A. CONTEXTUL SOCIAL-POLITIC
Sec. XVII se profileaza mai mult ca o epoca prevestitoare a evenimentelor revolutionare de la sf. sec. XVIII. Cele spuse si facute īn sec. XVII si-au pus amprenta, daca nu asupra formei, cel putin asupra substantei evenimentelor din sec. urmator.
Din punct de vedere religios, sec. XVII a cunoscut gravele efecte ele Reformei, ce au luat forma unor puternice conflicte armate īntre catolici si protestanti. Īn Irlanda, īn 1641, a avut loc o rebeliune protestanta ce s-a soldat cu masacrarea a mii de oameni; īn Franta, Edictul de la Nantes din 1598 al lui Henric IV(1589-1610) a fost abrogat de Ludovic XIV(1643-1715) īn 1685, fapt ce a determinat emigrarea masiva a hughenotilor īn tarile protestante vecine. Īn Germania, īncercarea nobililor protestanti din Bohemia de a aduce un protestant la tron a dat nastere Razboiului de 30 de ani(1618-1648), ce a transformat Germania īntr-o ruina. Pacea de la Westphalia ce a pus capat conflictului, a īnsemnat, īn acelasi timp, si asezarea confesiunilor īn sferele lor de influenta. Aceasta pace a īnsemnat si recunoasterea de catre coroana spaniola a secesiunii Ţarilor de Jos, fapt ce a determinat o epoca de īnflorire comerciala si militara pentru acestea. Desi din Scandinavia pāna īn Italia si Spania regatele au aderat la noua ordine religioasa, flac 646f54g 9;ra fanatismului a mai īntunecat adeseori cerul Europei. Desi toleranta religioasa nu s-a instalat īnca, apropiata epoca a ratiunii si luminii va putea stinge mai mult sau mai putin ura religioasa.
Din punct de vedere politic, Europa acestui secol a cunoscut mai īntāi grandoarea unui Imperiu Spaniol ajuns la apogeu, detinator de colonii īntinse īn America si Asia de sud-est, devenit puterea maritima a lumii, dar si decaderea acestuia datorata unei antice structuri de guvernamānt. La rāndul ei, Franta, dupa īnfrāngerea Frondei, dobāndeste sub Richelieu si Mazarin,dar, mai ales sub Ludovic XIV, statutul unei proverbiale splendori aristocratice. Īnsa, numeroasele razboaie purtate de acesta, taxele impuse pentru sustinerea acestor campanii, precum si intolerabilele privilegii au condus, 70 de ani dupa moartea sa, la explozia revolutionara binecunoscuta. Epoca sa a fost, īnsa, si una a descoperirilor stiintifice si a creatiei artistice ce i-au conferit prin limba si manierele sale, un prestigiu īn īntreaga lume.
Germania a fost distrusa economic si social de Razboiul de 30 de ani. Dupa sf. acestuia, dupa 1648, economia īncepe treptat sa se revigoreze, iar universitatile sa-si redeschida portile. Italia a fost ferita de razboaiele religioase, aici catolicismul pastrāndu-si forta, dar, din punct de vedere politic ramāne divizata īntr-o parte sudica, ce formeaza regatul Neapolelui si Siciliei si una nordica, aflata sub ocupatia habsburgilor spanioli.
Pentru Anglia, sec. XVII a fost epoca unei revolutii radicale pentru istoria evolutiei teoriei dreptului si politicului. Īnceputul dinastiei Stuartilor a fost si startul unei dispute īntre coroana si supusi cu privire la problema originii si naturii autoritatii regale si a dreptului coroanei de a nu fi supusa legii. Convulsiile politice nu au contenit sa apara: īn 1649, regele Charles I(1625-1649) este executat; īn acelasi an īncepe Razboiul civil si conducerea republicana a lui Cromwell. Īn 1688, regele James II(1685-1688), sustinator al Bisericii catolice, va fi depus.. Ceea ce a rezultat sanatos din toate acestea, a fost un corp de principii privind suprematia legii, drepturile fundamentale ale omului si bazele democratice ale autoritatii politice. Aceste principii au stat la baza gāndirii revolutionare americane si franceze din sec. urmator.
