FAPTA ILICITA CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGATII

FAPTA ILICITĂ CAUZATOARE DE PREJUDICII, IZVOR DE OBLIGAŢII

- RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ -

6.1. Notiunea de raspundere civila

Raspunderea civila este o forma a raspunderii juridice, care consta într-un raport juridic obligational, con 727q161h form caruia o persoana are datoria de a repara prejudiciul cauzat alteia prin fapta sa sau prejudiciul de care este tinuta raspunzatoare prin dispozitiile legale.[1]

Într-o alta formulare[2], raspunderea civila a fost definita ca fiind o institutie juridica alcatuita din totalitatea normelor de drept prin care se reglementeaza obligatia oricarei persoane de a repara prejudiciul cauzat altuia prin fapta sa extracontractuala sau contractuala, ori pentru care este chemata de lege sa raspunda.

Raspunderea civila este de doua feluri:

raspundere civila contractuala

raspundere civila delictuala

Raspunderea civila contractuala apare în cazul nerespectarii clauzelor unei conventii.

Raspunderea civila delictuala se concretizeaza într-o obligatie de reparare a unui prejudiciu cauzat printr-o fapta ilicita.

6.2. Reglementarea legala a raspunderii civile delictuale

Sediul materiei raspunderii civile delictuale îl constituie dispozitiile art. 998 - 1003 Cod civil.

Potrivit art. 998 Cod civil, orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara, iar art. 999 Cod civil precizeaza ca omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.

6.3. Natura juridica a raspunderii civile delictuale

Fapta ilicita declanseaza o raspundere civila delictuala, al carei continut îl constituie obligatia civila de reparare a prejudiciului cauzat[3].

Raspunderea civila delictuala este o sanctiune specifica dreptului civil care se aplica pentru savârsirea unei fapte ilicite cauzatoare de prejudicii, nu în considerarea persoanei care a savârsit fapta ilicita ci a patrimoniului acesteia.

6.4. Felurile raspunderii civile delictuale

Raspunderea civila delictuala este de mai multe feluri, respectiv:

raspunderea pentru fapta proprie (art. 998 - 999 Cod civil);

raspunderea pentru fapta altei persoane:

raspunderea parintilor pentru faptele ilicite savârsite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 Cod civil);

raspunderea comitentilor pentru prejudiciile cauzate de prepusii lor în functiile încredintate (art. 1000 alin. 3 Cod civil);

raspunderea institutorilor si mestesugarilor pentru prejudiciile cauzate de elevii si ucenicii aflati sub supravegherea lor (art. 1000 alin. 4 cod civil).

Raspunderea pentru lucruri, edificii si animale:

raspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, în general (art. 1000 alin. 1 Cod civil);

raspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele aflate în paza juridica a unei persoane (art. 1001 Cod civil);

raspunderea proprietarului unui edificiu pentru prejudiciile cauztae ca urmare a ruinei edificiului ori a unui viciu de constructie (art. 1002 Cod civil).

6.5. Raspunderea pentru fapta proprie

6.5.1. Reglementare

Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie este reglementata de Codul civil român în art. 998 - 999.

Art. 998 Cod civil dispune ca "orice fapta a omului, care cauzeaza altuia prejudiciu, obliga pe acela din a carui greseala s-a ocazionat, a-l repara", iar art. 999 Cod civil prevede ca "omul este responsabil nu numai pentru prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar si de acela ce a cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa".

6.5.2. Conditiile generale ale raspunderii

Din analiza textelor art. 998 si 999 Cod civil, rezulta ca pentru angajarea raspunderii civile delictuale se cer întrunite cumulativ urmatoarele conditii:

existenta unui prejudiciu;

existenta unei fapte ilicite;

existenta unui raport de cauzalitate între fapta ilicita si prejudiciu;

existenta vinovatiei celui ce a cauzat prejudiciul, constând în intentia, neglijenta sau imprudenta cu care a actionat.

Alaturi de aceste elemente, în literatura de specialitate[4] s-a sustinut si necesitatea existentei capacitatii delictuale a celui care a cauzat prejudiciul.

Alti autori[5] au argumentat în sensul ca aceasta conditie trebuie analizata numai ca un element al vinovatiei autorului faptei ilicite si nu ca o conditie distincta a raspunderii civile delictuale.

