Exceptiile de procedura si exceptia puterii de lucru judecat
Codul de procedura civila reglementeaza în mod expres unele exceptii de procedura. Dar orice incident procedural poate fi invocat pe calea exceptiei. În aceasta sectiune Codul de procedura civila reglementeaza câteva din cele mai importante exceptii. Art. 158 C. proc. civ. este consacrat exceptiei de necompetenta.
Exceptia de necompetenta este mijlocul procedural prin care partea chemata în fata instantei necompetente poate solicita acesteia sa se desesizeze si sa trimita cauza spre solutionare la instanta de judecata sau la organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii. Cel mai adesea, exceptia de necompetenta se invoca de catre pârât, întrucât el este mai întâi afectat prin chemarea în fata altei instante decât cea competenta. Exceptia de necompetenta absoluta poate fi invocata însa si de procuror si chiar de catre instanta din oficiu.
Regimul juridic al exceptiei pe care o analizam este determinat de natura normelor de competenta încalcate. În mod evident, nesocotirea normelor de competenta absoluta atrage dupa sine o necompetenta absoluta, iar transgresarea normelor dispozitive privitoare la competenta genereaza numai o necompetenta relativa.
Exceptia de necompetenta se solutioneaza de catre instanta sesizata cu actiunea principala, conform principiului "judecatorul acţ 12512y246m ;iunii este si judecatorul exceptiei". Instanta trebuie sa solutioneze însa exceptia de necompetenta cu prioritate fata de alte exceptii de procedura. Problema ordinii în care trebuie sa fie solutionate exceptiile de procedura a fost examinata deja pe larg într-o alta parte a lucrarii. Totusi se cuvine sa aratam, în acest context, ca instanta este obligata sa puna în discutia prealabila a partilor exceptia de necompetenta. Numai în acest fel se pot ocroti si garanta drepturile procedurale recunoscute partilor. În caz contrar, hotarârea pronuntata poate fi cenzurata prin intermediul cailor de atac si poate conduce la casarea solutiei adoptate în aceste conditii.
Asupra exceptiei de necompetenta instanta se pronunta, dupa caz, printr-o încheiere sau printr-o hotarâre. Încheierea se pronunta în cazul respingerii exceptiei de necompetenta, respectiv în toate acele împrejurari în care instanta gaseste exceptia ca neîntemeiata. Pronuntarea unei asemenea solutii are ca efect rezolvarea în continuare a cauzei de catre instanta sesizata. Împotriva încheierii de respingere a exceptiei partea interesata poate exercita calea ordinara de atac a apelului si recursului [art. 158 alin. (2) C. proc. civ.]. Aceasta cale procedurala poate fi exercitata numai odata cu fondul cauzei. Solutia este expres prevazuta de art. 158 alin. (2) C. proc. civ. în scopul de a evita tergiversarea nejustificata a judecatii prin exercitarea separata a caii ordinare de atac. Dar, o data cu exercitarea caii de atac împotriva hotarârii de fond partea interesata va putea invoca toate motivele sale de nemultumire în legatura cu modul de rezolvare a exceptiei de necompetenta.
În cea de-a doua ipoteza - admiterea exceptiei de necompetenta - instanta se pronunta printr-o hotarâre de declinare a competentei. Hotarârea de declinare a competentei are drept efect nu numai dezînvestirea instantei sesizate, ci si trimiterea cauzei la instanta sau organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii. Trimiterea cauzei la instanta sau organul cu atributii jurisdictionale competent potrivit legii se dispune însa numai dupa ce hotarârea de declinare a ramas irevocabila. De la aceasta regula exista si o exceptie. Astfel, potrivit art. 158 alin. (4). C. proc. civ. trimiterea dosarului, dupa caz, instantei competente sau altui organ cu activitate jurisdictionala competent, nu este împiedicata de exercitarea caii de atac de catre partea care a obtinut declararea necompetentei. O exceptie a caror justificari nici nu mai trebuie demonstrate în mod deosebit. Ea este întemeiata pe necesitatea continuarii cursului judecatii în acele situatii în care calea de atac a fost exercitata tocmai de partea careia i s-a admis exceptia de necompetenta si care prin aceasta atitudine dovedeste o evidenta rea-credinta.
