PLANUL LUCRARII
CAP. 1. Consideratii introductive privind garantiile executarii obligatiilor.
1.1. Notiunea de obligatie civila si executarea sa
1.2. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului.
1.3. Clasificarea mijloacelor juridice prin care se garanteaza executarea obligatiilor.
1.3.1. Notiunea de garantare a executarii obligatiilor.
1.3.2. Reglementarea garantiilor civile
1.3.3. Clasificarea garantiilor civile
1.4. Gajul ca forma de executare a obligatiilor in dreptul roman
1.5. Gajul ca forma de executare a obligatiilor in dreptul romanesc
1.1 Notiunea de obligatie civila si executarea sa.
In sens larg prin obligatie se intelege raportul juridic in continutul caruia intra atat latura activa, care este dreptul de creanta ce apartine creditorului, cat si corelativul acestui drept, adica latura pasiva a raportului, care este datoria ce incuba debitorului.
In sens restrans, obligatia desemneaza numai latura pasiva a raportului juridic, fiind deci sinonima cu datoria ce revine debitorului
Obligatia -in sens larg - este acel raport juridic in continutul caruia intra
dreptul subiectului activ denumit creditor, de a cere subiectului pasiv denumit debitor-si caruia ii revine indatorirea corespunzatoare -a da,a face sau a nu face
ceva, sub sanctiunea constrangerii de stat in caz de neexecutare de bunavoie.
Daca se pune accentul pe latura pasiva, obligatia poate fi definita ca acel raport juridic in virtutea caruia o persoana, denumita debitor, e tinuta fata de o alta persoana, denumita creditor, fie la o prestatie pozitiva (a da, a face ),fie de la o abstentiune (a nu face).
Din punctul de vedere al creditorului, raportul de obligatie apare ca un drept de creanta iar din punctul de vedere al debitorului, acest raport apare ca o datorie.
Orice raport juridic obligational, indiferent de izvorul sau, da dreptul creditorului de a pretinde debitorului sa dea, sa faca, sau sa nu faca ceva. Debitorul are de executat o prestatie pozitiva sau negativa,in functie de obiectul obligatiei.in principiu, aceasta prestatie este executata de debitor de bunavoie. in cazul in care debitorul refuza executarea de bunavoie a obligatiei, creditorul va putea recurge la forta coercitiva a statului, pentru asigurarea indeplinirii ei.
Efectul oricarei obligatii este dreptul pe care aceasta il confera creditorului de a pretinde si de a obtine de la debitor indeplinirea exacta a prestatiei la care el este obligat :creditorul are dreptul de a obtine indeplinirea exacta a obligatiei , dispune art.1073 C. civ. in caz de neexecutare, totala sau partiala , sau executare necorespunzatoare , creditorul aa are dreptul la despagubiriaa, dispune acelasi text de lege.
Desigur ca partile au in vedere, in primul rand, indeplinirea exacta a prestatiei la care debitorul s-a obligat. .Aceasta este executarea directa sau executarea in natura a obligatiei.
Cand din diferite motive executarea directa sau in natura nu mai este cu putinta, creditorul va putea pretinde echivalentul prejiudiciului incercat din aceasta cauza, adica despagubiri. Aceasta este executarea indirecta a obligatiei sau prin echivalent. in materia executarii obligatiilor se vorbeste in general de principiul executarii in natura a obligatiilor. Aceasta inseamna executarea obligatiei in natura ei specifica, adica realizarea obiectului avut in vedere de parti, debitorul neputand inlocui acest obiect cu o alta prestatie.
Executarea in natura a obligatiei inseamna executarea prestatiei insesi la care s-a obligat debitorul, si nu plata unui echivalent banesc in locul acesteia.
De regula debitorul isi indeplineste de bunavoie obligatia prin efectuarea platii dar, daca acesta nu efectueaza plata, creditorul, pentru valorificarea dreptului sau subiectiv patrimonial pe care il are impotriva debitorului, poate recurge la mijloacele pe care legea i le pune la dispozitie pentru a-l sili la executare; in acest caz creditorul va cere executare silita.
In principiu, si executarea silita se face tot in natura, prin obligarea debitorului sa execute in mod efectiv si real insusi obiectul obligatiei, deoarece numai in acest fel creditorul primeste exact prestatia care va duce la satisfacerea dreptului sau de creanta.
Practic, am putea spune ca si atunci cand se cere executarea silita in natura a obligatiei se face tot o plata, creditorul obtinand exact obiectul obligatiei se face tot o plata , creditorul obtinand exact obiectul obligatiei, dar aceasta plata nu se executa de bunavoie, fiind o plata silita .
Numai cand executarea in natura a obligatiei nu mai este posibila se trece la executarea ei prin echivalent , adica prin acordarea de despagubiri creditorului pentru prejiudiciul pe care il incearca datorita neexecutarii in
natura a obligatiei .
