FAZA PERFECTIONARILOR FUNCTIONALE, FAZA DECISIVA A INTEGRARII EUROPENE (1990-2002)

Obiective specifice:

La sfarsitul capitolului, vei avea capacitatea:

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

1. Tratatele de la Maastricht si de la Amsterdam, jaloane decisive in consolidarea constructiei europene

Tratatul de la Maastricht - o posibila interpretare

Pilonii structurali ai UE si rolul cooperarii interguvernamentale

Uniunea Europeana a fost conceputa, potrivit TUE, ca o etapa superioara a integrarii angajata prin crearea Comunitatilor, menita sa intareasca dimensiunea democratica si eficacitatea functionarii institutiilor, precum si cooperarea intre statele membre prin organizarea relatiilor dintre ele „intr-un mod coerent si solidar”. Intre finalitatile UE, statele membre inscriu la loc de frunte adancirea legaturilor dintre popoarele lor prin respectul fata de istoria, cultura si traditiile acestora. Documentul afirma solemn ca „Uniunea respecta identitatea nationala a Statelor Membre”.

TUE cuprinde dispozitiile comune celor trei piloni, dar si cele privitoare la pilonii doi si trei. Dispozitiile specifice primului pilon apartin Tratatului instituind Comunitatea Europeana (TCE). Acesta acopera materiile comunitare. Termenul de pilon nu trimite la o simpla metafora; el investeste pe fiecare dintre cele trei componente structurale cu un rol constitutiv in definirea si realizarea Uniunii. Pe de alta parte, fiecare este ceea ce este in individualitatea sa, insa luati impreuna dau aceasta sinteza numita Uniune. Ea institutionalizeaza recursul simultan la procedurile comunitare integrate („metoda comunitara”) si la cele ale cooperarii interguvernamentale, urmarind reconcilierea si convergenta lor. Formand un tot, UE nu poate fi luata ca element al uneia dintre partile sale constitutive, cu excluderea celorlalte. Cuprinzand cei trei piloni, ea imprumuta cadrul institutional unic, esentialmente comunitar, celorlalti doi. Cadrul unic comunitar devine astfel triplufunctional. UE nu are personalitate juridica si nu se substituie Comunitatilor; ea se suprapune lor dar fara a instaura vreo ierarhie structurala ori normativa.

Daca AUE aborda in paralel Comunitatile cu cooperarea politica, TUE coreleaza in cadrul Uniunii metoda comunitara cu aceea a cooperarii interguvernamentale, specifica pilonilor doi si trei. Aceasta din urma se asociaza exercitiului comunitar; ea  nu apare ca instanta volitiva a statelor membre luata in ipostaza de instrument al influentarii si directionarii din afara a mecanismului de integrare. Metoda interguvernamentala nu este pur si simplu metoda clasica a cooperarii interstatale, proprie dreptului international. Implicarea cooperarii interguvernamentale in procesul integrarii este intarita prin institutionalizarea ei (Comitetul Inaltilor Functionari pentru justitie si Comitetul Politic pentru cooperarea in cadrul PESC). Desi pilonii doi si trei nu fac propriu-zis parte din ordinea juridica a Comunitatii, totusi cadrul institutional unic al UE obliga institutiile comunitare sa asigure si functionalitatea PESC si a JAI, implicit a cooperarii lor interguvernamentale. Dar interactia comunitara a metodelor nu inseamna nicidecum „ambiguizarea” lor, pierderea diferentelor. Daca metoda comunitara atrage obligatii juridice din partea statelor, in schimb, cealalta nu atrage - de exemplu, in cadrul PESC - astfel de obligatii, solicitandu-le insa un angajament in ordine politica. Oricum, prin TUE, cooperarea are a deveni sistematica, vizand actiuni comune pentru „interesele importante in comun”.

Cu toate acestea, statele membre decid pozitiile comune si actiunile comune, prin unanimitate. Nici Comisia si nici Parlamentul European nu joaca un rol important in definirea PESC. In ce priveste JAI, Comisia joaca un rol redus (putand avea initiative in domenii limitate, iar Parlamentul nu are nici o putere. Curtea de Justitie este competenta in limitele cuvenite, daca statele o decid si in conditiile prevazute de ele.

In ce priveste cooperarea pe linia justitiei si a afacerilor interne, TUE prevede proceduri de cooperare interguvernamentala intarita fata de situatiile anterioare. Totodata, metoda cooperarii in domeniu prevede reglementarea dupa procedurile comunitare a problemei vizelor la intrarea in Comunitate a resortisantilor din tarile terte. Implicarea institutionala a Comunitatilor in operarea metodei interguvernamentale este ilustrata, intre altele, ca si in cazul PESC, prin „deplina asociere” a Comisiei la unele dintre lucrarile de cooperare in domeniu (desi ea nu are monopolul initiativei si nici responsabilitatea realizarii actiunilor comune). Dar tendinta de comunitarizare a unor materii ale cooperarii interguvernamentale in domeniu, in baza unei clauze evolutive introduse prin TUE in Tratatul instituind Comunitatea Europeana, probeaza convergenta celor doua metode, nu confiscarea comunitara a cooperarii interguvernamentale; cooperarea judiciara penala, aceea vamala si cooperarea politieneasca sunt exceptate de la transferul actiunilor spre sistemul comunitar. Uniunea este astfel unitatea de prestatie coparticipativa a celor doua metode. Daca doctrina interpreteaza unele transferuri de competente si materii dinspre pilonii doi si trei spre Comunitati ca o comunitarizare a cooperarii, implicit ca o estompare a rolului ei nemijlocit, noi vedem in aceasta tocmai tendinta de implicare din interior a metodei interguvernamentale in desfasurarea celei comunitare. Aceasta nu a topit-o pe cea dintai, ci s-a impregnat cu vointa etatica a partenerilor, pe care tinde sa o exprime ca rezultanta institutionalizata comunitar. Adevarata masura a comunitarismului este rezonanta vointelor etatic-nationale a membrilor Uniunii, nu o entitate volitiva deasupra acestora, hipostaziata in sine si pentru sine; autoritatea ei este, am mai afirmat-o, imanenta in raport cu Inaltele Parti Contractante, nu transcendenta fata de ele. Aceasta este ontologia particulara a constructiei europene, care nu 444e42e poate fi una de tip federativ sau confederativ, asa cum totusi nu putini oameni politici sau doctrinari o sustin. Pentru dialectica viitoare a procesului integrarii, cu cat metoda cooperarii interguvernamentale se va implica, cu forme dinamic adaptative, in constructia comunitara, cu atat, la randu-i, metoda comunitara va urma drumul imploziv spre fundamentul vointelor nationale a partenerilor comunitari. Numai urmand acest sens, metoda comunitara va dobandi dimensiune universala si legitimitate valorica. Altfel, daca ar fi conceputa ca factor de presiune asupra natiunilor si valorilor lor ireductibile, ar esua ca orice constructie ecumenista ori internationalista. Pe de alta parte, metoda cooperarii, odata ce dobandeste finalitate comunitara, cu forme pe care timpul are a le configura de fiecare data, nu-si pierde vigoarea: putand mai mult, ea poate si mai putin; incredintand din competente, materii si proceduri, ea poarta in perspectiva aparenta caducitatii, cand, de fapt, isi sporeste in substrat forta ziditoare. Asa-zisa renuntare la suveranitate din partea statelor membre - expresie atat de nefericita - in favoarea Comunitatii este in realitate nasterea vocii unitare si sincronice - desi nu o data dificil de obtinut - prin care statele isi obiectiveaza vointa suverana in structuri consfintite comunitar, chemate sa lucreze pentru ele si popoarele lor. Forta Uniunii Europene sta in aceea ca ea apartine si serveste statelor membre si nu invers, precum in retetele mondialiste, oricare ar fi ele.

Forma de cooperare in Cadrul Uniunii in domeniul pilonilor doi si trei, avuta in vedere de TUE, comporta, desigur, elemente are o individualizeaza in raport cu formele clasice ale cooperarii interguvernamentale.

Poate ca atributul de supranational vizeaza, in expresia amintita, comunitarul: cooperare comunitara. Dar aceasta din urma, daca e supranationala, nu mai e comunitara cu adevarat, adica o relatie, repetam, intre parteneri egali si autonomi.

Cooperarea este, luata astfel, imposibila. Incat, fenomenul comunitar, ingloband sinergic agentii cooperarii, nu are cum sa fie supranational daca isi promoveaza consecvent felul de a fi. Altfel, el poate acoperi - am mai spus-o - strategii federaliste, care nu pot fi decat antinationale pentru Comunitatea Europeana. Aceasta nu cuprinde doar state diferite (ca trecut istoric, structura, forma de guvernamant etc.), ci si natiuni diferite. Federalismul unor state europene, precum Germania, tine de ratiuni istorice care au impus o structura federala, nu de diferentieri nationale in randul germanilor. Iar particularitatile organizarii cantonale a Elvetiei nu sustin nici ele un model federalist pentru o Europa unita.

Sarcina de lucru 1 Clarifica in 10-15 randuri elementele de noutate aduse de Tratatul de la Maastricht in raport cu Tratatele instituind Comunitatile.

Ambiguitatea structurii UE

Acorda atentie sporita acestor doua elemente!

Din toate aceste elemente, putem desprinde, intre altele, doua aspecte. In primul rand, asa cum au remarcat mai multi analisti ai fenomenului, structura Uniunii este ambigua; Uniunea nu dispune de o stricta delimitare a competentelor politica si juridica, pastrand ea insasi o ambiguitate in propria-i natura. Dar aici nu este un repros. NU avem de-a face cu un neajuns de cunoastere ori o imprecizie terminologica; ambiguitatea ei este de factura ontologica: starea fara contururi definitive a UE, conceputa in TUE, este sansa ei de a se deschide adaptativ la provocarile evolutiei, avand insa ca vector adancirea integrarii. O dovedeste si grija pentru conservarea metodei comunitare a primului pilon, regasita in preocuparea de dezvoltare a acquis-ului comunitar. S-a vorbit, pe buna dreptate, despre o dubla logica a dispozitiilor TUE. Pe de o parte, una care retine deosebirea dintre piloni, dintre procedurile si natura juridica a actelor. Pe de alta, o logica unificatoare, reliefand unicitatea cadrului institutional si consecventa liniei de largire a competentelor comunitare. Socotim aceasta dubla logica ca fiind obiectiv contradictorie. Ea nu este o slabiciune a procesului de integrare, pe care, astfel, sa-l deplangem, cum se intampla. Integrarea nu sporeste prin confuzia elementelor ei structurale; entropicul nu intretine miscarea cu sens director; numai diferenta si diferentierea lor - care nu este doar de grad, ci si de specie (a se vedea natura originar diferita a pilonilor si a celor doua metode de faurire a UE) - justifica si, respectiv, sustine propensiv unitatea superioara a diferentelor. Acestea din urma ar trebui sa devina, intr-o logica dialectica, veritabile contrarii pentru a permite sinteza, unitatea lor: Uniunea Europeana. Forta UE nu sta in anularea rolului si autoritatii statelor pe care se sprijina ori in reducerea natiunilor partenere, zamislitoare de valori in orizonturi spirituale proprii, la un numar demografic comunitar. Pe de alta parte, o metoda interguvernamentala luata ca un scop in sine, absolut, incapabila sa asigure o constructie integrativa ce sa o incorporeze creativ, ramane o miscare istoric stagnanta si orgolios autarhica. Or, Uniunea Europeana are a-si fixa conditia autentica in diferentele care o intemeiaza si o justifica; ea trebuie sa le recunoasca si sa le conserve in ce au ele genuin si proteic.