Hotarârea de declinare a competentei poate fi atacata cu recurs în termen de 5 zile de la pronuntare. Dar din acest punct de vedere - al exercitarii cailor de atac - legislatia noastra procesuala nu contine derogari deosebite de la dreptul comun în materie.
Hotarârea de declinare a competentei produce un dublu efect: de dezînvestire a instantei sesizate cu actiunea principala si de învestire a altei instante sau organ cu atributii jurisdictionale. Efectul de dezînvestire are un caracter general, în sensul ca el se produce în toate cazurile în care instanta admite exceptia de necompetenta. Învestirea unui alt organ poate avea loc însa numai în acele împrejurari în care litigiul este de competenta unei alte instante sau a unui organ cu atributii jurisdictionale. Aceasta solutie rezulta în mod neechivoc din dispozitiile cuprinse în art. 158 alin. (1) C. proc. civ., care impune instantei sesizate "sa stabileasca instanta competenta ori, daca este cazul, un alt organ cu activitate jurisdictionala competent". În acelasi sens sunt si dispozitiile art. 158 alin. (3) C. proc. civ. Potrivit acestui din urma text, instanta care se declara necompetenta trebuie sa trimita dosarul "instantei competente sau, dupa caz, altui organ cu activitate jurisdictionala competent ...". Prin urmare, daca litigiul este de competenta unui organ fara atributii jurisdictionale instanta nu poate dispune declinarea competentei. Într-o asemenea situatie solutia care se impune, asa cum s-a remarcat si în doctrina, este respingerea actiunii ca gresit îndreptata.
O alta exceptie importanta este litispendenta. Litispendenta reprezinta situatia procesuala în care doua sau mai multe instante de fond, deopotriva competente, sunt sesizate cu aceeasi cauza civila. Ea reprezinta o împrejurare anormala în opera de înfaptuire a justitiei, întrucât poate determina pronuntarea unor hotarâri judecatoresti contradictorii.
Mijlocul procedural destinat a înlatura o atare situatie care poate dauna procesului firesc de administrare a justitiei este tocmai exceptia de litispendenta. Într-adevar, potrivit art. 163 alin. (1) C. proc. civ. nimeni nu poate fi chemat în judecata pentru aceeasi cauza, acelasi obiect si de aceeasi parte înaintea mai multor instante.
Din textul comentat rezulta ca litispendenta implica cu necesitate existenta unei triple identitati de parti, obiect si cauza între cele doua actiuni. De fapt litispendenta anticipeaza asupra lucrului judecat. Este si motivul pentru care unii autori considera ca litispendenta este guvernata de aceleasi principii ca si autoritatea lucrului judecat.
Într-adevar, litispendenta si autoritatea lucrului judecat corespund unor finalitati comune: evitarea solutionarii repetate a unor litigii si a posibilitatii pronuntarii unor hotarâri judecatoresti contradictorii. Ele realizeaza un obiectiv de interes public: protectia securitatii si stabilitatii raporturilor sociale. Cu toate acestea, cele doua institutii nu pot fi confundate. Litispendenta este destinata a evita solutionarea cauzei de catre doua sau mai multe instante (bis de eadem re ne sit actio). Autoritatea lucrului judecat are efecte juridice mai puternice, ea având ca scop si conservarea drepturilor recunoscute printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila. Deosebirile dintre cele doua institutii vor fi puse în evidenta si pe plan strict procedural, astfel cum se va vedea în continuare.
Litispendenta implica urmatoarele conditii, ce trebuie întrunite în mod cumulativ:
a) Existenta unei identitati de parti, obiect si cauza. Identitatea dintre cele doua actiuni trebuie sa fie totala: existenta unei strânse legaturi între cele doua actiuni nu poate determina starea de litispendenta, ci numai aceea de conexitate. Partile, obiectul si cauza sunt elementele esentiale prin care se identifica orice actiune civila. Ele au fost studiate deja. Totusi, si în acest context se impun câteva precizari suplimentare.