Executarea silita in natura a obligatiilor prezinta aspecte diferite in functie de obiectul lor . Acest tip de executare nu poate fi ceruta in cazul
obligatiilor care presupun, in mod necesar, o participare strict personala din partea debitorului. Este in general, cazul obligatiilor intuitu personae, la care se aplica principiul nemo potest cogi ad factum - nimeni nu poate fi silit sa execute un fapt strict personal -, deoarece aceasta ar constitui o rasfrangere a libertatii sale personale.
Am aratat ca, potrivit art. 1073 C. civ. aacreditorul are dreptul de a dobandi indeplinirea exacta a obligatieiaa, iar daca acest lucru nu este cu putinta, el aaare dreptul la dezdaunareaa .Aceste dezdaunari reprezinta aaechivalentul prejudiciuluiaa suferit de creditor ca urmare a neexecutarii sau executarii necorespunzatoare de catre debitor.Ele se mai numesc si aadespagubiriaa sau aadaune-intereseaa. Despagubirile pot fi acordate fie sub forma unei sume globale
de bani, fie sub forma unor sume prestate periodic.
Prin urmare, executarea indirecta a obligatiei inseamna dreptul creditorului de a pretinde si de a obtine de la debitor echivalentul prejiudiciului pe care l-a suferit, ca urmare a neexecutarii, executarii cu intarziere sau necorespunzatoare a obligatiei asumate .
In cazul in care executarea in natura a obligatiei nu mai este posibila, creanta initiala este inlocuita cu alta creanta , anume aceea de despagubire care are drept obiect suma de bani ce reprezinta prejudiciul incercat de creditor . Aceasta nu inseamna transformarea obligatiei initiale intr-o noua obligatie .
Despagubirile sunt datorate in virtutea a insesi obligatiei initiale, ele
constituind obiectul subsidar, cu titlu de sanctiune, al executarii obligatiei respective.
1.2. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
Creanta pe care creditorul o are impotriva debitorului sau in cadrul raportului juridic obligational ii confera anumite drepturi asupra patrimoniului acestuia, drepturi care au in vedere asigurarea executarii obligatiei fie in natura, fie prin echivalent.
Debitorul raspunde pentru obligatiile asumate cu intregul sau patrimoniu. Potrivit art. 1718 C. civ.,aaoricine este obligat personal este tinut de a indeplinii indatoririle sale cu toate bunurile sale mobile si imobile, prezente si viitoareaa. Suntem in prezenta dreptului de gaj general al creditorului chirografar asupra patrimoniului debitorului sau, adica al acelor creditori care nu-si vad garantata creanta prin garantii reale care sa poarte asupra unor bunuri
determinate din acel patrimoniu.
Nu trebuie sa confundam notiunea de "gaj" sau cea de "drept de gaj" cu notiunea de "drept de gaj general al creditorilor chirografari".
Dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin art. 1718 C. civ., reprezinta cea mai generala garantie penru executarea obligatiilor existenta in dreptul roman, garantie care insa in caz de insolvabilitate a debitorului se dovedeste a fi insuficienta.
Trecand la analiza acestei notiuni juridice, am aratat ca acest drept de gaj este general. Prin aceasta nu trebuie inteles numai ca el priveste toate bunurile ce intra intr-un patrimoniu, ci ca el apartine in mod colectiv tuturor creditorilor chirografari ai titularului sau.
Din interpretarea notiunii de "gaj colectiv" rezulta ca, cel putin in principiu, toti creditorii au drepturi egale asupra obiectelor "gajate", aspect foarte important in ipoteza in care activul nu este suficient pentru acoperirea pasivului, caz in care nici unul dintre creditori nu are dreptul de a se despagubii integral, ci creanta lor sufera o reducere proportionala (art. 1719 C. civ.).
Dreptul de gaj general confera creditorilor anumite prerogative :
a) dreptul de a proceda la executarea silita asupra bunurilor aflate in patrimoniul debitorului la data urmaririi.
b) dreptul de a lua anumite masuri de conservare a unor elemente patrimoniale ale debitorului (obtinerea unui sechestru asigurator, intreruperea unei prescriptii ce curge impotriva debitorului, s. a. m. d.);
c) dreptul de a actiona spre a inlatura neglijenta debitorului in exercitarea propriilor sale drepturi (actiunea oblica sau subrogatorie) ori spre a inlatura anumite acte frauduloase incheiate de debitor cu scopul de a-si crea ori mari insolvabilitatea (actiunea pauliana sau revocatorie);
d) sa intenteze actiunea revocatorie (pauliana), in cazurile in care debitorul incheie acte juridice in frauda creditorilor sai chirografari.
Aceste prerogative nu apara insa pe creditori impotriva riscului insolvabilitatii debitorului. De asemenea, nu ofera o protectie impotriva insolvabilitatii debitorului creata ca urmare a unor acte nefrauduloase incheiate de catre debitor cu privire la bunurile sale, ori este consecinta contractarii unor noi datorii de catre debitor, care a adaugat astfel la pasivul deja existent un pasiv suplimentar: actele nefrauduloase nu pot fi revocate prin actiune pauliana, iar contractarea de noi datorii nu poate fi impiedicata de catre creditorii existenti.
