Formele raspunderii internationale a statelor in dreptul international

Formele raspunderii internationale a statelor in dreptul international

Formele raspunderii internationale sunt avute in vedere intr-o anumita masura in reglementarea cuprinsa in proiectul de articole elaborat de Comisia de Drept International a Organizatiei Natiunilor Unite. Una dintre aceste forme o constituie raspunderea statelor pentru faptele lor internationale ilicite.

Cat priveste acest tip de raspundere art.28 din proiect precizeza ca raspunderea internationala a unui stat care ii este impusa acestuia printr-un act international ilicit, potrivit dispozitiilor din partea a-I-a, atrage dupa sine consecintele juridice prevazute in cea de-a doua parte a proiectului.

Cel de-al doilea tip de raspundere este reglementat in proiectul de articole referitor la consecintele prejudiciabile care nu sunt interzise de dreptul international ( in formularea de dupa 2001 “Prevenirea prejudiciilor transfrontiere cauzate de activitati periculoase . Prevederile proiectelor de articole nu vor aduce atingere dispozitiilor Cartei Organizatiilor Natiunilor Unite, ca organ politic are competenta de a sanctiona anumite acte de amenintare a pacii, incalcarea pacii sau acte de agresiune conform capitolului VII din Carta, ceea ce a fost calificata in doctrina ca o forma a raspunderii internationale a statelor respectiv raspunderea politica a statelor.

Avand in vedere distinctia facuta intre “crime si delicte” conform art.19 din proiect, in versiunea din 1996 s-a considerat ca ar exista si o raspundere penala a statelor, distinctie care a fost inlaturata din proiect, iar Statutul Curtii Penale Internationale consacra raspunderea penala a persoanelor fizice pentru cele mai grave crime internationale.

Unii autori afirma si existenta raspunderii statelor pentru incalcarea normelor de drept international umanitar, ori raspunderea pentru incalcarea normelor de drept international al mediului sau pentru poluare. In acest context, ne referim la astfel de probleme de raspundere internationala a statelor.

Raspunderea politica a statelor in dreptul international, este angajata pentru un act ilicit de natura a atrage aplicarea de sanctiuni ( masuri de constrangere ), impotriva statului delincvent, intervenind numai atunci cand, prin fapta ilicita au fost violate acele obligatii internationale “erga omnes”, de jus cogens, violari ale relatiilor internationale, pacea, securitatea si suveranitatea statelor. Sanctiunile aplicate in conformitate cu prevederile capitolului VII din Carta Organizatiei Natiunilor Unite, sub forma masurilor de constrangere de ordin economic si altele si pot fi economice si chiar cu folosirea fortelor armate. De asemenea, pot fi luate pozitii dezaprobatoare, adoptarea unor rezolutii in cadrul unor organizatii internationale de condamnare ori dezavuare, constatarea faptei de catre o instanta internationala, ruperea relatiilor diplomatice etc.

Raspunderea politico-juridica a statelor presupune suportarea de catre statul autor a unor sanctiuni ce pot fi concretizate intr-o forma ce variaza, de la simpla cerere de a pune capat actului ilicit, pana la sanctiuni dure, mergand pana la folosirea fortei armate[1]

In caz de agresiune se pot aplica si alte sanctiuni cu caracter militar, care pot merge pana la limitarea temporara a suveranitatii statului vinovat.

Cateva dintre masurile politice internationale au fost actiunile Organizatiei Natiunilor Unite impotriva Irakului, Afganistanului, Iugoslaviei, Angolei, Somaliei, Ruandei s.a., toate acestea restabilind pe cat posibil situatia lor interna si internationala. Alaturi de Organizatia Natiunilor Unite si-au mai adus aportul in solutionarea problemelor internationale si Uniunea Europeana (U.E.), Consiliul Europei (C.E.) si Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (O.S.C.E.).

Raspunderea materiala a statelor in dreptul international consta in obligarea statului autor de a restabili situatia anterioara comiterii faptului ilicit, iar daca aceasta nu mai este posibil in plata unei despagubiri sau compensatii si intervine in situatia in care a fost creat un prejudiciu material. Statul vinovat este obligat sa repare daunele materiale provocate de el statului victima, prin formula si modalitatea “reparatio” si “restitutio”.