Sec XVII a fost si o epoca a revolutiei stiintifice. Un bun īnceput avusese astronomia īn sec. XVI. Acum asistam la o transformare stiintifica generala, inspirata de ideea, straina epocii medievale, ca pot fi facute descoperiri nelimitate īn fiecare domeniu al cunoasterii si īmbunatatiri nelimitate ale conditiei umane. Aceasta perspectiva a impus īnsa si refuzul autoritatii universale pe care papa si Biserica catolica si-o asumau. Dar cercetarea libera nu presupunea doar respingerea autoritatii ecleziastice dar si a autoritatii spirituale īn general, chiar si cea a lui Aristotel. Locul autoritatii este luat acum de certitudinea explorarii si experimentului, aspecte ce au fost evidentiate mai ales de juristul si filosoful englez Francis Bacon(1561-1626) a carui carte Novum Organum Scientiarum(1620) a avut o influenta decisiva datorita accentului pus pe metoda inductiva de rationare si respingere a celei deductive. Progrese importante s-au facut īn astronomie-Galileo Galilei; fiziologie-Harvey a descoperit circulatia sāngelui; fizica-Newton; matematica-Leibniz si Newton-descopera calculul diferential si integral. Avāntul stiintific a dat nastere unei serii de societati stiintifice, īn afara universitatilor, a caror corespondenta a contribuit la sporirea inventiilor si descoperirilor.
B. BAZELE STATULUI sI ALE GUVERNĂMĀNTULUI
Teoria contractului social, aparuta īn sec. XVI, joaca īn sec XVII, mai ales īn Anglia, un rol central īn cadrul conflictului constitutional. Acum apar si cei doi faimosi exponenti ai acestuia: Tomas Hobbes si John Locke. Teoria apare īn diverse formulari: uneori ea nu este decāt o baza pentru teoria aparitiei societatii prin reunirea laolalta a oamenilor ce traiau separati unii de altii, alteori i se adauga acesteia si alte elemente cum ar fi dorinta acestor oameni de a constitui, prin contract, un conducator. Acesta īsi asuma obligatia de a face dreptate si a-si proteja supusii iar acestia se obliga, īn schimb, sa se supuna. Teoreticienii germani l-au numit contract de supunere.
Īn orice forma, desi mai mult sub forma contractului de supunere, teoria contractului social nu concorda cu alte precepte mai vechi. Ea poate fi īntr-adevar armonizata cu teoriile lui Aristotel si Toma d'Aquino, conform carora fiintele umane tind prin natura lor spre existenta civica, realizānd acest lucru printr-un contract. Dar ea contravine viziunii teocratice a guvernamāntului, care īl vede pe rege ca ales al lui Dumnezeu, iar pe supusi ca fiind obligati sa i se supuna. Cātiva ani mai devreme, regele Angliei, James I(1603-1625) īn opera sa True law of free monarchies scrie ca, īn cadrul contractului de supunere, desi se admite ca regele trebuie sa aiba o comportare onorabila, supusii sai nu sunt īndreptatiti la nesupunere daca acesta se comporta tiranic. Nimeni nu e īndreptatit a se considera eliberat de un contract doar pentru ca el considera ca cealalta parte l-a īncalcat, deoarece, respectiva persoana s-ar face judecator īn propria cauza.
Teoria lui James I a fost bine primita, desi ea nu merge la originile ideii de contract de supunere. Dar, probabil, chiar si pe autoritatile mai putin interesate de drepturile divine ale regelui, īntreaga teorie contractuala, daca era asezata ca baza atotsuficienta a guvernamāntului uman, le impresioneaza printr-o nota rationalista, chiar nepioasa, inacceptabila. Canoanele Bisericii Angliei, datānd din 1606, neaga expres ca legitimitatea statului depinde de acceptarea conducatorului de catre popor. Pe de alta parte, īn Spania catolica, īn aceeasi perioada, putem gasi o teorie contractuala formulata mai mult sau mai putin īn acelasi fel cu cea respinsa de regele James I: un contract constitutional īntre rege si supusi. Īn juramāntul luat regelui de catre membrii Cortesului Aragonului īntālnim:" noi, care suntem tot atāt de buni pe cāt tu esti, īti luam tie juramānt, care nu esti tot atāt de bun ca noi, ca print si mostenitor al regatului nostru, cu conditia ca tu sa pastrezi drepturile noastre constitutionale iar, daca nu, nici noi".
