A. CONTEXTUL SOCIAL-POLITIC
Sec. XVII se profileaza mai mult ca o epoca prevestitoare a evenimentelor revolutionare de la sf. sec. XVIII. Cele spuse si facute în sec. XVII si-au pus amprenta, daca nu asupra formei, cel putin asupra substantei evenimentelor din sec. urmator.
Din punct de vedere religios, sec. XVII a cunoscut gravele efecte ele Reformei, ce au luat forma unor puternice conflicte armate între catolici si protestanti. În Irlanda, în 1641, a avut loc o rebeliune protestanta ce s-a soldat cu masacrarea a mii de oameni; în Franta, Edictul de la Nantes din 1598 al lui Henric IV(1589-1610) a fost abrogat de Ludovic XIV(1643-1715) în 1685, fapt ce a determinat emigrarea masiva a hughenotilor în tarile protestante vecine. În Germania, încercarea nobililor protestanti din Bohemia de a aduce un protestant la tron a dat nastere Razboiului de 30 de ani(1618-1648), ce a transformat Germania într-o ruina. Pacea de la Westphalia ce a pus capat conflictului, a însemnat, în acelasi timp, si asezarea confesiunilor în sferele lor de influenta. Aceasta pace a însemnat si recunoasterea de catre coroana spaniola a secesiunii Ţarilor de Jos, fapt ce a determinat o epoca de înflorire comerciala si militara pentru acestea. Desi din Scandinavia pâna în Italia si Spania regatele au aderat la noua ordine religioasa, flac 646f54g 9;ra fanatismului a mai întunecat adeseori cerul Europei. Desi toleranta religioasa nu s-a instalat înca, apropiata epoca a ratiunii si luminii va putea stinge mai mult sau mai putin ura religioasa.
Din punct de vedere politic, Europa acestui secol a cunoscut mai întâi grandoarea unui Imperiu Spaniol ajuns la apogeu, detinator de colonii întinse în America si Asia de sud-est, devenit puterea maritima a lumii, dar si decaderea acestuia datorata unei antice structuri de guvernamânt. La rândul ei, Franta, dupa înfrângerea Frondei, dobândeste sub Richelieu si Mazarin,dar, mai ales sub Ludovic XIV, statutul unei proverbiale splendori aristocratice. Însa, numeroasele razboaie purtate de acesta, taxele impuse pentru sustinerea acestor campanii, precum si intolerabilele privilegii au condus, 70 de ani dupa moartea sa, la explozia revolutionara binecunoscuta. Epoca sa a fost, însa, si una a descoperirilor stiintifice si a creatiei artistice ce i-au conferit prin limba si manierele sale, un prestigiu în întreaga lume.
Germania a fost distrusa economic si social de Razboiul de 30 de ani. Dupa sf. acestuia, dupa 1648, economia începe treptat sa se revigoreze, iar universitatile sa-si redeschida portile. Italia a fost ferita de razboaiele religioase, aici catolicismul pastrându-si forta, dar, din punct de vedere politic ramâne divizata într-o parte sudica, ce formeaza regatul Neapolelui si Siciliei si una nordica, aflata sub ocupatia habsburgilor spanioli.
Pentru Anglia, sec. XVII a fost epoca unei revolutii radicale pentru istoria evolutiei teoriei dreptului si politicului. Începutul dinastiei Stuartilor a fost si startul unei dispute între coroana si supusi cu privire la problema originii si naturii autoritatii regale si a dreptului coroanei de a nu fi supusa legii. Convulsiile politice nu au contenit sa apara: în 1649, regele Charles I(1625-1649) este executat; în acelasi an începe Razboiul civil si conducerea republicana a lui Cromwell. În 1688, regele James II(1685-1688), sustinator al Bisericii catolice, va fi depus.. Ceea ce a rezultat sanatos din toate acestea, a fost un corp de principii privind suprematia legii, drepturile fundamentale ale omului si bazele democratice ale autoritatii politice. Aceste principii au stat la baza gândirii revolutionare americane si franceze din sec. urmator.
