FUNDAMENTELE CRIMINALISTICII - NOTIUNI INTRODUCTIVE
Definirea Criminalisticii
Fondatorul criminalisticii este considerat judecatorul de instructie austriac Hans Gross, care
a folosit pentru prima data acest termen în Manualul practic de instructie judiciara pentru uzul
procurorilor, judecatorilor de instructie, ofiterilor si agentilor de politie judiciara, functionarilor
de politie, jandarmilor, agentilor serviciului sigurantei etc. (1892).
"Criminalistica este o stiinta judiciara, cu caracter autonom si uni-tar, care însumeaza un
ansamblu de cunostinte despre metodele, mijloacele tehnice si procedeele tactice, destinate
descoperirii, cercetarii in-fractiunilor, identificarii persoanelor implicate în savârsirea lor si
prevenirii faptelor antisociale" (Emilian Stancu, Tratat de criminalistica, editia a II-a revazuta si
adaugita, Universul Juridic, Bucuresti, 2002).
Metodele proprii de cercetare: descoperirea, fixarea, ridicarea, examinarea si
interpretarea urmelor si mijloacelor materiale de proba; examinari comparative;
experimente; organizarea cartotecilor, albumelor si colectiilor în scopul identificarii
persoanelor, cadavrelor si obiectelor corp delict sau produs al infractiunii; elaborarea
versiunilor.
Metode împrumutate de la alte stiinte:
a) din fizica: holografia; fonoscopia; analiza microscopica, spectrala si atomica etc.; b) din
chimie: spectroscopia, electroforeza, cromatografia etc.; c) din medicina: anatomia comparata,
histopatologia; d) din matematica: programarea lineara, calculul probabilitatilor, teoria
multimilor vagi etc.
Caracterele Criminalisticii: judiciar (studiaza si elaboreaza mijloace si metode stiintifice,
reguli tehnice, tactice si metod 12112y2412m ologice în legatura cu rezolvarea unui conflict de drept); autonom
(deosebit de cel al altor stiinte juridice); unitar (sistem propriu); pluridisciplinar. Criminalistica
este "o punte de legatura între stiintele naturii si stiinte-le juridice, prin intermediul ei metodele
celor dintâi gasindu-si aplicare în procesul judiciar" (Camil Suciu).
Sistemul Criminalisticii
Sistemul Criminalisticii este dat de obiectul sau de activitate, structurat pe patru domenii:
a) Fundamentele criminalisticii; b) Criminalistica tehnico-stiintifica; c) Criminalistica tactica; d)
Criminalistica metodologica.
Expertiza criminalistica
Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala
Aspecte procesual-penale
Organele de urmarire penala sunt obligate sa apeleze la specialisti de profil, din domenii
diverse, ca: fizica, biologie, chimie, traseologie, balistica etc. pentru "dezvaluirea adevaratei
semnificatii a urmelor si
mijloacelor materiale de proba aflate la fata locului" (Aurel Ciopraga).
Importanta expertizei în procesul judiciar a fost subliniata de toti specialistii.
Potrivit art. 112 C. pr. pen., constatarea tehnico-stiintifica are un caracter de urgenta, fiind
impusa de existenta unui pericol de disparitie a unor mijloace de proba sau de schimbare a unor
situatii de fapt (Emilian Stancu).
Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala, desi enumerate ca mijloace de
proba în cuprinsul art. 64 C. pr. pen., sunt mai degraba procedee de probatiune, adica, "moduri de
a opera asupra anumitor mijloace de proba", în vederea stabilirii exacte a valorii lor probatorii"
(Vasile Berchesan).
Potrivit art. 114 alin. 1 C. pr. pen., constatarea medico-legala se dispune în caz de moarte
violenta, de moarte a carei cauza nu se cunoaste ori este suspecta, sau când este necesara o
examinare corporala învinuitului ori persoanei vatamate pentru a constata pe corpul acestora
existenta urmelor infractiunii.
Constatarea tehnico-stiintifica si constatarea medico-legala se pot dispune daca: s-a început
urmarirea penala în cauza; organul de cercetare penala a ridicat si asigurat mijloacele materiale de
proba ori poate sa puna la dispozitia specialistilor persoanele implicate. În cazurile prezentate de
lege (art. 221 alin. 2 C. pr. pen.), trebuie sa existe plângerea prealabila, sesizarea ori autorizarea
organelor competente.