Natura relatiilor UE cu Comunitatile europene

In al doilea rand, rezulta ca UE reprezinta mai mult decat Comunitatile, pe care le implica, dar le depaseste, cu toate ca acestea nu-si pierd caracteristicile si identitatea juridica.

Cum insa ultimii doi piloni au fata de Comunitati si metoda comunitara individualitatea lor autonoma, ei nu se articuleaza subordonant in ansamblul dat si nu sunt redusi la rolul unor simple componente ale structurii si la functii derivate din sistemul UE. Mai degraba, ansamblul sistemic al UE este pendinte de elementele care il compun. Spre deosebire de sistemele propriu-zise si structurile lor tipice, unde apartenenta la sistem da legitimitatea si calitatea de a fi ca atare elementelor componente, in cadrul de fata sensul tare al relatiei merge de la cei trei factori spre UE. Acestia dispun de o individualitate ontic functionala si creeaza ei insisi UE ca structura. O structura particulara insa, dependenta puternic de componentele sale, pe care nu le genereaza, desi le orienteaza, le stimuleaza interactiile; Comunitatile preexistau (trei la inceput) si continua sa existe (doua, din 2002) dupa crearea, prin TUE, a Uniunii Europene si instituirea, prin TCE, a Comunitatii Europene, iar vointa statelor membre continua sa se regaseasca de sine statator (desi, acum, si in forma institutionalizata a cooperarii) in spatiul UE. Nu intamplator TUE vorbeste de pilonii Uniunii: ei sunt factorii generatori si forta motrice a UE. Aceasta din urma, ca factor de unitate a pilonilor, poate abia astfel sa joace rolul activ scontat in procesul constructiei europene. De aceea, pe terenul dat, modelul structural isi vadeste atuurile gnoseologice si praxiologice cu conditia nuantarii critice. Daca structura surprinde, conceptual, staticul, UE are programatic un caracter procesual. Pe de alta parte, ea nu e in afara pilonilor, ca o structura parazitara, si cu atat mai putin deasupra lor, ca o posibila suprastructura. Aceasta din urma, invocata, si ea, in literatura problemei, cu rang de concept, nu este totusi sinteza structurilor ce le cuprinde, ci partea lor de suprafata, iar in cazul structurilor sociale - componenta de semnificatie socio-ideologica. Am fi tentati sa folosim, pentru ceea ce este acum UE, conceptul de metastructura, prin raportare la ceea ce erau, luate in sine, atat structurile comunitare, cat si formele clasice, neinstitutionalizate ale cooperarii interguvernamentale. UE se manifesta ca o sinteza deveninda a celor trei factori constitutivi. Doar luata in acest sens, ea ar putea fi exprimata conceptual ca meta-structura. Avem insa in vedere, cu circumspectie, o metastructura de etapa, nu una inghetata; fiind dupa, ea anticipeaza totodata posibile configuratii viitoare ale integrarii. Luata ca metastructura, UE nu se prezinta in ipostaza ei spatiala (ca arhitectonica a pilonilor), ci in aceea, complementara, de ordin temporal. Ca metastructura, ea exprima timpul propriei deveniri. In calitatea data, UE inglobeaza Comunitatea si are, deci, o dimensiune comunitara. Dar tot in aceasta calitate UE se plaseaza in campul actiunilor interguvernamentale, a caror buna parte o coreleaza sistemic si o exprima institutional prin Consiliul European. Dualitatea, de care putem vorbi, a UE rezida intr-o opozitie dialectica, nu metafizica a celor doua metode care, desi deosebite, asigura integrarea doar corelandu-se si completandu-se reciproc. Complementaritatea lor exprima in ultima instanta conjunctia autoritatii suverane a statelor - in forma institutionalizata in buna masura prin pilonii doi si trei - cu autoritatea conferita CE. Si una, si cealalta urmaresc, dar in maniere diferite - acelasi tel: integrarea europeana, cu forma ei actualmente consfintita: UE.

Suveranitate etatica si integrare europeana

De aceea, disjungerea celor doua metode dupa criteriul transferului de suveranitate de la statele membre in profitul institutiilor comunitare - astfel incat transferul in cauza sa defineasca metoda comunitara, iar neacordarea lui pe anumite materii sa defineasca metoda interguvernamentala a pilonilor doi si trei - tradeaza, dupa parerea noastra, o intelegere reductiva.

Numai o perspectiva statica si cantitativista asupra suveranitatii se poate asocia cu falsul concept al transferului de suveranitate. Or, aceasta nu se sfarma si nu se muta dintr-un loc in altul.

Din perspectiva celor ce am afirmat despre suveranitate, UE, inteleasa ca metastructura, face posibila intalnirea celor doua metode, dincolo de orice reductie de la un pol la altul. Procesul integrarii nu cuprinde doar procesul comunitar, al comunitarizarii; el este mai bogat, dand ratiune de a fi si consistenta insesi constructiei comunitare. E vorba, aici, de un sens schimbat: Comunitatea (Comunitatile) se intoarce (se intorc) spre statele si natiunile UE. Asa cum am mai subliniat, ea este (ele sunt) ale statelor si pentru state si cetatenii lor, nu invers.

Sarcina de lucru 2 Redacteaza un text argumentativ in sprijinul ideii ca „suveranitatea este o problema a calitatii puterii si autoritatii ei, nu a laturii sale fanice: cantitatea” (15-20 randuri)

Subsidiaritatea nu presupune cu necesitate federalismul

In raport cu aceasta evidenta, nu putem primi punctul de vedere, larg impartasit in literatura problemei, dupa care sensul integrarii poarta univoc si tot mai hotarat spre transferul atributiilor pilonilor doi si trei spre Comunitati.

Aflam aici un motiv pentru care nu putem asocia UE la modelul federalist, clamat de diversi comentatori ai fenomenului comunitar. Federalismul, justificat istoriceste acolo unde si cand s-a produs si oportun astazi structurilor etatice deja constituite in urma unei evolutii cauzale obiective, nu poate fi insa valabil ca reteta actuala prefabricata pentru formatiuni care sa se descompuna federalist (cum se pledeaza cu justificari fals pragmatice in cazul unor state vadit unitare) sau sa se recompuna artificial prin subordonari reductive ale autoritatii etatice si vointei nationale. Iar compatibilitatea sa, mult laudata, cu principiul si practica subsidiaritatii, nu-l recomanda, nici prin aceasta, acolo unde nu-si gaseste locul. Subsidiaritatea isi afla locul vital in orice forme si structuri de stat si in orice tip de legaturi intre nivelurile exercitiului democratic de putere publica si de gestiune eficienta la baza a interesului public.

Incat, nu mijloceste un pretins loc natural federalismului in constructia comunitara europeana, unde si istoria procesului integrarii si elocventele particularitati ale statelor si natiunilor alcatuitoare ale Uniunii se refuza organic orizontului uniliniar al federalismului, strain de ceea ce tine de unitatea in diversitate nationala si de cultura a popoarelor comunitatii. Daca federalismul nu este propriu solutiei comunitare europene - dincolo de presiunile politice si ideologice indeosebi extraeuropene in favoarea sa -, el nu are cum sa se potriveasca nici Uniunii Europene. Cum am vazut, aceasta presupune dimensiunea comunitara, dar e mai mult decat atat. Prezenta metodei cooperarii institutionalizate in edificiul UE il respinge cu atat mai mult cu cat statele membre coopereaza, ca state stapane pe deplin pe vointa lor, in forme organizate. Asadar, nici directia comunitara a constructiei europene, nici aceea de cooperare interguvernamentala, privite ca laturi conjuncte ale integrarii, nu sunt consubstantiale integrativismului de tip federalist. Cum sa acceptam atunci ca „Uniunea Europeana reprezinta [] o cale spre o noua organizatie, de tip federal, asa cum fusese conceputa in Proiectul de Uniune Europeana adoptat de Parlamentul European la 14 februarie 1984, cunoscut sub numele de Proiectul Spinelli”?. Desigur, UE poate lua drumul federalizarii daca forte politice interesate pot manipula electoratul european sau impune fraudulos o strategie impotriva dezvoltarii naturale a integrarii. Dar un astfel de curs, posibil si el in jocurile politice, ar mai pastra autenticitatea, modul propriu al integrarii europene? Or, aceasta are un cuvant de spus in istoria universala numai prin consecventa cu care isi asuma si isi exprima vocea proprie si calea proprie intr-o universalitate care ea insasi mizeaza pe unitatea in multiplicitate.

Din acest orizont, la care revenim constant in lucrarea de fata, ni se pare fortata interpretarea unor obiective fundamentale ale Uniunii - precum cetatenia europeana, politica externa si de aparare comuna, spatiul fara frontiere interioare ori crearea monedei unice europene (luata ca „sfarsitul suveranitatii monetare nationale - ca fiind „evidente elemente federaliste” sau care ar avea macar „o conotatie federala”. Aceste obiective, pe langa faptul ca nu sunt toate comunitare in sens strict, servesc Comunitatea Europeana intrucat servesc Uniunea Europeana, iar aceasta nu este nici a Comunitatii, nici a institutiilor comunitare ori a vreunei alte forte politice. Cum precizeaza Tratatul de la Maastricht, Uniunea „[] are ca misiune organizarea intr-un mod coerent si solidar a relatiilor dintre statele membre si dintre popoarele lor”. Pe drept cuvant, acestea sunt subiectele vii, reale, nu formale ori birocratice, ale Uniunii. Numai prin forta si vointa lor dobandesc legitimitate - nu doar juridica, ci si morala - institutiile comunitare si Comunitatea insasi, chemate, toate, sa slujeasca ideea europeana.

Sarcina de lucru 3 Clarifica in 10-15 randuri ideea potrivit careia subsidiaritatea nu presupune cu necesitate federalismul.