Exista litispendenta si în cazul în care obiectul unei actiuni este subînteles în cadrul altei actiuni. În acest caz exista doar o identitate partiala de obiect între cele doua actiuni. Situatia este identica în ipoteza în care în cadrul unei actiuni s-au formulat mai multe capete de cerere, iar unul dintre acestea este identic cu cel formulat în cadrul celei de a doua actiuni. Este asa numita litispendenta partiala, admisa atât de jurisprudenta noastra mai veche, cât si de doctrina.
b) Cele doua actiuni trebuie sa se afle pe rolul unor instante deopotriva competente. Litispendenta se poate ivi în cazul sesizarii concomitente sau simultane a doua sau mai multe instante deopotriva competente. Daca una dintre instantele sesizate este necompetenta nu functioneaza exceptia de litispendenta; într-o asemenea împrejurare se va invoca exceptia de necompetenta care primeaza fata de aceea de litispendenta. Aceasta înseamna ca litispendenta se poate ivi numai în cazul competentei relative, iar nu si în cazul competentei absolute.
Pentru a functiona litispendenta mai este necesar ca cele doua sau mai multe cereri sa fie de competenta instantelor române. Litispendenta nu functioneaza în situatia în care una dintre instantele sesizate apartine unei jurisdictii straine. Solutia se întemeiaza, în opinia noastra, pe faptul ca instantele române nu pot sa-si decline competenta în favoarea unor instante straine, întrucât în caz de necompetenta ele trebuie sa respinga actiunea (art. 157 din Legea nr. 105/1992). Prin urmare, instantele române nu pot ordona solutionarea unei cereri de o alta jurisdictie, întrucât altminteri s-ar nesocoti principiul suveranitatii statelor.
Cerinta enuntata mai sus implica si existenta a doua sau mai multor actiuni pe rolul instantelor sesizate. Prin urmare, daca în una din actiuni reclamantul a renuntat la cerere sau la dreptul subiectiv ori daca procesul s-a perimat starea de litispendenta nu mai functioneaza.
În fine, mai este necesar, astfel cum rezulta în mod expres din dispozitiile art. 163 C. proc. civ., ca cele doua sau mai multe actiuni sa fie pendente pe rolul unor instante diferite. Daca cele doua sau mai multe actiuni se afla pe rolul unor sectii ale aceleiasi instante nu functioneaza institutia litispendentei. În mod evident, nici aceasta situatie nu este fireasca si ea trebuie înlaturata, dar nu pe calea exceptiei de litispendenta ci prin "reunirea" cauzelor la sectia competenta potrivit legii.
c) Pricinile trebuie sa se afle în fata instantelor de fond. Aceasta cerinta nu este prevazuta în mod neechivoc de art. 163 C. proc. civ. Totusi ea a fost desprinsa de doctrina din însasi scopul institutiei, acela de a evita pronuntarea unor hotarâri contradictorii. Prin urmare, daca una din cauze se afla în fata instantei de fond, iar alta în fata instantei de recurs nu se va putea invoca litispendenta, ci exceptia puterii lucrului judecat.
În schimb, litispendenta functioneaza în ipoteza în care o cauza se afla în faza judecatii în fond, iar cealalta în apel. Solutia este fireasca întrucât apelul este o cale de atac devolutiva.
Litispendenta constituie o institutie procesuala care este destinata sa contribuie la o mai buna administrare a justitiei. Datorita acestui fapt normele care o consacra trebuie considerate ca având un caracter imperativ. Precizam ca în trecut s-a considerat de catre unii autori ca litispendenta este o institutie de interes privat. În prezent, în raport de dispozitiile art. 163 C. proc. civ. si de finalitatea litispendentei, aceasta nu poate fi caracterizata decât ca o institutie de ordine publica. Natura litispendentei va rezulta cu evidenta si din consideratiile procedurale privitoare la modul de invocare si la efectele litispendentei.