Repararea materiala, “restitutio in integrum” actioneaza numai in cazul repararii daunelor directe nu si a celor indirecte, secundare. Atunci cand nu se poate executa repararea materiala intervine repararea prin plata prejudiciilor provocate - reparatio[2]. In cazul unui atac armat, se stabilesc la sfarsitul acestuia asa numitele “despagubiri de razboi” stabilite numai prin tratatele de pace. Statul mai raspunde si pentru neindeplinirea obligatiilor stabilite prin tratate si conventii sau pentru prejudiciile cauzate de resortisantii sai. Raspunderea materiala poate exista si independent de celelalte forme ale raspunderii internationale, iar atunci cand consecintele violarii obligatiilor internationale sunt grave, alaturi de daunele materiale suportate prin raspunderea materiala, pot fi aplicate si celelalte forme ale raspunderii internationale a statelor[3]

Raspunderea morala a statului. Raspunderea morala intervine cind statul, prin organele sale (ori a cetatenilor sai in cazul protectiei diplomatice) a suferit daune morale, consta in cererea de scuze pe care o datoreaza statul autor al unui delict international fata de statul care a suferit dauna. Prezentarea scuzelor se face intr-un cadru solemn prin inaltarea drapelului. Raspunderea morala se poate concretiza si prin aplicarea de sanctiuni de statul contra persoanelor care au comis actiunea ilicita[4]

Renuntarea la protectia diplomatica – Clauza Calvo. Exista o serie de reguli specifice care se aplica in cazul raspunderii internationale; in afara de cauzele care inlatura responsabilitatea internationala a statelor, se ridica probleme in ceea ce priveste punerea in actiune a responsabilitatii internationale prin renuntarea la protectia diplomatica – Clauza Calvo[5]

Atunci cand un stat renunta la dreptul sau suveran de a prezenta o reclamatie internationala el renunta in baza tratatelor bilaterale intre state, pe baza de reciprocitate si acord material. Aceasta clauza, “Calvo” isi are originea de la numele jurisconsultului si omului de stat argentinian Calvo. Clauza, este contestata, deoarece, in unele cazuri, in unele contracte se prevad clauze, in baza carora se interzice cocontractantilor straini sa faca apel la protectia diplomatica a guvernelor lor, stimuland anticipat inadmisibilitatea oricarei reclamatii internationale[6]. Si noi suntem de parere ca aceasta clauza nu-si are loc in dreptul international, deoarece statului respectiv ii apartine dreptul de a exercita protectia diplomatica, el avand decizia finala pentru calea ce o are de urmat. Unii autori sustin ca ea este functionabila in unele situatii ce intervin in raporturile dintre individul lezat si statul parat, dar inopozabila fata de statul reclamant.

Limitele actiunii de protectie diplomatica constau in aceea ca problema protectiei diplomatice intervine in cazul in care exista o violare, o incalcare a dreptului, deci a unui caz de raspundere internationala care premerge sau conduce la raspunderea statelor si numai atunci se naste raportul dintre cele doua state.

Trebuie sa existe o incalcare a unui drept sau interes care sa se fi produs, ca rezultat al violarii unor norme ale dreptului international sau al angajamentelor interstatale valabile sau sa fie consecinta nerespectarii de catre organele statului acreditar, a legilor si regulamentelor in vigoare pe teritoriul acestuia, pe scurt, conduita ilegala, activitatea contrara dreptului international a statului fata de care se intreprinde actiunea diplomatica[7]

In doctrina, conditia caracterului ilicit al faptei prin care a fost incalcat un drept, a fost suplimentata si de ideea ca persoana pentru care se exercita protectia diplomatica, trebuie sa fi avut o conduita corecta, iar in cazul in care persoana respectiva a incalcat legea interna a statului de resedinta sau a desfasurat o activitate contrara dreptului international, cererea este inadmisibila[8]