1.Tratatul de la Amsterdam (TA): spre consolidarea sociala a solidaritatii europene

UE, realitate specifica si sub aspect social

Potentialitatea sinergica a celor trei factori excede acum dimensiunea comunitara a integrarii catre una superioara, de ordin transinstitutional si transnormativ: integrarea are a dobandi amploarea socialitatii. Uniunea Europeana inregistreaza schimbari multiple pe diversele planuri ale aprofundarii si extinderii, dar le resemnifica, dandu-le sensul de amplitudine al socialitatii. Altfel spus, UE are a fi o constructie nu numai institutional-juridica, nu numai cooperare interguvernamentala, institutionalizata ea insasi prin TM, ci si o entitate sociala ca ontos specific, ingemanand realitati si relatii constituite, actiuni si tendinte, vointe si valori reprezentative ale arealului unional al statelor membre. Acum sunt chemate sa coparticipe mai hotarat la constructie si popoarele Comunitatii prin reprezentarea vointei electoratului in Parlamentul European, caruia ii revin sporite competente si raspunderi. Asistam, astfel, la o miscare centripeta, desi nu o data contradictorie, spre crearea unei societati integrative, la afirmarea socialitatii achizitiilor comunitare si de cooperare, vizand mai mult decat integrarea economica, pe care, oricum, conteaza realist in continuare. Mai mult, credem ca este de asteptat o solidarizare europeana prin consolidarea sociala a unitatii europene, implicit prin ivirea unui noos, a constiintei europene active, manifestare in actu a Ideii europene.

Dincolo de diversele interpretari asupra semnificatiei TA, nu putine dintre ele vizand aspecte punctuale, desprindem aici amintita consolidare sociala a solidaritatii europene, menita a conferi Uniunii Europene o dimensiune existentiala noua, prin care, abia, procesul integrarii se poate exprima plenar si viabil, ocolind solutiile artificiale, voluntariste, oricare ar fi ele. Totodata, constructia comunitara revine sau tinde sa revina, ca abordare, la regimul factorului modal al integrarii, mai bine structurat, dar si mai  bine temperat, chemat sa slujeasca vointa statelor si popoarelor UE, sa asigure exprimarea lor actional - convergenta. Comunitatea apare astfel ca parte a intregului: UE. Aceasta parte este, in spiritul TM si al TA, modelata si controlata de sistemul in ultima instanta supraordonat al vointei statelor membre si vointei populare. Dar ceea ce, in ordinea prezentarii noastre, apare ca punct de plecare, este de fapt concluzia dedusa dintr-o seama de premise, pe care le invocam in cele ce urmeaza.

In legatura cu modificarile aduse Tratatului asupra UE, Tratatelor privind instituirea  Comunitatilor Europene, precum si ale unor acte conexe, TA insera aspecte care, pe langa semnificatia lor imediata, antreneaza sensuri rezonant socialitare. Luate impreuna, ele configureaza o viziune implicita asupra ratiunii directoare, de ordin social, mai cuprinzator, nu doar economic si politic a prevederilor TA.

Desigur, miza sociala si cadrul social al integrarii nu se reduc la problematica sociala, inclusiv a drepturilor ce o contureaza, dar acestea din urma compun un segment definitoriu al unei realitati sociale care tinde sa se exprime la nivelul UE si pentru care parghiile comunitare (institutiile si dreptul comunitar) joaca rolul instrumentelor necesare. In aceasta directie, TA a incorporat Acordul asupra politicii sociale, precizand obiectivele acestei politici. Luate sintetic, ele vizeaza imbunatatirea mediului de munca si a conditiilor ei, informarea si consultarea lucratorilor, egalitatea de sanse pe piata muncii, tratamentul egal intre barbati si femei, integrarea persoanelor venite din exteriorul pietei de munca, ameliorarea securitatii sociale, protectia lucratorilor intrati in somaj, reprezentarea colectiva a lucratorilor si patronatului etc.

Daca libera circulatie a persoanelor, dar si siguranta si securitatea popoarelor Uniunii erau privite in TM ca obiective a caror realizare sa fie facuta prin includerea in Tratat a dispozitiilor JAI, TA le abordeaza deja ca fenomene in curs de desfasurare, plasandu-le totodata (cf. art. 13) intr-o „zona de libertate, securitate si justitie”, care nu ar fi una de ordin politic si juridic pana nu este mai intai, ca primat si determinare ontologica, una de ordin socio-coagulant.

In timp ce TM prescria, semnificativ, luarea deciziilor cat mai aproape de cetatean, TA (art. 14) revigoreaza aceasta prevedere si o ridica la rang de principiu: acela al deschiderii spre cetatean. Se stie ca apropierea de cetatean se poate limita si la o translare conjuncturala (precum aceea electorala) a bunelor intentii, or deschiderea defineste cu necesitate un sistem de actiune si obliga la o consecventa revendicata strategiei de implicare civica a cetateanului la constructia europeana. Deschiderea in cauza este de fapt un raport interactiv, posibil intr-un cadru social nou, propriu UE, care sa exprime astfel mai mult decat suma spatiilor sociale particulare, pe care se bazeaza, dar le si impulsioneaza.

Inca TM avea in vedere crearea unui spatiu fara frontiere interioare. Intrucat realizarea lui era pusa pe seama intaririi coeziunii economice si sociale si pe instituirea unei uniuni economice si monetare (implicit o moneda unica), acest spatiu se contura ca un construct: o entitate  noua nu doar in sens geografic, demografic, politic si juridico-etatic, ci in sens social global. Renuntarea la frontierele interioare nu era un act de negatie, ci forma vizibila a unui adaos calitativ: coeziunea sociala ca obiectiv. Din perspectiva deschisa de TM, TA (art. 1.5) adanceste intelegerea fenomenului de socializare a dezvoltarii europene: aici nu doar progresul UE are a fi echilibrat si durabil, ci dezvoltarea, proiectata, are a fi echilibrata si durabila. In felul acesta, accentul se muta de la mijloace (inclusiv instrumentele comunitare) la scop. Ceea ce reprezinta o abordare a problemei intr-un nou registru valoric, revendicat perspectivei socio-integrative a constructiei europene.

Fata de cele evidentiate, articolul (1.9) din TA poate deruta la o prima privire; el precizeaza, intre altele, ca, Consiliul, reunit statutar, poate - pe baza de unanimitate si in temeiul propunerii unei treimi dintre statele membre ori a Comisiei, precum si dupa avizul conform al Parlamentului European - sa constate violarea grava si persistenta a principiilor prevazute in art. F paragraf 1 de catre un stat membru, cu conditia sa fi invitat in prealabil guvernul statului in cauza sa-si prezinte propriile observatii in materie. Constatarea, odata facuta, da dreptul Consiliului sa suspende, prin decizie cu majoritate calificata, unele dintre drepturile statului membru, care rezulta din aplicarea TA, inclusiv dreptul de vot de care dispun reprezentantii guvernului acelui stat in Consiliu. Cum obligatiile asumate de statul membru prin TA raman neconditionate in raport cu valorile exprimate principiar, autoritatea hotararii Consiliului sta in temeiul ei juridic pentru ca sta mai intai in temeiul ei axiologic: setul de valori ale culturii si civilizatiei apusene, valori pe care UE si le aproprie din spatiul social de cultura si civilizatie a fiecarei natiuni. Incat, sanctiunea care intervine nu se revendica unei autoritati exterioare tablei valorilor consacrate, ci simbolului personificat al acesteia: Uniunea Europeana. Autoritatea ei este imanenta, de ordin socialitar, ivita in mod obiectiv prin generalizarea experientei sociale si sublimarea ei valorica. Nu poate fi vorba sau nu trebuie sa fie vorba de o autoritate confiscata sau confectionata voluntarist in retorte ideologice aventuriste. UE se profileaza sau urmeaza sa se profileze - in acord cu amintitele valori formative - ca societatea reala a colectivitatilor demo-national - etatice, ca expresia lor politica si social-culturala.

Dar corelatul ei de autoritate publica nu poate fi sistemul institutional comunitar in ansamblul sau nediferentiat, ci vointa colectiva a statelor membre, implicit ipostaza ei institutionalizata - Consiliul European, precum si, din ce in ce mai mult, vointa Parlamentului European; in orice caz, repetam, nu ansamblul institutiilor comunitare. Celelalte institutii comunitare au finalitate instrumentala, cum am mai afirmat. De aceea, UE trimite la colectivitatea europeana, nu la Comunitatile Europene, pe care insa le inglobeaza ca instrumente de lucru, cu autoritate delegata chiar si atunci cand ea pare sau tinde a se exprima in nume propriu. Lipsa unui contur bine precizat al UE, acuzata gratuit de nu putini comentatori ai fenomenului, este tocmai marca specifica a unei entitati eminamente social-politice, apta sa construiasca, intr-un proces de sinteza si creatia istorica, un ontos integrativ. El este apt sa cuprinda partile si sa le dea un sens si o expresie noua, dar - pentru a ramane viabil - are a se nutri si a se regasi imbogatit in fiecare dintre ele.

Sub semnul socialitatii, capabila sa imprime o forta coagulanta de ordin superior, social-global, obiectivelor, altfel punctuale, ale integrarii, stau si prevederile Tratatului instituind Comunitatea Europeana (TCE). Proiectele si actiunile din compartimentele economic, comercial-vamal si financiar-monetar nu-si pot implini finalitatea decat prin vasele comunicante tesute de constructia ansamblului social al sistemului Comunitatii Europene. Astfel, „uniunea din ce in ce mai stransa a popoarelor europene, vizata de TCE, are in vedere mai mult decat stabilitatea unei piete comune ori a unei uniuni economice si monetare. Acestea, desi reprezinta obiective vitale, nu se pot realiza decat prin sustinerea conjuncta de catre toti actorii si pe fondul ansamblului conditiilor favorizante ale unui tip de determinism social care tinde a se contura operational la nivelul Comunitatii. Progresul  economic, o spune si TCE, trebuie sa fie si unul social, susceptibil sa asigure „imbunatatirea constanta a conditiilor de viata si de angajare a popoarelor”. Mai mult, numai daca sta sub semnul acestei finalitati el isi realizeaza, printr-o conexiune inversa a intregului cu partea, functia particulara, economica.

Pe acest fond, TA adanceste perspectiva inglobant-socialitara a edificiului comunitar. Intre altele, el mizeaza pe sporirea rolului factorului subiectual in mecanismul determinarii sociale, scop in care pune accentul pe „dezvoltarea nivelului de cunostinte cel mai ridicat cu putinta pentru popoarele lor (ale statelor membre - n.n.) prin intermediul unui acces amplu la educatie si la permanenta sa aducere la zi.” Totodata, dezvoltarii economice i se asociaza ca obiective, intre altele, „nivelul ridicat de ocupare a fortei de munca si de protectie sociala, egalitatea intre barbati si femei, [] ridicarea nivelului de trai si a calitatii vietii”. TA are in vedere si „convergenta performantelor economice”, aspect care vizeaza inevitabil mai mult decat intercorelarea componentelor economice ale dezvoltarii comunitare. In plus, fata de textul TCE, TA vorbeste despre „coeziunea economica si sociala”, nu despre „coeziunea economico-sociala”; coeziunea sociala se dezvaluie astfel ca gen proxim si scop devansatator al ipostazei ei economice, luata aici ca mijloc de infaptuire. In acelasi timp, TA introduce o clauza generala de flexibilitate care permite unei majoritati de state membre sa angajeze o cooperare consolidata, cu conditia respectarii scopurilor, principiilor si procedurilor proprii Uniunii.