Primii mari teoreticieni ai sec. XVII, iezuitul spaniol Francesco Suarez si protestantul german Hugo Grotius, s-au facut ecoul, cu variatii specifice, teoriei contractualiste a epocii. Suarez, īn opera sa De legibus ac Deo legislatore(1612), atribuie guvernamāntul uman consensului si acceptului poporului. Poporul se aduna īntr-un corp politic prin exprimarea vointei sale; daca el īsi alege un rege originar, caruia īi transmite puterea, el va putea s-o transmita succesorilor sai īn aceleasi conditii īn care a primit-o el de la popor. Nu este adevarat, īn opinia sa, ca Dumnezeu l-a ales pe rege. Grotius este de acord cu teoria lui Suarez, dar, adauga precizarea ca, asemenea casatoriei, care se īncheie de pe pozitii egale si īn mod liber dar devine apoi indisolubila, si poporul , desi poate alege īn mod liber o forma de guvernamānt, mai apoi, nu este liber sa-si schimbe opinia.
Englezul Tomas Hobbes(1588-1679) a fost cel care, īn anii razboiului civil, a construit o teorie contractualista a bazelor statului. Dupa el, primul precept al dreptului naturii este autoconservarea. Omul, traind singur, era o permanenta prada pentru ceilalti, iar aceasta viata primara era "solitara, saraca, primejdioasa, brutala si scurta". Permanent īn lupta cu altii, omul nu se bucura nici de securitate nici chiar de bucuriile simple ale vietii. Pornind de la aceasta stare de lucruri, oamenii au gasit un mijloc de salvare, īnvatānd din experienta necesitatea guvernamāntului: adica limitarea salbaticiei si independentei lor de catre unul dintre ei capabil sa garanteze securitatea tuturor. Tipul de contract al lui Hobbes este deci unul de subordonare fata de un suveran al carui nume, identic cu al cartii sale, Leviathan, a devenit proverbial pentru tipul conducatorului si statului absolutist. Din aceasta teorie a juridicului si politicului, a rasarit omul modern, egocentric, individualist, materialist si ireligios, supus puterii organizate. Contractul de supunere al lui Hobbes este anormal, deoarece conducatorul ales nu este o parte contractuala, deci supusii sai nu au nici un drept sa-l oblige la ceea ce apare īn contractul lor, chiar daca s-ar putea spune ca el este asezat sub o asa zisa datorie de a asigura protectia supusilor pentru care el a fost instituit. Īn general Leviatanul lui Hobbes furnizeaza un model plauzibil de guvernamānt absolutist ce se va regasi, mai tārziu, de mai multe ori īn istorie.
O teorie similara a fost propusa de filosoful german Baruch Spinoza(1632-1677) care, la fel, vede statul ca fiind legitimat de puterea conferita conducatorului de catre popor pentru aceleasi motive ca si la Hobbes. Īn plus, el considera ca puterea statala trebuie exercitata rezonabil, īn conformitate cu natura umana, nu ca un principiu moral, ci ca unul al prudentei.
