EVUL MEDIU TIMPURIU ( PÂNĂ LA 1100) - ISTORIA GÂNDIRII JURIDICE EUROPENE
Într-un sens mai larg, prin Ev Mediu, întelegem întreaga perioada dintre sfârsitul Imperiului roman de apus si aparitia Europei moderne, semnalate o mie de ani mai târziu. de Renastere, marile descoperiri geografice si Reforma. Pentru a prezenta istoria stiintei dreptului de-a lungul acestei vaste perioade, este necesara împartirea acesteia în trei etape, cea mai avantajoasa metoda pentru o asemenea abordare. Prima perioada este cea care apare în urma evenimentelor din epoca Imperiului roman târziu si cuprinde ceea ce se cheama "anii întunecati", urcând pâna la epoca primelor cruciade, schisma bisericeasca(1054), conflictele dintre împaratii germani si papalitate si cucerirea normanda, pâna în anul 1100.
A. IMPERIUL ROMAN TÂRZIU
A.1 DIVIZIUNEA IMPERIULUI
Trei mari evenimente istorice, petrecute în sec. IV-VdHr., au închis era lumii greco-romane pagâne centrate în bazinul mediteranean, deschizând o alta era, cea a lumii crestine, al carei centru de greutate se va muta, treptat, la nord de Alpi. Acestea au fost: divizarea formala a Imperiului în doua-cel de Est si cel de Vest; adoptarea crestinismului ca religie oficiala a noului Imperiu si cucerirea Imperiului de Apus de catre popoarele germanice.
Sec. IIIdHr. a reprezentat pen 313c28d tru Imperiu atât aparitia unor puternici si luminati împarati ca, de ex. Marcus Aurelius, dar si adâncirea crizei sistemului, a carui slabiciune era accentuata de luptele interne pentru tron între pretendenti ce se sprijineau cel mai adesea pe armate de mercenari, ametite de promisiuni. Decaderea economica , mai ales în vest, precum si dezordinea în administratie, l-au determinat pe împaratul Diocletian(284-305dHr.) sa conceapa o noua organizare administrativa a Imperiului, împartindu-l în doua, fiecare jumatate fiind condusa de un Augusti având alaturi un coleg mai tânar numit Caesar, desemnat ca succesor al celui dintâi. Ideea lui Diocletian de a împarti responsabilitatea administrativa si militara a Imperiului, a fost continuata de Constantin cel Mare(306-337), care a mers pâna la a muta capitala acestuia la gura Bosforului, pe locul unei vechi colonii grecesti numita Byzantion. Noua capitala imperiala s-a numit Constantinopol.
Desi ambii împarati au urmarit doar o divizare administrativa, factori economici si culturali vor conduce, peste putin timp, cele doua jumatati la conflict. Din punct de vedere economic, Imperiul Vestic cunoaste o puternica prabusire în sec III, ce a condus treptat la înlocuirea monedei cu trocul iar, din punct de vedere politic, s-a instaurat haosul creat de aparitia unor puternice interese locale, în timp ce în est, imperiul a reusit sa-si mentina grandoarea; din punct de vedere cultural, în timp ce în vest cultura si limba latina au dominat, imperiul estic, a carui inima o constituiau teritoriile vorbitoare de limba greaca, s-a grecizat treptat, astfel ca, desi a ramas singurul Imperiu roman, limba si administratia sa au fost grecesti iar împaratii s-au numit adesea împarati greci.
Imperiul roman de rasarit (bizantin) a supravietuit pâna în 1453 când a fost cucerit de turci. În tot acest timp, Imperiul a devenit tot mai oriental, instaurându-se aici o monarhie absoluta, caracterizata prin forme si ritualuri umilitoare ale supunerii si prin veneratia unui singur conducator, fapt care i-ar fi dezgustat pe grecii sau romanii epocii clasice. Cultura bizantina, desi le-a aparut vesticilor ca greoaie si adesea sinistra, este de o enorma importanta pentru istoria civilizatiei europene. Diferentierea ei de cultura vestica, a condus însa, la 1054 la ruptura Bisericii în ceea ce se cheama astazi Biserica catolica si cea ortodoxa. Bizantul a pastrat într-o forma specifica limba greaca si, odata cu aceasta, literatura si stiinta greaca, în timp ce vestul, odata cu cucerirea germana, s-a cufundat într-o stare de semibarbarie. De o importanta cruciala pentru istoria dreptului, a fost activitatea împaratului bizantin Justinian(527-565) care, în Digestele sale a compilat operele celor mai mari juristi romani.. Desi publicata în Italia în cursul scurtei sale reveniri la imperiu, lucrarea nu a fost cunoscuta în vest pâna în sec. XI, când a devenit treptat baza întregului drept civil continental si a altor teritorii, unde a patruns prin colonizare sau influenta culturala.
