Evolutia reglementarii infractiunilor contra patrimoniului in dreptul intern

Evolutia   reglementarii infractiunilor contra patrimoniului in dreptul intern

Intr-un anume inteles, materia infractiunilor contra patrimoniului face parte din constantele dreptului deoarece corespunde celor mai indepartate si primitive forme ale societatii omenesti, iar de-a lungul timpului a constituit obiectul unei preocup 252e44c 59;ri permanente a legislatiei, jurisprudentei si doctrinei penale.[1]

Fiind supusa variabilelor dreptului, ocrotirea penala a patrimoniului a fost conditionata in toate timpurile , atat de natura si caracterul ordinii juridice, cat si de evolutia sociala, economica, tehnologica a societatii in decursul vremurilor. Lupta dusa impotriva infractiunilor indreptate contra patrimoniului a fost posibila prin sanctionarea severa a faptelor incriminate in legiuirile penale din cele mai vechi timpuri.

In vechiul drept roman, exista reglementari foarte detaliate referitor la aceste infractiuni; cum ar fi Pravilele lui Vasile Lupu si Matei Basarab, condicile penale ale lui Alexandru Sturza in Moldova si a lui Barbu Stirbei din Muntenia.

Codul penal roman de la 1865 cuprindea in capitolul referitor la „Crime si delicte contra proprietatiilor” numeroase incriminari inspirate din Codul penal prusac (art.306-380) menite sa asigure intr-un mod mai sever ocrotirea patrimoniului.[2] Ulterior, viitorul Cod penal avea sa restranga in limitele firesti toate infractiunile contra patrimoniului, grupandu-le in functie de obiectul lor juridic. Astfel, Codul penal de la 1936 cuprindea in Cartea a II-a, Titlul XIV „Infractiuni contra patrimoniului” sistematizata in 5 capitole astfel, Cap.I Furtul, Cap.II Talharia si pirateria, Cap.III Delicte contra patrimoniului prin nesocotirea increderii, Cap.IV Stramutarea de hotare, desfiintarea semnelor de hotar, stricaciuni si alte tulburari aduse proprietatii; Cap. V Jocul de noroc, loteria si specula contra economiei publice.

Asadar, prin acest Cod penal au avut loc schimbari majore in toate domeniile dreptului dar cu precadere asupra dreptului penal in concordanta cu ideologia vremii si cu modul de a concepe existenta proprietatii; reglamentari similare cu ale tuturor tarilor situate pe aceeasi pozitie.[4]Decretul nr.192/1950 a marcat momentul in care apare pentru prima data o ocrotire discriminatorie a patrimoniului dupa cum acesta era considerat ”particular” sau „obstesc”.

Prin acest decret a fost introdus un nou capitol in Codul penal din 1936, denumit „Unele infractiuni contra avutului obstesc”. Autorii Codului penal de la 1968 au consacrat mai departe aceasta conceptie de proprietate diferentiata, astfel Titlul III incrimina „Infractiuni contra avutului personal sau particular (art.208-222) iar Titlul IV, pe cele indreptate contra avutului obstesc (art.223-235), acesta din urma bucurandu-se de o protectie juridica speciala.

Prin adoptarea Constitutiei din 1991 s-a considerat ca Titlul IV din Codul penal este abrogat, considerandu-se ca neconstitutionala protectia juridica speciala pentru avutul public (avutul obstesc).

Prin Decizia nr.1/1993 ⁵ Curtea Constitutionala a statuat ca dispozitiile din Codul Penal referitoare la infractiuni contra avutului obstesc sunt abrogate partial ca neconstitutionale si in consecinta urmeaza a se aplica numai la bunurile ce formeaza obiectul proprietatii publice. Conform art.1 pct.100 din Legea nr 140/1996 de modificare si completare a Codului penal, a fost abrogat intreg Titlul V, cuprinzand infractiuni contra avutului obstesc.

Ca urmare a acestor modificari se respecta principiul constitutional privind ocrotirea si garantarea in mod egal a proprietatii, indiferent de titular, iar faptele indreptate contra patrimoniului public sau privat sunt pedepsite prin deciziile cuprinse in Titlul III „Infractiuni contra patrimoniului” (art.208-222) in noul Cod penal.[7]In dreptul intern infractiunile contra patrimoniului isi releva actualitatea printr-o frecventa care depaseste cu mult celalalte incalcari ale legii penale, datele statistice aratand ca acest tip de infractiune detine prioritatea in ansamblul fenomenului infractional din tara noastra.[8]