Dar teoria lui Hobbes a trezit si opinii contrare īn epoca. Contele de Shafttesburg arata īn 1698 ca tabloul lui Hobbes, īn care oamenii se conduc dupa instinct, uita sa mentioneze Bunatatea, Prietenia, Sociabilitatea, Iubirea, afectiunea naturala. Dar mult mai influent a fost Samuel Pufendorf(1632-1694), profesor la Heidelberg si, mai apoi, la Lund īn Suedia. Refuzānd ideea conform careia starea originara a omului era salbaticia, aflāndu-se īn continua lupta cu altii, el a privit omul, īn momentul anterior formarii societatii politice, ca avānd o tendinta naturala spre societate si ca īntelegānd ca dreptul natural īi interzice sa aduca atingere altuia. Aceasta singura nu explica īnsa aparitia statului ca distinct de micile grupuri lipsite de functiunile specifice celei mai simple forme de stat; dar perceperea utilitatii unei asemenea organizari statale implica pe oameni īn ea doar daca īi īmpiedica sa nu asculte dreptul natural, care interzice prejudicierea altuia. Acest tip de organizare implica supunere fata de conducator, dar, spre deosebire de modelul lui Hobbes, aceasta cerere contractuala a statului implica nu doar promisiunea poporului de a se supune, dar si promisiunea conducatorului de a-i proteja. Este un contract de supunere īn sens propriu.
De departe, īnsa, cel mai influent exponent al teoriei contractului social īn sec. XVII, si cel mai influent īn sec. XVIII, a fost englezul John Locke(1632-1704), a carui perspectiva si concluzii difera mai clar de ale lui Hobbes decāt ale lui Pufendorf si joaca un rol foarte important īn dezvoltarea ideilor despre drepturile omului si datoria statului de a le respecta. Preocuparea lui Locke a fost de a construi o filosofie a dreptului care sa sprijine Revolutia engleza din 1688, īntr-o epoca īn care conceptul unei conventii initiale īntre conducator si supusi a capatat o statuare constitutionala. Opera sa Two treatises of goverment(1690), ofera o baza pentru stat si guvernamānt care modifica ideea de contract, altoindu-i elementul unei conventii īn interesul celor guvernati.
Omul lui Locke, aflat īn starea naturala, seamana mai mult cu al lui Pufendorf decāt cu al lui Hobbes. Traind īn baza dreptului natural, ce le era accesibil prin ratiune, ei nu erau opriti sa atinga libertatea, viata, proprietatea altora, putānd īnsa sa razbune īncalcarea acestor drepturi. De aceea este nevoie de o socitate politica ce sa garanteze proprietatea si sa pedepseasca pe cei ce aduc ofense acestei societati. Societatea politica exista doar acolo unde fiecare membru al ei a renuntat la puterea sa naturala, transmitānd-o comunitatii īn toate cazurile īn care are posibilitatea de a apela la protectia legii stabilite de ea. Cei ce sunt uniti īntr-un singur corp si au un drept si o justitie comuna si o autoritate la care pot apela pentru a transa controversele dintre ei si care pedepseste ofensele, doar aceia se afla īntr-o societate civila. Membrii acestei societati civile trebuie sa-si aleaga un conducator. Facānd asta, ca si īn alte cazuri, comunitatea actioneaza īn acord cu vointa majoritatii ce are dreptul de a exclude minoritatea. Guvernamāntul, odata constituit, are ca scop ocrotirea proprietatii membrilor comunitatii. Prin proprietate, John Locke īntelege totalitatea intereselor legitime ele oamenilor: viata libertatea si averea. Aceasta sarcina este conferita conducatorului nu īn mod absolut si irevocabil ci spre binele public. Puterea detinuta de conducator nu poate sa devina una absoluta si arbitrara asupra bunurilor si vietilor poporului. Puterea aceasta nu este mai mult decāt rezultatul puterii detinute de fiecare om, societatii, pentru ca nimeni nu poate transmite mai mult decāt are si nimeni nu are o putere absoluta asupra sa sau a altuia pentru a-i distruge viata si averea. Īn cazul īn care conducatorul nu respecta limitele legitime ale puterii, el poate fi īnlaturat si īnlocuit cu altul de catre poporul care l-a ales.