A2. CREsTINAREA IMPERIULUI
Romanii, pâna la sf. sec. I dHr., nu i-au bagat în seama pe crestini, nereusind nici macar sa-i deosebeasca de evrei. Treptat însa, nu atât faptul ca se închinau la un singur zeu, cât faptul ca refuzau sa se închine zeilor romani oficiali, le-a atras romanilor atentia. Atitudinea crestinilor, neînteleasa, a fost considerata antisociala si destabilizatoare, fapt care explica persecutiile ce au urmat în sec. urmatoare. Cu toate acestea, crestinismul a continuat sa se raspândeasca nu doar în rândurile clasei de jos ci si în rândurile aristocratiei educate. În sec. IIIdHr., mai ales în Italia, mare parte din populatie era crestina. Iar împaratul Constantin, considerând ca victoria sa de la podul Milvian se datoreaza Dumnezeului crestin, declara crestinismul religie tolerata iar mai târziu religia oficiala a Imperiului.
A3. CĂDEREA IMPERIULUI ROMAN DE VEST
Teritoriile de la est de Rin si nordul Dunarii, locuite azi de germanii moderni si cele din Scandinavia si Polonia de azi, nu au fost niciodata cucerite de romani. Ele au fost locuite de popoare germanice sedentare, cultivatoare de cereale, ce se adaposteau în colibe, lipsite de literatura sau arhitectura, a caror civilizatie poate fi calificata drept barbara în comparatie cu cea greco-romana. Însa, din punct de vedere fizic, ele erau foarte puternice si detineau toate virtutile militare.
Aceste popoare, ele însele aflate sub o presiune enorma dinspre est, au presat continuu asupra frontierelor imperiului, înca de la cucerirea Galiei de catre Caesar. Contactele romanilor cu acestia nu au fost însa doar belicoase. Triburi întregi de germani au fost antrenate si transformate în trupe auxiliare, ba chiar instalate înauntrul imperiului, cu misiunea de a apara frontiera nordica. Germanii, însa, au privit întotdeauna bogatiile romane nu în profunzimea lor ci ca niste pradatori. În consecinta, profitând de haosul politic si economic din sec. III, ei au început sa prade imperiul pe care trebuiau sa-l apere. În 410, gotii lui Alaric jefuiesc Roma, iar în 476, ultimul împarat roman al vestului, Romulus Augustulus, abdica. Imperiul roman de apus a murit.
B. REGATELE EVULUI MEDIU TIMPURIU
Cel mai întins si mai semnificativ dintre regate a fost cel al francilor. Francii (oamenii liberi) s-au asezat, venind dinspre centrul Germaniei, de-a lungul Rinului, în teritoriul romano-celtic al Galiei, caruia i-au dat numele lor-Franta. La început, pe teritoriul Frantei de astazi se gaseau si alte popoare germanice: burgunzii(estul Frantei), vizigotii( sudul Frantei), dar sub domnia lui Charlemagne(768-814) regatul francilor cunoaste o întindere fara precedent, cuprinzând Franta, Belgia, Olanda, Elvetia, Austria, vestul Germaniei si cea mai mare parte a Italiei. Charlemagne a fost primul rege francez încoronat de papa, în ziua de Craciun a anului 800. Dupa moartea sa, prin tratatul de la Verdun(843), imperiul franc a fost împartit între urmasii sai de asa maniera încât a separat Franta si Germania pentru totdeauna. Regii ce i-au urmat lui Charlrmagne nu au avut însa decât o suveranitate nominala asupra ducatelor provinciale, cel mai cunoscut dintre acestea fiind Normandia.
La jumatatea sec. V, teritoriul de azi al Spaniei a fost ocupat de vizigoti. Dupa anul 700, el a fost ocupat de principii arabi din nordul Africii iar dinastia vizigota se prabuseste. Aproape întreaga peninsula devine un regat arab cu capitala la Cordoba. El a fost un puternic centru de iradiere a culturii arabe dar si a filosofiei grecesti. Înaintea sf. sec. VIII, ramasitele puterii vizigote, reunite în câteva comitate în Pirinei, au început asa numita Reconquista care, pâna la 1100, a readus sub legea crestina jumatate din peninsula.