Sec XVII a fost si o epoca a revolutiei stiintifice. Un bun început avusese astronomia în sec. XVI. Acum asistam la o transformare stiintifica generala, inspirata de ideea, straina epocii medievale, ca pot fi facute descoperiri nelimitate în fiecare domeniu al cunoasterii si îmbunatatiri nelimitate ale conditiei umane. Aceasta perspectiva a impus însa si refuzul autoritatii universale pe care papa si Biserica catolica si-o asumau. Dar cercetarea libera nu presupunea doar respingerea autoritatii ecleziastice dar si a autoritatii spirituale în general, chiar si cea a lui Aristotel. Locul autoritatii este luat acum de certitudinea explorarii si experimentului, aspecte ce au fost evidentiate mai ales de juristul si filosoful englez Francis Bacon(1561-1626) a carui carte Novum Organum Scientiarum(1620) a avut o influenta decisiva datorita accentului pus pe metoda inductiva de rationare si respingere a celei deductive. Progrese importante s-au facut în astronomie-Galileo Galilei; fiziologie-Harvey a descoperit circulatia sângelui; fizica-Newton; matematica-Leibniz si Newton-descopera calculul diferential si integral. Avântul stiintific a dat nastere unei serii de societati stiintifice, în afara universitatilor, a caror corespondenta a contribuit la sporirea inventiilor si descoperirilor.
B. BAZELE STATULUI sI ALE GUVERNĂMÂNTULUI
Teoria contractului social, aparuta în sec. XVI, joaca în sec XVII, mai ales în Anglia, un rol central în cadrul conflictului constitutional. Acum apar si cei doi faimosi exponenti ai acestuia: Tomas Hobbes si John Locke. Teoria apare în diverse formulari: uneori ea nu este decât o baza pentru teoria aparitiei societatii prin reunirea laolalta a oamenilor ce traiau separati unii de altii, alteori i se adauga acesteia si alte elemente cum ar fi dorinta acestor oameni de a constitui, prin contract, un conducator. Acesta îsi asuma obligatia de a face dreptate si a-si proteja supusii iar acestia se obliga, în schimb, sa se supuna. Teoreticienii germani l-au numit contract de supunere.
În orice forma, desi mai mult sub forma contractului de supunere, teoria contractului social nu concorda cu alte precepte mai vechi. Ea poate fi într-adevar armonizata cu teoriile lui Aristotel si Toma d'Aquino, conform carora fiintele umane tind prin natura lor spre existenta civica, realizând acest lucru printr-un contract. Dar ea contravine viziunii teocratice a guvernamântului, care îl vede pe rege ca ales al lui Dumnezeu, iar pe supusi ca fiind obligati sa i se supuna. Câtiva ani mai devreme, regele Angliei, James I(1603-1625) în opera sa True law of free monarchies scrie ca, în cadrul contractului de supunere, desi se admite ca regele trebuie sa aiba o comportare onorabila, supusii sai nu sunt îndreptatiti la nesupunere daca acesta se comporta tiranic. Nimeni nu e îndreptatit a se considera eliberat de un contract doar pentru ca el considera ca cealalta parte l-a încalcat, deoarece, respectiva persoana s-ar face judecator în propria cauza.
Teoria lui James I a fost bine primita, desi ea nu merge la originile ideii de contract de supunere. Dar, probabil, chiar si pe autoritatile mai putin interesate de drepturile divine ale regelui, întreaga teorie contractuala, daca era asezata ca baza atotsuficienta a guvernamântului uman, le impresioneaza printr-o nota rationalista, chiar nepioasa, inacceptabila. Canoanele Bisericii Angliei, datând din 1606, neaga expres ca legitimitatea statului depinde de acceptarea conducatorului de catre popor. Pe de alta parte, în Spania catolica, în aceeasi perioada, putem gasi o teorie contractuala formulata mai mult sau mai putin în acelasi fel cu cea respinsa de regele James I: un contract constitutional între rege si supusi. În juramântul luat regelui de catre membrii Cortesului Aragonului întâlnim:" noi, care suntem tot atât de buni pe cât tu esti, îti luam tie juramânt, care nu esti tot atât de bun ca noi, ca print si mostenitor al regatului nostru, cu conditia ca tu sa pastrezi drepturile noastre constitutionale iar, daca nu, nici noi".