Raspunderea internationala a statelor pentru consecinte prejudiciabile rezultate din activitati care nu sunt interzise de conventiile internationale – raspunderea statelor pentru daunele nucleare, pentru actiuni de poluare. Aceasta forma de raspundere a statelor de mare actualitate, este un domeniu in care s-au adoptat in ultima vreme o serie de reglementari:

Ne vom referi cu titlu de exemplu la doua domenii si anume: domeniul nucear si protectia mediului. Cat priveste primul domeniu referitor la folosirea in scopuri pasnice a energiei nucleare sunt de mentionat indeosebi urmatoarele conventii: Conventia de la Paris din 1960 privind raspunderea fata de terti in domeniul energiei nucleare; Conventia privind raspunderea civila pentru daunele nucleare ( Viena 1963 ); Protocolul comun referitor la aplicarea Conventiei de la Viena si Conventiei de la Paris (1988); Conventia privind compensatiile suplimentare pentru daunele nucleare ( Viena 1997 ); Protocolul din 1997 de amendare a Coinventiei de la Viena din 1963.

In legatura cu cel cel doilea domeniu, retinem ca relevante, intre altele urmatoarele: Conventia privin evaluarea impactului de medu in context transfrontiera de la Espoo ( 1991); Conventia de la Lugano din 1993 referitoare la raspunderea civila pentru daune rezultand din activitati periculoase pentru mediu, Conventia de la Strassbourg cu privire la protectia mediului prin mijloace de drept penal (1998). Spre deosebire de Conventia privind impactul (1991) care este in vigoare, cele doua conventii privind raspunderea nu sunt in vigoare.

Temeiul unor cazuri de raspundere pentru daunele nucleare si pentru actiunile de poluare consta in calitatea partilor la raportul juridic de raspundere creat: tratatele si conventiile; raspunderea in cadrul acestora are un caracter mai pronuntat[9]

Pentru stat, exista raspunderea pentru daunele produse dincolo de frontierele sale, in cazul, in care acestea sunt rezultatul unui comportament al sau si intr-o anumita masura, atunci cand statul a autorizat pe teritoriul sau activitati care produc daune pe teritoriul altui stat.

Conventiile privin raspunderea in domeniul nuclear au unele particularitati, in primul rand fiind vorba de o activitate bazata pe risc este obligatorie asigurarea de risc. Astfel de exemplu, art.VII (1) al Conventiei privind raspundererea civila pentru daune nucleare (Viena 1963), modificata prin Protocolul din 1997 prevede ca, exploatantul este obligat sa instituie o asigurare sau orice garantie financiara care sa-i acopere raspunderea pentru dauna nucleara, cuantumul, natura si conditiile asigurarii s-au garantiei sunt determinate de statul pe teritoriul caruia se afla instalatia. Statul pe teritoriul caruia se afla instalatia asigura plata indemnizatiilor pentru dauna nucleara, recunoscute ca fiind in sarcina exploatantului, furnizand sumele necesare in masura in care asigurarea sau garantia financiara nu ar fi suficiente fara a se depasi anumite limite in temeiul art.V.

In al doilea rand, exista principiul ca, raspunderea este canalizata catre exploatant, art. II din Conventie dispune ca, exploatantul unei instalatii nucleare este tinut sa raspunda pentru orice dauna nucleara, daca s-a dovedit ca a fost cauzata de un accident nuclear:

a) survenit in aceasta instalatie nucleara;

b) implicand un material nuclear care provine din aceasta instalatie care este in aceasta si survenit:

1) inainte ca raspunderea pentru accidente nucleare cauzate de acest material sa fi fost asumata, in temeiul unui contract scris, de catre exploatantul unei alte instalatii nucleare;

2) in absenta unei prevederi exprese al unui asemenea contract, inainte ca exploatantul unei alte instalatii nucleare sa fi preluat acest material. In Conventie, mai sunt si alte conditionari;

In al treilea rand, notiunea de dauna nucleara este complexa, art.2 lit.k precizeaza ca, dauna nucleara insemna:

(i)         orice deces sau orice ranire;

(ii)               orice pierdere de bunuri sau orice dauna privind bunurile si fiecare dintre urmatoarele categorii, in limita stabilita de triunalul competent;