H. L. si J. Mazeaud considera ca imaginea "dreptului de gaj general" al creditorilor asupra patrimoniului este de doua ori inexacta. Astfel, in primul rand, fata de creditorul gajist, creditorul chirografar nu are drepturi decat asupra bunurilor existente in patrimoniu in momentul urmaririi, venind in concurs cu ceilalti creditori, iar in al doilea rand dreptul creditorului gajist este mai sigur, fiind protejat impotriva insolvabilitatii debitorului.
Putem chiar afirma ca, tocmai pentru a evita neajunsurile acestu drept de gaj general au fost create garantiile, personale si reale, acestea intarind pozitia
creditorilor, prin atributele pe care le confera acestea.
Creditorii chirografari pot sa ceara execurarea silita asupra bunurilor debitorului in vederea obtinerii despagubirilor datorate pentru neexecutarea obligatiei de catre debitor.in acest caz , bunurile debitorului vor fi puse in vanzare , creditorul urmand a fi satisfacut din pretul obtinut .
In cazul in care debitorul nu executa de bunavoie obligatiile ce ii revin creditorul va trece la executarea silita.
Pentru a evita ca la scadenta debitorul sa apara ca fiind lipsit de elemente active in patrimoniul sau, adica sa fie insolvabil, legea acorda creditorilor chirografari anumite mijloace juridice destinate a asigura conservarea patrimoniului debitorului lor. Masurile care au drept scop conservarea patrimoniului debitorului sunt :
a) cererea de a pune sechestru asigurator pe anumite bunuri ale debitorului atunci cand exsista temerea justificata ca aceste bunuri vor fi ascunse, deteriorate sau instrainate de debitor ;
b) cererea de efectuare a inscriptiei sau transcriptiei imobiliare, in ipoteza in care debitorul dobandeste dreptul de proprietate sau un alt drept real asupra unui imobil si neglijeaza efectuarea lor ;
c) dreptul creditorilor de a interveni in procesele debitorului cu privire la bunuri din patrimoniul sau si in procesele de imparteala ale debitorului, aa ca nu cumva imparteala sa se faca cu viclenie in vatamarea drepturilor lor aa(art.785 C. civ.) ;
d) dreptul creditorului de a intenta actiunea in declararea simulatiei, prin care se tinde a demonstra caracterul simulat al operatiei care consta in incheierea concomitenta a unui act aparent care nu exprima vointa reala a partilor si a unuia secret, in care se exprima vointa lor reala.Penru intentarea acestei actiuni creditorul nu trebuie sa dovedeasca insolvabilitatea debitorului, ci numai un interes serios si legitim.
Potrivit art. 974 C.civ.,aacreditorii pot exercita toate drepturile si
actiunile debitorului lor, afara de acelea care ii sunt exclusiv personaleaa.
Actiunea oblica este acea actiune in justitie pe care creditorul o exercita pentru valorificarea unui drept care apartine debitorului sau.Aceasta actiune se mai numeste indirecta sau subrogatorie pentru ca ea este exercitata de debitor.
In stabilirea domeniului de aplicatie al actiunii oblice se impun cateva precizari, si anume :
1. creditorul va putea exercita numai actiunile cu privire la drepturi al caror titular este debitorul, deci care se afla in patrimoniul acestuia;
2. un creditor chirografar nu se poate substitui debitorului in administrarea patrimoniului sau, debitorul ramanand liber sa efectueze orice fel de act juridic dispunand in mod liber de bunurile sale. El poate contracta noi datorii sau dobandi noi drepturi;
3. creditorul nu poate intenta acele actiuni care au un caracter exclusiv personal :
-actiunile prin care se apara drepturile personale nepatrimonial
actiunile de stare civila,stabilirea filiatiei, drepturile parintesti;
-actiunile care privesc drepturi patrimoniale , dar a caror exeritare
implica o apreciere subiectiva din partea titularului lor ;actiunea prin care se cere revocarea unei donatii pentru ingratitudine;
-actiunile care privesc drepturi patrimoniale care au insa un obiect neurmaribil, cum ar fi pensia de intretinere.
Toate celelalte actiuni patrimoniale , care privesc drepturi existente in patrimoniul debitorului, pot fi exercitate de creditori pe calea actiunii oblice in numele debitorului lor.
Pentru a se putea intenta actiunea oblica este necesara indeplinirea unor conditii :
a) debitorul sa fie inactiv, adica sa nu intenteze el insusi actiunea pe care o poate intenta. Dupa ce creditorul a pornit actiunea, debitorul o poate prelua, astfel ca titularul ei devine debitorul, creditorul putand ramane in proces, alaturi de debitor, pentru ocrotirea propriilor interese;
b) creditorul trebuie sa aiba un interes serios si legitim pentru a intenta actiunea. Un asemenea interes exista atunci cand debitorul este insolvabil.Daca debitorul este solvabil, actiunea urmeaza a fi considerata ca lipsita de interes;
c) creanta pe care o are creditorul trebuie sa fie certa, existenta ei sa nu dea nastere la discutii, si lichida, adica sa aiba cuantumul determinat. De asemenea, in conceptia practicii judecatoresti, creanta trebuie sa fie exigibila.