Într-o alta opinie [6]s-a precizat ca existenta capacitatii delictuale a celui ce a savârsit fapta ilicita poate fi examinata separat, dupa cum poate fi considerata un element implicat în conditia vinovatiei.

6.6. Prejudiciul

6.6.1.Definitie

Prejudiciul, calificat ca o conditie sine qua non[7], este definit ca fiind efectul negativ suferit de o anumita persoana, ca urmare a faptei ilicite savârsite de o alta persoana.

Alti autori au apreciat ca prejudiciul reprezinta rezultatele daunatoare, de antura patrimoniala sau nepatrimoniala, efecte ale încalcarii drepturilor subiective si intereselor legitime ale unei persoane.

Prejudiciul este cel mai important element al raspunderii civile delictuale, conditie necesara si esentiala a acesteia, deoarece atât timp cât o persoana nu a fost prejudiciata, ea nu are dreptul de a pretinde nici o reparatie, pentru ca nu poate face dovada unui interes.

6.6.2. Clasificarea prejudiciului

Prejudiciul se clasifica în functie de mai multe criterii, respectiv:

dupa natura sa: prejudiciu patrimonial si prejudiciu nepatrimonial;

dupa durata producerii: prejudiciul este instantaneu sau succesiv;

dupa cum putea sau nu sa fie prevazut în momentul producerii: prejudiciu previzibil si prejudiciu imprevizibil.

Prejudiciul patrimonial este acel prejudiciu al carui continut poate fi evaluat în bani. De exemplu, distrugerea unui bun, pierderea capacitatii de munca.

Prejudiciul nepatrimonial este acel prejudiciu care nu este susceptibil de evaluare în bani. De exemplu, atingerea adusa onoarei si demnitatii persoanei, suferinta fizica provocata de un accident.

Rezultând din atingerea unor valori morale ale omului, prejudiciile nepatrimoniale sunt numite daune morale.

În deplin consens cu recomandarile facute de Consiliul Europei cu privire la repararea daunelor morale, cu ocazia Colocviului tinut sub auspiciile sale la Londra în 1969, doctrina si jurisprudenta româna au acceptat ca o atare raspundere civila nepatrimoniala contribuie si la reducerea compensatorie a suferintelor fizice si psihice încercate de partile vatamate prin lovirile, vatamarile, mutilarile, desfigurarile, restrângerea posibilitatilor de a duce o viata normala ori alte asemenea situatii determinate de vatamarea integritatii, a sanatatii ori cauzarea mortii unei persoane apropiate.

Punerea de acord a jurisprudentei române cu legislatia comunitara europeana referitoare la repararea daunelor morale, a determinat concluzia ca o atare despagubire de "compensare" sau "satisfactie" a victimei, sa fie recunoscuta, exclusiv, în cadrul infractiunilor contra vietii, integritatii si sanatatii persoanei, libertatii persoanei, a acelora prin care s-au adus atingeri grave personalitatii umane si a raporturilor de familie.

Prejudiciul instantaneu este acea consecinta daunatoare care se produce dintr-o data sau într-un interval de timp scurt.

Prejudiciul succesiv consta în consecinta daunatoare care se produce continuu sau esalonat în timp.

Prejudiciul previzibil este acel prejudiciu care a putut sa fie prevazut la momentul savârsirii faptei ilicite.

Prejudiciul imprevizibil este acel prejudiciu care nu a putut sa fie prevazut la momentul savârsirii faptei ilicite.

6.6.3. Conditiile repararii prejudiciului

Prejudiciul da dreptul victimei de a cere obligarea autorului faptei ilicite la reparare, daca sunt îndeplinite, cumulativ, doua conditii:

prejudiciul sa fie cert;

prejudiciul sa nu fi fost reparat înca.

6.6.3.1. Caracterul cert al prejudiciului

Prejudiciul este cert atunci când este sigur atât sub aspectul existentei cât si al întinderii sale.

Este considerat cert, prejudiciul actual precum si prejudiciul viitor, adica acel prejudiciu care apare dupa solutionarea actiunii în despagubire, în masura în care sunt sigure atât aparitia acestui prejudiciu, cât si posibilitatea de a fi determinat.