(iii)             orice pierdere economica care rezulta dintr-o pierdere sau o dauna la care s-a facut referire in subaliniatul (i) sau (ii), neinclusa pana acum in aceste subaliniate, suferita de o persoana indreptatita sa ceara reparare cu privire la acea pierdere sau distrugere;

(iv)              costurile masurilor de refacere a mediului degradat, cu exceptia cazului cand degradarea este nesemnifactiva;

(v)               orice pierdere a veniturilor care deriva dintr-un interes economic prin orice folosire a mediului suferita ca rezultat al unei degradari semnificative a mediului;

(vi)              costurile masurilor preventive si orice pierdere sau dauna cauzata de astfel de masuri;

(vii)            orice alta dauna economica, alta decat cea cauzata de degradarea mediului, daca este admisa de legislatia privind raspunderea civila a tribunalului competent.

In al patrulea rand, raspunderea exploatantului este obiectiva, pentru orice dauna nucleara (art.IV), dar poate fi limitata de statul pe teritoriul caruia se afla instalatia (artV), la un cuantum ce nu va fi inferior de 300 milioane DST si in anumite conditii sume de 150 milioane DST.

Instantele competente pentru a solutiona actiunile introduse conform art.II sunt instantele statului parte, pe teritoriul caruia s-a produs accidentul, exceptand cazurile prevazute de art.XI din Conventie.

Avand in vedere raspunderea statelor pentru daunele provocate de accidente nucleare pentru actiunile consideram ca fiind prioritara problema privind protejarea mediului inconjurator in perioada contemporana. Mediul ambiant reprezinta acel sistem complex, format din toate componentele naturale si antropice. Interferenta dintre diferitele elemente ale acestora a determinat individualizarea unei multitudini de sisteme de mediu cu intindere, complexitate si evolutie deosebite.

In cursul anilor, datorita dezvoltarii din ce in ce nai agresive a societatii, a asezarilor umane, toate acestea au condus la o degradare treptata atat a climei cat si a solului si subsolului. Astfel, in ultimul timp se constata o schimbare accentuata a calitatii aerului, apei si solului – toate prin poluarea constanta cu diferite substante chimice sau alte materiale poluante. Marile combinate, fabrici si uzine, in procesul lor de productie, utilizeaza diverse substante toxice si radioactive care, folosite constant, duc la degradarea treptata si sigura a mediului ambiant. De aceea, in legislatiile multor state, se regasesc texte de legi ample referitoare la factorii poluanti si combaterea energica a acestora, care au rolul de a sensibiliza si totodata de a obliga guvernele acestora sa acorde toata atentia marilor probleme ale societatii actuale legate de mediu.

Dupa al doilea razboi mondial se poate observa ca, marile puteri mondiale SUA si URSS, s-au angajat intr-o concurenta acerba in toate domeniile stiintei: chimiei, fizicii, astronauticii, biologiei s.a., pentru a detine suprematia mondiala, pentru a fi recunoscute drept lider de necontestat al omenirii. Astfel, SUA imediat dupa declansarea „razboiului rece” impreuna cu URSS, au inceput o veritabila cursa a inarmarilor, a cuceririi spatiului si a detinerii puterii absolute in stiinta si tehnica.

Experientele atomice si nucleare ale SUA in laboratoarele de la Los Alamos, au provocat mari nelinisti celeilalte puteri, URSS. Dupa mai multe runde de negocieri desfasurate pe parcursul catorva ani, initiativele sovietice privind neproliferarea armelor de distrugere in masa, au avut un real succes. Astfel, pentru a-si justifica cat de cat refuzul de a coopera cu China in domeniul nuclear, URSS a putut sa se prevaleze incepand din anul 1968, de decizia Comisiei de dezarmare de la Geneva – bazata pe o propunere comuna a SUA si Uniunii Sovietice – ce impunea celor doua puteri sa nu livreze nici arme, nici tehnologii nucleare celorlalte tari.