Nu se cere ca debitorul sa fie introdus in proces. Totusi, introducerea lui in proces este utila deoarece, pe de o parte, va putea formula unele aparari si exceptii, iar, pe de alta parte, hotararea judecatoreasca ii va fi astfel opozabila.
Creditorul exercita actiunea oblica in numele debitorului sau, de aici decurgand o serie de consecinte:
- in primul rand, paratul actionat de creditor ii va putea opune acestuia toate apararile (exceptiile) pe care le-ar fi putut opune si debitorului ;
- in al doilea rand, daca creditorul castiga procesul prin care a pornit actiunea oblica, bunul asupra caruia purta dreptul ce era amenintat cu pierderea este readus in patrimoniul debitorului. Drept urmare, el va servi la asigurarea gajului general al tuturor creditorilor chirografari, fara ca acela dintre creditori care a intentat actiunea oblica sa aiba vreun drept de preferinta fata de ceilalti creditori.
O alta actiune care se intemeiaza pe dreptul de gaj general al creditorilor chirografari este actiunea revocatorie. Aceasta actiune reprezinta un mijloc juridic prin care creditorul poate ataca actele juridice in cheiate de debitor in frauda dreptului sau de gaj general.
Actiunea revocatorie este acea actiune prin care creditorul poate cere revocarea (desfiintarea) pe cale judecatoreasca a actelor juridice incheiate de debitor in vederea prejudicierii sale. Prejudicierea creditorului se concretizeaza in faptul ca prin inceierea actelor atacate debitorul isi mareste sau creeaza o stare de insolvabilitate.
Domeniul de aplicatie al actiunii revocatorii nu difera de acela al actiunii oblice . Deci nu vor putea fi atacate actele care privesc drepturi personale nepatrimoniale , drepturi patrimoniale care implica o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului sau cele care privesc drepturi personale neurmaribile .
Se admite totusi posibilitatea intentarii unei actiuni revocatorii chiar si in ipoteza drepturilor neurmaribile, daca, in stabilirea lor, sunt fraudati creditorii chirografari.
Pentru a se putea intenta actiunea revocatorie este necesara indeplinirea urmatoarelor conditii :
- actul atacat sa fi creat creditorului un prejudiciu prin care debitorul si-a cauzat sau si-a marit o stare de insolvabilitate . Creditorul nu poate ataca un act prin care debitorul plateste pe un alt creditor al sau, caci prin acest act nu s-a micsorat numai activul patrimonial , dar s-a stins si o obligatie existenta, deci s-a micsorat si pasivul patrimonial. Nu pot fi atacate nici actele care reprezinta un refuz de imbogatire , refuzul de a primi o donatie , deoarece actiunea pauliana tinde sa readuca in gajul general valori care au iesit fraudulos din patrimoniul debitorului , dar nu sa aduca valori noiaa. De asemenea , creditorul nu poate ataca actele debitorului prin care acesta contracteaza noi datorii , deoarece prin aceste acte el nu-si micsoreaza activul patrimonial cu efect imediat , ci creaza riscul unei eventuale insolvabilitati in viitor , cand aceste datorii vor deveni exigibile;
- frauda debitorului . Ea consta in aceea ca debitorul a avut cunostinta de rezultatul pagubitor al actului fata de creditor ;
- creditorul sa aiba o creanta certa , lichida, exigibila si , in principiu , anterioara actului atacat ;
- complicitatea la frauda a tertului cu care debitorul a incheiat actul atacat. Aceasta conditie trebuie indeplinita numai atunci cand se ataca un act cu titlu oneros . Cand actul atacat este cu titlu gratuit este suficienta frauda debitorului caci , in acest caz , tertul are de aparat un avantaj patrimonial gratuit , pe cand creditorul cauta sa evite un prejudiciu. Daca insa actul atacat este cu titlu oneros,
atat tertul , cat si creditorul tind la evitarea unui prejudiciu , astfel ca actul va fi revocat numai cand se dovedeste frauda tertului . Ea consta in faptul ca tertul cunoaste ca prin incheierea actului atacat debitorul a devenit insolvabil .
Actiunea revocatorie este proprie creditorului care o intenteaza si ca urmare ea produce efecte relative , in sensul ca , drept urmare a reusitei ei , va fi reparat numai prejudiciul suferit de creditorul reclamant .Fata de ceilalti creditori ai debiorului , actiunea pauliana nu produce nici un efect .Excedentul , ramas dupa satisfacerea creantei creditorului care a intentat actiunea pauliana, apartine tertului dobanditor .
Sub aspectul efectelor sale , actiunea revocatorie duce la desfiintarea actului , intocmai ca si actiunea in anularea unui act juridic .Ea se deosebeste de aceasta din urma deoarece actiunea in anulare produce efecte fata de orice persoana , pe cand actiunea revocatorie are un caracter relativ , adica isi produce efecte numai intre creditor si tertul dobanditor .La actiunea revocatorie actul este revocat numai in masura prejudiciului suferit de creditor , adica in limitele creantei pentru a carei realizare a intentat actiunea revocatorie .