Fiind o exceptie absoluta litispendenta poate fi invocata de oricare dintre parti, de procuror si de instanta din oficiu. De asemenea, potrivit art. 163 alin. (2) C. proc. civ., litispendenta poate fi invocata "în orice stare a pricinii în fata instantelor de fond". Observam ca desi are un caracter absolut, exceptia de litispendenta poate fi invocata numai în fata instantelor de fond. Aceasta este una din particularitatile importante ale exceptiei de litispendenta în raport cu celelalte exceptii absolute.
Exista însa si autori care sustin ca litispendenta poate fi invocata în fata instantelor de fond, dar numai in limine litis. În ceea ce ne priveste consideram nefondata o atare sustinere. Într-adevar, fata de precizarile clare ale art. 163 alin. (2) C. proc. civ., potrivit carora litispendenta poate fi ridicata "în orice stare a pricinii în fata instantelor de fond", solutia contrara nu face altceva decât sa adauge o restrictie neprevazuta de lege, ceea ce ni se pare inadmisibil. Pe de alta parte, opinia pe care o sustinem este conforma si cu finalitatea institutiei, aceea de a evita pronuntarea unor hotarâri judecatoresti contradictorii.
Litispendenta trebuie invocata la instanta cea din urma învestita cu solutionarea cauzei. În acest scop, instanta trebuie sa verifice data înregistrarii cererilor în raport cu actele de la dosar. Ce se întâmpla în cazul în care cererile aflate în situatia de litispendenta au fost înregistrate în aceeasi zi? Legea noastra procesuala nu ne ofera un raspuns la aceasta întrebare particulara. Totusi asemenea situatii se pot ivi uneori în practica. De aceea s-a opinat de doctrina mai veche ca într-o asemenea situatie prioritatea trebuie acordata instantei "mai înaintata în actele de procedura". Opinam si noi ca solutia enuntata este singura rationala, caci altminteri este aproape imposibil de determinat întâietatea în timp a unei actiuni fata de alta.
În cazul admiterii exceptiei de litispendenta cauza se va trimite la instanta mai întâi învestita. Aceasta regula este enuntata în mod expres de art. 163 alin. (3) C. proc. civ. Textul mentionat face si o exceptie de la aceasta regula. Exceptia vizeaza situatia în care au fost sesizate cu aceeasi pricina instante de grad diferit. În acest caz dosarul se va trimite spre solutionare la instanta mai mare în grad.
Hotarârea privitoare la trimiterea cauzei la instanta mai întâi învestita are efecte asemanatoare cu aceea privitoare la declinarea de competenta. De aceea s-a si subliniat în doctrina ca efectul hotarârii de admitere a exceptiei de litispendenta este declinatoriu. Solutia se întemeiaza pe constatarea ca hotarârea de admitere a exceptiei determina dezînvestirea instantei în fata careia s-a invocat situatia de litispendenta. Daca instanta constata întrunirea tuturor conditiilor cerute de lege pentru existenta litispendentei trimiterea cauzei la instanta mai întâi învestita, respectiv la instanta mai înalta în grad, este obligatorie. Litispendenta presupune însa ca ambele instante sa fie deopotriva competente, întrucât în caz contrar va avea prioritate exceptia de necompetenta. Prin urmare, noi apreciem ca un examen sumar al competentei instantelor se impune din partea instantei în fata careia s-a invocat exceptia de litispendenta. De aceea, în cazul când se constata ca instanta mai întâi învestita nu este competenta în mod absolut exceptia de litispendenta urmeaza sa fie respinsa. Hotarârea prin care se dispune trimiterea cauzei la instanta mai întâi învestita nu este si nici nu poate fi obligatorie pentru instanta mai întâi învestita. Aceasta deoarece fiecare instanta este suverana în a statua asupra propriei sale competente.
Hotarârea de admitere a exceptiei de litispendenta poate fi atacata prin intermediul cailor ordinare de atac, potrivit regulilor de drept comun.