Italia a cunoscut, începând cu sec. V instaurarea mai multor regate barbare si crestine. În 476, vizigoti lui Odoacru cuceresc Roma; regatul lor va fi înlaturat curând de ostrogoti-gotii estici- ce au sosit aici dinspre Ungaria si Iugoslavia si al caror rege si-a stabilit capitala la Ravenna; în sec VI, Italia este cucerita de Justinian si încorporata Imperiului Bizantin; stapânirea bizantina este înlaturata de lombarzi, a caror casa de origine era Elba-în 568, ei instaureaza in regat cu capitala la Pavia, cuprinzând toata peninsula, cu exceptia câtorva enclave bizantine în sud; cea mai mare parte a acestui regat-nordul si centrul-intra în 774 în componenta regatului franc al lui Charlemagne; dupa sec. X, cea mai mare parte a Italiei intra pentru 300 de ani în mâinile împaratilor germani.
În aceasta epoca, Germania este locuita de numeroase natiuni dintre care cea mai importanta a fost cea a francilor estici, ce locuiau în partea vestica a Germaniei de azi. În nord-vestul Germaniei si Olandei traiau friesienii, anglii si saxonii ce au fost încorporati treptat în imperiul lui Charlemagne. Dupa 843, francii estici au format un regat ce a stat la baza aparitiei Sfântului imperiu roman al germanilor. Împaratul german a fost, alaturi de papa, cea mai importanta figura a Europei medievale. Odata cu Reforma, importanta împaratului scade în semnificatie, subzistând în dinastia de austriaca de Habsburg, pâna la abolirea ei de catre Napoleon în 1806.
C. CREsTINISMUL sI LUMEA ROMANĂ TÂRZIE
Caderea Imperiului Roman de apus a fost urmata din punct de vedere cultural de o stagnare culturala. Aceasta noapte a fost rar luminata de Biserica, ale carei manastiri au fost centrul educatiei lumii vestice. stiinta de carte era accesibila doar clericilor, ei fiind singurii capabili sa citeasca Evanghelia si s-o interpreteze. Doar parintii Bisericii au lasat în scrierile lor vestigii ale teoriei politicii si dreptului în lumea medievala, toata literatura laica privind aceste teme fiind moarta.
Acesti parinti, în masura în care au tratat asemenea teme, au mentinut o oarecare distanta fata de radacinile originare ale Bisericii si fata de mesajul fondatorului ei. Mesajul lui Hristos nu are nimic de a face cu legile acestei lumi si nici nu poate fi asezat sub conceptul de "jurisprudenta cenzoriala". Din contra, o parte considerabila a lui consta în respingerea legalismului, atasamentului arid fata de litera VT, ce-i caracteriza pe farisei. Hristos a sugerat explicit irelevanta legilor si a declarat ca legile nu sunt cuprinse în coduri ci în iubire. Justitia despre care El vorbeste, nu este justitia judiciara umana, ci o virtute complet ireductibila la legi avocatesti.
Cu toate acestea, ideile de normativitate, reglementare, subordonare, nu au fost straine Bisericii deoarece aceasta însasi era un organism complex ce avea nevoie de reguli. Acceptând aceasta, toate teoriile privind natura statului, sursa dreptului de a guverna, dreptul natural, proprietatea, trebuiau puse de acord cu învatatura crestina. Facând acest lucru, crestinismul si-a dezvoltat o teorie a juridicului si politicului proprie. Aceasta n-a fost unitara si originala, dar a reusit sa îmbrace vechi idei cu forta credintei religioase, asigurându-i perenitatea, într-o epoca în care credinta religioasa a fost factorul central al lumii europene.
D. CONCEPŢIA DESPRE STAT ÎN LUMEA POST ROMANĂ
Romanii, dupa cum am vazut, aveau doar o conceptie rudimentara despre stat. Sintagma res publica, poate reda cu aproximatie ideea de stat, desi ar putea reda mai bine ideea de societate sau de interes public. Statul, vazut ca o entitate distincta de cele mai importante componente ale sale(senatul si poporul), este aproape absent din gândirea lor, Cicero fiind singurul care a încercat sa-i exprime esenta si scopul. Doar în imperiul crestinat si, mai ales, în lumea medievala a aparut o teorie a statului ca o ramura aparte a filosofiei.
Atitudinea crestina fata de stat se regaseste initial în NT. Desi IH cheama spre o viata ce transcende statul si legile, El stabileste limitele puterii Cezarului si importanta sferei asupra careia domneste autoritatea pamânteasca. "Sa i se dea Cezarului ce este al Cezarului...". Sf. Pavel explica, la rândul lui, crestinilor ca trebuie sa se supuna puterii temporale, deoarece autoritatea ei vine de la D, iar guvernantii sunt instrumente ale lui D(In.19:11). În sec. II, Sf Irineu si Teofil, recunosc si ei rolul pozitiv al statului.