1.3. Clasificarea mijloacelor juridice prin care se garanteaza executarea obligatiilor.
1.3.1. Notiunea de garantare a executarii obligatiilor.
Ratiunea finala a existentei oricarei obligatii este executarea ei. Garantarea obligatiei constituie o masura de asigurare a acestei executari. Cea mai generala garantie pentru executarea obligatiilor, care insa in caz de insolvabilitate a debitorului se dovedeste a fi insuficienta, este dreptul de gaj general al creditorilor chirografari instituit prin art. 1718 C. civ. , in conformitate cu care aaoricine este obligat personal este tinut a indeplini indatoririle sale cu toate bunurile mobile si imobile, prezente si viitoareaa.
Prin garantii, fie ca se inlatura egalitatea dintre creditori, unii dintre ei fiind pusi intr-o situatie privilegiata, de preferinta fata de altii,fie ca se adauga la gajul general, format din patrimoniul debitorului, un alt gaj general alcatuit din patrimoniul unei alte persoane, care se obliga sa indeplineasca, ea, obligatiile debitorului, in cazul in care acesta nu si le va executa .
Garantiile pot fi definite ca fiind: "acele mijloace juridice care, dincolo de limitele dreptului de gaj general si in plus fata de acest drept, confera creditorului garantat anumite prerogative suplimentare, constand, de regula, fie intr-o prioritate fata de ceilalti creditori, fie prin posibilitatea ca, in caz de neexecutare din partea debitorului, sa urmareasca pe o alta persoana, care s-a angajat sa execute ea obligatia ce revenea debitorului.
In acelasi timp exista si alte modalitati juridice ce indeplinesc functia
de garantare a executarii obligatiilor , altele decat garantiile propriu-zise . Este cazul solidaritatii si indivizibilitatii. Atat solidaritatea, cat si indivizibilitatea pot fi folosite, uneori, spre a inlocui fidejusiunea ori spre a intari efectele acesteia intoducand in raportul de obligatie un alt debitor principal, care sa raspunda alaturi de debitorul initial pentru intreaga obligatie .
1.3.2. Reglementarea garantiilor civile
Prevederile de principiu privind garantiile executarii obligatiilor sunt cuprinse in Codul civil in Titlul XIV, aaDespre fidejusiune aa, Titlul XV, aaDespre amanetaa, Titlul XVIII, aaDespre privilegii si ipoteciaa.
Prevederile codului vor trebui examinate in stransa corelatie cu prevederile speciale privind garantiile si cauzele de preferinta, prevazute in diferite legi speciale , cum ar fi , de exemplu, Ordonanta Guvernului nr. 11/1996 privind executarea creantelor bugetare ; prevederile din Codul de procedura civila privind ordinea de preferinta a unor creante (art. 409); Legea nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor,constituirea de garantii si raspunderea in legatura
cu gestionarea bunurilor , etc.
Trecerea la economia de piata si reorganizarea unitatilor economice de stat ca regii autonome si societati comerciale pun problema domeniului de aplicatie a Legii nr. 22/1969. Astfel , potrivit articolului unic pct.1 al Legii nr. 54/1994 de modificare a Legii 22/1969 , prevederile acesteia se aplica gestionarilor angajati de agentii economici, autoritatile sau institutiile publice.
Este discutabila extinderea aplicarii Legii nr. 22/1969 la nivelul tuturor agentilor economici . Cel putin in cazul agentilor economici cu capital privat , raporturile dintre acestia si gestionarii pe care ii angajeaza trebuiau lasate sub incidenta principiului libertatii contractuale .
1.3.3. Clasificarea garantiilor civile
Garantiile se clasifica in: personale, reale- eventual mixte- si cauze legale de preferinta. Mentionam ca nici aceasta clasificare nu este lipsita de critici, din moment ce insusi autorul ei vorbeste in lucrarea citata de alte doua forme de garantie, clauza penala si arvuna, garantii ce nu-si gasesc locul in aceasta clasificare.
Garantiile personale constau in angajamentul pe care o alta persoana decat debitorul principal si-l asuma fata de creditor, de a executa obligatia, in cazul in care debitorul principal nu o va face. Cu alte cuvinte, ceea ce dobandeste creditorul este dreptul de a urmarii un al doilea patrimoniu, al garantului, in cazul in care nu se indestuleaza din bunurile cuprinse in patrimoniul debitorului principal. in ambele cazuri el este si ramane un creditor chirografar suportand concursul celorlalti creditori. Este cazul fidejusiunii(cautiunii).
Precizarea este importanta pentru a evita astfel confuzia intre aceasta forma de garantie si gajul in bani (garantie reala) denumit impropriu in legislatie "cautiune", cat si pentru a explica natura juridica a cautiunii reale, un hibrid intre fidejusiune si gaj, asa cum vom incerca sa demonstram, si, deci, efectele pe care le produce.