Negocierile au fost destul de dificile mai ales in problema privind „limitarea armamentului strategic si de distrugere in masa”. Uniunea Sovietica nu intelegea ce insemna de fapt „armament strategic”, avand o notiune neclara si de multe ori subiectiva asupra armelor „ofensive” si „defensive”. Pentru unii lideri sovietici, tipurile de armament se limitau numai la armele nucleare defensive [10]. Avute in vedere inca de la intrevederea Kosighin-Johnson de la Glassboro (23 iunie 1967), negocierile asupra SALT 1 – care debutasera la sfarsitul anului 1969 – au fost incheiate la 26 mai 1972 la Moscova, dupa 127 de sesiuni tinute alternativ la Helsinki si Viena[11]. Durata acestor negocieri nu se explica numai prin complexitatea problemelor tehnice, ci mai ales prin ezitarile conducatorilor de la Kremlin, prinsi intre necesitatea de a indrepta spre industriile de consum enormele mijloace destinate armamentului nuclear strategic, si teama – mereu exprimata de generalii rusi - de a slabi un potential militar deloc de neglijat si indispensabil pentru a face fata unei puteri nucleare (in cazul de fata SUA, sau chiar China). Datorita marilor incertitudini, acordul SALT 1 a aparut foarte modest, fiind sub limita asteptarilor acelor timpuri – el prevedea doar limitarea armamentului anti-racheta ( AMB) la doua linii de 100 de rachete pentru fiecare tara si „inghetarea”, pe o perioada de cinci ani, a armelor strategice existente. Rusii totusi au ajuns dupa ani de zile de disputa in materie stiintifica si militara, la o concluzie oarecum ciudata, daca nu, bizara: „superioritatea tehnologica americana compensa superioritatea cantitativa a armelor lor”.

Neopunandu-se adoptarii dinamicii privind dezarmarea nucleara ( factor de pericol la adresa omenirii si securitatii mondiale), Moscova s-a erijat pe parcursul catorva decenii ca fiind ocrotitoarea pacii, fapt observabil din discursurile si luarile de atitudine a diversilor lideri sovietici. Astfel in acest sens, liderii de la Kremlin, inca din noiembrie 1972 au inceput un al doilea ciclu de negocieri SALT II, care se va incheia cu semnarea la Viena, in 1979, de catre J. Carter si L.Brejnev, a unui nou acord privind limitarea armamentului strategic si neproliferarea armelor de distrugere in masa. Astfel, limitarea cantitativa a lansatoarelor si calitativa, nu mai mult de o racheta intercontinentala terestra pentru fiecare tabara, din acel moment – 1985. Mai multe puteri occidentale din Europa, printre care si RFG, s-au vazut practic amenintate de multele concesii facute Uniunii Sovietice, concesii exagerate si ingrijoratoare, fapt demonstrat de ne-limitarea rachetelor nucleare sovietice denumite SS-20 si a bombardierelor Backfire, care daca nu erau capabile sa ameninte teritoriul american, puteau totusi distruge Europa.

In ceea ce priveste raspunderea internationala a statelor pentru violarea dreptului international umanitar, statele vor raspunde pentru actele lor ca acte de stat; numim acte de stat acele acte indeplinite de sefii statelor si membrii guvernelor ce actioneaza in numele statului dar si toate actiunile functionarilor de stat, reprezentantii acestuia care, sunt ordonate si autorizate de stat. Uneori, si statele pot actiona ilicit in interesul lor prin politici care contravin obligatiilor internationale. Statele vor raspunde pentru prejudiciile aduse altui stat, dar si pentru faptele resortisantilor sai, persoane particulare, daca nu au luat masurile necesare pentru a impiedica producerea lor [12]