6.6.3.2. Prejudiciul sa nu fi fost reparat înca

Analiza acestei conditii se face în raport de trei posibile situatii, respectiv:

Daca victima primeste o pensie de invaliditate sau pensie de urmas, acordata de Asigurarile sociale, pentru repararea prejudiciului ea va fi îndreptatita sa formuleze actiune în raspundere civila delictuala având ca obiect diferenta de prejudiciu care nu este acoperita de plata acestei pensii.[11]

.Daca victima primeste indemnizatie de asigurare, se fac urmatoarele distinctii:

indemnizatia de asigurare primita de victima de la asigurator, în calitate de persoana asigurata pentru o asigurare de persoane, se cumuleaza cu despagubirile datorate de autorul faptei ilicite;

indemnizatia de asigurare primita de victima de la asigurator, în calitate de persoana asigurata pentru o asigurare de bunuri, nu se cumuleaza cu despagubirile datorate de autorul faptei ilicite; în acest caz autorul faptei ilicite poate fi obligat la plata unei despagubiri reprezentând diferenta dintre prejudiciu si indemnizatia de asigurare;

daca autorul faptei ilicite are calitatea de asigurat, în cadrul unei asigurari facultative sau obligatorii de raspundere civila, asiguratorul va putea fi obligat sa plateasca despagubiri victimei, iar victima îl va actiona pe autorul faptei ilicite doar pentru diferenta dintre prejudiciu si suma primita de la asigurator.

Daca victima primeste o suma de bani de la o terta persoana, cu titlu de ajutor, va putea sa solicite si plata de despagubiri de la autorul faptei ilicite, iar daca tertul a platit în locul autorului faptei ilicite, victima va putea sa pretinda de la autor diferenta dintre prejudiciu si suma primita de la tert.

6.6.4. Principiile repararii prejudiciului

Repararea prejudiciului se poate realiza prin conventia partilor sau prin intentarea unei actiuni în justitie pentru plata despagubirilor.

Pe cale conventionala, victima si autorul faptei ilicite pot sa încheie în mod valabil o conventie prin care sa stabileasca atât întinderea despagubirilor, cât si modalitatea de plata a acestora.

Daca între parti nu a intervenit o asemenea conventie, victima se va adresa instantei de judecata cu o actiune având ca obiect plata despagubirilor.

În cadrul unei astfel de actiuni, repararea prejudiciului se face în functie de urmatoarele principii:

principiul repararii integrale a prejudiciului;

principiul repararii în natura a prejudiciului.

6.6.4.1. Principiul repararii integrale a prejudiciului

Restabilirea situatiei anterioare savârsirii faptei ilicite justifica principiul repararii integrale a prejudiciului ca un principiu fundamental al raspunderii civile delictuale.

La repararea integrala a unui prejudiciu, urmeaza a fi avute în vedere urmatoarele aspecte:

este supusa repararii atât paguba efectiva - damnum emergens -, cât si beneficiul nerealizat - lucrum cesans-[12];

se repara atât prejudiciul previzibil cât si prejudiciul imprevizibil;

În stabilirea întinderii despagubirilor nu are relevanta starea materiala a victimei sau a autorului faptei ilicite[13]

Prejudiciul trebuie sa fie reparat în întregime, indiferent de forma sau gradul de vinovatie.

6.6.4.2. Principiul repararii în natura a prejudiciului

Repararea în natura a prejudiciului consta într-o activitate sau operatie materiala, concretizata în restituirea bunurilor însusite pe nedrept, înlocuirea bunului distrus cu altul de acelasi fel, remedierea stricaciunilor sau defectiunilor cauzate unui lucru, distrugerea sau ridicarea lucrarilor facute cu încalcarea unui drept al altuia, etc.[14]

Sub aspectul reglementarii, principiul repararii în natura nu este consacrat în Codul civil, dar este recunoscut în doctrina si jurisprudenta.

6.6.4.3. Repararea prin echivalent a prejudiciului

Atunci când nu este posibila repararea în natura a prejudiciului , repararea se face prin echivalent.

Repararea prin echivalent este o modalitate subsidiara si compensatorie, devenind aplicabila ori de câte ori repararea în natura a prejudiciului nu este obiectiv posibila.[15]

Repararea prin echivalent se poate face în doua modalitati:

acordarea unei sume globale, care se stabileste prin hotarârea judecatoreasca de obligare la plata despagubirilor;

stabilirea unor prestatii periodice, în forma baneasca, care se platesc victimei, dupa caz, temporar sau viager. De exemplu, în cazul savârsirii unei infractiuni contra persoanei, cauzatoare de vatamari corporale, cu urmarea unei invaliditati temporare, autorul faptei ilicite va fi obligat la plata unor despagubiri periodice catre partea vatamata pâna la data încetarii starii de invaliditate.