Garantiile reale constau in afectarea speciala a unui bun pentru garantarea obligatiei in instituirea unui drept real accesoriu, de garantie, cu privire la acest bun. Din acest drept real decurge pentru creditor atat un drept de preferinta, cat si un drept de urmarire. Este cazul gajului, ipotecii si al privilegiilor reale. O forma de garantie reala imperfecta este asa-numitul drept de retentie.
Dreptul de preferinta permite creditorului sa fie platit inaintea celorlalti creditori, inlaturand deci dezavantajele garantiilor personale. Daca un astfel de creditor urmareste bunurile din patrimoniul debitorului, el va fi primul ce va primi despagubiri, iar ceea ce va ramane se va imparti creditorilor chirografari proportional cu creantele lor, ei suportand riscul insolvabilitatii debitorului.
Dreptul de urmarire este o prelungire a dreptului de preferinta, asupra patrimoniului altei persoane, conditie pentru exercitarea dreptului de preferinta sau, poate, sanctiunea lui cand bunul asupra caruia este constituita garantia a fost instrainat de debitor.
Deci, garantiile reale dau dreptul creditorului in favoarea caruia a fost constituita de a urmarii bunul in mainile oricarui dobanditor, de a cere executarea silita si a-si satisface cu preferinta creanta sa.
Pe langa aceste doua efecte, considerate esentiale (principale) se mai vorbeste de "indivizibilitatea" garantiilor reale, de "dematerializarea" bunurilor afectate de aceste garantii (poate purta asupra unui simbol) ori de aplicarea "regulilor subrogatiei reale". De asemenea, se afirma caracterul lor limitat la cazurile expres prevazute de lege.
La randul lor garantiile reale pot fi clasificate, in functie de obiectul lor, bunuri mobile sau imobile, in garantii reale mobiliare, imobiliare si "mixte", aici intrand dreptul de retentie, desi acesta clasificare este putin fortata. Aceasta clasificare prezinta insa importanta, deoarece face distinctia intre gaj, ca forma de garantie mobiliara, si ipoteca ca forma de garantie imobiliara, cele mai importante forme de garantii reale din sistemul de drept roman actual, natura obiectului lor determinand efecte juridice specifice, si explica folosirea in literatura de specialitate a notiunilor de gaj imobiliar, asa cum a fost numita anticreza, o forma de garantie reala disparuta la noi si cea de ipoteca mobiliara folosita pentru a desemna gajul fara deposedare, datorita caracterului lor atipic, neincadrandu-se exact in tiparul niciuneia din cele doua forme de garantii reale.
1.4. Gajul ca forma de executare a obligatiilor in dreptul roman
Gajul, ca forma originara de garantie reala, apare in dreptul roman inca din epoca veche. Textele de drept roman foloseau cuvantul pignus (de la pugnus- pumn) pentru a desemna contractul real de gaj si dreptul de gaj ca drept real accesoriu.
Aparitia gajului a fost determinat de necesitatea inlaturarii unora din neajunsurile fiduciei cum creditore.
Aceasta se realiza prin transmiterea lucrului de catre debitor catre creditorul sau, cu titlu de proprietate, prin mancipatio sau in iure cesio, transmitere insotita de conventie prin care creditorul promitea ca la scadenta sa retransmita debitorului lucrul, daca acesta din urma isi va fi platit datoria.
Aceasta forma de garantie reala prezenta o serie de dezavantaje pentru debitor. Astfel, daca debitorul platea la scadenta , el nu dispunea decat de o actiune personala pentru a cere restituirea lucrului, de aici decurgand trei consecinte: el vine in concurs cu ceilalti creditori, de unde rezulta ca va primi doar o cota parte din valoarea lucrului transmis in gaj; daca lucrul ajungea in mainile unor terti el nu putea urmarii bunul pentru ca nu mai are calitatea de proprietar; in al treilea rand valoarea lucrului dat in garantie era de regula mai mare decat valoarea datoriei si cu toate acestea el nu va putea garanta o noua datorie cu acelasi lucru cata vreme el se va afla in mainile creditorului.
Pe de alta parte fiducia cum creditore presupunea utilizarea unor acte ca mancipatio sau in iure cesio, acte la care peregrinii nu aveau acces, in timp ce in cazul gajului (pignus) lucrul dat in gaj facea obiectul unei simple traditii, nuda traditio pignoris.
Traditiunea- act de drept al gintilor, prin care se realiza constituirea in gaj, datorita faptului ca ea putea fi utilizata si in scopul transmiterii posesiei sau detentiei, era accesibila si peregrinilor si nu presupunea formalitatile excesive caracteristice mancipatiunii. La origine prin intermediul ei se realiza numai transmiterea proprietatii asupra lucrurilor "nec mancipii"., aspect ce a permis utilizarea ei in cazul gajului.
Reactiunea contra instrainarii fiduciare a facut ca, la inceput, gajul (pignus) sa nu confere creditorului decat un simplu drept de retentie asupra bunului gajat. El nu avea nici un mijloc de a redobandi posesiunea pierduta involuntar, afara de cazul in care debitorul accepta a-i ceda actiunile sale.
