Tema de control
ISTORIA DREPTULUI ROMANESC
INTRODUCERE
Institutia sefului de stat îsi are obârsia chiar în istoria lumii, a sistemelor statale. Din totdeauna colectivitatile umane organizate au avut un sef, recunoscut sau impus, în contextul împrejurarilor istorice. Cu atât mai mult, statele, concepute ca mari colectivitati umane, grupate pe teritorii mai mult sau mai putin întinse, delimitate prin frontiere, au cuprins în sistemul organizarii lor politice si institutia sefului de stat.
Explicarea institutiei sefului de stat presupune întelegerea corecta a relatiei popor (natiune) organizare statala a puterii. Explicarea institutiei sefului de stat trebuie realizata în functie de structura executivului si de locul sefului de stat în acest executiv.
INSTITUŢIA sEFULUI STATULUI ÎN PERIOADA DACILOR
Puterea suprema în stat era detinuta de catre rege. Institutia regalitatii tinde sa devina ereditara, dovada ca Burebista si Decebal erau fii de regi. Cu toate acestea, puteau veni la succesiunea tronului si fratii regelui, precum si marele preot. Astfel, la succesiunea lui Scorillo a venit Diurpanrus, ca frate al regelui, pe când Decebal l-a succedat pe unchiul sau (Diurparnus), iar la moartea lui Burebista puterea i-a revenit lui Deceneu care era mare preot. Parcurgâmd o perioad 212d317c 59; de doua secole, monarhia sclavagista dacica a dobândit o serie de trasaturi specifice, care îi dau o identitate proprie. Regele dac este vârful nobilimii sclavagiste si totodata vârful ierarhiei aparatului de stat, purtând înca puternice urme ale caracterului militar. Acest caracter nu trebuie privit în relatie cu sediul de evolutie al statului sclavagist dac, ci în relatie cu pericolul extern care impunea si consolidarea permanenta a functiei externe. O alta trasura specifica monarhiei dace o constituie exercitarea puterii laice si religioase de catre o singura persoana asu de catre persoane diferite. Deceneu si Comoycus au fost totodata regi si mar preoti, pe când în vremea lui Burebista puterea religioasa a fost detinuta de catre Deceneu, iar în vremea lui Decebal de cate Vesinas. Mentionam de asemenea, ca o trasatura aparte, monopolul regelui asupra minelor de aur. În fine, monarhia sclavagista dacica nu poate fi încadrata în cadrul monarhiilor sclavagiste clasice. Pe lânga rege se formeaza o curte compusa din sfetnici si executanti ai vointei sale, în cadrul unui aparat de stat care îsi desfosoara activitatea la nivel central. Cu toatea ca nu suntem în posesia unor date din care sa rezulte cum era organizat sistemul puterii centrale si care erau competentele înaltior demniatri, stim totusi ca acestia din urma se bucurau de stabilitate si continuitate în exercitarea atributilor lor. Amintim în acest sens activitatea îndelungata pe care a desfasurat-o Acornion la curtea lui Burebista si care, potrivit inscriptiei de la Dionysopolis, a fost ,,cea dintâi si cea mai mare cinste". Pe de alta parte, în organizarea activitatii la nivelul central, se contureaza o ierarhizare a dregatorilor, deoarece asa cum Acornion a fost prim sfetnic al lui Burebista, tot asa Deceneu si Vesinas detineau pozitie situata imediat dupa cea a regelui.
Potrivit stirilor transmise de catre Iordanes si Dio Cassius, marii preoti detineau o putere aproape regala. Într-adevar, în organizarea statala data de catre Burebista, marele preot exercita atributiunile unui adevar vicerege. Rolul deosebit de important ce revenea puterii religioase se explica, în primul rând, prin aceea ca regii daci, alaturi de vârfurile aristocratiei, erau interesanti sa acrediteze ideea ca legile sunt de origine divina.
Întrucât, în conceptia de atunci preotii erau singurii în masura sa interpreteze vointa zeilor, tot lor le reveneau si principalele atributiuni judecatoresti. În ultima instanta, principalul factor prin intermediul caruia s-a elaborat (în sens formal) si s-a impus sistemul de drept geto-dac.