Expertiza criminalistica. Aspecte procesual-penale
Expertiza criminalistica poate fi definita ca o activitate de cerceta-re stiintifica a urmelor si
mijloacelor materiale de proba, în scopul identificarii persoanelor, animalelor, obiectelor,
substantelor sau fenomene-lor, al determinarii anumitor însusiri sau schimbarii intervenite în
continutul, forma si aspectul lor (Emilian Stancu, Vasile Berchesan).
Desi s-a considerat ca nu exista o expertiza proprie criminalisticii, în lucrarile de
specialitate se subliniaza importanta expertizei criminalistice în lamurirea unor situatii specifice
procesului civil sau penal.
În principiu, expertiza este facultativa, fiind dispusa de organul de urmarire penala ori
instanta de judecata, la cerere sau din oficiu, atunci când, pentru lamurirea unor fapte sau
împrejurari ale cauzei, în vederea aflarii adevarului, sunt necesare cunostintele unui expert (art.
116 C. pr. pen.).
Este obligatorie efectuarea unei expertize psihiatrice în cazul infractiunii de omor
deosebit de grav, precum si atunci când orga-nul de urmarire penala sau instanta de
judecata are îndoieli asupra starii psihice a învinuitului sau inculpatului (art. 117 alin 1. C.
pr. pen.). De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele
mortii, daca nu s-a întocmit un raport medico-legal (art. 117 alin. ultim C. pr. pen.).
Între expertiza si constatarea tehnico-stiintifica exista unele deosebiri (expertiza se poate
efectua numai dupa punerea în miscare a actiunii penale; la expertiza pot participa si experti
recomandati de parti); între cele doua mijloace de proba exista totodata asemanari evidente în
plan tehnic criminalistic (Emilian Stancu).
În literatura de specialitate s-au evidentiat elementele de interferenta, îndeosebi între
criminalistica si medicina legala, concretizate în efectuarea unei expertize complexe. De altfel,
s-au si facut propuneri de lege ferenda pentru o reglementare autonoma a acestei categorii de
expertize.
Valoarea probatorie si clasificarea expertizelor
Expertizei nu i se acorda, teoretic, o valoare probatorie deosebita, dat fiind faptul ca legea
nu recunoaste o ierarhie a probelor, dar în practica ea se bucura de o autoritate binemeritata,
deoarece este facuta de specialisti care se bazeaza pe cele mai noi cuceriri ale stiintei. Totusi, nu
se exclude necesitatea coroborarii rezultatelor expertizei cu celelalte probe si mijloace de probe
administrate în cauza (Vasile Berchesan).
Expertizele criminalistice urmeaza aceeasi clasificare ca si constatarile tehnicostiintifice.
Avem: expertiza dactiloscopica;
expertiza traseologica; expertiza balistica; expertiza
grafica sau expertiza criminalistica a scrisului; expertiza tehnica a documentelor; expertiza
fotografico-judiciara; expertiza biocriminalistica; expertiza fizico-chimica; expertiza
fonobalistica; expertiza tehnica; expertiza contabila; expertiza zootehnica si veterinara, expertiza
agrotehnica; expertiza agroalimentara, expertiza merceologica, expertiza filatelica etc., precum si
expertiza medico-legala si expertiza psihiatrica sau neuropsihiatrica.
Spre deosebire de constatarile tehnico-stiintifice sau medico-legale, expertizele sunt
efectuate de specialisti care îsi desfasoara activitatea în institutii de specialitate, ori de catre
experti oficiali, aflati în evidenta birourilor locale de expertize.
Reguli tactice privind dispunerea constatarilor tehnico-stiintifice si a expertizelor
criminalistice
Dispunerea expertizei se va face de catre organul de urmarire penala, care va aprecia
oportunitatea examinarii de specialitate si va stabili obiectul constatarii tehnico-stiintifice sau al
expertizei, astfel ca sa nu se întârzie efectuarea acestui act daca este indispensabil, dar nici sa nu
se efectueze daca nu este necesar (Camil Suciu).
Oportunitatea expertizei se stabileste si în raport cu momentul desfasurarii, pentru a nu fi
nici tardiva, dar nici prematura (Emilian Stancu).
Obiectul expertizei judiciare consta din clarificarea unor fapte sau împrejurari care reclama
cunostinte de specialitate din diverse domenii (Emil Mihuleac).