Toate teoriile contractualiste s-au izbit de probleme cum a fost dificultatea de a fixa succesorilor partilor contractante datorii pe care ei nu le-au asumat niciodata sau lipsa unor evidente istorice care sa ateste existenta contractului social original. Ceea ce s-a pastrat de la Locke, a carui teorie nu este mai putin artificiala decāt altele, a fost idealul unui guvernamānt dedicat binelui comun al celor guvernati. Desi cunoscut īnca din Evul Mediu timpuriu, acest ideal , combinat de Locke cu ideea guvernamāntului ca act de īncredere din partea celor guvernati, īncalcarea careia va conduce la pierderea dreptului de a guverna, va fi baza viitoarei dezvoltari democratice.
C. BAZELE VALIDITĂŢII DREPTULUI
Īn epoca se mentine spiritul a ceea ce scriitorul protestant olandez William Malyneux numea "constitutia gotica". Aceasta reprezinta sistemul germanic ascendent pomenit īn capitolele anterioare, considerat a fi germenele institutiilor parlamentare europene si a ideii ca toate legile presupun consimtamāntul celor pentru care sunt edictate. Tot el remarca faptul ca libertatea gotica este eclipsata mai peste tot īn Europa, cu exceptia Angliei, de absolutismul ce are la baza doctrina lui Ulpian, reliefata de Jean Bodin. Astfel ca, pe cānd īn Franta lui Ludovic XIV Starile generale nu s-au mai reunit din 1614 pāna īn 1789, īn Anglia are loc afirmarea drepturilor parlamentare īmpotriva prerogativelor regale si sunt ridicati principalii piloni ai teoriei ce leaga validitatea dreptului de consensul popular.
Īn cadrul literaturii polemice pe aceasta tema, se desprinde opinia aripii democratice-Levellers-a puritanilor. Īn asa numita Īntelegere cu poporul din octombrie 1647, ce propune o schema pentru viitorul guvernamānt al Angliei, ei arata ca " puterea reprezentantilor alesi ai natiunii este inferioara doar celei ce apartine acelora ce i-au ales...". Tendinta acestora spre afirmarea unor drepturi cetatenesti universale a fost contracarata de Henry Ireton, ginerele lui Cromwell, ce propunea acordarea acestora doar celor ce detineau proprietati īn tara. Dar si el, la rāndul sau, se opune ideii unei singure persoane legiuitoare. Iar Camera Comunelor, īn luna procesului regelui declara ca poporul este, dupa Dumnezeu, originea puterii, iar Camera Comunelor fiind aleasa si reprezentānd poporul, are putere suprema īn natiune. Tot ceea ce este edictat de Camera Comunelor īn Parlament are forta dreptului: Restaurarea Casei regale si a Camerei lorzilor īn 1660, nu a īnsemnat si redobāndirea vechilor prerogative, deoarece ideea mai veche a consensului popular exprimat printr-un corp ales, este acum solidificata.
La 1690 apare cartea lui Locke Two treatises of goverment. Īn al doilea tratat, Locke statueaza faptul ca existenta consimtamāntului popular este conditia validitatii dreptului iar legislativul nu poate fi absolut sau arbitrar, dar, īn propria sa sfera, el este suprema putere. Nimic altceva īn Europa nu se compara cu aceasta evolutie engleza īn fapt si teorie.
D. DREPTUL NATURAL
Problema raportului dreptului cu un īnalt si transcendent standard, acela al dreptului natural, continua sa trezeasca īn continuare interesul teoreticienilor. Īnca din sec. trecut, sub influenta Reformei, discursul despre dreptul natural īncepe sa se desfaca de asocierea sa cu teologia scolastica si sa foloseasca, īn schimb, limbajul ratiunii. Īn sec. XVII, un drept natural secularizat va constitui baza unui notabil avans al teoriei dreptului. John Locke īnsusi considera ca ratiunea este adevarata lege si nu imputa invaliditatea dreptului uman ce venea īn contradictie cu ea.
Sec. XVII a produs, de asemenea, prima respingere a existentei superioare a dreptului natural. Ca avocat, Francis Bacon a evocat dreptul natural; dar īn general, el respinge ideile medievale care, īmpletite cu teologia, tindeau sa preīntāmpine explorarile si experimentele stiintifice empirice. Īn opera sa, Nova Atlantis, el prezinta dreptul ca pe un produs al unei simple evaluari a utilitatii umane si nu ca reflectare unei ordini superioare. Apare astfel ceea ce numim pozitivismul juridic ce considera legea un simplu instrument īn organizarea puterii politice.