În doctrina[16] s-a precizat ca în cazul în care, dupa acordarea despagubirilor prin hotarâre judecatoreasca, se face dovada unor noi prejudicii, având drept cauza aceeasi fapta ilicita, se pot obtine despagubiri suplimentare, fara a se putea invoca autoritatea de lucru judecat a hotarârii anterior pronuntate.

6.6.4.4. Stabilirea despagubirilor în cazul repararii prin echivalent a prejudiciului

întinderea prejudiciului si modul de calcul al echivalentului daunelor se calculeaza la momentul pronuntarii hotarârii judecatoresti de acordare a despagubirilor;

autorul faptei ilicite poate sa fie obligat si la plata dobânzilor la suma stabilita cu titlu de despagubire, iar aceste dobânzi curg din momentul în care hotarârea judecatoreasca a ramas definitiva;

daca fapta ilicita a produs o vatamare a sanatatii sau integritatii corporale, fara consecinte de durata, se vor acorda despagubiri sub forma unei sume globale care sa acopere cheltuielile victimei cu refacerea sanatatii, precum si diferenta dintre venitul pe care victima l-ar fi obtinut si suma de bani primita pe perioada concediului medical;

daca vatamarea sanatatii sau integritatii corporale a produs consecinte de durata, se vor acorda despagubiri sub forma unor prestatii periodice, care prezinta diferenta dintre venitul obtinut anterior vatamarii si venitul obtinut dupa vatamare (pensie, ajutor social);

daca urmarea faptei ilicite consta în decesul victimei, se vor acorda despagubiri care sa acopere cheltuielile medicale si de înmormântare, precum si pentru prejudiciile patrimoniale si morale ale persoanelor aflate în întretinerea victimei.

Instantele judecatoresti investite cu solutionarea unor actiuni având ca obiect plata despagubirilor, în cazul vatamarii integritatii corporale, au decis si în sensul ca  în cazul în care cel vatamat corporal trebuie sa depuna un efort suplimentar, este necesar ca acesta sa primeasca si echivalentul acestui efort, deoarece numai astfel se restabileste situatia anterioara si nu i se impune celui vatamat sa suporte, indiferent sub ce forma, consecintele activitatii ilicite a carei victima a fost. Partea vatamata are dreptul la despagubiri corespunzatoare, chiar si în situatia în care, ulterior producerii prejudiciului, realizeaza la locul de munca aceleasi venit, si chiar mai mare, daca se dovedeste ca datorita invaliditatii a fost nevoita sa faca un efort în plus, care a necesitat pentru compensare, cheltuieli suplimentare de alimentatie si medicatie adecvata.

6.7. Fapta ilicita

6.7.1. Definitie

Pentru angajarea raspunderii civile delictuale este necesara savârsirea unei fapte ilicite, care, în conceptia traditionala avea în structura sa un element obiectiv sau material si un element subiectiv sau psihologic, cu precizarea ca elementul subiectiv a fost, ulterior abandonat. Aceasta înseamna ca în analiza faptei ilicite vom avea în vedere doar elementul obiectiv al acesteia, adica manifestarea exterioara a unei atitudini de constiinta si vointa a unei persoane.

În materia raspunderii civile delictuale, fapta ilicita este definita ca fiind orice fapta prin care, încalcându-se normele dreptului obiectiv, sunt cauzate prejudicii dreptului subiectiv apartinând unei persoane.[18]

În alte formulari, fapta ilicita a fost definita ca fiind actiunea sau inactiunea care are ca rezultat încalcarea drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane[19] sau ca reprezentând un act de conduita prin savârsirea caruia se încalca regulile de comportament în societate.

Desi dispozitiile art. 998 Cod civil se refera la "orice fapta care cauzeaza altuia prejudiciu", în realitate, pentru a fi atrasa raspunderea civila delictuala, fapta trebuie sa fie ilicita.

De exemplu, este ilicita fapta posesorului de rea - credinta, care culege recolta de pe o suprafata de teren care nu-i apartine, producând astfel proprietarului care, potrivit art. 480 Cod civil, are dreptul sa culeaga fructele, o dauna constând în contravaloarea fructelor însusite pe nedrept. În asemenea situatii, sunt întrunite conditiile prevazute de art. 998 Cod civil, iar posesorul este obligat sa restituie proprietarului terenului fructele culese, acesta având obligatia ca, potrivit art. 484 Cod civil, sa plateasca cheltuielile facute pentru obtinerea fructelor.[21]

În acest sens si art. 25 si 35 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice, mentioneaza expres raspunderea pentru fapta ilicita.

