FAPTUL JURIDIC LICIT

FAPTUL JURIDIC LICIT

5.1. Notiune si reglementare

Prin fapte juridice se înteleg evenimentele si actiunile omenesti care produc efecte juridice, adica creeaza, modifica sau sting raporturi juridice.

Codul civil reglementeaza doua fapte juridice licite, ca izvor de obligatii:

Gestiunea de afaceri (art.987 - 991);

Plata lucrului nedatorat (art.992 - 997).

Din categoria faptelor juridice licite face parte si îmbogatirea fara justa cauza, care nu are o reglementare legala, fiind o constructie a literaturii de specialitate si a practicii judecatoresti.

5.2. Gestiunea intereselor altei persoane

5.2.1. Definitie

Gestiunea intereselor altei persoane, numita si gestiunea de afaceri, cunoaste o definitie legala cuprinsa în  art. 987 Cod civil, conform caruia " acela care, cu vointa, gere (administreaza) interesele altuia, fara cunostinta proprietarului, se obliga tacit a continua gestiunea ce a început si a o a savârsi, pâna ce proprietarul va putea îngriji el însusi".

Pornind de la aceasta definitie legala, în doctrina gestiunea intereselor altei persoane a fost definita ca fiind o operatiune ce consta în aceea ca o persoana intervine, prin fapta sa voluntara si unilaterala, si savârseste acte materiale sau juridice în interesul altei persoane, fara a fi primit mandat din partea acesteia din urma.[1]

Într-o alta formulare, gestiunea de afaceri este un fapt licit si voluntar, prin care o persoana numita gerant, savârseste fapte materiale sau încheie acte juridice în interesul altei persoane, numita gerat, fara a avea mandat din partea acesteia.[2]

Din definitiile formulate rezulta ca partile care intra în acest raport obligational se numesc gerant, persoana care intervine prin fapta sa voluntara si gerat, persoana pentru care se actioneaza.

5.2.2. Conditiile gestiunii de afaceri

Conditiile gestiunii de afaceri privesc obiectul si utilitatea gestiunii, precum si atitudinea partilor fata de actele de gestiune.

Aceste conditii sunt urmatoarele:

Actele juridice încheiate de gerant în nume propriu nu trebuie sa depaseasca limitele unui act de administrare;

Gestiunea trebuie sa fie utila geratului[3], în sensul ca prin savârsirea ei sa se evite o pierdere patrimoniala;

Din punct de vedere al atitudinii partilor fata de actele de gestiune, urmeaza a fi retinute doua aspecte:

a) geratul sa nu aiba cunostinta de interventia gerantului, în caz contrar fiind vorba de un mandat tacit;

b) gerantul sa actioneze cu intentia de a administra interesele unei alte persoane, nu propriile sale interese.

5.2.3. Efectele gestiunii de afaceri

5.2.3.1. Obligatiile gerantului

Obligatiile gerantului sunt urmatoarele:

sa continue gestiunea începuta pâna în momentul în care geratul, sau mostenitorii sai, vor putea sa o preia (art. 987 - 988 Cod civil);

în efectuarea actelor de gestiune sa depuna diligenta unui bun proprietar (art. 989 Cod civil);

sa dea socoteala geratului pentru operatiunile efectuate.

5.2.3.2. Obligatiile geratului

Geratul are urmatoarele obligatii:

sa plateasca gerantului pentru toate cheltuielile necesare si utile pe care acesta le-a facut (art. 991 Cod civil);

sa execute toate obligatiile fata de terti, care s-au nascut din actele încheiate de gerant în numele sau.

5.3. Plata lucrului nedatorat

5.3.1. Definitie

În dreptul civil, prin plata se întelege executarea voluntara a unei obligatii, indiferent de obiectul acesteia, de catre debitor. Conform art. 1092 Cod civil, orice plata presupune o datorie.

În raport de aceste considerente, în doctrina[4] plata lucrului nedatorat a fost definita ca fiind executarea de catre o persoana a unei obligatii la care nu era tinuta si pe care a facut-o fara intentia de a plati datoria altuia.

Persoana care efectueaza plata se numeste solvens, iar persoana care primeste plata se numeste accipiens.

