ILICITUL PENAL
I.1 Ilicitul penal
Prin preceptul lor, normele juridice, impun membrilor unor comunitati, membrilor societatii o conduita sociala prin care traseaza "frontiera", desi nevazuta dar existenta, dintre licit si ilicit.[1]
Astfel ca "frontiera" existenta intre licit si ilicit ne determina sa plasam în sfera licitului tot ceea ce preceptele juridice nu opresc, tot ceea ce norma de drept nu interzice, altfel spus tot ceea ce este conform preceptelor de drept constituie sfera licitului. Per a contrario tot ceea ce regulile de conduita interzic si tot ceea ce este contrar normelor de drept depasesc "frontiera" licitului constituind sfer 16516g68q a ilicitului.
Exista însa si o "zona gri" a ilicitului, asa cum o numesc sociologii, ea reprezinta faptele ce a au un pericol social redus, dar care formal constituie o încalcare a normelor juridice. La fel se întâmpla si cu "licitul aparent" care este, de regula, constituit din actiuni sau inactiuni prin care se eludeaza continutul unor norme prohibitive (prescriu obligatia de a se abtine de la savârsirea unor actiuni) sau onerative ( prescriu obligatia de a savârsi o actiune) ori prin care se speculeaza anumite neconcordante legislative.[3]
Ilicitul juridic îmbraca forma unor fapte juridice concrete prin intermediul actiunii ori a inactiunii diferitilor indivizi care compun societatea.
Ilicitul ca fapt antijuridic, în raport de specificul normelor juridice care sunt încalcate de indivizii care compun societatea îmbraca diverse forme, astfel putându-se vorbi de un ilicit civil, un ilicit administrativ, unul fiscal si bine-nteles despre un ilicit penal.
Ilicitul penal reprezinta însa gradul cel mai ridicat de gravitate al ilicitului juridic, ceea ce înseamna caci ilicitul penal aduce cea mai însemnata perturbare a ordinii juridice. El este expres si limitativ determinat în comparatie cu alte forme ale ilicitului juridic ceea ce îi confera o anumita rigurozitate.
Ilicitul penal este denumit generic infractiune, provenind din latinescul infractio-onis care înseamna spargere, frângere, însa fiecare infractiune la rândul sau are o denumire specifica, spre exemplu: infractiunea de tâlharie, de furt, infractiunea de viol.
Reactia sociala împotriva ilicitului penal apartine statului, actiunea penala fiind de ordine publica, chiar si atunci când el vizeaza un interes privat, motiv pentru care putem spune ca ilicitul penal este de ordine publica.
Ilicitul penal este o forma a deviantei sociala, fara ca aceasta sa se identifice integral cu infractionalitatea, devianta sociala având si alte forme de manifestare.[4]
Din punct de vedere al dreptului pozitiv ilicitul penal se deosebeste de ilicitul nepenal pe baza criteriului formal, normativ, al sanctiunii deoarece în dreptul pozitiv este considerat ilicit penal orice fapt pentru care normele juridice prevad o sanctiune materializata printr-o pedeapsa.
I.2 Formele fenomenului infractional
Notiunea de forma este o categorie filosofica care se aplica în orice domeniu al cunoasterii. Ansamblul caracteristicilor de manifestare a unei entitati desemneaza forma sa.[5]
Totalitatea formelor sub care apare ilicitul penal la un moment dat poarta denumirea de infractionalitate ori criminalitate. Definitia data criminalitatii reprezinta ansamblul infractiunilor pe care indivizii ce compun o societate le savârsesc în aceea societate intr-o perioada data.
Indiferent de societatea în care ea exista, niciodata infractionalitatea reala nu a putut fi si nu este descoperita din diferite motive cum ar fi ingeniozitatea infractorilor. Însa infractionalitatea descoperita numita aparenta reprezinta totalitatea infractiunilor descoperite si cercetate fie din oficiu, fie la plângerea prealabila a partii vatamate ori ca urmare a denuntului facut de o alta persoana, interesata ori nu.
Criminalitatea aparenta are o rata mai mica decât criminalitatea reala datorita cvarilor motive care duc la nedescoperirea si necercetarea lor. Diferenta dintre infractionalitatea reala si cea aparenta este denumita ca fiind "cifra neagra a criminalitatii".
Societatea în care criminalitatea aparenta este mai apropiata de criminalitatea reala duce la o functionare ideala a organismului judiciar, dar în încercarea lui de a reduce diferenta dintre criminalitatea aparenta si cea reala depinde de o multitudine de factori ca: dimensiunea umana a aparatului judiciar, dotarea sa, pregatirea acestuia, motivatia materiala etc.
Nu toate infractiunile descoperite ajung sa fie si judecate. Diferite cazuri ca decesul faptuitorului, împacarea partilor, amnistia, dezincriminarea faptei pot împiedica judecarea lor.
Totalitatea infractiunilor descoperite si judecate constituie criminalitatea legala, adica cea descoperita si judecata.
I.3
Reactia sociala împotriva fenomenului infractional reprezinta o necesitate de salvgardare a ordinii sociale reglementate de normele juridice. Lipsa unei astfel de reactii ar însemna si în cele din urma ar duce la negarea dreptului si la disolutia societatii respective.
În combaterea fenomenului infractional un rol important îl au masurile legislative si judiciare ele nefiind însa singurele în masura sa stopeze fenomenul infractional. Ca masurile legislative si cele judiciare sa fie eficace în combaterea fenomenului infractional ele trebuie asociate cu alte masuri cum sunt cele culturale, cele social-economice prin elaborarea unor politici coerente în acest sens.
La sfârsitul secolului XVIII se face pentru prima data referire la conceptul de politica penala cu ajutorul caruia era desemnat ansamblul de masuri luate de stat în combaterea fenomenului infractional. Politica penala a fost definita de catre von Liszt ca fiind: "ansamblul sistematic de principii dupa care statul si societatea trebuie sa organizeze lupta împotriva crimei".
|