În cazul respingerii exceptiei de litispendenta instanta se va pronunta printr-o încheiere. Nici aceasta încheiere nu este supusa unor reguli derogatorii de la dreptul comun. Prin urmare, încheierea de respingere a exceptiei de litispendenta va putea fi atacata cu apel sau recurs, dar numai o data cu fondul cauzei.
O alta exceptie importanta este aceea de conexitate. Ea reprezinta o institutie destinata a servi, alaturi de litispendenta, la o mai buna administrare a justitiei prin evitarea posibilitatilor virtuale de pronuntare a unor hotarâri judecatoresti contradictorii. Cu toate asemanarile si finalitatile comune a celor doua institutii deosebirile sunt si ele semnificative sub multiple aspecte. Conexitatea implica existenta unor litigii diferite. Aceasta constituie si nota distinctiva a conexitatii în raport cu situatia de litispendenta.
Cu alte cuvinte, în cazul conexitatii ne aflam în prezenta unor actiuni diferite, dar care pentru o mai buna administrare a justitiei se impune sa fie reunite. În schimb, în cazul litispendentei, jonctiunea cauzelor se impune spre a se evita, în esenta, o dubla judecata în una si aceeasi cauza. Din dispozitiile art. 164 C. proc. civ. pot fi desprinse si explicitate si conditiile conexitatii. Aceste conditii se refera la:
a) Existenta a doua sau mai multe cauze pendinte la aceeasi instanta, sau la instante diferite, de acelasi grad, în care sa figureze cel putin o parte comuna. În legatura cu aceasta conditie esentiala a conexitatii remarcam ca ea vizeaza îndeosebi aspectul subiectiv al institutiei, respectiv partile din cele doua sau mai multe actiuni. Din acest punct de vedere, legea impune cerinta ca cel putin una din parti sa fie comuna în cele doua sau mai multe actiuni pendente în fata instantelor judecatoresti. Cerinta enuntata este statornicita printr-o exprimare neechivoca a legiuitorului, art. 164 alin. (1) C. proc. civ. referindu-se la posibilitatea conexarii pricinilor în care "sunt aceleasi parti sau chiar împreuna cu alte parti". Prin urmare, daca într-o cauza civila nu figureaza cel putin una dintre partile dintr-un alt proces conexitatea este inoperanta.
b) Existenta unei strânse legaturi de obiect si cauza între cele doua sau mai multe procese. Conditia triplei identitati de parti, obiect si cauza între cele doua actiuni nu este ceruta în cazul conexitatii, astfel cum ea este impusa de lege în cazul litispendentei sau al autoritatii lucrului judecat. De aceea, trebuie remarcat ca prin conexare actiunile îsi pastreaza întreaga lor individualitate si nu se realizeaza o contopire a acestora într-un singur proces. Actiunile conexate sunt si ramân distincte, doar judecata lor se face de aceeasi instanta.
Drept urmare, pretentiile formulate în cele doua actiuni nu trebuie sprijinite cu necesitate pe aceleasi motive de fapt si de drept; este suficient un izvor comun juridic sau numai acelasi obiect ori numai aceeasi cauza.
Exemplele care pot justifica conexarea pricinilor civile pot fi dintre cele mai diverse. Cu titlu de exemplu mentionam câteva asemenea situatii: cazul unei actiuni pentru executarea prestatiei stabilite de parti într-un contract si al celeilalte parti pentru anularea sau rezilierea acelui contract; cazul a doua actiuni exercitate de victimele unui accident de circulatie împotriva aceluiasi pârât; actiunea de partaj succesoral si actiunea promovata de unii dintre mostenitori pentru reductiunea donatiilor excesive etc. Totusi, între cele doua sau mai multe cauze trebuie sa existe o asemenea legatura încât conexarea cauzelor sa se impuna spre a se asigura o mai buna judecata, anume în sensul de a se evita posibilitatea pronuntarii unor hotarâri judecatoresti contradictorii si pentru a se realiza economie de timp si de cheltuieli.