În epoca apar însa si o serie de viziuni negative asupra statului, care s-au mentinut si dupa ce acesta a devenit crestin. Astfel, dupa Apocalipsa lui Ioan, statul este diabolic, iar Tertulian protesteaza împotriva represiunii exercitate de acesta. Multi scriitori prezinta statul ca pe un rau necesar, sprijinit, e adevarat chiar de D, dar avându-si radacinile în raul uman. Atât Lactantiu (aprox.300) cât si Sf. Teodoret (393-460), dar, mai ales Sf. Augustin (354-430), vad în stat efectul îndepartarii omului de D si al caderii în pacat, fiind necesar pentru a-i ocroti pe cei buni si a-i pedepsi pe cei rai. Aceasta combinatie între recunoasterea originii divine a autoritatii publice si o pesimista reflectie asupra a ceea ce îl face necesar, a ramas un standard de-a lungul întregului Ev mediu timpuriu, desi el a fost treptat coplesit de doctrina absolutista care, crescând rolul conducatorului si prescriind supunerea neconditionata fata de acesta, a dat prioritate mai mult legitimitatii statului decât originilor sale.
E. SURSA DREPTULUI DE A GUVERNA
Atmosfera imperiului târziu, în care monarhilor li se spunea mai mult "domn si stapân" decât sef, a fost prielnica revitalizarii ideii lui Ulpian conform careia, poporul, detinatorul originar al autoritatii, a transmis-o pe aceasta împaratului pentru a guverna. Pe de alta parte, germanii care au invadat imperiul au adus alte traditii în materie de guvernare, iar regii germani nu au ridicat pretentii în legatura cu pozitia lor, pretentii pe care împaratii romani le-au cultivat. O perspectiva asupra teoriei politicului si juridicului în Evul Mediu timpuriu, ne descopera o competitie între doua conceptii opuse despre sursa autoritatii si a dreptului înauntrul statului.
Ele s-au numit teoria descendenta si cea ascendenta a puterii. Cea descendenta sustine ca puterea este centrata în mod originar în conducator, care nu o datoreaza nici unei fiinte umane si ai carui supusi nu au nici un rol în a o ameliora sau a-i impune conditii în exercitiul ei, ci trebuie doar sa se supuna. În teoria ascendenta, puterea deriva de la popor care o deleaga în sus, în mâinile conducatorului; acesta nu este absolut, dar, în conformitate cu sursa autoritatii sale, este obligat sa respecte legile poporului care-i sunt antecedente. Teoria descendenta a fost specifica romanilor, cea ascendenta traditiei germane.
Documentele istorice despre traditia germana sunt putine. De aceea, informatii despre ea trebuie cautate atât în scrierile istoricilor romani, cât si în scrierile romanticilor de mai târziu. Astfel Gibbon, vorbeste cu admiratie despre faptul ca germanii erau departe de a avea o atitudine servila fata de regii lor, care erau limitati de traditia si cutumele tribale. Opinia sa a fost influentata de descrierea de catre Tacitus a obiceiurilor si valorilor morale ale vechilor germani. Popoarele germanice, dupa Tacitus, îsi alegeau regii din aristocratie, dar puterea lor nu era nelimitata sau arbitrara. O parte a deciziei apartinea poporului întrunit în adunari, iar propunerile sefului, daca erau nepopulare, erau înlaturate. Germanii care au dominat Europa vestica, dupa caderea imperiului roman, au fost animati de aceleasi idei politice, sintetizate în asa numita teorie ascendenta a puterii.
Germanii nu au ramas totusi imuni la aceasta lume a confortului si bogatiei pe care au gasit-o în teritoriile romane. Ei s-au adaptat rapid acesteia, atât material cât si cultural. Odata cu încrestinarea, ei au preluat si ideile politice ale lumii romane târzii si ale Bisericii, conform carora, puterea provine de la conducator( ce a primit-o la rândul sau de la D) si se exercita, de sus în jos, asupra supusilor. Aceasta varianta crestina a teoriei descendente a puterii, a fost repetat sustinuta de scriitorul medieval Scotus- ce a trait pe la 850 la curtea episcopului de Liege- în a sa opera "Despre conducatorii crestini".
Astfel, au fost formulate si acceptate în Evul Mediu timpuriu, mai întâi suveranitatea umana si, de aici , aceea a legitimitatii legislatiei si guvernamântului uman, iar, mai apoi, derivarea acestei suveranitati de la D. Ea nu depinde de delegarea sau consimtamântul supusilor, acestia trebuind doar sa se supuna. Ca urmare a influentei crestine, aceasta teorie a fost adoptata si de germani, iar teoria ascendentei a fost lasata deoparte pâna în sec. XIII.