Acest fapt juridic licit constituie izvor de obligatii deoarece prin efectuarea unei plati nedatorate ia nastere un raport juridic în temeiul caruia solvensul devine creditorul unei obligatii de restituire a ceea ce a platit, iar accipiensul este debitorul acestei obligatii.

5.3.2. Reglementare legala

Dreptul solvensului de a cere restituirea este reglementat expres în art. 993 Cod civil, potrivit caruia "acela care, din eroare, crezându-se debitor, a platit o datorie, are drept de repetitiune în contra creditorului."

Obligatia de restituire a accipiensului este reglementata în art. 992 Cod civil, care prevede ca " cel ce, din eroare sau cu stiinta, primeste ceea ce nu-i este debit, este obligat a-l restitui aceluia de la care l-a primit."

Întinderea obligatiei de restituire este reglementata în art. 994 - 997 Cod civil.

5.3.3. Conditiile platii nedatorate

Conditiile generale ale platii nedatorate sunt urmatoarele:

sa existe o plata;

plata sa fie nedatorata;

plata sa fie facuta din eroare.

5.3.4. Efectele platii nedatorate

Principalul efect al platii nedatorate este obligatia de restituire a lui accipiens, care difera dupa cum acesta este de buna - credinta sau de rea - credinta.

5.3.4.1. Obligatiile accipiensului de buna - credinta

Accipiensul este de buna - credinta atunci când nu a cunoscut faptul ca plata pe care a primit-o nu era datorata.

Bina - credinta se prezuma, iar întinderea obligatiei de restituire va opera numai în limitele îmbogatirii sale, respectiv:

va restitui lucrul, dar are dreptul sa pastreze fructele, ca orice posesor de buna - credinta (art. 994 Cod civil);

daca lucrul a fost înstrainat se va restitui pretul primit (art. 996 alin. 2 Cod civil);

daca lucrul a pierit, în mod fortuit, va fi liberat de obligatia de restituire (art.995 alin. 2 Cod civil).

5.3.4.2. Obligatiile accipiensului de rea - credinta

Accipiensul este de rea - credinta atunci când primeste o plata, desi stia ca nu i se datoreaza.

Obligatiile sale sunt urmatoarele:

sa restituie lucrul primit si fructele percepute (art. 994 Cod civil);

daca a înstrainat lucrul, sa restituie valoarea acestuia, indiferent de pretul pe care l- a primit, la data introducerii actiunii în justitie (art. 996 Cod civil);

daca lucrul a pierit, în mod fortuit, ra restituie valoarea acstuia din momentul cererii de restituire, cu exceptia cazului în care va dovedi ca lucrul ar fi pierit si la solvens (art. 995 Cod civil).

5.3.5. Obligatiile solvensului

Solvensul este obligat fata de accipiens, indiferent daca acesta este de buna - credinta sau de rea - credinta, sa restituie cheltuielile necesare si utile pe care acesta le-a facut cu conservarea lucrului, respectiv sporirea valorii lucrului.

5.3.6. Cine poate sa ceara restituirea

Restituirea platii poate sa fie ceruta de urmatoarele persoane:

solvens;

creditorii chirografari ai solvensului, pe calea actiunii oblice.

5.3.7. Actiunea în restituire

Actiunea în repetitiune (restituire) este o actiune patrimoniala, prescriptibila în termenul general de prescriptie extinctiva de 3 ani, termen care începe sa curga din momentul în care solvensul a cunoscut, sau trebuia sa cunoasca faptul ca plata era nedatorata.

Daca obiectul platii a fost un bun individual determinat, actiunea are caracterul unei actiuni în revendicare care este, în principiu, imprescriptibila.[5]

5.3.8. Cazurile în care nu exista obligatia de restituire a platii nedatorate

Obligatia de restituire a platii nedatorate nu mai exista în urmatoarele cazuri:

cazul obligatiilor civile imperfecte achitate de buna voie de catre debitor (art. 1092 Cod civil);

daca plata s-a efectuat în temeiul unui contract nul pentru cauza imorala;

daca plata a fost facuta unui incapabil, acesta va restitui doar în masura îmbogatirii sale (art. 1098 si art. 1164 Cod civil);

când plata a fost facuta de catre o alta persoana decât debitorul, iar accipiensul a distrus cu buna - credinta titlul constatator al creantei sale.