Primii mari teoreticieni ai sec. XVII, iezuitul spaniol Francesco Suarez si protestantul german Hugo Grotius, s-au facut ecoul, cu variatii specifice, teoriei contractualiste a epocii. Suarez, în opera sa De legibus ac Deo legislatore(1612), atribuie guvernamântul uman consensului si acceptului poporului. Poporul se aduna într-un corp politic prin exprimarea vointei sale; daca el îsi alege un rege originar, caruia îi transmite puterea, el va putea s-o transmita succesorilor sai în aceleasi conditii în care a primit-o el de la popor. Nu este adevarat, în opinia sa, ca Dumnezeu l-a ales pe rege. Grotius este de acord cu teoria lui Suarez, dar, adauga precizarea ca, asemenea casatoriei, care se încheie de pe pozitii egale si în mod liber dar devine apoi indisolubila, si poporul , desi poate alege în mod liber o forma de guvernamânt, mai apoi, nu este liber sa-si schimbe opinia.
Englezul Tomas Hobbes(1588-1679) a fost cel care, în anii razboiului civil, a construit o teorie contractualista a bazelor statului. Dupa el, primul precept al dreptului naturii este autoconservarea. Omul, traind singur, era o permanenta prada pentru ceilalti, iar aceasta viata primara era "solitara, saraca, primejdioasa, brutala si scurta". Permanent în lupta cu altii, omul nu se bucura nici de securitate nici chiar de bucuriile simple ale vietii. Pornind de la aceasta stare de lucruri, oamenii au gasit un mijloc de salvare, învatând din experienta necesitatea guvernamântului: adica limitarea salbaticiei si independentei lor de catre unul dintre ei capabil sa garanteze securitatea tuturor. Tipul de contract al lui Hobbes este deci unul de subordonare fata de un suveran al carui nume, identic cu al cartii sale, Leviathan, a devenit proverbial pentru tipul conducatorului si statului absolutist. Din aceasta teorie a juridicului si politicului, a rasarit omul modern, egocentric, individualist, materialist si ireligios, supus puterii organizate. Contractul de supunere al lui Hobbes este anormal, deoarece conducatorul ales nu este o parte contractuala, deci supusii sai nu au nici un drept sa-l oblige la ceea ce apare în contractul lor, chiar daca s-ar putea spune ca el este asezat sub o asa zisa datorie de a asigura protectia supusilor pentru care el a fost instituit. În general Leviatanul lui Hobbes furnizeaza un model plauzibil de guvernamânt absolutist ce se va regasi, mai târziu, de mai multe ori în istorie.
O teorie similara a fost propusa de filosoful german Baruch Spinoza(1632-1677) care, la fel, vede statul ca fiind legitimat de puterea conferita conducatorului de catre popor pentru aceleasi motive ca si la Hobbes. În plus, el considera ca puterea statala trebuie exercitata rezonabil, în conformitate cu natura umana, nu ca un principiu moral, ci ca unul al prudentei.