Sistemul lui Hobbes este liber, de asemenea, de orice urma a unui drept superior. Dreptul natural din Leviathanul sau nu este un standard etic transcendent; dimpotriva, el este un corp de precepte sugerate de observarea si dorinta de a īmbunatati conditia salbatica a omului īn starea sa naturala originara.
Spinoza neaga existenta dreptului natural īntr-un mod si mai radical. "...Prin drept natural eu īnteleg legile sau regulile naturii īn concordanta cu care toate lucrurile se īntāmpla, ceea ce este natural posibil...Nimic nu este prin dreptul natural absolut prohibit, doar daca este fizic imposibil".
Negānd realitatea dreptului natural si nerecunoscānd nici o obligatie īn afara celei impuse de putere, Hobbes si Spinoza au facut o bresa clara īntre credintele medievale si cele post renascentiste. A existat, cu toate acestea, o cale de mijloc īntre conceptia tomista a unui drept natural implantat de Dumnezeu, īnca vie chiar si īn Anglia protestanta, si sistemul lui Bacon si Hobbes. Aceasta cale a fost prefigurata de cātiva scriitori catolici īn Evul Mediu tārziu, dar a fost conturata sistemic de germanul protestant Hugo de Groot sau Grotius(1583-1645) considerat fondatorul dreptului international modern.
Cartea sa fundamentala De jure belli et pacis, publicata la Paris īn 1625, cauta sa gaseasca acele reguli care sa micsoreze ororile razboiului si sa reglementeze perioadele de pace. Lucrarea sa aspira sa confere acestei teme o baza organizata si stiintifica. Īn centrul operei sale se afla ideea, nu tocmai originala, ca dreptul natural are validitate chiar daca Dumnezeu nu exista (etsi daramus) sau nu este interesat de afacerile umane. Punctul de plecare al lui Grotius īn elaborarea dreptului sau natural īn cadrul unor principii aplicabile raporturilor dintre state, a fost ideea cf. careia omul este prin natura sa sociabil. Chiar daca acest drept provine din adāncurile fiintei umane, Grotius īl atribuie lui Dumnezeu, a carui vointa a fost ca aceste reguli sa existe īn noi. Rezumānd, Grotius considera ca dreptul natural este o comanda a ratiunii juste, care scoate īn evidenta, īn cazul unui act particular, īn functie de concordanta sau neconcordanta sa cu natura rationala, josnicia sa sau necesitatea sa morala; si arata, īn acelasi timp, ca un asemenea act este sau prohibit sau comandat de Dumnezeu, autorul aceste naturi rationale a omului. Īn ciuda repetarii insistente a credintei sale īn Dumnezeu, teoria lui Grotius a fost decisiva īn procesul de desprindere a doctrinei dreptului natural, īn sensul sau etic, de teologie. Formula sa celebra etsi daremus ("chiar daca am acceptat inexistenta lui Dumnezeu") a usurat īncercarile din sec. sau spre crearea unui drept natural īn īntregime secularizat.
Un bun exemplu īn acest sens poate fi Pufendorf, pentru care, dreptul natural este rupt de orice conexiune cu revelatia divina, fiind un produs pur al ratiunii. Preceptele morale derivate din ratiune au o obligativitate intrinseca. Un astfel de principiu este: Nu lasa pe nimeni sa actioneze īmpotriva altuia īntr-un asemenea mod īncāt ultimul sa se poata plānge īn mod just ca egalitatea īn drepturi a fost violata. Exista si alte principii derivate din ratiune, deci din natura: nu face rau altora, iar cānd raul se produce, repara-l; trateaza-i pe ceilalti ca avānd drepturi naturale egale īn baza demnitatii proprii tuturor oamenilor; ajuta-i pe altii īn masura īn care poti; īndeplineste-ti obligatiile asumate.
|