Istoricii antichitatii au evocat în repetate rânduri si dragostea de libertate a geto-dacilor. Potrivit spuselor lui Strabon, în epoca ascensiunii lor politice, geto-dacii aveau o armata de 200000 de luptatori. Forta militara a acestei armate a fost de natura sa impresioneze pe toti contemporanii, caci vreme de doua secole ea nu a putut fi înfrânta. Cele din urma lupte ale acestei armate au fost si cele mai impresionante, caci pentru înfrângerea ei, neînvinsa Roma, sub conducerea unuia dintre cei mai valorosi generali, a trebuit sa-si concentreze toata puterea vreme de sase ani. Asadar, în epoca istorica situata între domnia lui Burebista si cea lui Decebal, societatea geto-daca a cunoscut o organizare întemeiata pe criterii ce ne dau posibilitatea sa realizam dusctintia dintre societatea gentilica si cea statala: croteriul stratificarii sociale si criteriul teritorial. Diferenta sociala realizata între tarababostea si comati, existenta sclaviei, precumk si apartenenta la colectivitate, nu în functie de rudenia de sânge, ci în functie de teritoriul locuit, ne arata ca geto-dacii erau organizati într-un sistem se sine statator.
Cu toate ca procesul de consolidare a statului dac a fost frânat dupa ocupatia romana, existenta sa a avut puternice ecouri în istografia epocii si totodata a lansat urme în istoria poporului nostru.
INSTITUŢIA sEFULUI STATULUI ÎN PERIOADA MONARHIEI CONSTITUŢIONALE
Alături de biserică, domnia, în Principatele Române a constituit principala institutie începând cu secolul al XIV-lea si continuând în perioada modernă. De-a lungul timpului amintit, domnii din familiile Basarabilor si Musatinilor au fost încoronati potrivit principiilor electiv si ereditar. Interventiile Imperiului Otoman si ale Rusiei Tariste, mai ales către finele "secolului fanariot" au determinat pe marii boieri să aprecieze varianta unui suveran apusean. În "dorintele" celor două Divanuri Ad-Hoc, printre altele se cerea: deplina autonomie a Principatelor, unirea "într-un singur stat cu numele de România" si condus de un "principe străin, cu drept de mostenire la tron ales dintr-o familie europeană".
Reprezentantii celor sapte mari Puteri nu au respectat aceste dorinte ale românilor si în Conventia de la Paris a fost prevăzută printre altele, câte un domn pentru fiecare tară; a triumfat însă punctul de vedere al unionistilor români si prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza. După integrarea administrativă de la 24 ianuarie 1862, elemente din viata politică românească solicitau instalarea unei domnii dintr-o dinastie străină, acesta fiind apreciat drept un obiectiv prioritar pentru tară.
După lovitura de stat de la 2 mai 1864, opozitionistii conservatori si liberali au fost tot mai vehementi în a cere alegerea unui principe dintr-o familie domnitoare din Occident.
Alexandru Ioan Cuza a constatat că regimul guvernării personale nu are succes, desi în tară fuseseră adoptate reforme deosebit de importante; într-o corespondentă către Napoleon al III-lea, domnitorul aprecia că "singurul mijloc de a elibera România de marasmul politic în care se zbătea era abordarea unui principe străin ereditar" - în mod deschis, renuntând la tron. Detronarea lui Cuza a nelinistit puterile garante, puse iarăsi, în fata unui fapt împlinit; vehement pronuntându-se Austria, Rusia si Turcia; ultima cerea desfacerea Unirii Principatelor, cerintă urmată si de celelalte două Puteri.
Pentru rezolvarea acestei probleme a Principatelor a fost deschisă Conferinta de la Paris, la 10 martie 1866, a celor sapte puteri europene - conferintă care a durat o lună de zile. Desi au existat pozitii divergente, în cele din urmă, cu sprijinul diplomatiei secrete a lui Napoleon al III-lea, alegerea s-a oprit asupra lui Carol de Hohenzollern - Sigmaringen.