F. STANDARDUL IDEAL AL LEGISLAŢIEI sI GUVERNĂMÂNTULUI
Teoria descendentei puterii, nu a confiscat în întregime activitatea culturala a Evului Mediu timpuriu. Câteva doctrine tindeau sa limiteze, cel putin teoretic, puterea conducatorului. Unele dintre ele sustineau ca, desi principele nu era supus controlului supusilor sai, el trebuia sa-si exercite puterea în interesul lor. Teoria a fost sustinuta si de Sf. Isidor de Sevilla(560-636) în opera sa Etimologia. El spune ca o lege nu trebuie elaborata în interesul unei persoane individuale ci pentru beneficiul comun al cetatenilor. De asemenea, un rege îsi pastreaza titlul atâta timp cât face bine si si-l pierde când face rau.
si codurile de legi elaborate de regii vizigoti în Spania si sudul Frantei, par a reflecta aceste idei. Desi în codul regelui Erving, conducatorul nu mai este considerat ca primind puterile de la popor, se întelegea ca aceasta nu justifica arbitrarul în conducerea sa. Asa cum regii Erving(681) si Reccared(586-601) au sustinut, D le-a dat puterea pentru a salva tara si pe locuitorii ei de la pacat. Tema binelui public, incluzând si salvarea spirituala ca prim scop al guvernarii, a aparut constant în legile vizigote.
G. TEORIA CONTRACTUALĂ A DREPTULUI DE A GUVERNA
Legata de ideile mai sus amintite, desi nu a rezultat explicit pâna la sf. sec. XI, este ideea conform careia, relatia dintre guvernanti si guvernati poate fi conceputa ca un contract. Desi regalitatea este de origine divina, un suveran îsi ocupa totusi tronul în baza unui contract mutual cu supusii sai. Aceasta imagine era în parte sugerata de juramântul depus la încoronare de suveranii medievali ca vor face dreptate si vor respecta legile, precum si de juramântul depus de supusii sai cu aceeasi ocazie. A existat însa, din sec XI, un factor mult mai important ce sugereaza o interpretare contractuala a respectivului raport si anume: feudalismul. Aparut dupa caderea Imperiului franc, el a fost un model aparte al relatiilor economice si sociale, menit sa ofere un tip de ordine si un tip de suport mutual. Specific feudalismului, a fost bilateralitatea obligatiilor: vasalul datora credinta suveranului sau, iar acesta datora în schimb protectie si sprijin suzeranului sau. În cazul în care suzeranul nu-si îndeplinea obligatiile, vasalii erau îndreptatiti sa renunte la credinta lor.
În sec XI, viziunea teoretica pe care o abordam, apare si în cadrul lungului conflict dintre papalitate si împaratii germani privind pretentia conducatorului laic de a numi episcopi. Conflictul a atins intensitatea sa maxima între Papa Grigorie VII si împaratul german Henric IV. Printre sprijinitorii papali s-a aflat si calugarul german Manegold de Lautenbach , care, admitând originea divina a puterii regale si supunerea datorata acestuia, apara dreptul supusilor sai de a-i rezista în caz de proasta conduita. Dupa el, daca regele ridicat de popor deasupra lui pentru a realiza un guvernamânt just, nu respecta întelegerea prin care a fost ales, poporul se poate considera eliberat de datoria de a fi supus. Papa Grigorie cel Mare a recunoscut la rându-i ca un conducator tiranic este pacatos, dar murmurul ridicat împotriva lui se ridica si împotriva lui D. Ideea sa se înscrie în cadrul teoriei medievale conform careia, indiferent cât de tiranic este un rege, supusii sai nu au nici un drept de a se rascula împotriva sa, regele fiind alesul lui D. Aceasta teorie a stat la baza raspândirii monarhiei absolutiste si iresponsabile în Evul Mediu. Cu toate acestea, trebuie remarcat potentialul revolutionar al teoriei lui Manegold, conform careia, pozitia conducatorului depinde de respectarea contractului cu poporul sau. Ea a stat la baza rezistentei parlamentului englez fata de dinastia Stuart în sec. XVII.
H. DOMNIA LEGII
Desi teoria ascendenti puterii a fost înlaturata, regii germani guvernau totusi în limitele cutumelor poporului si erau obligati de ele. Aceasta atitudine era în contradictie cu teoria romana conform careia, ceea ce principele porunceste, este lege. În ciuda opiniei parintilor Bisericii ca nu ar trebui sa se opuna rezistenta nici macar unui monarh tiran care nu respecta cutumele, teoria germana s-a mentinut în forma existentei unei obligatii morale a regelui de a respecta. legile pe care le edicta pentru altii. Aceasta obligatie a fost rapid statuata în Evul Mediu crestin, fiind sustinuta de mari personalitati bisericesti ca: Sf. Ambrozie(340-397), Sf. Augustin( De vera religione, 31), Sf. Isidor al Sevillei( Sententiae, 3.51), Alcuin si Duns Scotus:"cel care doreste sa comande pe supusii sai si sa corecteze greselile altora, trebuie el însusi sa nu comita relele pe care le reprima la altii".