Expertul este chemat nu pentru a-si exprima parerea cu privire la vinovatia sau
nevinovatia unei persoane, ci doar pentru a-si exprima parerea despre faptele si
împrejurarile cauzei.
Întrebarile trebuie formulate clar si precis si limitate la specialitatea expertului. Se vor evita
formularile confuze ori gresite. Întrebarile pot fi formulate împreuna cu expertul ori prin
consultarea altui specialist. Organul judiciar trebuie sa puna la dispozitia expertului urme si
obiecte ce se constituie în mijloace materiale de proba, precum si modele de comparatie sau
obiecte presupuse a fi creat urmele descoperite la locul faptei. Organul judiciar este obligat sa
verifice calitatea si autenticitatea acestor materiale, sa cunoasca provenienta lor si sa verifice daca
au fost ridicate în conditiile stabilite de lege si consacrate de tactica criminalistica.
Expertul este numit de organul de urmarire penala sau instanta de judecata (art. 118 alin. 2
C. pr. pen.), cu exceptia expertizei medico-legale, în care expertul va fi desemnat de unitatea din
care face parte (art. 119 alin. 2 C. pr. pen.).
Fiecare dintre parti are dreptul sa ceara un expert pentru a participa la efectuarea expertizei
(art. 118 alin. ultim C. pr. pen.). Partile au dreptul sa recuze expertul în conditiile art. 51 C. pr.
pen.: în cursul urmaririi penale sau în cursul judecatii, de îndata ce au aflat despre existenta
cazului de incompatibilitate.
Efectuarea expertizei criminalistice
Expertul parcurge, de regula, urmatoarele etape (Ion R. Constantin, Lupu Coman, Mircea
Constantinescu, Mocsy Ladislau):
a. Studierea si însusirea obiectului lucrarii: verificarea ambalajului; daca materialul
trimis corespunde cantitativ si calitativ; poate solicita lamuriri suplimentare organului judiciar.
b. Examinarea separata a materialului în litigiu, pentru sesizarea particularitatilor sau
semnalmentelor exterioare, care fac posibila identificarea obiectului cautat: obiectele vor fi fixate
prin fotografii de examinare si înregistrari video; se obtin modele tip de comparatie cu obiectele
suspecte (arme de foc, instrumente de spargere), în aceleasi conditii în care s-au produs urmele în
litigiu.
c. Examinarea comparativa a urmelor ridicate de la locul faptei cu modelele de
comparatie create artificial prin procedeele confruntarii, juxtapunerii si suprapunerii.
Confruntarea se realizeaza pe cale statistica (tabelul sinoptic), pe baza de diagrama ori prin
verificarea în cartotecile si
colectiile criminalistice.
d. Demonstratia, care implica existenta unei teze de demonstrat si fundamentul
demonstratiei. Se poate realiza pe mai multe planuri: planul logicii, planul logicii
metodice, planul criteriilor matematice si planul vizual (Mocsy Ladislau). Expertul
trebuie sa se pronunte atât asupra caracteristicilor generale si individuale coincidente, cât
si a celor necoincidente, care le diferentiaza.
e. Concluzia. Concluziile pot fi: certe, de excludere, de probabilitate si de imposibilitatea
stabilirii (Nu se poate, N.S.P.).
Redactarea raportului de expertiza
Potrivit art. 123 C. pr. pen., raportul de expertiza trebuie sa cuprinda 3 parti:
a. Partea introductiva, în care se mentioneaza organul de urmarire penala sau instanta care
a dispus efectuarea expertizei, data la care s-a dispus, numele si prenumele expertului, data si
locul unde a fost efectuata, data întocmirii raportului de expertiza, obiectul acesteia si întrebarile
la care expertul urma sa raspunda, materialul pe baza caruia a fost efectuata expertiza si daca
partile care au participat la aceasta au dat explicatii în cazul expertizei.
b. Partea descriptiva, care va cuprinde descrierea în amanunt a operatiilor de efectuare a
expertizei, obiectiile sau explicatiile partilor, precum si analiza acestor obiectii ori explicatii în
lumina celor constatate de expert. Partea descriptiva trebuie sa oglindeasca toate etapele procesului
de cercetare, mijloacele tehnico-stiintifice si metodologia utilizate.
c. Partea finala, în care sunt prezentate concluziile raportului de expertiza. Prin formularea
concluziilor, expertul trebuie sa raspunda la obiectivele stabilite în termeni clari si precisi,
evitându-se formularile echivoce, incomplete sau tehniciste (Emilian Stancu).