Reunirea pricinilor este atributul exclusiv al instantei în fata careia s-a ridicat exceptia de conexitate. Pentru a se pronunta asupra exceptiei instanta va trebui sa aprecieze daca reunirea cauzelor este de natura sa conduca la o mai buna administrare a justitiei. Acest drept de apreciere nu are, astfel cum judicios s-a subliniat, un caracter nelimitat. O prima limitare decurge din faptul ca prorogarea de competenta nu poate opera împotriva regulilor imperative privitoare la atributiile instantelor judecatoresti si nici între organe de jurisdictie care fac parte din sisteme diferite. În al doilea rând, conexitatea este limitata la acele cazuri în care între obiectul si cauza celor doua actiuni exista o strânsa legatura. Pe de alta parte, trebuie sa recunoastem si instantelor de control, în anumite circumstante, dreptul de a verifica legalitatea reunirii într-un singur proces a doua sau mai multe actiuni.
Dar în ce circumstante se poate exercita un asemenea control? Justitia nu se înfaptuieste prin "aprecieri" arbitrare si sustrase oricarui control. Iata de ce consideram ca dreptul de apreciere al instantei care a dispus conexarea poate fi cenzurat pe calea controlului judiciar ori de câte ori s-a procedat la o reunire abuziva a pricinilor, respectiv a acelor cauze între care nu exista strânsa legatura de obiect si cauza la care se refera art. 164 alin. (1) C. proc. civ.
Exceptia de conexitate are un regim juridic particular în raport cu alte exceptii de procedura. Înainte de a prezenta acest regim juridic al conexitatii este necesar sa precizam ca normele care o reglementeaza nu au un caracter imperativ. Aceasta concluzie este dedusa de doctrina si jurisprudenta din împrejurarea ca legea îi confera judecatorului un drept de apreciere asupra necesitatii reunirii cauzelor conexe. Cu toate acestea, trebuie sa remarcam ca exceptia de conexitate are unele trasaturi care o apropie de exceptiile absolute. Pe de alta parte, nu se poate ignora faptul ca institutia conexitatii a fost reglementata ca atare de legiuitor spre a servi unui interes general, acela al unei bune administrari a justitiei. Prin aceste trasaturi, conexitatea ocupa în sistemul exceptiilor de procedura un loc particular, situându-se mai degraba pe terenul intermediar dintre exceptiile absolute si cele relative.
O prima problema care trebuie analizata în legatura cu regimul juridic al exceptiei de conexitate este aceea a persoanelor care o pot invoca. Din acest punct de vedere însa nu se ridica probleme deosebite, caci raspunsul la aceasta întrebare ni-l ofera chiar art. 164 alin. (2) C. proc. civ. Potrivit acestui text, întrunirea poate fi facuta de judecator chiar daca partile nu au cerut-o. Prin urmare, exceptia de conexitate poate fi invocata nu numai de parti, ci si de instanta din oficiu.
Exceptia de conexitate poate fi invocata numai daca actiunile vizate de aceasta situatie procesuala se afla în fata unor instante de acelasi grad. Aceasta cerinta rezulta în mod explicit din prevederile art. 164 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, conexitatea nu poate fi invocata cu succes daca una din pricini se afla pe rolul unei instante de fond, iar alta formeaza obiectul apelului sau recursului. În schimb, astfel cum s-a decis si în jurisprudenta noastra, este posibila conexarea a doua apeluri sau recursuri.
O problema importanta este si aceea de a determina momentul procesual pâna la care este posibila invocarea exceptiei de conexitate. Într-o parere exprimata în doctrina antebelica s-a sustinut ca exceptia de conexitate poate fi invocata numai în faza preliminara a procesului. Dispozitiile procedurale care reglementeaza exceptia de conexitate nu îndreptatesc însa o atare concluzie. Într-adevar, o atare interpretare restrictiva nu poate fi desprinsa din dispozitiile art. 164 C. proc. civ. Prin urmare, exceptia de litispendenta poate fi invocata în tot cursul dezbaterilor în fata primei instante.