Dar teoria lui Hobbes a trezit si opinii contrare în epoca. Contele de Shafttesburg arata în 1698 ca tabloul lui Hobbes, în care oamenii se conduc dupa instinct, uita sa mentioneze Bunatatea, Prietenia, Sociabilitatea, Iubirea, afectiunea naturala. Dar mult mai influent a fost Samuel Pufendorf(1632-1694), profesor la Heidelberg si, mai apoi, la Lund în Suedia. Refuzând ideea conform careia starea originara a omului era salbaticia, aflându-se în continua lupta cu altii, el a privit omul, în momentul anterior formarii societatii politice, ca având o tendinta naturala spre societate si ca întelegând ca dreptul natural îi interzice sa aduca atingere altuia. Aceasta singura nu explica însa aparitia statului ca distinct de micile grupuri lipsite de functiunile specifice celei mai simple forme de stat; dar perceperea utilitatii unei asemenea organizari statale implica pe oameni în ea doar daca îi împiedica sa nu asculte dreptul natural, care interzice prejudicierea altuia. Acest tip de organizare implica supunere fata de conducator, dar, spre deosebire de modelul lui Hobbes, aceasta cerere contractuala a statului implica nu doar promisiunea poporului de a se supune, dar si promisiunea conducatorului de a-i proteja. Este un contract de supunere în sens propriu.
De departe, însa, cel mai influent exponent al teoriei contractului social în sec. XVII, si cel mai influent în sec. XVIII, a fost englezul John Locke(1632-1704), a carui perspectiva si concluzii difera mai clar de ale lui Hobbes decât ale lui Pufendorf si joaca un rol foarte important în dezvoltarea ideilor despre drepturile omului si datoria statului de a le respecta. Preocuparea lui Locke a fost de a construi o filosofie a dreptului care sa sprijine Revolutia engleza din 1688, într-o epoca în care conceptul unei conventii initiale între conducator si supusi a capatat o statuare constitutionala. Opera sa Two treatises of goverment(1690), ofera o baza pentru stat si guvernamânt care modifica ideea de contract, altoindu-i elementul unei conventii în interesul celor guvernati.
Omul lui Locke, aflat în starea naturala, seamana mai mult cu al lui Pufendorf decât cu al lui Hobbes. Traind în baza dreptului natural, ce le era accesibil prin ratiune, ei nu erau opriti sa atinga libertatea, viata, proprietatea altora, putând însa sa razbune încalcarea acestor drepturi. De aceea este nevoie de o socitate politica ce sa garanteze proprietatea si sa pedepseasca pe cei ce aduc ofense acestei societati. Societatea politica exista doar acolo unde fiecare membru al ei a renuntat la puterea sa naturala, transmitând-o comunitatii în toate cazurile în care are posibilitatea de a apela la protectia legii stabilite de ea. Cei ce sunt uniti într-un singur corp si au un drept si o justitie comuna si o autoritate la care pot apela pentru a transa controversele dintre ei si care pedepseste ofensele, doar aceia se afla într-o societate civila. Membrii acestei societati civile trebuie sa-si aleaga un conducator. Facând asta, ca si în alte cazuri, comunitatea actioneaza în acord cu vointa majoritatii ce are dreptul de a exclude minoritatea. Guvernamântul, odata constituit, are ca scop ocrotirea proprietatii membrilor comunitatii. Prin proprietate, John Locke întelege totalitatea intereselor legitime ele oamenilor: viata libertatea si averea. Aceasta sarcina este conferita conducatorului nu în mod absolut si irevocabil ci spre binele public. Puterea detinuta de conducator nu poate sa devina una absoluta si arbitrara asupra bunurilor si vietilor poporului. Puterea aceasta nu este mai mult decât rezultatul puterii detinute de fiecare om, societatii, pentru ca nimeni nu poate transmite mai mult decât are si nimeni nu are o putere absoluta asupra sa sau a altuia pentru a-i distruge viata si averea. În cazul în care conducatorul nu respecta limitele legitime ale puterii, el poate fi înlaturat si înlocuit cu altul de catre poporul care l-a ales.
