Formele de vinovatie
Potrivit art. 19, Cod penal, vinovatia prezinta doua forme:
1) Intentia
Fapta este savârsita cu intentie atunci când infractorul prevede rezultatul actiunii sale, rezultat pe care îl doreste sau îl accepta.
Felurile intentiei:
Suntem în prezenta acesteia atunci când infractorul prevede rezultatul faptei sale si urmareste producerea acestui rezultat.
Ex: Lovitura cu un topor în cap
Elementele laturii subiective se deduc, întotdeauna, pe baza elementelor care caracterizeaza latura obiectiva.
Existenta intentiei de a ucide se stabileste, având în vedere instrumentul folosit pentru aplicarea loviturilor, tinând cont de zona vizata de lovitura, de numarul si intensitatea loviturilor, de starea fizica si raportul de forte dintre infractor si victima. Astfel, se are în vedere nu zona lezata, ci zona vizata de lovitura.
Intentia directa prezinta si doua forme speciale:
a) Intentia premeditata
- Luarea hotarârii infractionale într-o stare de relativ calm.
- Trecerea unui interval de timp din momentul adoptarii hotarârii si pâna la punerea ei în executare.
Unii considera ca exista si un al treilea element:
- Efectuarea unor acte de pregatire.
În realitate, actul de pregatire nu este de esenta premeditarii, ci doar probeaza existenta ei. Premeditarea apare ca circumstanta agravanta. E posibil retinerea ca o agravanta judiciara la alte actiuni potrivit art. 75 (2), cod penal.
b) Intentia repentina (spontana)
Se caracterizeaza prin luarea hotarârii sub imperiul unei stari de tulburare sau emotie si punerea ei imediata în executare.
În codul penal este reglementata în trei situatii:
Circumstanta atenuanta a starii de provocare (art. 73, lit. b)
Infractiunea de pruncucidere (art. 177)
Infractiunea de încaierare (art. 322)
Intentia repentina este o cauza de atenuare a raspunderii penale (fata de cea premeditata care e o cauza agravanta). Totusi, intentia repentina nu exclude existenta unor acte de pregatire.
Ne aflam în prezenta acesteia atunci când infractorul nu urmareste producerea rezultatului, dar îl accepta.
În cazul intentiei eventuale avem doua urmari:
Prima pe care infractorul o doreste si în considerarea careia el efectueaza actiunea.
Cea de-a doua, pe care o prevede, dar nu o doreste, ci doar o accepta, fiindu-i indiferent daca ea se produce sau nu.
Prima urmare poate sau nu poate fi prevazuta de legea penala. Cea de-a doua trebuie sa fie prevazuta de legea penala.
Exista intentie indirecta atunci când, dupa ce infractorul îi aplica victimei mai multe lovituri nesusceptibile sa-i produca moartea, lasa victima cazuta în zapada în timp ce temperatura de afara este scazuta.
S-a retinut tot intentie eventuala situatia în care o persoana îsi împrejmuieste un teren cultivat cu un gard de sârma care îl alimenteaza cu curent electric. Fapta nu este prevazuta de legea penala. Însa exista eventualitatea ca o persoana sa se electrocuteze, fapta care nu e dorita, dar acceptata de catre proprietarul terenului.
2) Culpa
a) Culpa cu prevedere
În cazul culpei cu prevedere, infractorul prevede rezultatul faptei sale, rezultat pe care nu îl accepta, socotind, fara temei, ca el nu se va produce. În aceasta situatie, fata de intentie, faptuitorul nu accepta producerea rezultatului. Autorul îsi fundamenteaza convingerea ca rezultatul nu se va produce pe anumite împrejurari obiective pe care însa, el le apreciaza în mod eronat.
Ex: Persoana care, aflata la vânat, încearca sa ucida animalul vânat, dar vede o alta persoana care se afla tot la vânat. Convingerea ca nu va trage în acesta se bazeaza pe calitatea sa de bun tragator.
si în cazul culpei cu prevedere infractorul prevede doua urmari:
O urmare pe care o doreste si care poate sa fie sau sa nu fie prevazuta de legea penala.