In acest sens, TA, preocupat sa combata orice discriminare a cetateanului, vorbeste concludent - in art. 6 A [13] - despre „limitele puterilor pe care [] le confera Comunitatii”. In al doilea rand, solidaritatea - evidentiata in TA - a statelor membre nu are in vedere doar aspecte punctuale si compartimentate actional - pragmatic; ele insele se justifica drept manifestari reale ale idealului si valorii sociale a solidaritatii, construite comunitar. Fapt relevant, TA invoca (art. 8) „valorile comune ale Uniunii”, precum si „coeziunea sociala si teritoriala” a acesteia.

Sarcina de lucru 4 Redacteaza un text de 15-20 de randuri prin care sa explici unui interlocutor imaginar in ce sens Tratatul de la Amsterdam a deschis drumul crearii unui nou ontos social la nivelul colectivitatilor europene.

TA si institutia juridica a cetateniei

In aceeasi ordine, nuantarile facute prin TA institutiei juridice a cetateniei Uniunii isi vadesc semnificatia. Pe fondul prevederii TM, dupa care „este cetatean al Uniunii orice persoana avand nationalitatea unui Stat Membru”, TA adauga: „Cetatenia Uniunii completeaza cetatenia nationala si nu o inlocuieste”. Aceasta precizare dezvaluie, dincolo de aparente, o judecata de valoare.

Incat, departe de a fi o abstractie retorica sau o formula juridica goala, ea concentreaza achizitii de civilizatie si de mentalitate civica.

Statele si societatea lor civila se definesc si prin setul valorilor promovate prin institutia juridica a cetateniei, inteleasa, astfel, ca valoare atributiva. Ea dezvaluie o intreaga metafizica politica. Iar integrarea europeana nu avea cum sa nu antreneze intrebari, atitudini si reactii la presiunile factorilor - obiectivi si subiectivi - de determinare a regimului juridic al cetateniei, cu atat mai mult cu cat ea este strans legata de suveranitatea statului. Internationalistii de tot felul, de ieri si de azi, au vazut si vad in cetatenie o intruchipare remanenta, poate chiar desueta, a etapei formarii statelor nationale si a suveranitatii absolute. Oricum, integrarea europeana nu putea lasa fara urmari abordarea clasica a problematicii cetateniei. Ceea ce putem noi vedea si sustine este in primul rand faptul ca, pana la integrarea europeana, cetatenia virtualilor membri ai Uniunii era intrinsec nationala, incat, pentru acea etapa, a fi vorbit de cetatenia nationala ar fi antrenat o exprimare tautologica. Or, integrarea consolidata prin crearea UE, a necesitat si instituirea cetateniei Uniunii.

Retine rolul principiului nationalitatii!

Insusi criteriul cetateniei Uniunii sta in principiul nationalitatii: este declarat cetatean al Uniunii „orice persoana avand nationalitatea unui Stat Membru”. Desigur, nationalitatea nu este si nu poate fi privita exclusivist bioetnic, ca un dat absolut, primordial si fatal; ea s-a socializat tot mai mult, desi nu-si pierde, prin aceasta, asa cum vizeaza unii teoreticieni sau politicieni, incarcatura etnica inca in buna masura definitorie. Este o etnicitate istorica, intemeiata tot mai mult in spiritualitate si in adeziunea fiintiala la valorile ei constitutive, nu in „vocea sangelui” si alte exclusivisme atavice. In felul acesta, nationalitatea exista si are a se regasi deschizandu-se spre noi forme de socialitate. In consecinta, principiul nationalitatii uneste, nu desparte cetatenia Uniunii de aceea a statelor membre; el este firul continuitatii lor, vasul lor comunicant. De aici si statutul cetateniei Uniunii, care completeaza cetatenia nationala, nu o neaga, inlocuind-o. Achizitiile de experienta civica specifica natiunilor, precum si valorile ireductibile, conjuncte lor, imbogatesc continutul cetateniei Uniunii; prin ele, aceasta se ridica de la conceptul abstract si de la proiectul voluntarist la regimul palpabil al unei institutii viabile; suportul ei generator este tocmai diversitatea ireductibila a valorilor etatic-nationale, proprii cetatenilor statelor Uniunii. In acest sens, cetatenia Uniunii se edifica inductiv. Motiv pentru care relatia ei cu cetatenia nationala nu este de la genul proxim la diferenta specifica; cetatenia nationala nu se sustine ontologic prin raportare la aceea unionala, iar axiologic, ea cuprinde in propria-i conditie elementele de universalitate ce o consacra ca valoare politica. Aici nu e nevoie de medierea cetateniei Uniunii ca pretins purtator unic de universalitate. Ea nu este o transcendenta, ci subzista, cum se precizeaza in TA, ca o completare la aceea nationala. Relatia lor de conjunctie functionala este totusi univoc intemeietoare. Numai ca cetatean al unei patrii poti resimti si trai conditia cetateanului Uniunii. Ultima dintre ele nu poate fi revendicata abstract nici de catre apatrizii traitori in Europa; ei au totusi o patrie de suflet, in numele careia aspira la statutul de cetatean al Uniunii. Altfel, ideea de cetatean universal, avand o recunoscuta cariera inca in gandirea politica mai veche, este un nonsens; in pofida grandorii unui ecumenism subsumat, ea probeaza un vid de gandire si un nihilism greu de mascat intrucat pretinde sa construiasca universalismul conditiei umane dincolo de orice suport ontologic. Or acesta se origineaza cu necesitate in sentimentul apartenentei la o patrie: naturala, adoptata sau macar imaginata. Numai in limitatia cathartica, metafizica a Patriei afli temeiul si fiorul valorilor eterne. Bietii internationalisti! Ei nu stiu sau se fac a nu sti ca ideea patriei universale este o contradictie in termeni, asa cum este si aceea a cetateniei universale. Patria e Patrie pentru ca nu e un spatiu fizic sau psihic nelimitat; in limitatia ei sta intreaga ei personalitate infinit complinitorie. Iar cetatenia, ca apartenenta formal statuata la cetatea data, nu poate fi universala. Proteismul ei civic si politic sta in localismul ei recuperator de energii si dornic la acea deschidere nascuta din constiinta limitatiei. De buna seama, atunci cand umanitatea va atinge stadiul conditiei cosmice, termenii problemei se vor schimba.

Cat priveste raportul juridic dintre cele doua forme de cetatenie, acesta nu este unul de drept constitutional, cu reductii aici inacceptabile, proprii unei constructii etatice federative. Uniunea Europeana este - si in aceasta privinta - un edificiu specific, capabil sa-si sporeasca in timp originalitatea.

Alte contributii ale TA la procesul integrarii europene

In baza celor prezentate, apreciem ca in modificarile realizate de TA asupra unora dintre prevederile TM, infatisate in parte mai sus, subzista implicat spiritul socialitar al TA, apt sa confere Comunitatii Europene o functie de constructie sociala sporita, menita a ingloba obiectivele economice, dar si a le depasi spre noi orizonturi socio-valorice. Referitor la modificarile aduse de TA la TUE, ele privesc - asa cum am incercat sa aratam supra - mai mult decat aspectul politic: anume constructia unui cadru ontosocial integrativ la nivelul UE, cu rol de structura generativa de noi relatii, supraordonata institutiilor, procedurilor si mecanismelor comunitare, dar emergenta entitatilor statale si nationale componente, in masura sa le coreleze in realizarea si realitatea deplina a unitatii lor instituite. Daca ne-am oprit asupra a ceea ce am considerat a fi semnificatia majora a TA, acesta cuprinde insa diferite elemente de continut, reflectate cu grija in literatura problemei. De aceea, nu semnalam decat unele aspecte.

Astfel, TA duce mai departe ideea corelarii institutionalizate a metodei comunitare cu aceea interguvernamentala, redistribuind de la pilonul 3 spre Comunitati atributiile in materia vizelor, azilului, imigrarii si a altor politici privitoare la libera circulatie a persoanelor. Transferul (cu unele derogari, cel putin temporare) a acestor competente catre sistemul institutional comunitar se justifica prin eficienta mijloacelor de actiune de care dispunea in aceasta privinta Comunitatea si pe care al treilea pilon nu le avea. Pilonului trei ii revin acum problemele cooperarii politienesti si judiciare in materie penala, pentru care TA introduce instrumente juridice inspirate de sistemul comunitar („decizia-cadru”) si extinde competentele Curtii de Justitie.

Intre obiectivele UE fixate prin TM, ale caror dispozitii au fost reasezate prin TA, figureaza si acela privitor la afirmarea identitatii Uniunii in relatiile internationale (si) prin folosirea parghiilor unei politici externe si de securitate comune, implicit prin definirea in timp a unei politici de aparare comune, capabila sa conduca la o aparare comuna daca Consiliul European hotaraste acest lucru. Asa cum s-a remarcat si in literatura romaneasca a problemei, TA inlocuieste definitia termenului in cauza cu o definitie progresiva a politicii de aparare comuna. Totodata, Uniunea Europei Occidentale (UEO) este privita ca  „parte integranta din dezvoltarea Uniunii”. TA dispune si instituirea functiei de Inalt Reprezentant pentru Politica Externa, in persoana secretarului Consiliului UE. TA precizeaza, de asemenea, conditiile in care acesta sa se integreze cadrului juridic al UE. TA a preconizat masuri de perfectionare si in domeniul institutional, domeniu ce va fi analizat in alta ordine. Retinem aici numai faptul, amintit in alt context, ca Parlamentul European este chemat sa joace un rol cu adevarat important in adoptarea legislatiei comunitare in baza extinderii procedurii codeciziei la 24 de noi domenii, ceea ce a insemnat largirea responsabilitatii sale legislative in aproape intreaga arie a legislatiei comunitare. Ii revine in continuare Consiliului European atributia de a stabili orientarile generale ale politicii externe si de securitate comuna, dand deciziile asupra strategiilor comune in domeniile in care statele membre au interese majore, strategii care sa fie materializate in cadrul UE. De aici rezulta, inca o data, ca TA continua linia conceptiei fundamentale a prevalentei vointelor nationale in luarea deciziilor majore legate de procesul integrarii si de folosirea in acest scop a structurilor comunitare. Dar TA nu marcheaza incheierea unei evolutii institutionale; asa cum s-a apreciat, el reprezinta o faza a unui proces constant de dezvoltare.

Sarcina de lucru 5 Explica, intr-un text argumentativ, ce raport exista intre cetatenia europeana si aceea nationala.

Modificari institutionale in perspectiva extinderii UE

Tratatul de la Nisa si contributia sa la evolutia institutionala a UE

De la TA la TN

Retine contextul istoric al incheierii Tratatului de la Nisa!