Cu toată puternica opozitie a Turciei, care a amenintat cu "invadarea României pentru restabilirea legalitătii", autoritătile de la Bucuresti au organizat un plebiscit, pentru consultarea cetătenilor privind alegerea ca domn a lui Carol. Succesul plebiscitului (încheiat la 20 aprilie 1866) a fost evident: 685.965 voturi favorabile, 224 împotrivă, si 124.837 abtineri.
Dar, cu o majoritate simplă, Confeinta puterilor garante a respins alegerea unui print străin pe tronul României, solicitând autoritătilor române să aleagă un nou domn pământean (2 mai 1866). În ziua de 8 mai, I.C. Brătianu si I. Bălăceanu venind de la Paris, poarta la Düsseldorf o lungă discutie cu tatăl printului Carol si se ajunge la concluzia că, deplasarea către Bucuresti a printului trebuie făcută neîntârziat.
La 11 iunie 1866, Adunarea Constituantă a adoptat Constitutia - legea fundamentală a tării - care a fost apoi promulgată de domnitorul Carol. Având drept model constitutia belgiană, se proclamau principii impuse de revolutia franceză "libertătile si drepturile fundamentale ale cetăteanului", "suveranitatea natională", "separarea puterilor în stat", "responsabilitatea ministerială". Statul era organizat sub forma monarhiei constitutionale,cu o succesiune la domnie chiar colaterala in lipsa descendentilor directi. Prin Constitutie, Domnia devenea o componenta importanta a puterii: persoana domnului era inviolabila, orice act al domnului trebuia contrasemnat de ministrul de resort, numea si revoca ministrii, sanctiona si promulga legi, acorda amnistie, numea sau confirma in functii publice, nu putea crea noi functii, era seful armatei, conferea grade militare si acorda decoratii, incheia conventii cu state straine, convoca corpurile legiuitoare, dispune de dreptul de veto absolut - a uzat de el in trei ocazii minore in 1866, 1871 si 1872.
Constitutia era completată de o lege electorală care promova interesele marilor proprietari funciari si ai burgheziei liberale. Constitutia din anul 1866 a reprezentat un puternic instrument în dezvoltarea României moderne, în afirmarea independentei, în consolidarea institutiilor burgheze si a statului national român.
Institutia sefului de stat în tara noastra o vom explica prin prisma dispozitiilor constitutionale, începând cu prima noastra constitutie. Astfel, potrivit Statului lui Cuza puterile publice erau încredintate domnului, unei adunari ponderatice si unei adunari elective.
Termenul domn este folosit si de catre Constitutia din anul 1866 (art. 82), domnul având puteri constitutionale ereditare, iar puterea legislativa se exercita colectiv de catre domn si reprezentanta nationala (art. 32). La 8 iunie 1884, în urma proclamarii regatului în anul 1881, textele constitutionale sunt puse de acord cu aceasta realitate.
Constitutia din anul 1923 vorbeste de rege (art. 77), aratând ca puterea legislativa se exercita colectiv de catre rege si reprezentanta nationala (art. 34), ca puterea executiva este încredintata regelui (art. 39). Denumirea de rege este mentinuta si de Constitutia din 1938 (art. 34) care-l declara capul statului (art. 30) si desigur cuprinde dispozitii similare cu cele din art. 34 si 39 ale Constitutiei din 1923.
În perioada 1940 - 1944 prerogativele regale au fost substantial restrânse, dar regele ramâne ca sef al statului pâna în decembrie 1947, în baza Constitutiei din 1923 repusa în vigoare prin Decretul nr. 1626 din 1944.
Prin Legea nr. 363/1947 atributiile de sef de stat sunt încredintate Prezidiului republicii, care devine sef de stat colegial. Aceasta a fost organizat ca un organ al administratiei de stat, ca organ suprem executiv, daca folosim exprimarea Decretului nr. 31/1948. Constatarea este interesanta din punct de vedere istoric pentru ca daca actele constitutionale adoptate în aceasta perioada (ne referim îndeosebi la Decretul nr. 1626/1944 si Decretul nr. 2218/1946) au mentinut separatia puterilor, Legea nr. 363/1947 a înlocuit acest principiu cu unicitatea puterii.