Toate teoriile contractualiste s-au izbit de probleme cum a fost dificultatea de a fixa succesorilor partilor contractante datorii pe care ei nu le-au asumat niciodata sau lipsa unor evidente istorice care sa ateste existenta contractului social original. Ceea ce s-a pastrat de la Locke, a carui teorie nu este mai putin artificiala decât altele, a fost idealul unui guvernamânt dedicat binelui comun al celor guvernati. Desi cunoscut înca din Evul Mediu timpuriu, acest ideal , combinat de Locke cu ideea guvernamântului ca act de încredere din partea celor guvernati, încalcarea careia va conduce la pierderea dreptului de a guverna, va fi baza viitoarei dezvoltari democratice.
C. BAZELE VALIDITĂŢII DREPTULUI
În epoca se mentine spiritul a ceea ce scriitorul protestant olandez William Malyneux numea "constitutia gotica". Aceasta reprezinta sistemul germanic ascendent pomenit în capitolele anterioare, considerat a fi germenele institutiilor parlamentare europene si a ideii ca toate legile presupun consimtamântul celor pentru care sunt edictate. Tot el remarca faptul ca libertatea gotica este eclipsata mai peste tot în Europa, cu exceptia Angliei, de absolutismul ce are la baza doctrina lui Ulpian, reliefata de Jean Bodin. Astfel ca, pe când în Franta lui Ludovic XIV Starile generale nu s-au mai reunit din 1614 pâna în 1789, în Anglia are loc afirmarea drepturilor parlamentare împotriva prerogativelor regale si sunt ridicati principalii piloni ai teoriei ce leaga validitatea dreptului de consensul popular.
În cadrul literaturii polemice pe aceasta tema, se desprinde opinia aripii democratice-Levellers-a puritanilor. În asa numita Întelegere cu poporul din octombrie 1647, ce propune o schema pentru viitorul guvernamânt al Angliei, ei arata ca " puterea reprezentantilor alesi ai natiunii este inferioara doar celei ce apartine acelora ce i-au ales...". Tendinta acestora spre afirmarea unor drepturi cetatenesti universale a fost contracarata de Henry Ireton, ginerele lui Cromwell, ce propunea acordarea acestora doar celor ce detineau proprietati în tara. Dar si el, la rândul sau, se opune ideii unei singure persoane legiuitoare. Iar Camera Comunelor, în luna procesului regelui declara ca poporul este, dupa Dumnezeu, originea puterii, iar Camera Comunelor fiind aleasa si reprezentând poporul, are putere suprema în natiune. Tot ceea ce este edictat de Camera Comunelor în Parlament are forta dreptului: Restaurarea Casei regale si a Camerei lorzilor în 1660, nu a însemnat si redobândirea vechilor prerogative, deoarece ideea mai veche a consensului popular exprimat printr-un corp ales, este acum solidificata.
La 1690 apare cartea lui Locke Two treatises of goverment. În al doilea tratat, Locke statueaza faptul ca existenta consimtamântului popular este conditia validitatii dreptului iar legislativul nu poate fi absolut sau arbitrar, dar, în propria sa sfera, el este suprema putere. Nimic altceva în Europa nu se compara cu aceasta evolutie engleza în fapt si teorie.
D. DREPTUL NATURAL
Problema raportului dreptului cu un înalt si transcendent standard, acela al dreptului natural, continua sa trezeasca în continuare interesul teoreticienilor. Înca din sec. trecut, sub influenta Reformei, discursul despre dreptul natural începe sa se desfaca de asocierea sa cu teologia scolastica si sa foloseasca, în schimb, limbajul ratiunii. În sec. XVII, un drept natural secularizat va constitui baza unui notabil avans al teoriei dreptului. John Locke însusi considera ca ratiunea este adevarata lege si nu imputa invaliditatea dreptului uman ce venea în contradictie cu ea.
Sec. XVII a produs, de asemenea, prima respingere a existentei superioare a dreptului natural. Ca avocat, Francis Bacon a evocat dreptul natural; dar în general, el respinge ideile medievale care, împletite cu teologia, tindeau sa preîntâmpine explorarile si experimentele stiintifice empirice. În opera sa, Nova Atlantis, el prezinta dreptul ca pe un produs al unei simple evaluari a utilitatii umane si nu ca reflectare unei ordini superioare. Apare astfel ceea ce numim pozitivismul juridic ce considera legea un simplu instrument în organizarea puterii politice.