Anul 1999 anunta deja starea febrila a sfarsitului de secol si de mileniu, dar si a continuitatii novatoare in constructia comunitara si a integrarii europene dincolo de acest prag psihologic. Era anul in care au fost lansate Euro si faza a III-a a Uniunii Economice si Monetare si a intrarii in vigoare a Tratatului de la Amsterdam.

TA lasase totusi nerezolvata o seama de probleme institutionale, motiv pentru care s-a vorbit, poate prea apasat, despre „insuccesul Amsterdam-ului” sau chiar despre „esecul negocierii Amsterdam”. Ca urmare, o conferinta interguvernamentala, anuntata inca la Amsterdam si legata de perspectiva unei noi extinderi a UE, indeosebi catre tarile Europei centrale si de est, s-a desfasurat la Nisa in decembrie 2000. Ea a adoptat un proiect de Tratat care, definitivat apoi, a fost semnat in 2001 in aceeasi localitate franceza, intrand in vigoare la 1 februarie 2003. Dispozitiile sale au fost incorporate tratatelor existente. Acestea, asa cum au fost modificate prin Tratatul de la Nisa (TN), reprezinta, pana la posibila ratificare a Constitutiei europene, fundamentul institutional al Uniunii si al Comunitatilor.

Prevederile TN

Aportul esential al TN este, asa cum s-a apreciat, de natura institutionala. Astfel, intre altele, TN prevede modificari ale componentei institutiilor din perspectiva extinderii UE la cel putin 27 de state. Pentru Parlamentul European, s-a hotarat ca, incepand cu legislatura 2004-2009, numarul eurodeputatilor sa nu depaseasca 732, locurile fiind repartizate intre statele membre si acelea candidate (pentru Romania - 33 locuri, ele fiind ocupate de la data aderarii la UE - 1 ianuarie 2007). TN consolideaza rolul colegislator al Parlamentului European.

Largirea Uniunii la aproape 30 de state membre este de natura sa antreneze dificultati cu efecte blocante in realizarea acordului cu unanimitate in Consiliu. Pentru limitarea lor, TN a redus cazurile in care statele membre pot folosi dreptul de veto. In baza acestei prevederi, deciziile asupra unor categorii de dispozitii care pana la intrarea in vigoare a TN erau luate prin unanimitate, urmau sa fie adoptate cu majoritate calificata. Astfel, in materia politicilor comunitare, dispozitiile privind cooperarea judiciara civila ori acordurile comerciale asupra serviciilor sau proprietatii intelectuale reveneau acum deciziilor cu majoritate calificata. Merita semnalat faptul ca intre reglementarile privind folosirea votului figureaza si aceea dupa care majoritatea calificata trebuie sa cuprinda 62% din populatia totala a UE (verificarea fiind facuta la cererea unui membru al Consiliului). Se poate lesne observa ca, dincolo de aspectul tehnic al reglementarii in cauza, sta principiul democratic, de continut, al fortei de reprezentare prin vot a vointei populare majoritare a Comunitatii, vointa care, altfel, nu e automat acoperita de votul majoritar al membrilor Consiliului. Conditia tehnica a votului majoritar exprima in fapt avansul politic al democratiei reprezentative in exercitiul comunitar si de integrare. Vointa etatica reprezentata de fiecare membru al Consiliului trebuie, astfel, sa consume cu vointa populara majoritara a Uniunii. Aceasta din urma este temeiul celei dintai. Se avanseaza, la acest nivel, spre o democratizare reala a structurilor institutionale, chiar daca aici procesul - in curs de perfectionare - nu calchiaza in forma, ci prelungeste in continut natura democratica a statelor membre ca puteri publice nationale. Reprezentativitatea nu e nici aici o problema de cantitate daca nu e mai intai una de esenta. Ea se inscrie ca o componenta hotaratoare in trendul constructiei integrative la nivel social a vietii si civilizatiei Uniunii Europene.

In acelasi timp, asa cum s-a apreciat, sistemul jurisdictional a fost modificat foarte discret si foarte profund. Intre prevederile TA figureaza unele care depasesc, prin importanta lor, aspectul pur tehnic. Astfel, fiecare stat membru urmeaza sa aiba un reprezentant la Curtea de Justitie. Totodata, se are in vedere crearea camerelor jurisdictionale specializate pe anumite domenii litigioase si o redistribuire a competentelor intre Curte si Tribunalul de Prima Instanta. TN face precizari de ordin functional asupra Curtii de Conturi, a Comitetului Economic si Social si a Comitetului Regiunilor.

TN se situeaza pe linia continuitatii efortului de consacrare a valorilor democratice in constructia europeana. Dar, daca in TA accentul era pus pe sanctionarea unui stat membru care incalca drepturile si libertatile fundamentale (statuate in Conventia europeana, elaborata in cadrul Consiliului Europei si semnata in noiembrie 1950 la Roma), TN mizeaza pe prevenirea nesocotirii lor. In acest sens, Consiliul, in baza unei propuneri facute de o treime dintre tarile membre catre Parlamentul European ori de catre Comisie, poate constata - cu o majoritate de 4/5 dintre membri, pe baza avizului conform al Parlamentului European si dupa audierea statului in cauza - riscul evident de violare a drepturilor si libertatilor care fundeaza Uniunea. Recomandarile adresate statului in cauza au astfel un rol preventiv.

Continutul Cartei UE a Drepturilor Fundamentale

De Nisa se leaga si constituirea Conventiei care a proclamat la 7 decembrie 2000 „Carta UE a Drepturilor Fundamentale”. Inca in octombrie 1999, Consiliul European a lansat, la Tampere (Finlanda), proiectul edificarii unei „arii de libertate, securitate si justitie in UE”. Elaborarea acestui document a reprezentat, in opinia generala, unul dintre cele mai importante evenimente, marcand hotarator evolutia procesului integrarii. Progresul constructiei Europei unite, el insusi o continuare in plan comunitar si integrativ a achizitiilor calitative de ordin economic si tehnologic, politic si social-democratic in statele membre, trebuia sa dobandeasca expresia concentrata a unui summum valoric, care a luat forma Cartei Drepturilor Omului in UE.

In acest cadru, ele aveau sansa sa nu mai fie exigente mai mult sau mai putin abstracte, putand sa devina proiect nemijlocit, sustinut politic si juridic, al conditiei reale a omului european. Pana la aparitia Cartei, sistemul comunitar de protectie a drepturilor omului avea o seama de limite. Acesta asigura o protectie indirecta prin intermediul principiilor generale ale dreptului comunitar. Totodata, asigurarea protectiei era la latitudinea judecatorilor; incorporarea drepturilor fundamentale in ordinea juridica a Comunitatii doar prin invocarea precedentelor (traditii constitutionale comune statelor Uniunii, instrumente internationale) nu garanta convingator siguranta legala. Or, prin catalogul de drepturi enuntate in Carta, se asigura circumscrierea lor exacta, anterior oricarei dispute cu comunitatea sau cu autoritatile nationale. La acestea se adauga si faptul ca in sistemul existent perceperea la nivelul cetateanului Uniunii a protectiei si a beneficiului ei erau grevate de un tehnicism care reclama sprijinul juristilor. Invocarea traditiilor constitutionale comune si a izvoarelor dreptului international nu putea opera spontan si direct, ci ramanea un act tehnic; el dilua insa semnificatia valorica si impactul psihologic al drepturilor recunoscute omului si care, pentru el, trebuiau sa ramana palpabile. In acest context, adoptarea Cartei - in care sunt legitimate si drepturi de noua generatie, precum dreptul la protectia secretului datelor personale, drepturi in materie bioetica sau dreptul la o administratie functionala) - a permis depasirea in buna masura a unor carente in ce priveste protectia drepturilor omului. Mai mult, ea face pasul vizibil de la protectia juridica formala a drepturilor omului la protectia propriu-zisa a omului. Iar sub aspect strict juridic, perspectiva integrarii Cartei in tratate, desi lasata deschisa „procesului post-Nisa”, oferea totusi posibilitatea unei interpretari mai largi a legislatiei secundare tangente drepturilor sociale inserate in Carta.

Ceea ce s-ar putea totusi evalua critic este conceptia care sta la baza Cartei. Documentul - desi, cum afirmam supra, urmareste sa plaseze problematica drepturilor omului in campul real al vietii comunitare si al integrarii europene -cu toate acestea el livreaza de fapt o lista a drepturilor fundamentale, neputand evita aspectul unui elaborat oarecum prefabricat. Astfel, nu este suficient valorificata experienta normativa a sistemelor nationale de drept in materia protectiei juridice a drepturilor omului; acestea sunt un laborator viu de reguli, in care productia normativa are lor inductiv, prin generalizarea si abstractizarea situatiilor concrete. Or, o constructie proiectiva, dusa din generoase, dar abstracte exigente, nu poate obtine convingator forta vie a unei normari provocate de situatii, apta sa produca raspunsul normativ cel mai adecvat. Solutia nu poate fi alta decat aceea a generalizarii la nivelul Uniunii a experientei de cunoastere sociala si de politica legislativa a statelor membre. Iar rezultatul astfel obtinut, cristalizat in valori eurointegrative si in norme comunitare chemate sa le exprime firesc, se reintoarce la sursa nationala originar generativa a vietii comunitare; pentru aceasta din urma, cele dintai sunt acum valori regasite si respectiv, modele normative cu adevarat viabile.

Sarcina de lucru 6 Enumerati in 10 randuri principalele prevederi ale Tratatului de la Nisa.

O perspectiva critica asupra continutului si limitelor proiectului de Tratat instituind o Constitutie pentru Europa

Tratatul de la Nisa avea anexata o Declaratie privind viitorul Uniunii. In baza ei si a intrunirii Consiliului European la Laeken/Bruxelles, in decembrie 2001, s-au desfasurat lucrarile pe o perioada ce a depasit un an - ale Conventiei (Conventului) pentru viitorul Europei, la care au participat si reprezentanti ai statelor candidate. Declaratia de la Laeken ceruse o concentrare pe o seama de aspecte institutionale vitale pentru Comunitatea Europeana si pentru Uniune: delimitarea stricta a competentelor in cadrul UE; reducerea numarului instrumentelor legislative si folosirea mai hotarata a legislatiei-cadru; mai multa democratie, ca si transparenta si eficienta in luarea deciziilor si functionarea institutiilor; clarificari asupra statutului Cartei drepturilor fundamentale. Alaturi de cele enuntate si ca un corolar al lor, se cerea simplificarea Tratatelor CE si UE, delimitarea mai clara a identitatii UE in raport cu Comunitatile, elemente care sa permita in cele din urma adoptarea unei constitutii europene. Conventia a antrenat la dezbateri societatea civila prin parteneri sociali si lumea afacerilor, prin organizatii neguvernamentale, mediul academic si alti factori de opinie. Ea a procedat apoi la sinteza ideilor si propunerilor facute, deceland rationalitatea propunerilor favorabile, dar si a acelor nefavorabile organizarii constitutionale a UE. Prin dezbateri si compromisuri, a fost posibila adoptarea consensuala a unui proiect de Tratat asupra unei Constitutii pentru Europa, aprobat de Consiliul European din iunie 2003 (Thessalonic). Conferinta interguvernamentala, dupa esecul din decembrie 2003, rezultat din opozitia Spaniei si Poloniei (care se opuneau abandonului conditiilor de vot bazat pe majoritatea calificata, stabilit prin Tratatul de la Nisa), s-a incheiat prin adoptarea unei versiuni usor modificata in iunie 2004. A urmat semnarea a ceea ce s-a numit Tratatul de instituire a unei Constitutii pentru Europa (octombrie 2004). Documentul a fost semnat la Roma, simbolic in aceeasi sala unde fusesera semnate tratatele din 1957.