Exceptia de conexitate are ca efect, în caz de admitere a acesteia, trimiterea cauzei spre solutionare la instanta mai întâi învestita. În aceste conditii, se realizeaza practic o prorogare legala de competenta. Instanta la care s-a trimis cauza spre conexare nu este tinuta de aprecierea facuta de cealalta instanta; ea poate aprecia asupra oportunitatii jonctiunii cauzelor. În cazul în care instanta de trimitere respinge conexarea, ea va retrimite cauza instantei desesizate, iar în acest mod se poate crea un conflict negativ de competenta.
De la regula potrivit careia în caz de admitere a exceptiei, cauza se trimite la instanta mai întâi sesizata exista si o exceptie. Într-adevar, potrivit art. 164 alin. (3) C. proc. civ. dosarul va fi trimis instantei mai întâi investita, afara numai daca amândoua partile cer trimiterea lui la una din celelalte instante. O atare întelegere între parti nu este totusi posibila, astfel cum dispune în mod expres art. 164 alin. (4) C. proc. civ., când "una din pricini este de competenta unei instante si partile nu o pot înlatura". Pentru o asemenea ipoteza jonctiunea cauzelor se va face la instanta competenta în mod absolut. Aceste dispozitii procedurale confirma si ele teza inadmisibilitatii de prorogare de competenta împotriva regulilor de ordine publica privitoare la atributiile instantelor judecatoresti. Mentionam ca în cazul respingerii exceptiei de conexitate instanta se pronunta printr-o încheiere si procedeaza la solutionarea în continuare a cauzei.
Exceptia puterii lucrului judecat constituie neîndoielnic una dintre cele mai importante exceptii de procedura. Ea este reglementata ca atare în art. 166 C. proc. civ. Dar de institutia lucrului judecat se ocupa si Codul civil în art. 1201. Potrivit acestui text: "Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecata are acelasi obiect, este întemeiata pe aceeasi cauza si este între aceleasi parti, facute de ele si în contra lor în aceeasi calitate". Acest text este situat în Capitolul IX intitulat "Despre probatiunea obligatiilor si a platii" (sectiunea a III-a intitulata "Despre prezumtii") din Titlul III al celei de-a III-a Cartii a Codului civil.
Observam ca în Codul civil lucrul judecat este reglementat ca o prezumtie legala absoluta si irefragabila de conformitate a hotarârii cu adevarul - res judicata pro veritate habetur. La rândul sau, Codul de procedura civila reglementeaza puterea lucrului judecat ca o exceptie de fond, peremptorie si absoluta. Aceasta solutie este o consecinta a conceptiei legiuitorului francez privitoare la reglementarea probelor în cadrul Codului civil, conceptie preluata si de legislatia noastra.
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structureaza lucrul judecat si care-i determina efectele. Aceste elemente rezulta din art. 1201 C. civ., text care se refera la tripla identitate de parti (eadem conditio personarum), obiect (eadem res) si cauza (eadem causa). Semnificatia elementelor de identificare ale actiunii civile, elemente care premerg puterii lucrului judecat, este bine cunoscuta. De aceea, în continuare nu vom reveni asupra semnificatiei notionale a termenilor cu care operam si în acest context.
Primul element al puterii lucrului judecat se refera la identitatea de obiect. Pentru a exista autoritate de lucru judecat este necesar ca obiectul din cea de-a doua actiune sa fie identic. Acest lucru se poate verifica prin raportarea statuarilor cuprinse în dispozitivul hotarârii cu obiectul determinat în cea de-a doua actiune
Al doilea element esential al puterii lucrului judecat vizeaza identitatea de cauza. Acest element nu trebuie confundat cu dreptul subiectiv si nici cu mijloacele de dovada ale acestuia. Cauza rezida în fundamentul juridic al actiunii si se materializeaza practic, astfel cum sustin si alti autori în "situatia de fapt calificata juridic".