Jurisconsultii romani aveau tendinta de a confunda gajul si ipoteca. O maxima romana spunea ca gajul nu se deosebea de ipoteca decat prin sunet: "inter pignus et hypothecam tantum nominis sonus difert".
Posesia bunului gajat de catre creditor era de esenta gajului, ea marcand distinctia dintre pignus si ipoteca: "Proprie pignus dicimus quod ad creditorem transit, hypothecam cum non transit nec possessio ad creditorem".
Cel putin din punct de vedere al obiectului, initial, era indiferent daca se gaja sau ipoteca un bun mobil sau imobil.
In timp insa, s-a ajuns la ideea ca dreptul real de gaj - jus pignus - greveaza numai lucrurile mobile (cele ce pot trece din mana in mana) : "pignus appellatum a pugno, quia res quae pignori dantur manu traduntur", (Dig 50, 81, 6. De verborum significatione 238, 2).
Nu se puteau gaja decat lucrurile ce erau in comert. De asemenea, se admitea supragajul: "Etiam id quod pignori obligatum est, a creditore pignori obstringi posse jamdudum placuit". Acest gaj era insa o garantie foarte slaba pentru cel de-al doilea creditor, pentru ca dreptul lui inceta in momentul in care primul debitor, proprietarul lucrului, isi achita datoria, fapt ce genera obligatia restituirii bunului:"Quod dominus solverit pecuniam, pignus quoque perimitur".
In epoca veche gajul era sanctionat prin interdicte. Interdictele retinende et recuperandae possessionis causa sanctionau dreptul de retentie, consecinta a lui jus possidendi, pe care il avea si creditorul gajist. Dupa legea Aebutia, gajul a fost sanctionat prin actiuni personale, devenind contract real.
Pozitia gajului fata de ipoteca se consolideaza odata cu acordarea unei actiuni reale creditorului gajist, actio quasi serviana, prin care creditorul putea urmari bunul dat in gaj in mainile oricarui tert, oricat l-ar fi posedat.
Desi garantia reala de gaj este efectul contractului de gaj, cele doua figuri juridice nu trebuie confundate, ele avand fizionomii distincte.
Presupunand ca debitorul transmite un lucru ce nu-i apartine, contractul de gaj este valabil , caci modul sau de formare nu presupune transferul proprietatii ci numai a posesiunii, totusi garantia reala de gaj nu ia nastere. in baza contractului de gaj, creditorul va putea obtine despagubiri.
Daca o persoana transmitea posesiunea unui lucru in scopul garantarii unei datorii inexistente, garantia nu va lua nastere din lipsa de obiect, dar contractul de gaj va fi valabil si, in baza lui, tradens va putea pretinde restituirea lucrului.
Constitutorul gajului isi continua uzucapiunea, cu toate ca lucrul se afla la creditor : "Qui pignori debit, ad usucapionem tantum possidet"( Dig. 41. 3. 15.).
Un alt avantaj al gajului consta in aceea ca partile pot incheia o conventie, pe baza careia fructele produse de lucrul transmis cu titlu de garantie pot fi pastrate de creditor in contul dobanzilor, conventie ce simplifica raporturile dintre parti in legatura cu regimul fructelor, ca si in legatura cu platile ce urmeaza a fi facute.
Initial in dreptul roman, constituirea unui gaj, nu conferea prin ea insasi creditorului, dreptul de a vinde lucrul, fiindca nu devenea proprietar. Daca vindea gajul, creditorul comitea un furt, sanctiune ce exista chiar si in timpul imparatului Traian.
Ulterior, insa, aceasta clauza devine expresa in orice contract de gaj, conditia fiind ca datoria sa ajunga la scadenta, fie in intregime, fie in parte, iar debitorul sa nu plateasca. De asemenea, in dreptul vechi, trebuia ca partile sa nu fi incheiat un pactum ne pignus distrahatur, iar creditorul trebuia sa faca 3 denunciationes - instintari - pe rand, la intervale scurte, pentru ca debitorul sa aiba timp sa plateasca. in dreptul postclasic, trebuia sa faca o instintare ( chiar 3, in cazul pactului aratat mai sus) sau sa obtina o hotarare impotriva lui, sa instinteze debitorul si sa astepte 2 ani. Dupa aceea putea sa vanda . Desi nu putea cumpara, putea stabili momentul vanzarii, creand pe aceasta cale un dezavantaj debitorului.
Ulterior aceasta clauza devine una de stil, jurisconsultul Ulpian considerand-o subanteleasa in orice gaj, asa incat jus distrahendi devine un element esential al contractului de gaj pe langa jus possidendi sau interzicerea pactelor comisorii, lex commisoria, printr-o constitutie a imparatului Constantin.
Cu privire la acesta din urma mentionam ca, initial partile puteau convenii ca debitorul sa piarda dreptul de a cere restituirea bunului gajat daca nu va achita datoria intr-un anumit termen (L. 81., Dig., de contrahenda emptione). Interzicerea pactelor comisorii avea caracter absolut iar incalcarea acestei dispozitii atragea nu numai nulitatea clauzei (pactului), ci chiar a intregului contract. Cu timpul insa, s-a permis stipularea unei clauze potrivit careia, in caz de neplata a datoriei intr-un termen convenit de parti, creditorul sa devina proprietar al bunului, in schimbul unui pret fixat de experti (L. 16, Dig., De pignoribus et hypothecis, XX, 1).