Raspunderea civila delictuala opereaza atât în cazul încalcarii unui drept subiectiv, dar si atunci când sunt prejudiciate anumite interese ale persoanei.

În aprecierea caracterului ilicit al faptei trebuie avute în vedere nu numai normele juridice, dar si normele de convietuire sociala, în masura în care reprezinta o continuare a prevederilor legale.

Deoarece drepturile subiective si interesele legitime ale persoanelor sunt numeroase si diferite, la fel sunt si faptele prin care acestea pot fi încalcate.

Legea impune, de regula, obligatia persoanelor de a se abtine de la orice fapta prin care s-ar putea aduce atingere drepturilor subiective si intereselor legitime ale altora.[22] Încalcarea acestei obligatii are loc, în principiu, printr-o activitate pozitiva, prin acte comisive, dar fapta ilicita poate îmbraca si forma unei inactiuni, în acele situatii când, potrivit legii, o persoana este obligata sa îndeplineasca o activitate sau sa savârseasca o anumita actiune.

6.7.2. Trasaturile caracteristice ale faptei ilcite

Fapta ilicita prezinta urmatoarele trasaturi caracteristice:[23]

fapta are caracter obiectiv sau existenta materiala, constând într-o conduita ori manifestare umana exteriorizata;

fapta ilicita este rezultatul unei atitudini psihice;

fapta este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.

6.7.3. Cauzele care înlatura caracterul ilicit al faptei

În anumite situatii, desi fapta ilicita provoaca un prejudiciu altei persoane, raspunderea nu este angajata, deoarece este înlaturat caracterul ilicit al faptei.

Cauzele[24] care înlatura caracterul ilicit al faptei sunt:

legitima aparare;

starea de necesitate;

îndeplinirea unei activitati impuse sau permise de lege;

îndeplinirea ordinului superiorului;

exercitarea unui drept;

consimtamântul victimei.

Legitima aparare este definita în art. 44 Cod penal, reprezinta o fapta savârsita în scopul apararii vietii, integritatii corporale, a sanatatii, libertatii, onoarei sau bunurilor aceluia care exercita apararea, ale altei persoane sau în apararea unui interes general, obstesc, împotriva unui atac ilicit exercitat de o alta persoana, fapta de aparare prin care se pricinuieste atacatorului, agresorului, o asemenea paguba.[25]

O persoana este considerata în legitima aparare daca fapta a fost savârsita în urmatoarele conditii:

exista un atac material, direct, imediat si injust împotriva persoanei care comite fapta;

atacul sa fie îndreptat împotriva unei persoane sau a drepturilor acesteia ori împotriva unui interes general;

atacul sa puna în pericol grav viata, integritatea corporala , drepturile celui atacat ori interesul public;

apararea celui care savârseste fapta ilicita sa fie proportionala cu atacul.

Starea de necesitate , definita de art. 45 alin.2 Cod penal, presupune ca fapta a fost savârsita pentru a salva de la un pericol iminent, si care nu putea fi înlaturat altfel, viata, integritatea corporala sau sanatatea autorului, a altuia sau un bun important al sau ori al altuia sau un interes public.

Fapta ilicita nu va declansa raspunderea civila delictuala, lipsindu-i caracterul ilicit, daca a fost savârsita în îndeplinirea unei activitati impuse ori permise de lege sau a ordinului superiorului.

Executarea ordinului superiorului[26] înlatura caracterul ilicit al faptei daca a fost emis de organul competent; emiterea ordinului s-a facut cu respectarea formelor legale; ordinul nu este vadit ilegal sau abuziv, iar modul de executare al ordinului nu este ilicit.

Exercitarea unui drept înlatura caracterul ilicit al faptei daca, prin exercitarea de catre o persoana a prerogativelor conferite de lege dreptului sau, s-au creat anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv apartinând unei alte persoane.