Constitutia din anul 1948, încredinteaza functia de sef de stat Prezidiului Marii Adunari Nationale, organ central, caracterizat ca organ suprem al puterii de stat, mentinut si de Constitutia din 1952 pâna în anul 1961, când a fost înlocuit prin Consiliul de Stat.
Consiliul de Stat, organ colegial, este mentinut si de Constitutia din anul 1965. În anul 1974 Constitutia a fost modificata, creându-se functia de presedinte de republica, îndeplinita de o singura persoana.
Dupa revolutia din decembrie 1989, prin Decretul - Lege nr. 2 din 27 decembrie privind constituirea, organizarea si functionarea Consiliului Frontului Salvarii Nationale se creeaza functia de presedinte al consiliului. Decretul - Lege încredinteaza exercitarea atributiilor de sef de stat presedintelui consiliului.
Prin Decretul - Lege nr. 92/1990 privind alegerea parlamentului si a Presedintelui României, functia de sef de stat este încredintata Presedintelui României, ales prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Aceasta solutie este consacrata si prin Constitutia actuala a României.
CONCLUZIE
Daca institutiile politice desemneaza regulile jocului, atunci Constitutia devine institutia de referinta. În functie de evolutiile constitutionale, putem analiza stabilitatea si specificul regimurilor politice, altfel spus modul în care a fost condus si administrat statul. Din acest punct de vedere, România a fost dominata de instabilitate. Durata medie de viata a unui regim politic în cei 185 de ani ce s-au scurs de la 1821, când începea procesul de modernizare institutionala accelerata, a fost de 14 ani si 2 luni. Cele 13 regimuri ce s-au succedat sunt expresia inconsistentei institutionale si a cautarii stabilitatii - domniile pamântene (1822-1827), ocupatia rusa sau începutul protectoratului rusesc (1827-1834), domniile regulamentare (1834-1849), ocupatia ruseasca sau regimul puterii protectoare (1849-1854), ocupatia turco-austriaca sau regimul puterilor garante (1854-1859), regimul conventionalist si domnia lui Cuza (1859-1866), monarhia constitutionala (1866-1938), monarhia autoritara (1938-1940), regimul statului român al Maresalului Antonescu (1940-1944), tranzitia cvasiconstitutionala (1944-1947), totalitarismul de tip sovietic (1947-1989), regimul tranzitiei institutionale (1989-1991), regimul constitutional-republican cu trasaturi semiprezidentiale (1991-prezent). Cei 72 de ani ce s-au scurs între momentul instalarii monarhiei constitutionale si lovitura de stat autoritara a lui Carol al II-lea au reprezentat cel mai stabil regim politic românesc al epocii moderne. Nici înainte, nici dupa, situatia nu s-a repetat. Dupa 1938 au fost experimentate înca sase regimuri politice (din care doua de tranzitie institutionala), trecând de la dictatura regala si regimul personal al maresalului Antonescu, cu o scurta paranteza cvasiconstitutionala, la totalitarism si, dupa 1990, prin scurta tranzitie institutionala la etapa actuala, republican-democratica. Privita retrospectiv, monarhia constitutionala a fost nu doar cel mai rezistent, dar si cel mai dinamic regim românesc. În comparatie, urmatorul regim în ordinea longevitatii, cel comunist, impus prin ocupatie militara si stabilizat prin teroarea securista, desi a rezistat 42 de ani, a fracturat societatea si nu a putut genera institutii functionale.
Institutia sefului statului a cunoscut de-a lungul istoriei numeroase modificari. Analizând diferite epoci, insa putem observa ca aceasta a ocupat intotdeauna primul loc in ierarhia institutiilor statului, fiind centrul tuturor activiatatilor desfasurate în cadrul statului
BIBLIOGRAFIE
|