In dreptul international umanitar, raspunderea internationala a statului este angajata de fapta sa ilicita, ce constituie fundamentul raspunderii, o incalcare a obligatiilor internationale pe care statul si le-a asumat. In tratatele internationale, in dreptul umanitar statele trebuie sa se oblige sa “respecte”, dar si “sa faca sa fie respectat dreptul international umanitar”. In acest sens, de mentionat, sunt unele aspecte privind gravele consecinte ale conflictelor armate din diversele regiuni ale lumii. Astfel, este cazul fostei Iugoslavii, unde au existat trei teatre de razboi: Slovenia, Croatia si Bosnia-Hertegovina. Inca din timpul conflictelor, normele dreptului international umanitar au fost incalcate, fapt care a atras atentia mai multor organisme si foruri internationale. in privinta conflictului din fosta Iugoslavie, acesta este in stransa legatura cu evenimentele intervenite in URSS, si in Europa incepand din 1989. Problemele fundamentale puse in discutie nu au fost nici pe departe rezolvate in acea perioada. Partidul comunist aflat la putere in acele vremuri s-a dovedit a fi incapabil in rezolvarea gravelor conflicte care au aparut datorita exaltarii nationalismului si extremismului[13]

Astfel, la al XIV-lea Congres extraordinar al Ligii comuniste (ianuarie 1990), neputinta s-a manifestat in mare masura prin retragerea de la discutii a delegatiei slovene; aceasta nemultumire a aparut ca urmare a refuzului constant de a pune capat monopolului Partidului, de teama dezmembrarii uniunii.

Explozia si suflul ei international (in privinta exclusiva a raspunderii internationale a statelor si persoanelor) a fost declansata la 2 iulie cand, 114 deputati de origine albaneza din parlamentul de la Kosovo au adoptat o constitutie care a stabilit in linii generale egalitatea acestei provincii cu celelalte republici din cadrul federatiei. Reactia parlamentului sarb a fost negativa, dura, de condamnare cu vehementa a actului adoptat de Kosovo.

In cele doua republici din Vest, opozitia (coalitia „Demes”- in Slovenia; Uniunea democratica a lui Fraňĵo Tudjamn in Croatia) a castigat alegerile legislative din aprilie. La fel si in Bosnia-Hertegovina (in decembrie). In schimb, in Serbia, Slobodan Milošević era confirmat in fruntea republicii cu mai bine de 65% din voturi, partidul sau Partidul socialist ( fost comunist ) adunand cca. 45,8% din sufragiile pentru parlament. Intregul conflict a pornit ca urmare a rezultatelor alegerilor din 1990. Astfel, presedintia Iugoslava condamna drept neconstitutional referendumul organizat in Slovenia, la 28 decembrie, in favoarea independentei. A urmat apoi si Croatia care a persistat in favoarea rezolutiilor adoptate de parlament privind separarea si independenta fata de federatia iugoslava.

In 1991 s-a ajuns la ceea ce intreaga opinie publica internationala se astepta: o crestere rapida si puternica a tensiunii intre partizanii unei confederatii de republici declarate si autointitulate drept „suverane” – slovenii si croatii, precum si cei ai mentinerii federatiei actuale – sarbii. Inainte ca razboiul civil sa se instaleze pentru mai multi ani in spatiul bosniac ( din martie 1992 pana la acordurile de la Dayton, din octombrie 1995), Organizatia Natiunilor Unite a incercat stoparea luptelor din Croatia, trimitand, la 14 ianuarie 1992, primele „casti albastre” in Slavonia si Krajna. In general, comunitatea internationala s-a dovedit a fi neputincioasa in timpul acestui conflict existand mari interese in politica marilor puteri ale lumii. Astfel, pentru a intari cele afirmate de noi, Franta, care mult timp a cautat sa menajeze Belgradul, a desemnat de-abia in luna iunie 1992 Serbia drept agresor. Opinia occidentala s-a aratat foarte sensibila la blocada si bombardarea de catre fortele sarbesti a orasului Sarajevo, actiuni care au facut tot mai precare conditiile de viata ale celor patru sute de mii de locuitori, si a fost de acord cu constituirea ( in iunie 1995), la initiativa Frantei, a unei Forte internationale de reactie rapida care, cu intregul concurs al aviatiei americane i-a obligat pe sarbii bosniaci sa accepte o incetare a focului si un plan de pace. Incheiat la Dayton, acesta prevedea transformarea Bosniei – Hertegovina intr-un stat independent, format din doua entitati: sarba si croato-musulmana.