Suplimentul de expertiza
Potrivit art. 124 alin. 1 C. pr. pen., când organul de urmarire penala sau instanta de judecata
constata, la cerere sau din oficiu, ca expertiza nu este completa, dispune efectuarea unui
supliment de expertiza fie de catre acelasi expert, fie de catre altul. Obiectul suplimentu-lui de
expertiza poate fi constituit din materialele examinate initial, daca nu s-a raspuns la toate
întrebarile ori s-a raspuns partial, sau din materiale descoperite ulterior.
Lamuriri cerute expertului
Potrivit art. 124 alin. 2 C. pr. pen., când se socoteste necesar, se cer expertului lamuriri
suplimentare - în scris, ori se dispune chema-rea lui spre a da explicatii verbale asupra raportului
de expertiza. Ascultarea expertului se face potrivit dispozitiilor privitoare la asculta-rea martorilor
(art. 124 alin. 2 C. pr. pen.). Lamuririle suplimentare în scris pot fi cerute si serviciului medicolegal,
laboratorului de expertiza criminalistica ori institutului de specialitate care a efectuat
expertiza (art. 124 alin. ultim
C. pr. pen.).
Efectuarea unei noi expertize
Potrivit art. 125 C. pr. pen., daca organul de urmarire penala sau instanta de judecata are
îndoieli cu privire la exactitatea concluziilor raportului de expertiza, dispune efectuarea unei noi
expertize. Organul judiciar trebuie sa detina date obiective care sa-i justifice îndoielile si sa faca
verosimila presupunerea ca, printr-o noua examinare, se vor formula alte concluzii.
Identificarea criminalistica
Definitia si obiectul identificarii criminalistice
Identificarea reprezinta "problema centrala a investigatiei criminalistice" (Paul L. Kirk,
1966). "Identificarea criminalistica poate fi definita ca un proces de constatare a identitatii unor
persoane, obiecte sau fenomene, aflate în legatura cauzala cu fapte ilicite, prin metode stiintifice
criminalistice, în scopul stabilirii adevarului în procesul judiciar" (Emilian Stancu).
Premisele stiintifice ale identificarii criminalistice:
a. Individualitatea (irepetabilitatea);
b. Stabilitatea relativa:
Dupa gradul de modificabilitate, obiectele examinate pot fi: ne-modificabile (desenele
papilare); relativ modificabile (scrisul de mâna); modificabile în timp (prin uzura) ori
modificabile artificial (deghizarea sau stergerea urmelor).
c. Reflectivitatea (însusirea obiectelor de a se reflecta si a fi reflectate).
Principiile identificarii criminalistice:
a. Principiul identitatii (identitatea cu sine trebuie completata cu deosebirea de orice este
altul).
b. Principiul delimitarii obiectelor identificarii criminalistice în obiecte scop al
identificarii si obiecte mijloc de identificare. Obiectul scop al identificarii este un obiect
material, aflat în legatura cau-zala cu fapta ilicita si concretizat în diverse ipostaze (persoana
infractorului sau a victimei, instrumentele ce au servit sau erau destinate sa serveasca la
savârsirea faptei, procedeul infractiunii etc.). Obiectul mijloc de identificare este alcatuit din
urmele obiectului scop si din modelele de comparatie.
c. Principiul stabilitatii relative a caracteristicilor de identificare.
d. Principiul dinamicitatii si interdependentei cauzale.
Etapele identificarii criminalistice:
a. Stabilirea apartenentei dupa gen. Se realizeaza pe calea examinarii caracteristicilor
generale care definesc o anumita categorie de obiecte.
b. Identificarea individuala. Se realizeaza o îngustare a sferei obiectelor cu aceleasi
caracteristici pâna la individualizarea corecta. Identificarea individuala reprezinta afirmarea
identitatii (Lucian Ionescu). Identificarea generica si identificarea individuala sunt parti
componente ale procesului unic de identificare criminalistica.
c. Identificarea dupa urmele lasate la locul faptei de catre obiecte sau fiinte (modalitatea
cea mai frecventa si cea mai preferata).
|