Dreptul subiectiv a fost definit ca prerogativa conferita de lege în temeiul careia titularul dreptului poate sau trebuie sa desfasoare o anumita conduita ori sa ceara altora desfasurarea unei conduite adecvate dreptului sau, sub sanctiunea recunoscuta de lege, în scopul valorificarii unui interes personal, direct, nascut si actual, legitim si juridic protejat, în acord cu interesul obstesc si cu normele de convietuire sociala.[28]

Exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernata de doua principii:

dreptul subiectiv civil trebuie sa fie exercitat în limitele sale interne, respectiv potrivit scopului economic si social în vederea caruia este recunoscut de lege, astfel cum rezulta din prevederile art. 3 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 ;

dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu buna - credinta, conform dispozitiilor art. 57 din Constitutia României si art. 970 alin. 1 Cod civil.

Daca dreptul subiectiv este exercitat abuziv se va angaja raspunderea civila delictuala a titularului pentru prejudiciile pe care le-a cauzat.

În dreptul civil, prin abuz de drept se întelege exercitarea unui drept subiectiv civil cu încalcarea principiilor exercitarii sale.

Exercitarea unui drept va fi considerata abuziva doar atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizarii finalitatii sale, ci în intentia de a pagubi o alta persoana.

Instantele judecatoresti au decis ca " desi de natura a aduce prejudicii unui drept subiectiv, fapta cauzatoare nu are caracter ilicit si astfel nu se pune problema angajarii unei raspunderi civile când ea este savârsita cu permisiunea legii. Este cert, ca cel ce exercita prerogativele pe care legea le recunoaste dreptului sau subiectiv nu poate fi considerat ca actioneaza ilicit, chiar daca prin exercitiul normal al dreptului sau aduce anumite atingeri ori prejudicii dreptului subiectiv al altei persoane. În acest sens, exercitarea dreptului constitutional al liberului acces la justitie, prevazut de art. 21 din Constitutia României nu poate fi calificata ca o fapta ilicita."[29]

Sanctiunea care intervine în cazul abuzului de drept consta în obligarea autorului abuzului la plata despagubirilor pentru prejudiciul de natura patrimoniala sau morala cauzat prin exercitarea abuziva a dreptului sau.

Consimtamântul victimei reprezinta o cauza care înlatura caracterul ilicit al faptei în masura în care victima prejudiciului a fost de acord, înainte de savârsirea faptei, ca autorul acesteia sa actioneze într-un anumit mod, desi exista posibilitatea producerii unei pagube.

6.8. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu

Pentru a fi angajata raspunderea unei persoane este necesar ca între fapta ilicita si prejudiciu sa existe un raport de cauzalitate[30], în sensul ca acea fapta a provocat acel prejudiciu.

Codul civil impune aceasta cerinta prin art. 998 - 999; astfel potrivit art. 998, raspunderea este angajata pentru fapta omului care cauzeaza altuia prejudiciul, iar conform art. 999, raspunderea este angajata nu numai pentru prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar si de acela cauzat prin neglijenta sau imprudenta sa.

Necesitatea raportului de cauzalitate rezulta si din definitia faptei ilicite, în conditiile în care caracterul ilicit ala cesteia este dat de împrejurarea ca prin ea a fost încalcat dreptul obiectiv si a fost cauza un prejudiciu dreptului subiectiv al persoanei.

Pentru determinarea raportului de cauzalitate au fost propuse urmatoarele criterii[32]:

sistemul cauzalitatii necesare, potrivit caruia cauza este fenomenul care, precedând efectul, îl provoaca în mod necesar;

sistemul indivizibilitatii cauzei cu conditiile[34], care considera ca fenomenul - cauza nu actioneaza izolat, ci este conditionat de mai multi factori care, nu produc în mod nemijlocit efectul, dar îl favorizeaza, astfel încât aceste conditii alcatuiesc, împreuna cu împrejurarea cauzala, o unitate indivizibila, în cadrul careia ele ajung sa dobândeasca, prin interactiune cu cauza, un rol cauzal.

6.9. Vinovatia

6.9.1. Notiune

Vinovatia reprezinta atitudinea psihica a autorului faptei ilicite în raport de fapta respectiva si fata de urmarile pe care aceasta le produce.

6.9.2 Structura vinovatiei

Vinovatia este alcatuita în structura sa din doi factori:

factorul intelectiv, implica un anumit nivel de cunoastere a semnificatiei sociale a faptei savârsite si a urmarilor pe care aceasta le produce;

factorul volitiv, care consta în actul de deliberare si de decizie a autorului faptei ilicite.