I. LEGISLAŢIE sI CUTUMĂ
Desi în Evul Mediu timpuriu, teoria ascendentei puterii a fost înlocuita cu cea a descendentei, apartinând Imperiului roman târziu, regii germani, dupa cum am mai amintit, nu au fost vazuti niciodata ca independenti, ca niste legiuitori unici, asa cum îi descria Justinian pe împaratii romani. Norma de drept era vizualizata ca o imemoriala cutuma a poporului care nu numai ca nu era edictata de vreun rege dar, reprezenta si terenul juridic pe care regele era obligat sa se miste. Noile norme, edictate în completarea sau înlocuirea celor vechi, erau valide doar daca aveau consimtamântul unui fel de consiliu al marilor barbati ai natiunii, a caror aprobare era presupusa a fi sprijinita de consensul popular. Un exemplu în acest sens, pot fi legile regelui Rothari al lombarzilor(636-652). Teoria necesitatii acestui consimtamânt apare si în scrierile Arh. Hincmar de Reims, consilier al regelui Charles Baldul, care vorbeste despre legile promulgate de predecesorii împaratului "cu consimtamântul general al credinciosilor sai supusi". Acest lucru nu însemna consultarea tuturor credinciosilor, ci doar a celor mai influenti: de ex., asa numitele capitula, promulgate ca anexe la legile lui Charlemagne din 803, au fost citite de seabineii Parisului, si semnate, alaturi de ei, de numerosi episcopi si abati. În consecinta, legea ca atare se prezenta medievalilor mai mult ca ceva traditional si obisnuielnic decât ca un rezultat al unui proces legislativ.
J. DREPTUL NATURAL
Filozofia si teologia Evului Mediu timpuriu, axate pe valorile Noului Testament si pe învataturile Apostolilor, si-au descoperit afinitati cu majoritatea doctrinelor stoice, datorita înaltului continut moral al acestora din urma. Filosofia crestina, acum construita, reprezinta în multe aspecte, o fuziune între datele ei fundamentale si învataturile stoicilor, a caror viziune despre dreptul natural a fost redata, într-o viziune canonica de Cicero în De Republica. Nicaieri nu au existat rezultate mai importante pentru viitoarea civilizatie europeana decât pe terenul dreptului natural.
Cicero prezenta, însa, un D abstract, un element, o cauza, o sursa despre care nu exista o teologie elaborata, dar care era izvorul dreptului si care capata un sens clar în contextul operei sale. În schimb, D crestin este puternic personalizat, are un nume, o istorie, un Fiu, care edicta norme concrete, de neînfrânt, transmise în mod fizic liderului poporului ales. Aceasta viziune ridica însa problema primatului dintre cultura si o vointa superioara, de natura divina. A ordonat D lui Moise astfel pentru ca ordinea naturala continea deja normele pe care Decalogul le prevede? Daca este asa, atunci mai era Decalogul necesar? Invers, daca ceea ce era perceput ca o lege a naturii era doar expresia vointei lui D, îi era permis lui D sa modifice regulile ?, caz în care, natura nu poate fi privita ca o regula de conduita infailibila. Problema nu a fost însa dezbatuta de Sf. parinti la un nivel atât de înalt. Pentru ei era suficient sa afirme identificarea dreptului natural în formele sale stoice cu legea lui D. Irnerius( 130-200), scrie ca sursa dreptului natural este natura, creatia lui D si ca cele 10 porunci sunt doar un rezumat al preceptelor naturale, ce au existat chiar si înainte de a le primi Moise. Origen(185-254), numeste dreptul natural legea lui D, scrisa în inimile oamenilor, unde se manifesta ca forta a ratiunii,
În ceea ce priveste raportul dreptului natural cu dreptul uman pozitiv, Origen afirma ca daca legile statului sunt contrare dreptului natural, atunci ele sunt invalide. Sf. Augustin, desi plaseaza mai târziu vointa lui D într-o pozitie centrala, numeste dreptul natural ordinea pe care dreptul uman trebuie s-o respecte. Mult înainte de sistematizarea dreptului natural facuta de Thomas d'Aquino în sec. XIII, a existat o traditie ferma în învatatura crestina în privinta existentei unui standard mai înalt decât dreptul terestru, dupa care acesta din urma trebuie masurat. În mod normal, în practica actuala a regatelor germane, asemenea constructii ramân, ca si în epoca lui Cicero, mai mult teoretice. Biserica crestina timpurie a fost de fapt conducta prin care vechea idee a dreptului natural a patruns dinspre Grecia si Roma clasica spre Evul Mediu dezvoltat.