In ce priveste continutul sau, proiectul schimba profund arhitectura Uniunii; ea urmeaza sa primeasca pe viitor personalitate juridica, in timp ce Comunitatea Europeana va disparea. Structura institutionala va evolua si ea. Astfel, intre altele, Consiliul European ar urma sa fie prezidat de o personalitate care sa nu fie aleasa din randul sefilor de stat sau de guvern in exercitiu; un ministru al afacerilor externe al UE ar prezida Consiliul afacerilor externe, care ar apartine Comisiei; Presedintele Comisiei ar fi ales de Parlament in functie de rezultatul alegerilor europene. Dar, asa cum s-a apreciat, in cazul ca aceste reforme vor imbunatati „vizibilitatea” exterioara si legitimitatea democratica a Uniunii, ele ar putea totusi multiplica, in acelasi timp, riscurile unor dificultati interne. De asemenea, majoritatea calificata din Consiliu va fi simplificata incepand cu 2009. Totodata, bazele instrumentelor juridice ale Uniunii vor fi radical schimbate: competentele vor fi redistribuite pe „categorii generice” (competente exclusive, competente partajate s.a.), unele ramanand particularizate pe politici sectoriale. Sistemul normativ va cuprinde legea europeana (corespunzand vechilor reglementari de baza), legea-cadru europeana (pentru vechile directive), regulamentul european (pentru vechiul regulament si vechea directiva) etc.

Se poate observa ca decizia bazata pe unanimitate, semn al interetatismului, va ramane in vigoare in numeroase cazuri, nu doar in aria politicii externe si de aparare, ci in egala masura in unele domenii sensibile, evidentiate de Tratatul Comunitatii Europene, precum armonizarea fiscalitatii sau politicile sociale. De aceea, Constitutia pentru Europa nu este o constitutie federala, iar sistemului institutional al Uniunii ii lipsesc multe pentru a-l compara cu acela al unui stat federal.

Respingea, prin vointa populara, a Tratatului in tarile amintite nu este, socotim, intamplatoare. Ea trebuie sa dea oricum de gandit politicienilor, dar si doctrinarilor. Nu atat ritmul, considerat poate prea alert, al consolidarii constitutionale a comunitarizarii cat si a UE in ansamblu - in raport cu sedimentarea, intr-un ritm socotit probabil mai lent, in mentalul public, a constiintei identitatii constitutionale europene - explica acest refuz. El este semnificativ prin starea de spirit ce l-a provocat, mai putin manifesta, dar puternica in adancurile psihologiei colective. Nu doar popoarele celor doua state, dar si celelalte au perceput institutiile comunitare, cum am mai constatat, ca entitati nu o data exterioare, de factura birocratica si instrainata fata de viata de fiecare zi cu problemele ei, dar si fata de viata mai adanca, a felului de a fi intr-o istorie traita si condensata metafizic si afectiv in experiente care nu pot fi reduse la proiecte politice. Numai cand un proiect politic, aici Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, are a ingemana si exprima nu doar politic, ci - la modul cel mai concentrat, desigur - insusi orizontul socialitar global al arealului european unit, atunci Constitutia Continentului va putea cuprinde emblematic fiinta intreaga a Europei infratite, in care fiecare etnie endogena dar si fiecare resortisant, endogen sau nu, se vor regasi precum pasarea in aerul ce ii permite zborul. Ca sa fie un proiect viabil si o cale de urmat, Tratatul constitutional trebuie sa fie si un bilant; el are a fi acea suprastructura politico-juridica apta sa exprime formal achizitiile intregii dezvoltari careia i-a urmat. Altfel, ramane un elaborat al vointei pure. In faza actuala, acesta nu e un pericol chiar asa de abstract. Incat, ceea ce pare a fi un esec, fie si provizoriu, al implementarii juridice a Tratatului in viata europenilor integrati sau in curs de integrare, este mai degraba un castig de luciditate si o lectie de spirit critic nutrite in constiinta publica, transformata din martor in actor principal al Europei integrate. Votul negativ a demonstrat ca integrarea nu este un scop in sine, o performanta de imagine si exercitiu politicianist; supralicitata, cantata si ideologizata indestul, ea are, insa, a servi si a se mula pe tendinta fireasca a europenilor de astazi de a construi punti durabile intre ei si, astfel, spre sinele lor.

Atentie la intrebarile ridicate de problema Constitutiei UE!

Pusa in acest registru, problema Constitutiei UE antreneaza - tocmai pentru ca este o problema -, o seama de interogatii inevitabile. Experienta istorica a oricarui popor este o initiere existentiala; in acest sens, Tratatul constitutional al UE are, dincolo de latura sa tehnica, acel suflu spiritual capabil sa sublimeze experientele nationale, particulare in forma lor, dar universale prin valorile lor constitutive, pentru a le reverifica si exprima atat acoperitor cat si esential? Se regaseste in acest document fiecare entitate etnica sau individuala, altfel spus - are el o reprezentativitate (inclusiv sub aspect juridic) scontata? Conditia juridica a Tratatului exprima in masura asteptata, pe langa forma externa (forma de exprimare) a izvorului fundamental de drept, acea forma interna, ordonatoare ierarhica de principii, norme si institutii de drept, chemate sa reflecte noncontradictoriu misiunea Comunitatii si a Uniunii? In ce masura solemnitatea juridica a documentului, fiind cu necesitate una de stil si limbaj, de vointa politica prescriptiva, este mai intai, totusi, una imanenta, izvorand din principiile directoare? Constitutia UE statueaza unitatea in diversitate. Daca unitatea europeana trebuie construita, diversitatea pe multiple planuri proteica a actorilor ei nationali apare ca o tendinta naturala. Si cu toate acestea, ea poate slabi, periclitand forta creatiei nationale, in care sta si puterea ca atare a structurilor de integrare. Ne intrebam, de aceea, cat de concludente sunt mijloacele juridice de prevenire a destructiei politico-ideologice pe care o genereaza federalismul sau alte strategii mondialist-nivelatoare? Ce garantii constitutionale, in acord cu vointa popoarelor Uniunii, previn aventurismul politic antinationalist? In fine, daca raportam textul Constitutiei UE nu la conjunctura istorica si la oportunitatile prin definitie trecatoare, ci la idealurile si nazuintele perene ale umanitatii, ne putem intreba asupra valorii ei de universalitate autentica. In acest sens, o abordare inca ideologica si interesata a problematicii drepturilor omului nu intretine oare sau chiar acutizeaza, in numele iubirii umane si a libertatii concepute liberalist- egocentric, comportamente anomice in ordine individuala, care distrug fibra bioetica a individului, dupa cum si pretentii revendicative, iredentiste din partea celor care se cred indreptatiti sa inventeze drepturi colective, generatoare de tensiuni macrogrupale? O abordare subiectivista a drepturilor omului, drapata, cum afirmam si in alt context, in justificari universaliste, poate amorsa conflicte intraeuropene care sa evidentieze inca odata in istoria continentului nostru ca fortele entropice cele mai puternice sunt aici, nu in afara Europei si a mentalului nostru. Constitutia UE poate marturisi, si ea, despre adevarata universalitate a conditiei umane, exprimata juridic prin acele drepturi si in acel mod mai potrivit de a le sustine, care sa porneasca nu de la formule inventate, propulsoare a individualismului dizolvant, ci de la suflul valorilor capitale ale umanitatii personalizate in fiecare popor. Individul nu are cum sa fie liber decat in relatia sociala cu „ceilalti”; el se formeaza si se defineste ca om, ca fiinta libera in baza valorilor colective, nereduse insa la etnicitatea exclusivista. Conditia umana se revendica prioritar spiritualitatii; ea este mai ales cosmica, decat telurica. Din aceasta perspectiva, Constitutia UE are a-si redefini nu doar substanta juridica prescriptiva; intai de toate, ea are a-si redefini temeiul metafizic. O rediscutare intemeietoare - filosofica, bioetica, pedagogica - a problematicii drepturilor omului ramane de asteptat; ea ar putea pune bazele, la inceput de mileniu, unei perspective axiologice capabila sa elimine falsele probleme, orientand atitudinea politica si normarea juridica in materie. In aceasta privinta, Constitutia UE mai are de parcurs drumul clarificarilor esentiale.

Nu putini autori, nu numai din spatiul literaturii politico-juridice romanesti, discuta despre Constitutia UE ca si cum ea ar fi o realitate juridica implementata, desi ei insisi admit ca lucrul abia urmeaza sa se produca. Nu o data, un entuziasm dogmatic obtureaza declamatoriu intelegerea adevaratei substante a documentului. Nu este insa rostul paginilor prezente sa incerce analiza monografica a Constitutiei UE, a carei intelegere reclama, de altfel, un efort colectiv de clarificare.

Sarcina de lucru 7 Identifica limitele de viziune ale Cartei UE a Drepturilor Fundamentale (3-5 fraze)?

Extinderea vestica si sudica a integrarii in Comunitati

Extinderea, o alta ipostaza a integrarii

Am desprins in paginile anterioare ca integrarea are ca dimensiune emblematica constructia institutionala si normativa comunitara, fara insa a se reduce la ea. Componenta interguvernamentala a integrarii joaca in ordinea ei un rol indispensabil in realizarea unitatii europene si in afirmarea identitatii UE. Si aceasta, pentru ca integrarea insasi este procesul reordonarii organice a tuturor factorilor constituenti intr-o structura auto-generatoare de energii turnate in forme institutionalizate si de cooperare. Aceasta structura este tocmai Uniunea Europeana.

Raportata la angrenajul constitutiv al UE, extinderea integrarii este, cum am constatat, mai mult decat o dezvoltare pe orizontala si o crestere spatio-cantitativa. Ea antreneaza schimbari structurale, institutional-comunitare, dar si de cooperare ameliorata. Incat, paradoxal, ceea ce numim extindere si pare, terminologic, a veni in contradictie cu intensiunea unui proces de consolidare interioara precum este integrarea, constituie expresia necesara a unei faze superioare a constructiei europene. Acum continentul nostru are a se cuprinde pe sine integral, are a-si exprima tendential identitatea la nivelul intregii Europe. Desigur, e vorba de o directie evolutiva aflata in momentul de fata intr-o faza hotaratoare, dar incheierea ei ulterioara va intampina o conjunctura care, fiind in linii mari previzibila, nu va putea fi intru totul controlabila.