6.9.3. Formele vinovatiei

Codul penal stabileste o reglementare juridica cu caracter general a vinovatiei. Dispozitiile cuprinse în art. 19 Cod penal stabilesc continutul vinovatiei, formele vinovatiei si modalitatile acestora.[36]

Codul penal reglementeaza doua forme de vinovatie: intentia si culpa. Intentia se poate prezenta în doua modalitati:

intentie directa, când autorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea lui prin savârsirea faptei;

intentie indirecta, când autorul prevede rezultatul faptei si, desi nu-l urmareste, accepta posibilitatea producerii lui.

Culpa este de doua feluri:

1.imprudenta (usurinta),când autorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l accepta, socotind, fara temei, ca el nu se va produce;

2. neglijenta, când autorul nu prevede rezultatul faptei sale, desi trebuia si putea sa-l prevada.

6.9.4. Cauzele care înlatura vinovatia

Cauzele care înlatura vinovatia[37] sunt împrejurarile care împiedica atitudinea psihica a persoanei fata de fapta si urmarile acesteia. Aceste cauze sunt:

fapta victimei însesi;

fapta unui tert pentru care autorul nu este tinut sa raspunda;

cazul fortuit;

forta majora.

6.9.5. Capacitatea delictuala

Pentru a fi considerata raspunzatoare de propria sa fapta se cere ca persoana sa aiba discernamântul faptelor sale, adica sa aiba capacitate delictuala. Lipsa discernamântului echivaleaza cu absenta factorului intelectiv, respectiv a lipsei vinovatiei.

Analiza capacitatii delictuale impune prezentarea a trei situatii posibile:

pentru minori, prin lege se stabileste o prezumtie legala de existenta a discernamântului începând cu vârsta de 14 ani;

2. persoanele nepuse sub interdictie, care sufera de boli psihice care le afecteaza discernamântul, în masura în care au împlinit vârsta de 14 ani, sunt prezumate ca au capacitate delictuala;

3 în cazul persoanelor puse sub interdictie, raspunderea va fi angajata numai daca victima prejudiciului va reusi sa faca dovada ca la momentul savârsirii faptei ilicite interzisul a actionat cu discernamânt.

6.9.6. Proba conditiilor raspunderii civile delictuale

Potrivit art. 1169 Cod civil, cel care face o propunere în fata instantei de judecata trebuie sa o dovedeasca, deci sarcina probei revine celui care face o afirmatie.

Procesul civil fiind pornit de catre reclamant, prin introducerea cererii de chemare în judecata, acesta trebuie sa-si dovedeasca pretentia pe care a supus-o judecatii - onus probandi incumbit actori -.

Referitor la proba conditiilor raspunderii civile delictuale, în raport de dispozitiile art. 1169 Cod civil, victima prejudiciului va trebui sa faca dovada existentei prejudiciului, a faptei ilicite, a raportului de cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, precum si a vinovatiei. Fiind vorba de fapte juridice, sub aspect probator este admis orice mijloc de proba, inclusiv proba testimoniala.

6.10.Raspunderea civila delictuala pentru fapta proprie a persoanei juridice

Raspunderea civila delictuala a persoanei juridice pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi angajata ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul exercitarii functiei ce le revine, vor fi savârsit o fapta ilicita cauzatoare de prejudicii.

Aceasta forma de raspundere este reglementata prin urmatoarele acte normative:

Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice si persoanele juridice;

Legea nr. 31/1990 privind organizarea si functionarea societatilor comerciale, cu modificarile ulterioare;

Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitatilor economice în regii autonome si societati comerciale, cu modificarile ulterioare;

Ordonanta Guvernului nr. 26/2000 cu privire la asociatii si fundatii, modificata si completata prin Ordonanta Guvernului nr. 37/2003.

Persoana juridica este tinuta raspunzatoare pentru faptele persoanelor fizice care intra în componenta sa, dar persoanele fizice sau juridice care compun organele persoanei juridice, au o raspundere proprie pentru faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, atât în raport cu persoana juridica cât si cu victima prejudiciului.

Victima prejudiciului poate sa cheme în judecata pentru plata de despagubiri:

persoana juridica;

persoana juridica în solidar cu persoanele fizice care au actionat în calitate de organe ale persoanei juridice;

persoanele fizice.

În situatia în care persoana juridica a platit victimei despagubiri va avea posibilitatea sa intenteze o actiune în regres împotriva persoanei fizice care compune organul de conducere.