Sistemul lui Hobbes este liber, de asemenea, de orice urma a unui drept superior. Dreptul natural din Leviathanul sau nu este un standard etic transcendent; dimpotriva, el este un corp de precepte sugerate de observarea si dorinta de a îmbunatati conditia salbatica a omului în starea sa naturala originara.
Spinoza neaga existenta dreptului natural într-un mod si mai radical. "...Prin drept natural eu înteleg legile sau regulile naturii în concordanta cu care toate lucrurile se întâmpla, ceea ce este natural posibil...Nimic nu este prin dreptul natural absolut prohibit, doar daca este fizic imposibil".
Negând realitatea dreptului natural si nerecunoscând nici o obligatie în afara celei impuse de putere, Hobbes si Spinoza au facut o bresa clara între credintele medievale si cele post renascentiste. A existat, cu toate acestea, o cale de mijloc între conceptia tomista a unui drept natural implantat de Dumnezeu, înca vie chiar si în Anglia protestanta, si sistemul lui Bacon si Hobbes. Aceasta cale a fost prefigurata de câtiva scriitori catolici în Evul Mediu târziu, dar a fost conturata sistemic de germanul protestant Hugo de Groot sau Grotius(1583-1645) considerat fondatorul dreptului international modern.
Cartea sa fundamentala De jure belli et pacis, publicata la Paris în 1625, cauta sa gaseasca acele reguli care sa micsoreze ororile razboiului si sa reglementeze perioadele de pace. Lucrarea sa aspira sa confere acestei teme o baza organizata si stiintifica. În centrul operei sale se afla ideea, nu tocmai originala, ca dreptul natural are validitate chiar daca Dumnezeu nu exista (etsi daramus) sau nu este interesat de afacerile umane. Punctul de plecare al lui Grotius în elaborarea dreptului sau natural în cadrul unor principii aplicabile raporturilor dintre state, a fost ideea cf. careia omul este prin natura sa sociabil. Chiar daca acest drept provine din adâncurile fiintei umane, Grotius îl atribuie lui Dumnezeu, a carui vointa a fost ca aceste reguli sa existe în noi. Rezumând, Grotius considera ca dreptul natural este o comanda a ratiunii juste, care scoate în evidenta, în cazul unui act particular, în functie de concordanta sau neconcordanta sa cu natura rationala, josnicia sa sau necesitatea sa morala; si arata, în acelasi timp, ca un asemenea act este sau prohibit sau comandat de Dumnezeu, autorul aceste naturi rationale a omului. În ciuda repetarii insistente a credintei sale în Dumnezeu, teoria lui Grotius a fost decisiva în procesul de desprindere a doctrinei dreptului natural, în sensul sau etic, de teologie. Formula sa celebra etsi daremus ("chiar daca am acceptat inexistenta lui Dumnezeu") a usurat încercarile din sec. sau spre crearea unui drept natural în întregime secularizat.
Un bun exemplu în acest sens poate fi Pufendorf, pentru care, dreptul natural este rupt de orice conexiune cu revelatia divina, fiind un produs pur al ratiunii. Preceptele morale derivate din ratiune au o obligativitate intrinseca. Un astfel de principiu este: Nu lasa pe nimeni sa actioneze împotriva altuia într-un asemenea mod încât ultimul sa se poata plânge în mod just ca egalitatea în drepturi a fost violata. Exista si alte principii derivate din ratiune, deci din natura: nu face rau altora, iar când raul se produce, repara-l; trateaza-i pe ceilalti ca având drepturi naturale egale în baza demnitatii proprii tuturor oamenilor; ajuta-i pe altii în masura în care poti; îndeplineste-ti obligatiile asumate.
|