Literatura problemei prezinta pe larg trendul extinderii, cu avataruri si izbanzi luand proportii de epopee. Ar fi superfluu sa-l descriem prin reductie la amanunte. Vom marca doar momentele definitorii ale extinderii.

De la crearea, la inceputul anilor ’50, a primei Comunitati Europene (CECO) de catre cele sase Inalte Parti Contractante si pana la extinderea spre est a Uniunii Europene instituite la Maastricht in 2002 si numarand la inceputul lui 2007, dupa aderarea Romaniei si Bulgariei, 27 de state, s-a strabatut un drum presarat cu nu putine dificultati in incheierea negocierilor de aderare si in acceptarea acquis-ului comunitar. Pentru ca statele aderante „sa se europenizeze” (in sensul acceptarii valorilor politice, economice si institutionale ale Comunitatilor, precum si a expresiei lor juridice: acquis-ul comunitar) a trebuit ca Europa comunitara si integrata - la inceput ca Idee si apoi ca realitate palpabila - „ sa se frantuzeze”, „sa se hispanizeze” etc., etc. iar acum „sa se romanizeze” ori „bulgarizeze”, adica sa se regaseasca pe deplin in concretul ei, in dimensiunea diversa a nationalului. Aceasta nu este forma exterioara a unui numitor comun - valorile integrative, ci continutul viu al particularului pe care se sprijina si prin care se justifica integrarea. Ea se legitimeaza ca integrare a ceva.

Aderarea Danemarcei, Marii Britanii si Irlandei

In sensul mai sus acceptat, nu Comunitatile s-au extins, in evolutia lor, ci integrarea in structurile unificate ale acestora s-a extins. Iar evolutia CEE, apoi a CE si a UE a insemnat totodata reglarea si perfectionarea conditiilor de aderare, a aspectelor de procedura si de reprezentare institutionala a Comunitatii in procesul negocierilor de aderare. Negocierile cu statul solicitant aveau sa fie purtate de Consiliu; la primirea unei cereri de adeziune, Consiliul trebuia sa se pronunte in unanimitate. Complementaritatea componentelor celor trei Comunitati si fuzionarea ulterioara a institutiilor lor a impus ca cererile de aderare sa fie adresate simultan acestora. Mai tarziu, prin Actul Unic European, Parlamentul era chemat sa emita un aviz conform asupra extinderii.

Retine aceste aspecte deosebit de importante!

Ceea ce a caracterizat extinderea inca de la inceput - totusi cu inevitabile nuante de la un caz la altul - a fost faptul ca negocierile de aderare nu luau in discutie obiectul si sensul integrarii ori finalitatea ei practica. Se negociau doar masurile tranzitorii si termenele de adaptare a noilor membri la acquis-ul comunitar, nu si regulile existente. Ceea ce dovedeste consecventa proiectului comunitar si a liniilor sale directoare, in raport cu care conjunctura atingea modul de negociere si circumstantele ei, dar nu principiile intemeietoare si exigentele de urmat. Astfel, tarile solicitante, pe langa faptul ca trebuiau sa fie stat de drept, sa aiba regimuri pluraliste si sa asigure respectarea efectiva a drepturilor si libertatilor fundamentale, urmau sa-si insuseasca prescriptiile Tratatelor institutive si a valorilor lor intrinseci. In acest sens, acquis-ul comunitar constituia un reper nemijlocit, presupunand, intre altele, acceptarea prioritatii reglementarilor comunitare fata de dispozitiile nationale contrare si insusirea procedurilor menite sa asigure interpretarea unitara a dreptului comunitar.

Marea Britanie si-a depus prima cerere de aderare in august 1961, solicitand un intermezzo de tranzitie de 12 ani, precum si derogari pentru o lista de produse peste acest interval. Dar puternicele interese si legaturi extraeuropene ale insularilor, indeosebi relatiile speciale cu SUA ori acelea din cadrul Commonwealth-ului, faceau dificila o compatibilitate reala cu politica integrarii europene, motiv pentru care prima candidatura a esuat. A doua solicitare britanica, din mai 1967, era mai putin conditionata decat prima. Cu toate acestea, a fost si ea respinsa. Opozitia Frantei, repetata si acum si explicata de catre analisti oarecum reductiv prin atitudinea „antibritanica” a generalului De Gaulle, era in fapt motivata principial de conservarea finalitatilor, originar convenite, ale Comunitatilor si de la a caror implinire nu se puteau admite exceptii de substanta. In urma unui al treilea demers, de data aceasta pe fondul unei evolutii politice favorabile, atat pe plan intern britanic, cat si european, negocierile incepute in 1970 s-au finalizat cu semnarea Tratatului de la Bruxelles (ianuarie 1972), care deschidea calea spre integrarea Marii Britanii. Insa dosarul integrarii Regatului Unit a ridicat destule probleme Comunitatii si dupa aderare. Britanicii au renegociat conditiile de aderare in doua etape ulterioare, obtinand satisfactie prin reducerea contributiei la bugetul comunitar si, totodata, prin suplimentarea fondurilor primite in cadrul actiunilor comunitare pentru regiuni considerate defavorizate (Tara Galilor si nord-vestul Angliei).

La 1 ianuarie 1973, urmare a ratificarii tratatului, intrau in Comunitate, odata cu Marea Britanie, Danemarca si Irlanda. Tratatul fusese semnat si de Norvegia, insa a fost respins prin referendum national, asa cum avea sa mai fie respins si in anii ’90 (la referendumul din noiembrie 1994). Aici, interese economice specifice (precum protectia etatica a producatorilor agricoli sau refuzul limitarii comunitare a pescuitului, resursa economica majora in Norvegia) au justificat respingerea aderarii de catre natiunea consultata democratic.

Integrarea comunitara spre Europa de Sud

Este si motivul pentru care urmatoarele momente ale extinderii au fost asezate sub semnul unei prudente necesare, oricum constructive, nu blocante. Lucru dovedit mai intai de extinderea integrarii comunitare spre Europa de Sud, unde unele state aveau acorduri economice semnate cu Piata Comuna: Grecia - din 1961, Spania - din 1970 si Portugalia - din 197 Statele in cauza beneficiau de avantaje tarifare la export, neavand insa obligatii de reciprocitate. Ele reusisera, intre timp, sa depaseasca experienta unor regimuri politice nedemocratice, trecand, nu usor, la democratia pluralista. In iunie 1975 - Grecia, in martie 1977 - Spania si in iulie acelasi an - Portugalia si-au prezentat candidatura. La 1 ianuarie 1981 Grecia devenea al zecelea stat aderat, aducand cu sine in spatiul comunitar si o indarjire politica mai greu digerata de ceilalti parteneri. Cu o economie mai slaba in raport cu aceea a membrilor Comunitatilor, Grecia a beneficiat de Fondurile structurale, nedepasind insa prea usor inflatia, datoriile si productivitatea mai scazuta a sectorului public. In politica externa, in pofida angajamentelor asumate in cadrul NATO, respingea activ politica de confruntare militara in Mediterana orientala a celor doua blocuri militare (fara sa arate insa aceeasi coerenta cat privea zone de confruntare mai putin apropiate). Linia sa politica atat de proprie (indeosebi in chestiunile balcanice) nu a fost intotdeauna usor de inteles in cancelariile occidentale, dar grecii au ramas consecventi cu ei insisi, convinsi ca numai astfel pot insemna ceva pentru cauza comunitara. Negocierile cu Spania si Portugalia au progresat lent, nefiind lipsite, nici ele, de dificultati si probleme. Astfel, indicatorii economiei spaniole nu erau atractivi pentru Comunitati: crestere economica redusa, inflatie, somaj (22% in 1985) si degradare a balantei platilor. Pe de alta parte, concurenta producatorilor agricoli spanioli pe piata comunitara si sporirea, prin aderare, a migratiei fortei de munca spaniole pe piata comunitara a muncii ori redistribuirea fondurilor structurale provocau ingrijorari reale viitorilor parteneri. La randu-i, Portugalia, dupa ce depasise, ca si Spania, izolarea politica datorata regimului dictatorial, nu reusise totusi sa depaseasca in ritmul scontat si dificultatile economice. Cu o industrie modesta si o agricultura neproductiva, cu o politica economica controlata de retelele sufocante ale FMI, cu inflatie de 34% in 1983 si 12% somaj in 1984, Portugalia provoca serioase preocupari Comunitatilor. Ele au acceptat, in favoarea Portugaliei, masuri tranzitorii si de finantare masiva a proiectelor de dezvoltare. Am infatisat cateva dintre dificultatile aderarii din aceasta etapa numai pentru a intari ideea ca drumul intrarii in Comunitati a fost unul spinos, dar s-a dovedit ca obstacolele atat de diferite pot fi depasite prin negocieri realiste. In cele din urma, statele iberice s-au integrat in Comunitati prin semnarea Tratatului de aderare in iunie 1985 (intrat in vigoare la 1 ianuarie 1986). Acum se putea vorbi de Comunitatea celor doisprezece.

Extinderile produse pana in acest moment dadeau deja greutate Comunitatilor, in masura sa se confrunte redutabil cu alte forte economice mondiale. CEE devenea cea mai puternica forta comerciala a lumii, avand si un spatiu cu cei mai multi cumparatori (320 milioane la acea data), cu o industrie si o agricultura performante. Una dintre consecinte era si ridicarea prestigiului politic al Europei comunitare in organizatiile internationale. Cum insa statele recent integrate aveau un nivel de dezvoltare mai scazut, de altfel ca si Irlanda, structura economica a Comunitatilor si-a vadit eterogenitatea, s-au resimtit divergentele de interese si competitia dintre comunitari (in domeniul politicii agricole, al pescuitului si dreptului marii, dar si in altele), ceea ce a provocat, in anumite momente, riscul deconstructiei comunitare. S-a putut de asemenea observa ca statele membre - nu numai acelea cu o mai mare greutate economica si politica - tind sa vada in Comunitati ceea ce interesele lor si, in consecinta, asteptarile lor le impun sa vada si sa conceapa a fi Comunitatile. Dar negocierile si aranjamentele politice si juridic-institutionale au putut de fiecare data, cum am constatat, sa gaseasca numitorul comun: tendinta sintetica, nu suma, imposibil de obtinut, a intereselor particulare. De aici, arta compromisului constructiv si a prevederilor prudente. Acestor exigente tactice li s-au adaugat si clarificari strategice. Una dintre ele tinea de legitimarea perioadei de preaderare cu o durata nedeterminata, in scopul implementarii reformelor apte sa reduca decalajele si sa elimine seismele de impact ale integrarii (clauza invocata cu prilejul cererii de aderare a Greciei). In acelasi scop, tratatele de adeziune ale celor trei state cereau acestora sa recunoasca finalitatea documentelor institutive ale Comunitatilor si sa-si insuseasca actele juridice normative ale institutiilor lor.