K. TEORIA EGALITĂŢII sI CONSECINŢELE EI
Desi, dupa cum s-a vazut, lumea veche recunostea egalitatea dintre oameni în mod teoretic, a existat o mare dificultate în a încadra institutia universala a sclaviei în acest context. Conflictul a fost rezolvat perpetuu în favoarea sclaviei.. Cu toate acestea, sf. Imperiului aduce cu sine o reconsiderare atât practica, cât si teoretica a pozitiei sclavilor, ideea ca oamenii sunt egali de la natura, fiind tot mai des relevata. În consecinta, învatatura crestina asupra aceluiasi subiect, desi avea origini diferite, nu s-a simtit straina în lumea romana.
În viziune crestina, egalitatea dintre oameni nu rezulta din consideratii rationale, ci din raportul umanitatii cu Hristos, salvatorul ei. Sf. Pavel scrie galatenilor ca cei ce sunt botezati "nu mai sunt evrei nici straini, nici sclavi nici oameni liberi, nici barbat nici femeie"(3:28). Aceasta idee a stat la baza largei si rapidei raspândiri a crestinismului printre membrii clasei de jos si printre sclavi. Ea a fost sustinuta mai apoi de teologi ca: Sf. Grigorie de Nazianz si Sf. Grigorie cel Mare. Toti au accentuat faptul ca, în ochii lui D, toti oamenii sunt egali. Aceasta insistenta a Bisericii în a sustine egalitatea oamenilor o va implica însa într-o serie de probleme practice strâns legate de respectiva teorie.
L. SCLAVIA
Aceasta a fost problema care a determinat o puternica divergenta între practica lumeasca si învatatura crestina. Astfel, crestinii Bisericii primare nu au practicat sau chiar pledat eliberarea universala a sclavilor. Chiar Sf. Pavel, teoretician al egalitatii între oameni, a cerut sclavilor obedienta fata de stapâni. Desi Biserica privea eliberarea ca pe un act virtuos, aceasta putându-se realiza chiar în interiorul lacasului bisericesc, episcopii puteau avea servitori de conditie sclavi. Unii scriitori chiar au încercat sa justifice teoretic sclavia, prezentând-o ca pe un efect al pacatului, printre acestia aflându-se chiar si Sf. Augustin. Dupa ei, egalitatea între oameni ar apartine unei epoci ideale, anterioare caderii omului în pacat, sclavia fiind un afect al actualei stari de corupere a lumii. Într-o alta perspectiva, Sf. parinti accentueaza ca adevarata sclavie nu înseamna a fi supus unui alt om, ci pacatului.
O exceptionala figura, chiar daca minora, s-a desprins în cursul Evului Mediu timpuriu de încercarile de a acomoda sclavia teoriei egalitatii între oameni. Abatele Smaragdus, de lânga Verdun-cea mai importanta piata europeana de sclavi- a cerut regelui sau sa interzica sclavia în regat si sa impuna crestinilor sa-si elibereze sclavii.
M. PROPRIETATEA
Începuturile crestinismului nu au adus si o reconsiderare teoretica a institutiei proprietatii si nici o conexiune între distribuirea inegala a bogatiilor lumii si ideea egalitatii între oameni. Mesajul lui Hristos, precum si teoriile teologilor, nu au tratat proprietatea ca pe o institutie juridica, ci au abordat problema într-un context moral, salutând caritatea si împartirea averilor între semeni.
Nu se poate spune ca învatatura crestina a Evului Mediu timpuriu a recunoscut proprietatea ca pe un drept natural. Desi au recunoscut-o ca pe un fapt real al vietii cotidiene, multumindu-se s-o ghideze din punct de vedere moral, în momentul în care au abordat originea si legitimitatea ei, teologii au condamnat-o ca nefiind în concordanta cu natura. Natura si-a oferit bogatiile tuturor oamenilor, dar timpul si dreptul uman au transformat-o în proprietate privata. Ea nu este rea în sine, dar legitimitatea ei într-un caz dat depinde de cum sunt folosite aceste bunuri private.
Desi învatatura crestina a acestei perioade nu a fost comunista si nu a exclus proprietatea privata, unele din mijloacele prin care aceasta era dobândita erau blamate: cele comerciale, dar si cele agricole si artizanale. Cea mai blamata era însa camata. Erau condamnati, de asemenea, intermediarul, speculantul si monopolistul, la care era condamnat faptul ca profitau de dificultatile economice ale altora.
