua cete din subordine.
2. Forme de judecata obsteasca
În perioada feudala cetele de vârsta mentionate desfasurau doua forme de judecata obsteasca, cu variantele lor locale: o judecata a vârstnicilor care se petrecea la doua nivele sociale: la nivelul intereselor juridice ale întregii comunitati satesti ("judecata batrânilor", "judecata megiesilor" etc.) si la nivelul intereselor juridice profesionale ("judecata plugarilor", "judecata pastorilor" etc.); si o judecata obsteasca a tinerilor organizati în "feciorii satesti" si "fruntasii feciorelnice".
În functie deci de organizarea interna a satului pe cete se grefau si formele de judecata. Aceste sentinte obstesti puteau merge în feudalismul timpuriu pâna la pedeapsa capitala. A doua forma de judecata obsteasca, cea a cetelor de feciori dadea rar si cu aprobarea cetelor de batrâni ai satului sentinte materiale; sentintele lor aveau mai mult un caracter etic, erau mai mult morale decât materiale.
3. Judecata cetei de batrâni
Sfatul satului, organiza intern obstea sateasca libera si aservita. Sfatul satesc liber avea capacitate juridica deplina de conducere, coordonare, judecata si executie în sat. Sfatul satesc aservit avea o capacitate juridica restrânsa; el era numai un organ de executare locala a dispozitiilor si judecatii domeniale.
Sfatul satesc al unei asezari libere conducea conform cu traditia locala, împartea dreptatea celor care i-o solicitau, recompensa moral pe fruntasi si gospodari, reprezenta satul în relatiile intersatesti si fata de organele dregatoriei si ale domniei.
În structura lui traditionala era alcatuit, asa cum am aratat, din trei subunitati de baza din care cea mai importanta era ceata de batrâni a satului. În aceasta ceata intra initial un numar impar de batrâni astfel ca hotarârea sa se poata lua, cum am spune noi astazi, cu majoritate de voturi. Numarul cetasilor se putea ridica pâna la o unsprezecime din cifra totala a batrânilor din sat.
Conform zicalei: "Batrânii sunt sfintii satului" erau cooptati printre cetasi numai cei în vârsta cu o "viata nepatata" ajunsi la cel mai înalt grad de întelepciune. Când în sat nu existau batrâni suficienti pentru a acoperi nevoile functionale ale cetei se cooptau batrâni nepatati din satele vecine; de unde si zicala: "Cine n-are batrâni sa-i cumpere". Ceata de batrâni o data aleasa si înscaunata, devenea inamovibila; ea era acceptata ca atare de dregatorie si era tolerata de domnie. Atâta timp cât faceau parte din ceata de sfat batrânii satului nu puteau fi insultati, maltratati sau detinuti de vreun organ domenial fara ca satul sa se rascoale. Dregatoria nu avea putere legala asupra cetei de batrâni iar domnul tarii evita sa-i încalce drepturile.
a) Obiectul activitatii juridice a cetelor de batrâni
Cetele de batrâni din sfatul satului exercitau dreptul de judecata locala în conformitate cu obiectivele justitiei autonome a obstilor satesti. Acest drept de judecata locala se referea la tot ceea ce privea organizarea si administrarea satului feudal, la institutiile satesti, la gospodaria sateasca, la convietuirea pasnica între satele vecine ce alcatuiau o unitate zonala numita în trecut "tara".
Ceata de batrâni aplica traditia juridica locala fixata în obiceiul pamântului sau crea "legi" proprii, adica obiceiuri juridice noi, în cazul în care traditia nu stabilea sau nu sugera solutii.
b) Când actiona ceata de batrâni?
Ca institutie juridica ceata de batrâni actiona periodic dar si accidental. Periodic, în periada marilor sarbatori de peste an (Craciun, Lasatul Secului, Pasti, Rusalii etc.) când judeca direct (constituita în complet de judecata) sau indirect (prin cetele de judecatori din subordine: ceata pastorilor, ceata strigatorilor etc.).
În aceste conditii alcatuia la hotare, în tinda bisericii sau în vreo gospodarie din sat "scaunul de judecata". Aceasta a fost prima si cea mai veche functie a cetei de batrâni, judecata dupa traditie a conflictelor intersatesti. Accidental, ceata de batrâni se constituia ori de câte ori era solicitata de o nevoie presanta vicinala.
c) Tehnica de judecata
Judecata cetelor de batrâni prezinta la români doua forme relativ distincte ale scaunului de judecata prin locul, timpul si tehnica desfasurarii lor.
Prima forma este judecata la hotare si a doua, scaunul de judecata propriu zisa.
Cele mai vechi mentiuni se refera la ceea ce numim judecata la hotare; prin hotare întelegem limitele materiale ale mosiei satesti, granitele dintre sate.
La hotarele mosiei satesti, sub un pom considerat sfânt (brad, stejar, fag, plop), conform traditiei, periodic sau ocazional, se adunau roata batrânii satului în ziua sorocita judecatii. Veneau disdedimineata, în stare de puritate fizica si morala, jurau sa judece drept, luau loc pe cioate de lemn sau pe bolovani, ascultau întâi partile în conflict, apoi martorii si apoi chibzuiau între ei pentru a da hotarârea. Acest act justitiar stabilit "la hotare" se numea "hotarârea batrînilor". În acceptiunea ei primara, "hotarârea" desemna pentru majoritatea cazurilor rezultatul proceselor relative la fixarea hotarelor si hotarniciilor.