Sarcina de lucru 8 Explica in 5-7 randuri in ce sens extinderea Comunitatilor reprezinta o alta ipostaza a integrarii?

Continuarea procesului de extindere. Aderarea tarilor Europei centrale, baltice si estice

Caracteristicile celei de-a treia extinderi a Comunitatilor

Reducerea sensibila a importantei Asociatiei Europene a Liberului Schimb pe masura cresterii interesului fata de Comunitati a facut sa asistam la o a treia extindere. Ea a avut loc in ianuarie 1995, in urma negocierilor de aderare incepute in februarie 1993 cu Austria, Finlanda si Suedia. Desi aceste aderari reprezentau o a treia etapa a extinderii, totusi ele erau privite, din perspectiva Comunitatilor, ca fiind prima largire a Uniunii Europene. Ea a atras necesare modificari institutionale: Comisia dispunea acum de inca trei mandate, numarul parlamentarilor a crescut cu 59, in timp ce a fost stabilita la 26 de voturi minoritatea ceruta pentru blocaj in Consiliu, iar majoritatea la 6

Derularea extinderii in faza mentionata era deja in masura sa ateste ca perspectiva largirii UE era atat o exigenta politica, dar si o oportunitate majora pentru Europa. Cresterii economice si avantajelor comerciale ale Pietei Unice li se adaugau stabilitatea si securitatea la nivel continental; acestea se rasfrangeau, printr-o conexiune inversa, asupra consolidarii edificiului integrarii europene. Constructia institutionala intracomunitara si cooperarea pe politici comune erau ele insele stimulate prin provocarile extinderii si mai ales prin raspunsurile la ele.

Necesitatea recuperarilor democratice in Europa centrala si rasariteana

Intre timp, venise anul 1989, anul justitiei imanente a istoriei, al prabusirii sistemului comunist pe pamant european, sistem care adusese atatea nedreptati si victime ale totalitarismului in tari din centrul si estul continentului, sistem sustinut moral si politic de o stanga occidentala nu o data oarba, cand nu stipendiata. Ne referim la acea stanga comunista efectiv radicala (altfel, prin definitie, orice miscare politica de stanga tinde a fi radicala, pentru ca este de stanga!). Si daca insasi aprecierea noastra poate parea radicala,o facem din orizontul celor nevoiti sa fi trait in universul concentrationar al comunismului, inventat ideologic si impus brutal popoarelor de „experimentalisti” internationalisti care ei, tocmai ei, incearca astazi deturnari federaliste ori de alt tip internationalist in constructia europeana, asumandu-si ilicit, dar cu indrazneala agresiva, rolul de arbitri evaluatori si de procurori ai libertatii de gandire nationala Asa cum spune un proverb (si) romanesc, „Lupul isi schimba parul, dar naravul - ba”! Am trait toate acestea si avem, de aceea, dreptul sa ne pronuntam critic asupra indiferentismului occidental (in genere, implicit al stangii intelectuale occidentale de la care, noi cei din est, am asteptat iluzoriu, ani la rand, intelegere si sprijin in rezistenta morala la comunismul instrainat.

In acest context si in acest moment al prabusirii din interior a sistemului totalitar est-european, Europa unita era chemata sa-si asume schimbarile, oferind, prin extinderea Uniunii, sansa recuperarilor democratice, vitale in ultima instanta si pentru urcusul ei politic. Continuarea extinderii spre centrul, estul Europei si zona ei baltica insemna ducerea pana la capat a unui proiect: nu atat acela originar, al primei Comunitati, generos dar modest in raport cu anvergura ulterioara a constructiei europene, cat acela ivit si construit posticipat sub presiunea salturilor acestei constructii si exprimat tot mai coerent prin documentele fundamentale ale Uniunii dupa momentul Maastricht. E proiectul a postiori in raport cu toate achizitiile comunitare si de integrare care l-au precedat si il anuntau: proiectul Europei integrale. Incat, extinderea spre zarile amintite, parand a fi un act de comprehensiune sau macar de bunavointa tarzie a Occidentului indeosebi fata de Orientul european, a devenit o necesitate vitala pentru Occidentul ca atare, constrans sa iasa din limitatia comoda pentru a-si da masura reala a fortei sale la scara continentala. E vorba aici de o datorie politica si morala, dar, mai intai, de asumarea unui mod pragmatic nou de a fi, prin care nu pot fi pastrate cuceririle integrative de pana acum decat prin ducerea lor mai departe si prin care, totodata, Europa unita isi va juca rolul major, indreptatit prin intreaga ei istorie, in strategia mondiala a relatiilor de putere.

Dupa momentul Maastricht, au solicitat aderarea urmatoarele 10 state central - si est-europene: Bulgaria, Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Romania, Slovacia, Slovenia si Ungaria.

Demersurile preparatorii ale extinderii. „Agenda 2000. Pentru o Europa mai puternica si mai extinsa”

In aceasta privinta, este fapt neindoielnic acela ca institutiile comunitare si Uniunea in ansamblul ei au probat la modul cel mai temeinic preocuparea pentru continuarea extinderii si asigurarea parametrilor calitativi ai realizarii sale. Sub acest ultim aspect, Consiliul European de la Madrid (decembrie 1995) a adaugat la criteriile de aderare (acquis-ul comunitar si exigentele adiacente) si pe acela al capacitatii administratiilor nationale ale statelor solicitante de a gestiona - in paralel cu perfectionarea institutionala a CE in vederea primirii de noi membri - , statutul de membru al UE. Mai mult, UE a elaborat o strategie globala de preaderare, vizand desfasurarea relatiilor dintre statele candidate si institutiile CE, derularea acordurilor de asociere si de asistenta financiara prin programe lansate si pregatirea integrarii lor in piata Comunitatii.

In iulie 1997, Comisia a elaborat „Agenda 2000, Pentru o Europa mai puternica si mai extinsa”, document in care se faceau recomandari pentru fiecare cerere. Punctul de vedere al Comisiei a fost acela ca negocierile sa inceapa in aceasta faza doar cu sase state: cinci din cele zece (Polonia, Ungaria, Cehia, Estonia, Slovenia) plus Cipru. Consiliului European din noiembrie 1997 a aprobat strategia de preaderare a „Agendei 2000”, iar acela din decembrie 2007 de la Luxemburg, preocupat de aderarea tuturor celor 10 state, dar si a Ciprului, a evidentiat ca indeplinirea exigentelor politice privind performantele democratice ramane o conditie esentiala a initierii aderarii, alaturi de acelea economice, a caror respectare va fi apreciata printr-o evaluare dinamica si prospectiva. Statele amintite plecau, toate, de la aceleasi criterii de aderare, urmand sa o realizeze de pe pozitii egale. S-a stabilit insa ca aderarea sa nu se faca in functie de momentul initierii negocierilor, ci al rezultatelor obtinute de catre fiecare stat in parte in reformele intreprinse in faza preaderarii. In continuarea diferitelor masuri intreprinse, forul politic suprem al UE a reglementat asistenta acordata tarilor solicitante, stabilind totodata si statutul parteneriatului de aderare, precum si coordonatele realizarii lui cu cele zece state. In decembrie 1999 (la Consiliul European de la Helsinki) s-a decis initierea negocierilor cu celelalte cinci state din cele zece: Bulgaria, Letonia, Lituania, Romania si Slovacia. In acel moment, procesul de aderare grupa, in fine, 12 state intr-un cadru unic. Pentru ca nu indeplinirea criteriilor politice ale democratiei statului de drept, negocierile cu Turcia nu au putut debuta atunci. Deschiderea oficiala a negocierilor de aderare cu cele cinci state din al doilea grup s-a produs prin desfasurarea Conferintelor interguvernamentale cu fiecare dintre ele. In aprilie 2003 se semnau la Atena tratatele de aderare a statelor candidate care reusisera sa incheie negocierile (Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia, Slovenia, Ungaria plus Cipru si Malta). In urma primirii avizului pozitiv al Comisiei (februarie 2005) si a avizului conform al Parlamentului European (aprilie 2005), Romania si Bulgaria au semnat, si ele, in 25 aprilie 2005, al Luxemburg, Tratatul de aderare. In baza lui, de la 1 ianuarie 2007 cele doua state sunt membre ale UE (dar cu clauze ce pot fi activate si dupa aceasta data).

Sarcina de lucru 9 Redacteaza un eseu de maximum o pagina in care sa explici ce inseamna, in opinia ta, „logica diversitatii care uneste”.

Teste de autoevaluare

La 1 ianuarie 1958 au intrat in vigoare:

Tratatul CECO;

Tratatele CEE si EURATOM;

Tratatul CEE.

Orientarea politica dominanta a integrarii europene este:

nonfederalista;

antifederalista;

federalista.

Consiliul European are calitatea de institutie comunitara?

da;

nu;

urmeaza sa devina comunitara.

Cetatenia UE

neaga, inlocuieste cetatenia nationala;

se manifesta in paralel cu ea;

completeaza cetatenia nationala.

Extinderea integrarii europene permite statelor aderante sa negocieze acquis-ul comunitar?

da;

de la caz la caz;

nu.

Raspunsuri la intrebarile din testele de autoevaluare

b; a; 3. b; 4. c; 5. c.

Lucrare de verificare

Redacteaza un eseu de 60-70 de randuri (Font 12, Times New Roman la 1,5 randuri) in care sa dezvolti, pe langa idei si informatii din alte surse, urmatoarele aspecte:

relatia structurala dintre Uniunea Europeana si Comunitati;

corelarea metodei comunitare cu aceea a cooperarii interguvernamentale;

argumenteaza de ce constructia europeana nu este de tip federativ;

in ce consta reforma institutionala a Tratatului de la Nisa;

din ce motive nu a fost aplicat proiectul de Tratat instituind o Constitutie pentru Europa?

N.B. Lucrarea va fi transmisa tutorelui in termen de 7 zile de la data anuntului de executare a ei, iar rezultatul evaluarii iti va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-learning.

Bibliografie minimala

Barbulescu, Gheorghe Iordan (2008). Procesul decisional in U.E.. Iasi: Polirom, pp. 49-64;

Blumann, Claude; Dubouis, Louis (2005) Droit institutionnel de l’Union européenne, 2-e éd., Litec, Paris. Pp. 19-39. ;

Manolache, Octavian (2006). Tratat de drept comunitar. Bucuresti: C. H. Beck, pp. 9-19;

Fábián, Gyula (2008). Drept institutional comunitar. Cluj-Napoca: Sfera Juridica, pp. 31-60.

Scaunas, Stelian (2005). Uniunea Europeana: constructie, institutii, drept. Bucuresti: All Beck, pp. 50-73.