Daca nu se gaseau cumparatori pentru lucrul scos la vanzare de catre creditor, acesta, din timpul lui Alex Sever, indeplinind formalitatile obisnuite, putea sa ceara sa i se dea in proprietate lucrul ce-i servea drept garantie - jus domini impetrandi. in timpul lui Iustinian procedura se modifica, astfel ca, creditorul trebuia sa faca mai intai o denunciatio, apoi sa ceara de la imparat proprietatea lucrului, in schimbul unei drepte pretuiri facute de judecata.
Daca valoarea gajului era mai mare decat aceea a creantei, se dadea creditorului numai coproprietatea, iar daca era mai mica i se dadea proprietatea intregului bun. in acest ultim caz debitorul avea jus reluendi, adica putea, in termen de 2 ani, sa rascumpere lucrul, platind banii dati de acesta. E controversat daca acest drept putea fi exercitat fata de un al treilea.
In ceea ce priveste drepturile si obligatiile partilor, amintim ca debitorul nu putea intra in stapanirea lucrului mai inainte de a-si plati datoria, caci ar comite un furtum possesionis, iar creditorul nu se putea folosi de bunul dat in gaj fara a comite un furtum usus.
De asemenea, din dreptul postclasic debitorul avea o actio pigneraticia directa prin care putea sa ceara, numai dupa efectuarea platii, restituirea bunului sau plata unei despagubiri, daca bunul pierea din vina creditorului (ce raspundea pentru culpa levis in abstracto), in timp ce creditorul dispunea de o actio pigneraticia contraria prin care cerea despagubiri pentru cheltuielile facute cu pastrarea lucrului.
In raporturile cu tertii, situatia creditorului gajist a fost pe deplin asigurata in vremea lui Iustinian. in epoca clasica el aparea ca un simplu titular de drepturi personale, asa incat nu avea nici o putere impotriva tertilor in ipoteza in care pierdea posesiunea lucrului. La Iustinian prin unificarea gajului cu ipoteca, creditorul devine un veritabil titular de drept real si poate urmari lucrul in mainile oricui.
1.5. Gajul ca forma de executare a obligatiilor in dreptul romanesc
La noi vechea Curte de Casatie a admis pentru prima oara gajarea unui fond de comert. Desi nu exista o reglementare in acest sens, s-a stabilit ca gajul este realizat prin remiterea titlurilor de proprietate, de concesiune, etc.., ceea ce echivala cu o deposedare. Codul comercial ce trebuia sa intre in vigoare la 1 mai 1939 prevedea pentru prima oara posibilitatea gajarii unui fond de comert, excluzandu-se marfurile, gaj fara deposedare, insa sub conditia inscrierii gajului in registrul de comert.
De asemenea, o instanta judecatoreasca a acceptat, la randul sau, gajarea unui drept de locatiune (Trib. Teleorman, 4 nov. 1920). Modificarea din 1906 a art. 480 C. com., a permis gajarea unei recolte inca necoapte. Instantele, initial, au respins insa ideea gajarii unei recolte care nu era nici macar semanata (Trib. Botosani, 22 nov. 1913).
Pe langa Codul civil si cel comercial, o serie de legi speciale reglementau o serie de aplicatii particulare a institutiei gajului, cu caracter derogator sau nu de la dreptul comun, insa oricum mai bine caracterizate, prin enumerarea bunurilor ce puteau fi astfel gajate, procedura de realizare a gajului, obligatiile partilor, etc.
Amintim, cu titlu de exemplu, Legea asupra gajului agricol, din 16 aprilie 193, warantul agricol, potrivit careia (art. 2) puteau fi gajate semanaturile facute sau care se vor face in viitor, produse prinse inca de radacini sau culese, vite, instrumente si masini agricole, cat si orice alt obiect ce serveste la exploatarea solului. Animalele, atelajele, instrumentele si masinile ce sevesc pentru exploatarea solului, care potrivit art. 468 C. civ., sunt imobile prin destinatie, isi pierd imobilizarea, devenind mobile.
Legea reglementa, astfel, un gaj fara deposedare, actul constitutiv de gaj urmand a fi inregistrat in registrul tinut de instantele judecatoresti, cat si de primariile localitatilor rurale. Warantul putea circula prin gir. Se reglementa, de asemenea, concursul de privilegii, obligatia de conservare si intretinere a bunului gajat, ce incumba debitorului. Gajul se intindea si asupra derivatelor obtinute prin transformarea naturala sau mecanica a bunului gajat.
De asemenea, amintim Legea pentru magazinele generale si garantarea marfurilor, din 7 aprilie 1937 sau Legea pentru organizarea caselor de imprumut pe amanet din Romania, din 12 noiembrie 1936.
|