Statutul Tribunalului International Penal de la Haga nu face deloc trimitere la protocoalele aditionale din 1977; Iugoslavia a ratificat aceste instrumente in 1979, statele care s-au constituit au devenit parti semnatare cu drepturi si obligatii internationale din 1992. Dupa un razboi care cauzase mii de victime si care provocase cele mai groaznice atrocitati de dupa cel de-al doilea razboi mondial si care totodata aruncase pe strazi mii de familii, aceasta pace „grabita” si „fortata” avea pentru toti beligerantii un gust amar.

In urma consecintelor dezastruoase create de conflictele armate, avand drept consecinta instabilitatea regionala, Organizatia Natiunilor Unite, prin Consiliul sau de Securitate a fost nevoit sa ia atitudine ferma si sa condamne actele de agresiune prin infiintarea Tribunalului penal special pentru sanctionarea criminalilor de razboi din acest spatiu. Pozitia ambigua a unor puteri occidentale si a Statelor Unite a condus la diverse fictiuni intre statele din Consiliul de Securitate. Intoxicarea opiniei publice de catre mas-media americana si canadiana prin folosirea unor martori mincinosi si imagini trucate privind presupuse acte de agresiune si terorism a fost posibila si cu concursul altor state interesate de independenta Croatiei sau Bosniei-Hertegovinei.

Cazul razboiului din Golf a suscitat si el atentia internationala. Regimul dictatorial al lui Sadam Hussein a incalcat in mod flagrant, prin actiunile sale belicoase la adresa statelor din regiune, pacea si securitatea acestora. Inceputa din anul 1991, actiunea Statelor Unite pentru lichidarea regimului si capturarea conducatorului Irakian a continuat pana in 2003 cand in urma unor ample actiuni militare, si aliatii sai traditionali (Anglia si Canada), precum si alti aliati au distrus orice rezistenta armata, liderul Irakian fiind capturat, urmand a fi judecat si condamnat pentru actiunile sale impotriva natiunii si a omenirii.

Inceput in anii ' 80, conflictul din fosta U.R.S.S. si separatistii din Cecenia continua si in prezent prin diverse acte de diversiune si terorism, lupta de guerila si alte forme de lupta. Ingradirea accesului la primirea de armament si tehnica militara si oricarui ajutor venit din exterior, negocierile si intelegerile referitoare la problemele ivite in acest sens, toate acestea vor contribui la limitarea treptata a conflictului si stabilitatea regionala. Tot in acest sens, se inscrie si conflictul din Afganistan. Actiunile de capturare a teroristului international Ossama Ben Laden de catre fortele americane si Rusia dar si ale altor puteri ( dupa actul de la 11septembrie 2001), sunt in conformitate cu normele si principiile dreptului international, privind raspunderea statelor in dreptul international.

Atunci cand un stat, subiect de drept international, nu-si respecta obligatiile asumate prin tratate incheiate in domeniul dreptului umanitar, reprezinta o fapta ilicita a carei consecinta este angajarea raspunderii statului autor. Aceasta raspundere este in functie de consecintele si gravitatea incalcarii normelor drepturilui umanitar. Raspunderea internationala nu are decat in mod exceptional un caracter penal - aceasta sanctiune vizeaza numai persoana fizica, deoarece numai ea poate raspunde din punct de vedere penal in cadru international [14]

Concluzionam ca prin formele de raspundere internationala a statelor – raspunderea pentru violarea dreptului international umanitar, raspunderea politica, raspunderea pentru prejudiciile rezultate din activitati care sunt sunt interzise de conventiile internationale – raspunderea statelor pentru daune nucleare si actiuni de poluare, ca principiu toate statele din comunitatea internationala in ansamblul sau, pot angaja raspunderea statelor pentru savarsirea unor fapte internationale ilicite prin incalcarea normelor de drept international.

Faptele ilicite ce declanseaza raspunderea internationala a statelor pot fi grupate in trei categorii: fapte ilicite de drept comun, comise in timp de pace de persoane particulare sau de imputerniciti ai statului sau ai guvernului sau; fapte ilicite comise pe timp de razboi; fapte de incalcare a dreptului umanitar.