Ambele forme de judecata erau anuntate la iesirea din biserica de catre preot; anuntarea se facea simplu, ca o porunca. De aici porunca era vestita satului prin stafete alcatuite din membrii cetei de feciori. Cetasii se adunau si se rânduiau în scaun dupa vârsta, în ordine descrescatoare. Apoi se presta juramântul ca "va judecare cu dreptate" dupa care pornea la judecata în prezenta partilor în cauza; uneori judeca si în contumacie.
Categorii de pedepse
În mod firesc, pedepsele erau gradate de la cele morale la cele materiale si de la cele usoare la pedepsele capitale.
Pedepsele "Judetului al mic" (când ceata de batrâni judeca abateri usoare) erau: mustrarea, ostracizarea, despagubirea crescânda si bataia. "Judetul al mare" (care judeca abateri care periclitau existenta fizica a comunitatii satesti) aplica pedepse în functie de periculozitatea infractiunii pentru comunitatea sateasca. Acestea erau: crâncenarea, îfierarea, mutilarea mâinii, lapidarea.
Crîncenarea se folosea în sec. al XIX-lea în sens ritual de însângerare a pielii si muschilor. Erau încrâncenati dupa o judecata între membrii familiei cei neîmpartasiti pentru a nu se transforma în strigoi; se încrâncenau cu o cruce pe piept, deasupra inimii, se încrâncena încheietura mîinii, se încrâncena talpa piciorului stâng. În sudul Dunarii încrâncenarea se facea în ceafa.
Înfierarea ca sanctiune fizica a fost conceputa ca însemn pentru vinovati. Cei înfierati erau stampilati cu fierul rosu pâna la mutilarea organului respectiv. Ranile înfierarii lasau cicatrici adânci asemenea semnelor de proprietate executate pe animale. În documente se mentioneaza atât înfierarea robilor prinsi dupa evadare, cât si a tâlharilor criminali; primii cu semnul de proprietate al domeniului feudal de care apartineau, ceilalti cu semnul degradarii civile care era o cruce suplicatorie (în x sau v) marcata pe frunte.
Mutilarea mâinii. În dreptul cutumiar românesc întâlnim notiunea de "mâna" întrebuintata în doua sensuri juridice: a) de forta legala si b) de sanctiune penala. Ca forta legala în obiceiul pamântului mâna a fost evocata ca semn al autoritatii familiei, al stapânului casei, al lui pater familias, de aceea uneori românul se jura, printre altele si pe mâna: "sa-mi putrezeasca mâna daca am luat ceva".
Printre pedepsele grave era si mutilarea integrala a mâinilor iobagilor si partiala a mîinilor oamenilor liberi (în special mutilarea degetelor care se puneau pe înscris). Cetele de batrâni aplicau sanctiunea mutilarii mâinii celor vinovati de crime. Taierea mîinii în semn de pedeapsa pentru un iobag era echivalenta cu caderea pe treapta robiei iar pentru omul liber considerat criminal era echivalenta cu moartea civila (pierderea personalitatii juridice).
Lapidarea. La origine lapidarea a fost o sanctiune rituala la fel de grava ca arderea pe rug, spânzuratul sau trasul în teapa. Macedo-românii lapidau fecioarele care pacatuiau înaintea casatoriei. Vinovata era dusa în munte, la marginea unei prapastii unde era lapidata de membrii familiei: tatal, mama, fratii, surorile si rudele apropiate. Lapidarea nu se facea anarhic: surorile si fratii mai mici ai vinovatei zvârleau pietricele, rudele apropiate pietre mai mari si parintii cele mai mari. Înainte de a se prabusi sub lovituri victima prefera sa se arunce în prapastie.
În unele sate românesti din Serbia exista o forma de ucidere comunitara de tipul lapidarii: uciderea batrânilor neputinciosi numita lapot , socotiti ca au devenit o povara insuportabila pentru copii, familie sau comunitate sateasca. Hotarârea se dadea de catre judetul al mare al adunarii satului.
Cum se proceda? Batrânii neputinciosi erau declarati de ceata de neam sau de spita de neam indezirabili, apti de a fi exterminati atât cât mai puteau sta pe picioare. Ceata de batrâni invoca "legea lapotului", fixa data si executa pedeapsa. Data sortita uciderii trebuia sa fie într-o zi lucratoare. Dis de dimineata batrânul în cauza, fara sa stie sau constient chiar dar fara sa protesteze, era îmbracat în straie de sarbatoare, apoi era scos în batatura satului unde era salutat cu respect de sateni. Fiul lui, o ruda apropiata sau un cetas din neam îi punea un drob de malai copt pe cap si îi spunea: "Nu te omorâm noi, ci malaiul asta" si brusc zdrobea capul batrânului cu un fier de plug.
Alte forme de lapidare se refera la superstitiile relative la posesiile demonice. Cei posedati de demoni trebuiau sa se lase lapidati pentru a scapa de aceasta boala spirituala (cum sustinea medicina magica).
Traditia istorica mentioneaza si lapidarea celor atinsi de molimele catastrofale: bolnavii de miselie (lepra nevindecabila), de gubavie (lepra vindecabila), de ciuma si holera.
|