Cauza reprezinta justificarea pretentiei promovate în justitie. Astfel cum a aratat si P. Vasilescu "aceasta ratiune consta dintr-un fapt juridic, care formeaza baza dreptului cerut. Fara aratarea cauzei pretentia ar fi arbitrara". În doctrina s-a mai subliniat si necesitatea deosebirii dintre cauza si mijloacele de sustinere ale acesteia. Acelasi autor iesean remarca în aceasta privinta ca în timp ce "cauza este temeiul de drept al pretentiei", "mijloacele de sustinere sunt pricina cauzei cu înfatisarile ei deosebite, care lamureste cauza, o dovedeste
Cea de-a treia conditie a puterii lucrului judecat este formulata si ea în mod expres de art. 1201 C. civ., text care pretinde ca judecata sa aiba loc "între aceleasi parti, facute de ele sau contra lor în aceeasi calitate". Acest text evoca, astfel cum judicios s-a remarcat, un principiu juridic, logic si moral. Este vorba aici de aplicatiunea principiului relativitatii lucrului judecat. Acest principiu reprezinta o transpunere pe plan procesual a unui cunoscut principiu de drept civil si în conformitate cu care conventiile n-au efect decât între partile contractante (art. 973 C. civ.). Tot astfel si în materie procesuala este logic si echitabil ca hotarârea judecatoreasca sa produca efecte numai între partile litigante; ea nu trebuie sa creeze situatii avantajoase pentru terti, dar nici sa dauneze acestora.
Mai întâi este necesar sa precizam ca legea civila are în vedere participarea unei persoane la activitatea judiciara în calitate de parte. Ceea ce intereseaza nu este însa prezenta fizica a partii la judecata, ci dobândirea calitatii de parte în proces. Pentru aceasta este însa necesar ca partile sa fie legal citate, astfel ca fiecare dintre ele sa aiba efectiv posibilitatea de a-si exercita toate drepturile procedurale. O hotarâre pronuntata în lipsa are din punct de vedere procedural aceeasi valoare cu hotarârea pronuntata în contradictoriu, cu conditia evidentiata deja, anume aceea ca partile sa fi fost legal citate. Drept urmare, persoana care absenteaza de la judecata este prezenta din punct de vedere juridic, daca a fost legal citata sau se înfatiseaza printr-un reprezentant; dar acesta din urma desi este prezent fizic în instanta, totusi nu devine parte în proces, exceptând situatia când participa la activitatea judiciara într-o dubla calitate, respectiv atât în nume propriu, cât si în calitate de mandatar.
Puterea lucrului judecat constituie, în mod incontestabil, o calitate care se ataseaza hotarârii judecatoresti. Doctrina si jurisprudenta au precizat însa categoriile de hotarâri judecatoresti care se bucura de putere de lucru judecat. În general, se considera ca pentru ca o hotarâre judecatoreasca sa se bucure de putere de lucru judecat ea trebuie sa îndeplineasca anumite conditii, respectiv:
a) sa fie pronuntata de o instanta româna;
b) sa fie pronuntata în materie contencioasa;
c) sa dezlege fondul cauzei.
Puterea de lucru judecat vizeaza atât hotarârile de admitere, cât si cele de respingere ale actiunii. De asemenea, puterea de lucru judecat trebuie recunoscuta si cu privire la cererile incidente solutionate de catre instanta (interventii, chemari în garantie, cereri reconventionale etc.). Aceeasi calitate trebuie sa fie recunoscuta si hotarârilor partiale, precum si hotarârilor provizorii. Acestea din urma reprezinta o categorii aparte de hotarâri judecatoresti, în sensul ca ele îsi pastreaza întreaga eficienta juridica atâta timp cât se mentin si situatiile care au justificat adoptarea masurilor respective (regula materializata si în adagiul rebus sic stantibus). Asa este cazul hotarârilor privitoare la plata pensiilor de întretinere, încredintarea copiilor sau la plata unor despagubiri civile pentru repararea daunelor cauzate prin vatamarea corporala a victimei. O data însa ce faptele ce au stat la baza deciziei judecatoresti au suferit modificari hotarârea judecatoreasca poate fi revocata sau modificata în mod corespunzator.
|