O urmare pe care o prevede, dar nu o accepta si care este întotdeauna prevazuta de legea penala.
b) Culpa fara prevedere
Ex: O persoana care are un copil mic uita un recipient ce contine o substanta toxica într-un loc aflat la îndemâna copilului. În acest caz, persoana nu prevede rezultatul, desi trebuia si putea sa-l prevada.
Posibilitatea si obligatia de prevedere
Obligatia si posibilitatea obiectiva, care se apreciaza în raport de situatia omului (persoanei) sau subiectiva, care tine de o situatie concreta.
Cazul fortuit - Imposibilitatea fortuita de prevedere (art. 47, cod penal)
3) Praeterintentia
Forma mixta de vinovatie ce consta în suprapunerea unei culpe peste o intentie directa.
În cazul praeterintentiei, infractorul urmareste producerea unui rezultat prevazut de legea penala, dar se produce un rezultat mai grav, pe care faptuitorul nu-l prevede, dar putea si trebuia sa-l prevada, sau îl prevede, dar nu-l accepta.
Cel mai adesea, la praeterintentie se întâlneste culpa fara prevedere.
Avem doua urmari:
Urmarea pe care infractorul o dorea.
Urmarea pe care infractorul nu a prevazut-o, desi putea si trebuia.
Ex: O persoana, care urmareste ranirea alteia cu un cutit, arunca spre aceasta, în directia picioarelor, un cutit. Cutitul raneste, însa, victima în abdomen si aceasta decedeaza.
Praeterintentia se deosebeste de culpa cu prevedere prin aceea ca, desi avem doua urmari, în cazul culpei cu prevedere urmarea dorita poate sa fie sau sa nu fie prevazuta de legea penala. În cazul praeterintentiei, urmarea dorita este întotdeauna prevazuta de legea penala.
Situatia în care actiunea de baza este savârsita cu titlu de gluma este tot o praeterintentie.
Sanctiunea actiunii si inactiunii
Potrivit art. 19, aln. Final, cod penal, actiunea se sanctioneaza doar atunci când este savârsita cu intentie, afara de cazul în care legea prevede în mod expres si sanctiunea actiunii comise din culpa.
Ex: Fapta de a ucide o persoana se sanctioneaza ca omor, atunci când este savârsita cu intentie, însa este sanctionata si uciderea din culpa.
Distrugerea în forma simpla se sanctioneaza doar atunci când este savârsita cu intentie; distrugerea din culpa nu este sanctionata.
Inactiunea se sanctioneaza fie ca este comisa cu intentie, fie ca este comisa din culpa, afara de cazul în care legea prevede doar sanctiunea ei în ipoteza în care fapta este comisa cu intentie.
Inactiunea se sanctioneaza în acelasi fel, fie ca este comisa cu intentie, fie ca este comisa din culpa.
Mobilul si scopul infractiunii
Mobilul infractiunii - Motivul care îl determina pe autor sa comita infractiunea. Orice actiune umana este determinata de un anumit mobil.
În norma de incriminare mobilul poate sa apara fie ca un element constitutiv al infractiunii în forma ei de baza, fie ca o cauza de agravare.
Mobilul apare ca element constitutiv în cazul infractiunii prevazuta de art. 247, cod penal, abuzul în serviciu.
Alteori, mobilul apare ca o cauza de agravare. Daca omorul este savârsit în interes material, acesta devine omor calificat (art. 175, lit. b, cod penal).
Scopul infractiunii - Ceea ce infractorul urmareste sa realizeze prin comiterea faptei.
Scopul prezinta relevanta din punct de vedere penal atunci când e cerut de norma de incriminare.
Scopul poate sa apara ca un element constitutiv al infractiunii sau ca o cauza de agravare.
Ca element constitutiv - În cazul art. 208, cod penal - furt
Ca element agravant - În cazul art. 176, lit. d, cod penal - omorul deose-
bit de grav
Ori de câte ori în norma de incriminare se cere un mobil sau un scop special, fapta nu se poate comite decât cu intentie directa.
|