N. SUBORDONAREA POLITICĂ
Inegalitatea reprezentata de subordonarea politica si de obligatia de a asculta pe conducatori, este o parte a problemelor legate de stat. Sf. Grigorie cel Mare sustine ca desi toti oamenii se nasc egali, în baza unor merite deosebite, o subtila departajare plaseaza pe unii sub conducerea altora. Atât el, cât si Sf. Isidor de Sevilla, accentueaza rolul pe care frica de autoritatea politica îl are în întoarcerea oamenilor de pe calea raului si în constrângerea acestora, prin legi, la o viata mai buna.
O. ECHITATEA
În putine lucrari ale Evului Mediu timpuriu, se continua traditia greco-romana despre echitate ca un standard capabil sa corecteze rigiditatea legii. Acestei traditii îi corespunde, mai mult inconstient, arh. Hincmar de Reims. Acesta confera regelui puterea de a transcende sau comprima dreptul pozitiv, în scopul de a impune justitia lui D printr-o judecata bazata pe echitate( judicium aequitas). Acest judicium aequitas a fost remediul pe care constiinta juridica a acelor vremuri l-a aplicat eternei dizarmonii dintre dreptul strict si justitia substantiala.
P. TERORIA DREPTULUI NAŢIUNILOR
Lumea romana a cunoscut niste norme ce astazi ar putea fi incluse în dreptul international. Tratatele cu alte popoare se îndesisera în epoca Republicii iar inviolabilitatea ambasadorilor era general recunoscuta. O teorie a dreptului international a aparut însa doar odata cu crestinismul, în operele câtorva parinti ai Bisericii.
Sf. Augustin condamna statele mari, atotdominatoare, asemenea Imperiului roman. El se pronunta teoretic pentru existenta mai multor state mici, care sa traiasca în buna vecinatate asemenea familiilor într-o cetate, supunându-se unor legi comune. Razboiul ar fi justificat, dupa el, doar în cazul aparitiei raului si în scopul distrugerii acestuia. Sf. Isidor al Sevillei, a fost cel care a dat o definitie a dreptului gintilor total diferita de a dreptului roman. Dupa el, jus gentium ar consta dintr-o serie de aspecte ca: luarea în posesie a unui teren în scopul stabilirii pe el ; dreptul rezultând din construirea de cladiri si fortificatii; reguli privind prizonierii de razboi; tratatele de pace; inviolabilitatea ambasadorilor; interdictia casatoriei cu un strain. Cu ajutorul acestora, lumea renasterii si Hugo Grotius au construit dreptul international modern.
R. TEORIA DREPTULUI PENAL sI A PEDEPSEI
Lumea medievala timpurie, nu a cunoscut o literatura special dedicata scopului, justificarii si masurii pedepsei penale. Cu toate acestea, deoarece guvernarea este justificata de Sf. parinti ca fiind necesara pentru represiunea raului si protectia victimelor lui, legitimitatea sanctiunii criminale în general este înteleasa de la sine. Desi deplânge masurile dure ale justitiei, Sf. Augustin recunoaste cu melancolie necesitatea existentei în aceasta lume a pedepselor penale.
În lumea romana veche, pedeapsa avea un clar caracter represiv, pedepsind raufacatorul în acord cu calitatea actului sau si lasând instantei discretia alegerii pedepsei. Ocazional, în functie de loc si de timp, o pedeapsa era intensificata în scopul de a avea un efect preventiv asupra celorlalti. De la anul 300 înainte, când Imperiul s-a transformat într-un totalitarism militar, dreptul penal îsi asuma tot mai mult un rol preventiv, tinzând spre stoparea haosului. Sub imperiul necesitatii, atitudinea reflectata în cuvintele Sf. Asugustin devine generala, iar idealul coordonarii pedepsei cu conditiile obiective si subiective ale prejudiciului nu are un loc important aici.
Biserica a avut un rol important în ameliorarea rigorii dreptului penal. În ochii ei, dreptul penal era legat atât de toate circumstantele-inclusiv cele subiective-modificând astfel aspectul pur intimidant al dreptului, cât si de pocainta si asumarea pacatului care tindea sa reduca incidenta pedepsei cu moartea.
Un tablou similar poate fi gasit în regatele germane. În regatele vizigote din Spania si sudul Frantei ferocitatea romana în scopul preventiei a supravietuit. Printre franci si anglo-saxoni functia pedepsei ca necesara ordinii publice a fost predominanta, cu toate ca vinovatul mai era înca supus vendetei. Printre lombarzii din Italia, crima nu era luata în considerare din punct de vedere subiectiv ci doar obiectiv, material. Influenta Bisericii a determinat însa, atât la lombarzi cât si la anglo-saxoni luarea în considerare a tuturor circumstantelor prejudiciului si, daca era necesar, o mai putin feroce pedepsire a acestuia.
|