5.4. Îmbogatirea fara justa cauza

5.4.2. Definitie

Îmbogatirea fara justa cauza este faptul juridic licit prin care patrimoniul unei persoane este marit pe seama patrimoniului altei persoane, fara ca pentru aceasta sa existe un temei juridic

De regula, se considera ca aceasta implica un fapt juridic, care consta în marirea patrimoniului unei persoane, fara temei legitim, prin diminuarea patrimoniului altei persoane, cea dintâi având obligatia de a înapoia celei de a doua avantajul pe care l-a obtinut în dauna ei.[7]

Actiunea în justitie pe care o are creditorul acestei obligatii, având ca obiect restituirea, se numeste actio de im rem verso.

5.4.3. Reglementare

Codul civil nu contine o reglementare de principiu a îmbogatirii fara justa cauza, cunoscuta si sub denumirea de îmbogatire fara just temei, dar exista mai multe aplicatii ale acestui fapt juridic licit, ca izvor de obligatii, respectiv:

potrivit art. 484 Cod civil, proprietarul terenului care culege fructele este obligat sa plateasca semanaturile, araturile si munca depusa de altii;

conform art. 493 - 494 Cod civil, proprietarul care a construit pe terenul sau cu materialele altei persoane are obligatia de a plati contravaloarea acestora, iar cel care a construit cu materialele sale pe terenul altei persoane are dreptul sa fie despagubit de catre proprietarul terenului care a retinut constructia.

5.4.4. Conditiile pentru intentarea actiunii în restituire

Conditiile pentru intentarea actiunii în restituire pot fi grupate în doua categorii:

conditii materiale;

conditii juridice.

5.4.4.1. Conditiile materiale ale intentarii actiunii în restituire

sa se produca marirea unui patrimoniu prin dobândirea unei valori apreciabile;

micsorarea  patrimoniului altei persoane sa constea în diminuarea unor elemente active sau în efectuarea unor cheltuieli;

sa existe o legatura între marirea si, respectiv, diminuarea unui patrimoniu, în sensul ca ambele operatiunii sa fie efectul unei cauze unice.

5.4.4.2. Conditiile juridice ale intentarii actiunii în restituire[8]

sa nu existe un temei legal al îmbogatirii unui patrimoniu pe seama diminuarii patrimoniului altei persoane, respectiv sa nu fie vorba de o dispozitie legala, un contract[9], o hotarâre judecatoreasca;

sa nu existe un alt mijloc de recuperare a pierderii suferite.

5.4.5. Efectele îmbogatirii fara justa cauza

Prin marirea unui patrimoniu în detrimentul altui patrimoniu se creeaza un dezechilibru patrimonial, din care ia nastere un raport juridic obligational, în temeiul caruia persoana al carei patrimoniu s-a marit devine creditorul obligatiei de restituire, iar persoana al carei patrimoniu s-a diminuat devine creditorul acestei obligatii.

De regula, restituirea se face în natura, dar atunci când acest lucru nu este posibil, restituirea se va face prin echivalent.

Obligatia de restituire cunoaste doua limite:

persoana al carei patrimoniu s-a marit nu poate fi obligata la restituire decât în masura cresterii patrimoniului sau, la momentul intentarii actiunii în restituire;

persoana al carei patrimoniu s-a diminuat nu poate pretinde mai mult decât micsorarea patrimoniului sau, deoarece s-ar ajunge la o îmbogatire fara justa cauza.

5.4.6. Prescriptia actiunii

Actiunea în restituire este o actiune prescriptibila extinctiv, supusa termenului general de prescriptie, de 3 ani.

Conform prevederilor art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 167/1958, pentru actiunile formulate în temeiul îmbogatirii fara justa cauza, termenul de prescriptie începe sa curga din momentul în care persoana care si-a micsorat patrimoniul a cunoscut, sau trebuia sa cunoasca, atât faptul maririi altui patrimoniu, cât si persoana care a beneficiat de aceasta marire, împotriva caruia se intenteaza actiunea.